În care este vorba despre un articol din revista Sinteza – „UBERizarea.O luptă pentru putere și control în paradisul neoliberal” publicat pe 27 Aprilie 2019.
Avem în față o mostră de propagandă socialistă, în care sînt amestecate aproape dibaci fapte reale, clișee, manipulări grosolane și concluzii superflue, semnată convenabil „Redacția”, deși se simte de la o poștă izul pesedist specific domnului profesor Vasile Dîncu. Dar să o luăm pe rînd.
Fapte reale. Da, expansiunea economiei colaborative este colosală și este favorizată de accesul aproape universal la internet. Da, accesul generalizat la internet și rețele de socializare este pe cale să dărîme și să înlocuiască vechile modele de agregare politică, nu numai vechile modele economice. Deși, da, există și neajunsuri, cum ar fi ușurința cu care se propagă știrile false fabricate în laboratoare obscure și distribuite țintit către cele mai vulnerabile victime cu ajutorul tehnologiei. Da, este adevărat că proprietarii rețelelor de socializare pe care se sprijină revoluția digitală (sîc!) lucrează pentru maximizarea profitului, nu sînt sub controlul statului și au uneori comportamente abuzive (cenzură).
Clișee. Încă din titlu, sîntem loviți de clișeul „neoliberal” – un termen peiorativ inventat în mediul academic occidental, secția social sciences, respectiv în aceleași ateliere de creație unde se forjează political correctness -ul și alte aberații cum ar fi argumente (!) pentru restrîngerea violentă a dreptului de exprimare liberă. Mai avem „uberizare”, „tsunami digital”, „revoluție digitală”, „corpus social”, „internetul ca valoare progresistă”, „echitate”, „partidul-twitter”, „management societal” etc.
Manipulări grosolane. Autorii pun alături în aceeași frază USR și „lipsa de respect pentru regulile și cutumele parlamentare sau chiar violenţa de limbaj”, fără să îi acuze direct de asta. Dincolo de realitatea hoțului care strigă „HOȚUL!”, regulile, dar mai ales cutumele parlamentului nostru merită același respect ca și politicienii cu probleme penale care îl populează. Mai încolo afirmă despre campania Fără penali în funcții publice că ar avea un puternic caracter anticonstituțional, pentru că este încălcat dreptul la „prezumpţia de nevinovăţie” – ca și cum un individ condamnat penal de o instanță, chiar dacă nu a ajuns la instanța supremă, ar fi altceva decat un infractor condamnat. Apoi, autorii, făcînd vorbire despre „o tânără de la USR [care] a vorbit despre nevoia de comuniune, de viaţă în comun, după modelul unei trib postmodern care trăiește paradisiac o emoţie a solidarităţii” și ratînd (intenționat?) faptul că madam Bogdan era de la Plus, nu de la USR, vîntură chestia asta ca pe o sperietoare aidoma celor folosite la referendumul Cpf. Cică „mulţi au râs sau au strâmbat din nas, dar nu au înţeles că aceasta este una dintre imaginile posibile ale viitorului politicii.”… Și ca să întărească pericolul reprezentat de uberizare, autorii se întrebă retoric dacă nu cumva „O societate a participării și a consensului ar putea oare inhiba competiţia și ar ucide participarea politică, reprezentarea minorităţilor și nașterea unor noi tendinţe? Nu cumva imaginea idilică a participării ar crea majorităţi fără opozanţi?”, ca să nu bată la ochi afirmînd direct chestia asta, făcîndu-se că nu văd că modelul colaborativ al rețelelor de socializare favorizează dezbaterea și o atomizare a polilor de influență – exact invers decît se sugerează, dar și că uriașul consens la care s-a ajuns în societatea românească este împotriva găștii de politicieni toxici, impostori și cu probleme penale care ne guvernează.
Dacă ne oprim să ne facem că nu vedem elefantul din cameră și acceptăm că deprecierea morală și intelectuală a individului mediu din țara asta ne îndepărtează de orice deziderat de normalitate, o să constatăm că nu uberizarea este problema noastră cea mai mare, ci tembelizarea. Da, pentru că tembelizarea asta nu a fost absolut deloc întîmplătoare, ci a fost cultivată științific de comuniști (lupta de clasă) și continuată după 1990 cu succes de FSN-PDSR-PSD – partidul domnului profesor Dîncu, timp de peste 20 de ani cît a fost la putere. Tembelizarea asta a fost organizată pe mai multe paliere – eliminarea elitelor din toate domeniile (fie prin suprimare în lagăre de exterminare, fie prin gonirea din țară), instituirea unei stări permanente de frică dezumanizantă, desființarea suveranității individuale în favoarea unui colectivism forțat, interzicerea independenței economice individuale în favoarea dependenței economice necondiționate față de partid și de stat, distrugerea profundă a sistemului de învățămînt și, peste toate, corupție generalizată. Tembelizarea asta a fost un pas necesar comuniștilor și continuatorilor lor din FSN-PDSR-PSD, pentru a putea face ce-și doresc pentru binele lor personal fără să-i poată contrazice nimeni sau să le ceară socoteală.
Acuma, uberizarea asta, așa, cu neajunsurile ei, este pe cale să întoarcă implacabil procesul de tembelizare din ultimii 70 de ani, iar socialiștii pe caviar, din tagma cărora face cu modestie parte și domnul Dîncu, simt cum le fuge pămîntul de sub picioare. Ghinion!