Citim zilele astea despre un individ care, în susținerea unui punct de vedere personal, a decis să-și schimbe domiciliul. Nu mi-e clar dacă punctul de vedere al domniei sale se referă la integritatea averii pe care o deține sau este unul principial – acela de a i se recunoaște dreptul de exercițiu asupra proprietății și de liberă circulație ca cetățean al lumii civilizate, dar înclin să cred că e a doua.
Acuma tipul ăsta nu-i un individ oarecare, este un om cunoscut, iar gestul lui a căpătat conotații politice cu viteza luminii. Guvernul socialist francez s-a simțit ofensat – deh! au și soclialiștii onoarea lor, nu? – și, prin vocea prim-ministrului Jean-Marc Ayrault, care era invitat la o emisiune la postul France 2 pe 12 Decembrie 2012, a catalogat gestul omului nostru ca fiind „atît de deplorabil” (Je trouve ça assez minable (*) de se mettre juste de l’autre côté de la frontière. Tout ça pour ne pas payer d’impôts). Și ca să nu lase lucrurile neterminate, un domn tovarăș deputat socialist – Yann Galut pe numele său, pe data de 11 Decembrie 2012 își exprima intenția de a propune o lege prin care să se retragă cetățenia franceză celor care evită taxele prin schimbarea domiciliului.
În fața mitocăniei oficiale de stat, pe 15 Decembrie 2012 omul Gerard Depardieu (căci despre el vorbim) trimite o scrisoare deschisă premierului francez:
„M-am născut în 1948, am început să lucrez la vârsta de 14 de ani ca imprimator, ca lucrător de întreținere, apoi ca artist dramatic. Mi-am plătit întotdeauna impozitele, indiferent cât au fost, sub toate guvernele. În nici un moment, nu m-am eschivat de la îndatoririle mele. Filme istorice la care am participat reflectă dragostea mea pentru Franța și istoria ei. Personalități mai ilustre decît mine au părăsit țara noastră. Nu mai am, din păcate, nimic de făcut aici, dar voi continua să-i iubesc pe francezi și publicul cu care am împărtășit atât de multe emoții! Eu plec pentru că voi considerați că succesul, creația, talentul, de fapt diferența, trebuie să fie pedepsite. Eu nu cer să fiu aprobat, dar aș putea cel puțin să fiu respectat. Niciunul dintre cei care au părăsit Franța nu a fost insultat ca mine. Eu nu trebuie să justific motivele alegerii mele, care sînt numeroase și intime. Plec după ce, în 2012, am plătit 85% impozit pe veniturile mele. Dar păstrez în suflet acea Franță care era frumoasă și care, sper, că va rămîne.
Vă predau pașaportul meu și cardul de securitate socială, pe care nu l-am folosit niciodată. Noi nu mai avem aceeași patrie, eu sunt un adevărat european, un cetățean al lumii, așa cum tatăl meu m-a învățat întotdeauna. […] Nu am de ce să mă plâng și nici de ce să mă laud, dar nu accept cuvântul „deplorabil”. Cine sînteți dumneavoastră să mă judecați astfel, vă întreb, domnule Ayrault – prim-ministru al domnului Hollande, vă întreb, cine sînteți? În ciuda exceselor mele, a poftei și dragostei de viață, eu sunt o ființă liberă, domnule, și voi rămîne politicos.”
Oricât de discutabile ar fi argumentele lui Depardieu, scrisoarea mi se pare sinceră. Este declarația unui om aflat la apusul vieții, apăsat de greșelile trecutului, de moartea unui copil, dar care nu se lasă tîrît în noroi de către un conțopist socialist (Gerard Depardieu este – între altele – decorat de statul francez cavaler al Legiunii de onoare în 1996). Nu am argumente concrete, dar cred că Depardieu nu ar fi renunțat niciodată la cetățenia franceză dacă nu s-ar fi folosit o retorică condimentată cu cuvinte tari și amenințarea retragerii cetățeniei.
Bun, acuma vine fratele mai mare de la răsărit – care nu putea rata o ocazie ca asta – și, pe 6 Ianuarie îi dă lui Depardieu pașaportul rusesc (și cetățenia), pentru că minunata democrație franceză nu permite renunțarea la cetățenie fără existența prealabilă a altei cetățenii (!). Cam așa stau lucrurile.
Oarecum neașteptat și nepotrivit vine dl. Andrei Pleșu și scrie „Să ne facem ruși”. Cu tot respectul pentru domnia sa, de data asta afirm că n-a nimerit-o:
- forțează o legătură între filo-comunismul francez de inspirație sovietică și solicitarea cetățeniei rusești a lui Gerard Depardieu. În primul rând nu cred că a avut actorul inițiativa asta, ci PR -ul rusesc, iar despre acceptarea lui Depardieu se poate spune orice, numai că este motivată politic nu.
- menționează, în mod nedemn, un incident stînjenitor din viața artistului, ca și cum acesta i-ar caracteriza comportamentul. Mai grav este că dl. Pleșu afirmă fără echivoc că actorul a urinat intenționat pe podeaua avionului, fără să lase loc unui dubiu rezonabil legat de o posibilă afecțiune patologică. Derapajul dlui Pleșu continuă impetuos cu concluzia asupra incidentului amintit, în care extrapolează fiziologia micționării asupra simbolurilor totalitarismului stalinist 🙁 . Poate că dl. Pleșu nu are (încă ?) problema pe care o au bărbații după 60 de ani, dar nu e frumos să faci ironii pe tema asta.
- cade cu dezinvoltură în păcatul judecării altora, exclusiv din perspectiva greșelilor respectivelor persoane, ca și cum omenirea ar fi formată în proporție de 99% numai din sfinți. Admit că pot fi persoane pe care dl. Pleșu nu le agrează, chiar fără să le fi întîlnit vreodată, toți avem simpatii și antipatii. Dar a te folosi de un prilej ca ăsta, al unui om aflat în necaz, să pui artileria pe el este reprobabil. Sau vă imaginați cumva că omul Depardieu este în culmea fericirii?!
Interesant este că pe 29 Decembrie 2012 taxa de 75% pe veniturile mai mari de 1 milion de Euro cu care președintele Hollande a făcut vîlvă în campania electorală (contribuție excepțională de solidaritate) a fost declarată neconstituțională „Le Conseil constitutionnel censure la taxe à 75 %…”, iar propunerea deputatului socialist amintită anterior, n-a apucat să fie discutată că e de la o poștă neconstituțională. Conțopistul socialist a zis că revine cu o nouă formulă de taxare.
Bun. Iată că și cei mai buni greșesc: francezii, pentru că au pierdut în imagine, dar bani mai mulți din impozite n-au luat, dl. Pleșu care mai are câte o criză de inspirație publicată, rușii care nu au făcut decât să demonstreze încă odată vestita lor fățărnicie, Gerard Depardieu care ar fi putut gestiona mai diplomatic situația. Iar eu, ce să zic: sînt într-o companie selectă 🙂
* Minable – a fost tradus în presă de limbă engleză patetic și preluat în articolele de limbă română la fel, însă cred că s-ar traduce mai degrabă prin deplorabil http://www.le-dictionnaire.com/definition.php?mot=minable
