totalitarism – Blogul lui Dumitru lui Nae

Cu liberalismul la doctor

LIBERALÍSM s. n. 1. Doctrină politică și economică bazată pe ideea dreptului individului la egalitate, proprietate, libertate de expresie și acțiune, care proclamă principiul neintervenției statului în economie, existența economiei de piață etc. 2. Atitudine de îngăduință excesivă față de greșelile altora. – Din fr. libéralisme.

sursa: https://dexonline.ro/definitie/liberalism/863954

liberalism

lib·er·al·ism (lĭb′ər-ə-lĭz′əm, lĭb′rə-)
n.
1. The state or quality of being liberal.
2. a. A political theory founded on the natural goodness of humans and the autonomy of the individual and favoring civil and political liberties, government by law with the consent of the governed, and protection from arbitrary authority.
2. b. often Liberalism The tenets or policies of a Liberal party.
3. An economic theory in favor of laissez-faire, the free market, and the gold standard.
4. Liberalism
a. A 19th-century Protestant movement that favored free intellectual inquiry, stressed the ethical and humanitarian content of Christianity, and de-emphasized dogmatic theology.
b. A 19th-century Roman Catholic movement that favored political democracy and ecclesiastical reform but was theologically orthodox.

sursa: https://www.thefreedictionary.com/liberalism

Adică n-am nici o intenție să descurc brambureala de înțelesuri recente ale liberalismului, brambureală în topul căreia conduce, evident, cea mai liberală țară din lume, în care termenul a căpătat conotații de-a dreptul rușinoase 🙂 Și n-am treabă nici cu meschinăria liberalilor de inspirație uselistă, care din păcate sînt încă foarte mulți. În schimb, mă voi rezuma la limitele date de definițiile de mai sus.

Problema este cu acei liberali cărora le place libertatea dar nu acceptă să plătească prețul, și care, în momentul în care ceva nu le convine, cer intervenția statului să dea o lege prin care să îngrădească ceva – fumatul în cluburi private, avortul, căsătoria dintre persoane de același sex, consumul de droguri, prostituția etc.

De exemplu, dl. Vlad Petreanu, care acuma se scandalizează de reacția abuzivă a statului la reclama „Copiii referendumului” a celor de la Declic, n-a avut nici o problemă să ceară insistent intervenția aceluiași stat ca să interzică fumatul inclusiv în cluburi private. Campania asta, prin trimiterea pe care o face (foarte bine!) la serialulul distopic The Handmade’s Tale, este de fapt o palmă morală dată pudibonderiei, obscurantismului și bigotismului promovate de odioasa alianță care cere intervenția statului la cel mai înalt nivel – modificarea constituției. Și da, indignarea dlui Petreanu este justificată, chiar dacă nu înțelege că statul e cu atît mai intruziv cu cît îi cerem mai mult să intervină în fel de fel de privințe care ni se par nouă existențiale.

Sau, ca să dau alt exemplu de iliberalism, printre adepții laissez-faire care susțin și la noi homeschooling -ul ca alternativă la monopolul statului în educație (foarte bine!), sînt unii care se definesc ca fiind pro-life, adică susțin intervenția statului împotriva (sîc!) dreptului femeilor de a face avort. Mizeria asta de pro-life este în mod evident un termen politizat la fel de deplorabil ca și cei care îl folosesc fără să aibe nici o tresărire de conștiință. Ești împotriva avortului? Foarte bine, zi așa, nu te da după pătrunjel spunînd că ești pentru viață! Ah, vrei susținerea statului pentru îngrădirea prin lege a avortului? Înseamnă că ai pierdut orice urmă de moderație într-o dezbatere în care sînt multe argumente serioase și pentru, și împotrivă, și ai trecut deja la „argumentul” forță, ceea ce numai liberal nu este.

Bonus, sînt șanse mari să intri în plasa populiștilor, alături de o grămadă de alți idioți utili, care au abdicat de la rațiune, compasiune și common sense în favoarea frustrărilor, a fricilor și, da, a recompenselor, care ajung să legitimeze cele mai odioase regimuri totalitare.

Pentru cei mai tineri, citiți și articolul din Adevărul. <<Unul dintre cei care au subliniat importanţa schimbării legii avorturilor [în sensul interzicerii, n.m.] a fost Alexandru Drăghici, membru al Comitetului Executiv al CC al PCR, care a atacat dur. „Tot studiul acesta“, zicea el, „e o însăilare a experienţei auzite din diferite ţări, există în el multă demagogie şi se propune să se dea fel de fel de prime ca şi cum statul ar trebui să cumpere aceşti copii. Fiecare dintre noi suntem fii de muncitori sau ţărani, de oameni sărmani şi ştim cum am crescut. Nu ştiu de ce alergăm în altă parte să căutăm experienţă. Trebuie să terminăm odată cu decretul acesta păcătos (Decretul din 1957 de liberalizare a avorturilor, n.r.) care nu face decât să încurajeze libertinajul, iar familia să fie familie. De asemenea, trebuie să luăm măsuri să oprim divorţurile“.>>

sursa: https://adevarul.ro/news/societate/video-decretul-mortii-10000-femei-ucise-numele-meternitatii-povestile-tulburatoare-femeilor-obligate-bata-devina-mame-epoca-aur-1_51654bd300f5182b85a327fb/index.html

De bine, de rău, nu e prea bine

“Never forget that everything Hitler did in Germany was legal.”
― Martin Luther King Jr.

După aproape 30 de ani de căderea pactului de la Varșovia, probabil cea mai mare închisoare din epoca modernă, 30 de ani în care am avut undă verde să ne dezbărăm de totalitarism, frică, decădere morală și să ne înscriem pe drumul normalității – libertate economică, politică și de mișcare, pare că totalitarismul nu și-a spus ultimul cuvînt.

Ce au în comun România, SUA, Ungaria, Venezuela, Turcia, Rusia, dar și Polonia, Olanda, Filipine, Spania și, de curînd, Brazilia? Aș spune că, la fel ca germanii, rușii și italienii de la începutul secolului XX, au reușit să transpună în viață din nou zicerea românească „Am scăpat de dracu și am dat de tac-su!”.

N-o să înșir aici citate și link -uri pe teoria asta – ar fi mult mai plictisitor decît de obicei, ci o să încerc să fac un mic manual al populistului.

Ești un individ mediocru, fără perspective, dar care se descurcă fără să se împiedice de principii;
Ai spirit antreprenorial și vezi imediat oportunitățile oferite de context;
Ești modest educat, mai ales la capitolele istorie, filosofie, economie, dar…
ai un profil psihologic de sociopat și ești încredințat de misiunea ta (divină?) de a aduce lumea pe un drum mai bun, care evident, poate să-ți fie (mai ales) și ție favorabil.

Și vii cu bagajul ăsta și vrei să ieși cumva în evidență, că anonimatul e pentru fraieri. Ei bine, se poate:

Identifici care sînt principalele nemulțumiri populare (șomaj, sărărcie, inflație, corupție, lipsuri etc.);
Ai grijă să eviți cu strășnicie investigarea cauzelor reale;
Promiți că răstorni lumea, că elimini pentru vecie șomajul, sărărcia, inflația, corupția, lipsurile și toate relele pămîntului, chiar dacă habar n-ai cum ai putea face asta și, de fapt, nici nu te prea interesează;
Inventezi cauze fanteziste ale nemulțumirilor populare (cu cît mai fanteziste, cu atît mai bine vei beneficia de reclamă gratuită!) și cauți țapi ispășitori;
Mimezi reforma, dar de fapt nu faci decît să-ți pui oameni obedienți în posturi cheie și modifici legislația astfel încît să permită manevrele tale, care altfel nu au nici un fundament moral sau economic;
Îți concentrezi toată energia pe defăimarea țapilor ispășitori, cu un discurs cît mai belicos;
Elimini contestatarii și dizidenții, genul care văd și spun fără jenă că împăratul e gol, fără să te împiedici în detalii cum ar fi respectarea drepturilor și libertăților elementare, că ai de-a face cu inamici ai șansei la bunăstare populară universală;
Ai reușit – ești dictator!

Evident că, statistic, unele dintre măsurile pe care le iei sunt benefice, și există numeroase exemple – eliminarea unor taxe, diminuarea birocrației, proiecte de investiții, neutralizarea unor carteluri nocive etc. – însă toate astea nu fac parte dintr-un plan coerent, cu obiective clare și strategii consistente, ci sînt mai degrabă acțiuni bezmetice, ca un tratatament cu antibiotice autoprescris cînd te doare capul.

Partea cea mai proastă nu este că faci și greșeli, ci că nu ai mecanisme de analiză și corecție, pentru că te-ai înconjurat de yesmen -i la fel de incompetenți și lipsiți de busolă morală ca și tine, care nu ostoiesc să te complimenteze și găsească vinovați mereu în altă parte decît acolo unde sînt…

Deja cînd ai ajuns aici te afli pe o spirală care coboară într-o altă fundătură a istoriei din care nu poți ieși, dar în care tragi după tine destinele unei națiuni întregi, sau mai rău.

Care națiune are și ea partea ei de vină. Cum ce vină?! Păi dictatorul a avut o susținere populară care i-a conferit legitimitate, indiferent dacă accederea la putere s-a făcut democratic sau prin violență. Ah, că și-a pierdut legitimitatea aia cînd și-a arătat adevărata față? Cam tîrziu, pentru că era previzibil!

Aici nu mai este despre stînga – dreapta, progresism vs. conservatorism, ci despre pierderea bunului simț. Comuniștii i-au scos vinovați pentru toate păcatele lumii pe capitaliști, naziștii pe evrei, iar fasciștii pe socialiști și imigranți. Sigur că sînt probleme, dar oare de cîte ori trebuie să mai ajungem în comă după ce ne-am tăiat craca de sub picioare ca să înțelegem că populismul nu este soluția?

Banalitatea legii

„There are no dangerous thoughts; thinking itself is dangerous.” (H. Arendt)

A apărut de curînd o lege care stabilește cum trebuie să ne comportăm și cum trebuie să vorbim în legătură cu niște evenimente istorice. Relatările despre evenimentele istorice, oricît de obiectiv ar fi consemnate, nu pot surprinde adevărul absolut, pentru că așa ceva nu există. Adevărul istoric este de fapt o colecție de adevăruri parțiale, polarizate de condiționările și prejudecățile celor care le consemnează, adesea contradictorii, aidoma firii umane.

Cum se întîmplă de obicei în astfel de situații, au apărut susținători ai legii, dar și critici.

Cei mai coerenți dintre susținătorii legii susțin teza interzicerii dezbaterii libere pe temă argumentînd cu fragilitatea percepției maselor, respectiv pericolul coruperii acestora pe direcții nedezirabile. Potrivit dlui Andrei Cornea „Mill trăia, se vede, într-o lume mai fericită decât a noastră: scria pentru oameni în general liberi, maturi psihic, crezând în valori morale puternice, crezând în progres și rațiune. Azi lucrurile s-au schimbat în mare măsură și presupoziția „cercetării oneste“ a adevărului nu mai este, în unele cazuri bine determinate, valabilă.”[1]. Cu alte cuvinte, să inhibăm manipularea celor răi cu adevărul nostru. Restul susținătorilor legii sînt în general aparatnici dintre cei mai banali, cuplați în diverse poziții la țîța bugetului de stat, fie ei oengiști sau politicieni, care, pentru a-și justifica existența și stipendiile, nu încetează să pretindă că existența omenirii ar fi în mare pericol fără ei.

Au și criticii banalii lor, argumentele lor fiind preponderent emoționale – că ne este afectată cultura, spiritualitatea, fibra națională etc. Pe de altă parte avem critici avizați și demni de luat în seamă, cum ar fi dl. Marius Oprea care evocă pericolul totalitarist al folosirii etichetei legionar în scopuri politice, așa cum a făcut securitatea stalinistă cu mișcarea de rezistență anti comunistă, sau dl. Andrei Pleșu, care referindu-se la legea cu pricina, a catalogat-o drept „un text dezechilibrat, neatent la nuanţe, ambalat într-un limbaj neinspirat, astfel încît tonul şi stilul documentului nu evocă sunetul justiţiei, ci pe acela al unei ”înfierări” tovărăşeşti.”[2].

Totalitarismul se bazează pe legi. Mai exact pe exces de legi, care normează cele mai intime aspecte ale vieții, ce ai voie, cînd ai voie, cum ai voie, scrise într-o limbă de lemn suficient de ambiguă încît să poți fi acuzat cu ușurință dacă ai deranjat pe cineva. De exemplu, să luăm legea 3 / 1974 (Legea presei din Republica Socialistă România):

„Art. 67
    Libertatea presei nu poate fi folosita in scopuri potrivnice orinduirii socialiste, ordinii de drept statornicite prin Constitutie si celelalte legi, drepturilor si intereselor legitime ale persoanelor fizice si juridice, moralei socialiste.
    In apararea intereselor societatii si persoanelor impotriva folosirii abuzive a dreptului de exprimare prin presa se interzice publicarea si difuzarea prin presa a materialelor care:
    a) sint potrivnice Constitutiei Republicii Socialiste Romania;
    b) contin atacuri impotriva orinduirii socialiste, principiilor politicii interne si externe a Partidului Comunist Roman si a Republicii Socialiste Romania;
    c) defaimeaza conducerea partidului si statului;
    d) comunica informatii, date sau documente secrete, definite astfel de lege;
    e) cuprind informatii si comentarii false sau alarmiste care ameninta sau tulbura linistea publica ori prezinta un pericol pentru securitatea statului;
    f) indeamna la nerespectarea legilor statului ori la savirsirea unor fapte ce constituie infractiuni;
    g) propaga conceptii fasciste, obscurantiste, antiumanitare; fac propaganda sovina, indeamna la ura de rasa sau nationala, la violenta, ori lezeaza sentimentele nationale;
    h) aduc atingere bunelor moravuri sau constituie o incitare la incalcarea normelor de etica si convietuire sociala;
    i) furnizind informatii despre procese aflate in curs de solutionare, anticipeaza asupra hotaririlor ce urmeaza a fi luate de catre organele judiciare;
    j) cuprind date sau fapte neadevarate, de natura a vatama interesele legitime si a stirbi demnitatea, onoarea sau reputatia unei persoane, prestigiul sau social sau profesional, ori prin care se profereaza insulte, calomnii sau se aduc amenintari la adresa unei persoane.”

Citind textul de mai sus, mă gîndesc cu groază la cît de mare e asemănarea de formă dintre legea ceaușisto-securistă din 1974 și cea din 2015. O mulțime de oameni au avut destinele distruse sau au fost asasinați pe seama legilor ăstora care incriminau defăimarea regimului sau calomnierea conducerii de partid și de stat.

Ăsta este mecanismul prin care se instituie un stat totalitar – sub o aparentă notă de slujire a binelui public, se incriminează delictul de opinie și se îngrădește spiritul critic. Statul știe mai bine. Statul. Ministerul adevărului.

–

Domnia legii – un pariu pierdut

„Politics is the art of looking for trouble, finding it whether it exists or not, diagnosing it incorrectly, and applying the wrong remedy.„ (Ernest Benn)

De fiecare dată cînd se întîmplă cîte o nenorocire – mai mare sau mai mică, nu contează, ne putem bizui pe media că o face mare întotdeauna – se găsește un grup de oameni care să susțină că legea e prea blîndă sau că lipsește o lege.

De unde vine percepția asta asupra lumii? Oamenilor pare să nu le mai pese despre ce este drept și ce este nedrept, preocuparea fiind îndreptată aproape exclusiv asupra a ce este legal și a ce nu este. Normal, s-ar putea zice, dat fiind că încălcarea legii poate avea consecințe dintre cele mai grave. Totuși, așa cum afirmă Kant, „dacă legea este de o asemenea natură încît este imposibil ca un întreg popor să fie de acord cu ea (dacă legea decretează, de exemplu, că o clasă determinată de subiecți are ereditar privilegiul nobleței), atunci ea nu este dreaptă.” [1]. Să înlocuim exemplul de mai înainte cu legea care a introdus taxa de primă înmatriculare auto (mai cunoscută ca taxa auto) care cred că NU beneficiază de susținere populară deloc.

Care e problema?

Abandonînd exercițiul introspectiv de a căuta dreptatea, sîntem pe cale să pierdem acel bun-simț care, indiferent de nivelul de educație formală, îl făcea pe orice individ să simtă ce este just și ce este injust.
Renunțarea la căutarea dreptății exclusiv în favoarea unui grup de indivizi pe care îi voi numi generic „oamenii legii” ridică probleme la care nu se poate răspunde absolut: cît de competenți, cît de bine intenționați și cît de imparțiali sînt aceștia.

Care este rezultatul?

Abuzul de lege.
Apariția unei tagme care, fiind însăși legea, e mai presus de lege.
Birocratizarea nefirească a actului de justiție.
Legea ca sursă de bani.
Alienarea individului de actul de justiție.
Pericolul instaurării unui sistem totalitar.

Să le luăm pe rînd.

Abuzul de lege are loc între indivizi, între indivizi și persoane juridice, între indivizi și stat, între stat și persoane juridice etc. Pe de-o parte există percepția că ce nu este interzis de lege este prezumat ca legal, iar pe de altă parte legea este interpretată partizan de către cel mai puternic, de obicei statul. Interesant este că atunci cînd pierde într-o dispută juridică, statul schimbă legea în favoarea sa peste noapte, fără să se mai ostenească măcar să salveze aparențele unei adevărate căutări a dreptății. Evident că avînd în vedere raportul diproporționat de forțe dintre stat și indivizi, sîntem în fața unui abuz. Exemplu taxa auto, în toate formele ei.

Apariția unei tagme care e mai presus de lege. E simplu: oamenii legii au grijă (atît cît îi duce mintea) să facă așa încît legile alea să nu le fie opozabile. Atunci cînd sînt prinși încălcînd grav legea, judecați, condamnați, oamenii legii țipă cît îi țin bojogii că li se face o mare nedreptate! [2]. De cele mai multe ori însă, oamenii legii se acoperă între ei, astfel încît să nu se ajungă la cercetări sau condamnări, și astfel să se arunce o umbră de îndoială asupra moralității lor, corectitudinii lor etc. etc., ca pilon în jurul căruia e construită societatea [3].

Birocratizarea nefirească a actului de justiție poate fi exemplificată prin procesul lui Dan Voiculescu în dosarul ICA. Acesta a reușit folosindu-se de felul cum este construit sistemul juridic să tergiverseze (legal!) pronunțarea unei sentințe timp de 6 ani (2008 – 2014) [4].

Legea ca sursă de bani. Uneori oamenii legii dau legi doar pentru a mai petici bugetul de stat prin instituirea unor taxe discreționare, deși nu se deranjează să demonstreze că acestea sînt în interesul public. Pe de altă parte, purcoiul de legi face pentru întreprinzătorul de rînd viața imposibilă – dacă nu își angajeaza (minim) expert contabil, consultant juridic, specialist în protecția muncii și situații de urgență, este o victimă sigură a sistemului. Chiar și așa, s-a dezvoltat o activitate lucrativă pentru organele statului pe seama dificultății întreprinzătorilor de a se conforma noianului de legi.

Alienarea individului de actul de justiție are loc pe fondul incapacității acestuia de a cunoaște toate legile care îl privesc și al inechității tot mai pronunțate a legii. Sintagma „legea e pentru proști” se învață în zilele astea de la vîrste fragede, iar statul nu prididește să ofere exemple [5].

Pericolul unui sistem totalitar vine din apropierea de conceptul de totalstaat, care tinde să legifereze și să controleze tot, „oferind confort și un răspuns simplu pentru problemele trecutului, prezentului și viitorului” (Arendt) [6]. Azi un membru al comisiei parlamentare pentru controlul SRI cataloghează decizia Curții Constituționale a României de a declara neconstituțională legea securității cibernetice drept „iresponsabilitate maximă” [7].

Desigur că nu trăim într-o lume perfectă și nici nu putem renunța la legi. Iar oamenii legii sînt ăia pe care i-am ales, sînt după chipul și asemănarea noastră. Dar vă rog să vă gîndiți de două ori cînd cereți încă o lege. Oare chiar asta este ce ne trebuie?

–

[1] André Compte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuți. Editura Univers, 1998, p80.

[2] http://www.mediafax.ro/social/voiculescu-in-ultimul-cuvant-in-dosarul-ica-am-fost-vanat-de-procurori-rechizitoriul-este-incorect-13039933

[3] http://www.europafm.ro/stiri/interne/parlamentarii-cu-locuinte-in-bucuresti-primesc-bani-de-chirie~n10988/

[4] http://anticoruptie.hotnews.ro/ancheta-7475495-dosarul-dan-voiculescu.htm

[5] http://www.revista22.ro/legea-e-pentru-prosti-si-jurnalisti-44094.html

[6] Dana Richard Villa (2000), The Cambridge Companion to Hannah Arendt. Cambridge University Press, p.2-3. Preluat de pe https://en.wikipedia.org/wiki/Totalitarianism

[7] http://www.romaniatv.net/sebastian-ghita-dupa-decizia-ccr-privind-legii-big-brother-2-este-o-iresponsabilitate-maxima_196973.html#ixzz3PXGcfBnb