Frenezie ideologică și rețele sociale

„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește.”

Printre cele mai urîte lucruri pe care mi le amintesc din epoca Ceaușescu este frenezia ideologică. De fapt, partidul comunist român avea chiar un departament de stimulare a freneziei ideologice, Secția de Propagandă și Agitație a CC al PCR.

„Sarcina” principală trasată de Plenară (Plenara CC al PCR din 22–25 aprilie 1968, n.m.), cu efecte dramatice pe termen lung, era tratarea tuturor ştiinţelor sociale într-o cheie unică, prin intermediul căreia se dorea reconcilierea, până la identificare, a ideologiei cu ştiinţa.

Sursa: Popa, Cosmin (2017): Intelectualii în capcana ceauşismului sau înfiinţarea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice , REVISTA ROMÂNĂ DE SOCIOLOGIE, Anul XXVIII, Nr. 1–2 • 2017.

Frenezia ideologică este turnesolul care arată nu doar că te conformezi – asta poate să facă orice fraier, mai ales dacă nu are prea are de ales – ci că ești total dedicat cauzei. Conformarea este condiția necesară, dar nu și suficientă cînd ești prins în menghina „Ești cu noi sau împotriva noastră!”, așa că trebuie să te bagi frumos în hazna și, chiar dacă pute, să te prefaci că ești fericit să te poți alimenta din aceeași scîrnă ca și propăvăduitorii adevărului unic. Nu este doar falsa dilemă, ci este vorba despre constrîngere.

La teroarea socialistă din epoca Ceaușescu au existat cîteva tipuri de reacții: conformism necondiționat – „Da’ ce dom’le, eu sînt mai cu moț decît actorul X, doctorul Y sau profesorul Z??? Dacă pentru ei e suficient de bun căcatul ăsta încît n-au nici o reținere să-l consume public, înseamnă că e bun și pentru mine și o voi face și eu bucuros! ”; oportunism – „Acuma e momentul pentru mine – dacă mănînc mai mult căcat decît oricine și dacă o fac suficient de ostentativ, voi fi remarcat și mi se vor oferi oportunități remarcabile!”; conformism de fațadă – ăștia mîncau căcatul oficial în public, iar acasă ascultau Europa liberă și îi bîrfeau pe liderii comuniști, și rezistență – dizidenții.

Dacă nu manifestai o frenezie ideologică solidă nu prea puteai avansa profesional și ierarhic, pe cînd abilitatea de a mînca căcat cu bucurie în public îți garanta succesul, chiar dacă altfel erai bîtă.

Cei care aveau aroganța nu doar să fie rezervați, dar chiar să dea glas dubiilor pe care le aveau erau înregistrați în evidențele serviciilor de informații ca fiind dizidenți – persoane periculoase și dușmani ai poporului. Acestor aroganți li se oferea întotdeauna oportunitatea să-și facă autocritica – să mănînce public mizeria pe care înainte au criticat-o și să-și pună și în cap, sub justificarea unei rătăciri de moment. Unii scăpau doar cu ostracizarea, alții erau trimiși la închisoare sau lăsați pe drumuri fără posibilitatea de a-și găsi de lucru sau o locuință, iar cei mai ghinioniști erau asasinați, asemenea lui Gheorghe Ursu. Și, pentru orice eventualitate, periodic aveau loc astfel de anchete menite să le dea de gîndit celor insuficient convinși.

În ultimii o sută de ani știința și tehnologia au avansat inimaginabil, pînă la punctul la care o persoană cu douăzeci de ani de educație formală nu poate înțelege detalii ale unor concepte care au intrat sau sînt gata să intre în viața noastră de zi cu zi, cum ar fi calculatoarele cuantice, altgoritmii de inteligență artificială sau vaccinurile cu mARN.

Sîntem așadar în punctul în care, ca să luăm decizii în ce ne privește frecvent trebuie să ne bizuim pe alții, mai pregătiți, mai informați și cu o reputație ireproșabilă, ingredientul esențial fiind încrederea pe care o inspiră.

Citeam un articol al lui Dorian Linskey prilejuit de lansarea cărții sale The Ministry of Truth: The Biography of George Orwell’s 1984, în care  identifică momentul alegerii lui Donald Trump ca președinte al Americii în 2017 și perioada imediat următoare ca pe o nouă apropiere de orizontul distopic al lui 1984. Nu este vorba despre o impresie personală, ci despre mulți americani care, speriați de perspectivele noului președinte american, au resimțit nevoia să recitească nuvela, pînă la punctul la care a devenit No 1 bestseller

Dorian Linskey vorbește în același articol atît despre realitatea paralelă a președintelui Donald Trump – pe care o numește ironic Versionland, cît și despre creșterea fenomenului deep fake image synthesis, „care combină computer graphics cu altgoritmi de inteligență artificială ca să producă imagini a căror falsitate nu poate fi depistată decît de experți și care are potențialul de a crea un labirint paranoid unde, în funcție de prejudecățile privitorului, falsul devine adevăr, iar adevărul fals”, ca și cum canalele consacrate de știri ar fi imune la asta.

Și, deși Dorian Linskey identifică corect cauza, citînd-o pe autoarea americană de literatură sci-fi Marta Randall, care în 1980 a spus că „Va fi foarte greu pentru un ‘Big Brother’ să mai convingă pe cineva în legătură cu orice după afacerea Watergate și după afacerea războiului din Vietnam. S-ar putea să încetăm cu totul să ne mai bazăm pe știrile oficiale”, anume epidemia de neîncredere, ratează magistral concluzia: în opinia lui oamenii au devenit victime ale manipulării de pe rețelele sociale – radicalizați nefrecventabili, aidoma dizidenților din 1984 – le românesc care contestau regimul comunist.

Combining cynicism with credulity, people who were proudly sceptical of CNN or the New York Times were perfectly happy to take unsourced Facebook posts and quack science at face value.

Ca persoană care a trăit în 1984 – și anul, și coșmarul Orwellian al totaritarismului ceaușist, cred că este ironic cum Dorian Linskey ratează exact esența și spiritul nuvelei – oamenii nu au devenit simple victime ale manipulării de pe rețelele sociale, ci mai întîi s-au săturat de nouvorba, dublugînditul și poliția gîndirii promovate de politicieni și canalele consacrate de știri care sînt plătite de autorități cu sume colosale de bani publici ca să fie prietenoase și să susțină adevărul oficial!

Iar rezultatul, chiar dacă a durat un pic cam mult, indiferent dacă e vorba despre poluare și mediu, energie, economie, minorități, politică, protecție socială, drepturile omului, pandemie sau vaccinuri, este că reconcilierea ideologiei cu ştiinţa e deplină.

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANȚA ESTE PUTERE

Din păcate Dorian Linskey are în parte dreptate, asemenea lui Winston Smith, mulți oameni care se sustrag freneziei ideologice își construiesc o realitate paralelă în care își imaginează că izbăvirea le vine de pe social media, acest O’Brien cu privire empatică.

Economia – această pseudoștiință care ne stă în drum

Is it good or bad that professional athletes earn 400 times what nurses do?

Mi-a căzut recent sub ochi un articol care se numește „Puține lucruri sînt atît de periculoase ca economiștii invidioși pe fizicieni” (Few things are as dangerous as economists with physics envy), scris de John Rapley și editat de Sam Haselby în publicația aeon.

Pe scurt, articolul spune că în economie, spre deosebire de fizică, nu există legi imuabile cum ar fi legea a gravitației, ci, așa cum ne arată recurentele bule financiare, contextul este în permanentă schimbare sub influența comportamentului uman, respectiv a stimulentelor. Mai mult decît atît, apelativul de știință socială (social science) acordat economiei ar fi un oxymoron, aici fiind luat în balon caracterul „științific” al disciplinei, compromis iremediabil înainte de a fi consacrat, pe considerentul inconsistenței datelor generate de comportamentul uman și a eșecului „marilor” reprezentanți ai branșei, cum ar fi Alan Greenspan sau Jeffrey Sachs. Concluzia articolului este că, dată fiind natura de construct social a economiei, iar nu de știință, aceasta impune politica (ca formă de organizare și conducere a comunităților umane, prin care se menține ordinea internă și se garantează securitatea comunităților respective, probabil) și, de vreme ce afectează pe toată lumea din comunitate (prin politicile economice), justifică dreptul tuturor de a avea o opinie.

Problema pe care o ridic aici nu este – așa cum ușor ar putea să pară – o reacție de orgoliu rănit de economist, pentru că cuplul Rapley & Haselby nu merită deranjul – cînd pui serios întrebari de genul „E bine sau rău ca un sportiv de performanță să cîștige de 400 de ori cît un asistemt medical?” e clar că fie ai o dizabilitate care face dificilă înțelegerea lumii în care trăiești (de neînțeles la o persoană care a trăit în lumea liberă și care are o presupusă educație formală solidă), fie ești rău-voitor și vrei să-i manipulezi pe cei care trăiesc în societăți autoritariste, care au fost ținuți în întuneric, frig și foame, pe cei prea leneși să citească și care se mulțumesc cu gogoșile servite de alții și pe cei sărăci cu duhul. Personal, bănuiesc că șanse mai mari are ipoteza nulă – construcția articolului citat e prea fragilă pentru a fi menită să servească de manipulare 😉

Adevărata problemă este aruncarea în derizoriu a abordării științifice cu totul, înecată în impostură academică, pentru a se putea da frîu liber la manipulare și politizare, după bunul plac al potentaților zilei, la subiecte cum ar fi schimbările climatice, crizele economice, războaie „de eliberare”, terorism, alimentație sănătoasă, droguri etc. Rezultatul acestei situații este un val de exces de reglementare, intervenționism care, pe lîngă restrîngerea libertăților individuale și autoritarism, conduce la dezastre umanitare de proporții epice. Să nu uităm de Imposibilitatea calculului economic în regim socialist a lui von Mises (1949), care anticipa ce urma să se întîmple în Europa de est după jumătate de secol. Singurul remediu eficient este educația, ca proces de influențare, formare și dezvoltare a capacităților intelectuale și morale ale oamenilor, opus cu procesul de îndoctrinare de care este saturat învățămîntul public din zilele noastre. În sensul ăsta, oamenii educați reprezintă un pericol real, pentru că vor spune întotdeauna că împăratul e gol, iar economiștii sînt cu atît mai periculoși cu cît au o înțelegere mai aprofundată a economiei, această disciplină pe care politicieni inepți și/sau corupți o invocă prea des (de multe ori fără să înțeleagă nimic) pentru atingerea țelurilor lor egoiste și mascarea incompetenței.

Pentru conformitate, caracterul științic al unei discipline este dat de metodă, indiferent dacă vorbim despre literatură sau climatologie, istorie sau medicină, economie sau seismologie, agricultură sau filosofie. Evident că metoda științifică se poate aplica cam la orice, inclusiv în domeniul preparării ciorbei de burtă, însă nu trebuie pierdută din vedere relevanța pentru societate a rezultatelor cercetărilor…

Sursa: By ArchonMagnus – Own work, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=42164616

Vorba lui Nicolae Manolescu, „Pretinzând să-i fie luate în serios cugetările ştiinţifice, Dan Voiculescu are un picior bine înfipt în ficţiunea cea mai curată, în timp ce, cu celălalt picior proptit în realitatea cea mai murdară, solicită apărătorilor săi să recurgă la orice chichiţă avocăţească pentru a împiedica confiscarea averii pe care a obţinut-o prin fraudă, ca şi recuperarea prejudiciilor. La urma urmelor, cine stabileşte câtă ştiinţă conţine o lucrare scrisă în închisoare, pe picior (nu toată floarea cea vestită a puşcăriaşilor are două picioare, ca Dan Voiculescu!), în condiţiile de-acum binecunoscute ale vieţii în colectiv, cu şobolani, gândaci şi alte lighioane în loc de bibliografie de specialitate? N-aş vrea să-mi duc ideea atât de departe, încât să le pretind celor care avizează ştiinţa din aceste lucrări să se gândească, înainte de a o face, că s-ar ca unii dintre ei să împărtăşească nu numai ideile, dar şi condiţiile în care au  fost scrise cărţile cu pricina.”. Sursa : adev.ro/o2fs5v

von Mises, L., 1949. Human Action: A Treatise on Economics. New Haven: Yale University Press.