America fără etaje*

E ușor să-i judecăm pe alții, nu? De parcă vanitățile, fricile iraționale, egoismul nu ne-ar fi dus niciodată pe drumul greșit. Mai ales cînd avem doar două cartonașe. Alb și negru. Stînga, dreapta. Liberali și conservatori. Victime și agresori. Bine și rău.

Dar oare așa stau lucrurile – lumea este formată din oameni buni-buni și oameni răi-răi?

Abordarea potrivită la întrebarea asta este o simplă introspecție. Dacă sîntem suficient de onești o să găsim răspunsul. Dar dacă vrem să mergem mai departe, trebuie să abandonăm blocajele emoționale și abordarea convențională bine – rău. Pentru că fiecare acțiune a noastră nu are niciodată doar o singură consecință, ci mai multe, în funcție de context.

Inginerii, economiștii, uneori și politicienii au nevoie să exploreze un pic mai atent consecințele – anticipate și neanticipate, așa că s-a dezvoltat o ramură a științei care studiază deciziile în condiții de incertitudine. Și, deși la nivel individual oamenii judecă la fel ca în urmă cu 100 sau 1.000 de ani, cu toții sîntem captivi în bucla Between paralysis by analysis and the extinction by instinct.

Partea proastă este că bunul simț natural pe care îl căpătăm în primii ani de viață ne este sistematic erodat de politicienii care ne transmit că merităm cu mult mai mult decît primim și că nu e vina noastră dacă lucrurile merg prost, ci a celorlalți. Din cînd în cînd, ni se spune că sîntem sub amenințarea teribilă a celorlalți, că sîntem exploatați cu sălbăticie și că sîntem pe deplin îndreptățiți să ne luăm înapoi (sîc!) lucrurile de care am fost prea mult timp privați.

Ca să fie clar, asta este retorica pe care au folosit-o toate regimurile totalitare din secolul XX: comuniștii lui Lenin, naziștii lui Hitler, comuniștii lui Mao, ai lui Stalin, ai lui Castro, ai lui Pol Pot și ai tuturor sateliților lor din Europa de est și de aiurea. Toți dictatorii pomeniți au avut la început susținere socială, iar majoritatea celor care au contribuit activ la aducerea la putere a acestor criminali au crezut că fac bine, că luptă împotriva opresiunii și a injustiției și a corupției. Pentru ca, în cele din urmă, să realizeze pe propria piele cît de mult au greșit…

Și, cînd să zicem că am scăpat, iată că politicieni și canale mainstream media din zilele noastre lipsite de orice scrupule aduc în lupta pentru putere aceeași retorică manipulatoare și criminală.

Întrebarea care rămîne după ce se așează praful este dacă sîntem abosolviți de responsabilitate. Că așa făceau toți, nu? Că nu am executat decît ordine. Că injustiție socială și corupție. Că rasism. Că violență. Așa e. Așa făceau toți, am executat doar ordine, avem injustiție și corupție și rasism, dar la nivel individual răspundem pentru tot ce am făcut și ce am fi putut face și nu am făcut. 

În toate exagerările și manipulările îngrozitoare care au loc zilele astea legat de moartea lui George Floyd, cea mai bună poziție mi se pare a fi cea a lui Barack Obama, într-un discurs din 2015 legat de un caz asemănător. 

There’s no excuse for that kind of violence that we saw yesterday!

* Ilf și Petrov, 2012, Polirom.

 

Dreptul de a fi prost

This institution [University of Virginia] will be based on the illimitable freedom of the human mind. For here we are not afraid to follow truth wherever it may lead, nor to tolerate any error so long as reason is left free to combat it.” – Thomas Jefferson.

E deranj mare în America. Sînt (cel puțin) două tabere de zmuciți acolo, dintre care se remarcă un soi de neonaziști și unii numiți generic antifa. Problema nu este doar că sînt îndoctrinați, ci că sînt și violenți.

Pe lîngă nebunii care se duc să-și scoată ochii unii altora, preofensații au găsit ocazia vieții lor și caută să obțină avantaje prin autovictimizare, după un mecanism descris într-un studiu din 2014 produs de Bradley Campbell și Jason Manning. Nici o manipulare, nici o exagerare, nimic nu este interzis în demersul de desființare a „agresorului” și de obținere de noi „drepturi”.

Mai nou, se vorbește despre vindictive protectiveness, care este pasul următor după dreptul indivizilor de a nu fi oripilați de cuvinte, expresii sau idei cu care nu sînt de acord, și care aduce un nou drept – cel de al răzbunării.

Că lucrurile au luat-o razna stau dovadă articole precum cel scris de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt în 2015, in The Atlantic: „The Coddling of the American Mind”:

<<Scopul suprem – din cîte se pare – este să se transforme campusurile universitare în „safe spaces” (spații sigure, n.m.) în care indivizii să fie protejați de cuvinte sau idei care le-ar putea crea disconfort. Mai mult decît atît, mișcarea asta caută să pedepsească pe oricine stă în calea acestui scop suprem, chiar și accidental. Asta este „vindictive protectiveness”. Chestia asta crează o cultură în care oricine trebuie să se gîndească de două ori înainte să vorbească, pentru că altfel va fi acuzat de insensibilitate, agresiune sau mai rău.>>

Dezbaterea de idei a devenit mai mult decît oricînd înainte cîh! pe motiv că simpla enunțare a unora dintre idei ar putea transforma, pentru mințile mai înguste, intolerabilul în acceptabil. Problema este că îngrădirea dezbaterii și a ideilor „periculoase” cu mijloace violente a devenit tolerabilă, ceea ce e intolerabil.

Că pe unii educația și dezbaterea de idei nu o să-i facă bine niciodată este destul de clar, însă la fel de clar este că folosirea violenței o să-i facă mai răi și mai mulți. Poate ar trebui, pur și simplu, să respectăm dreptul fiecăruia de a fi prost.