Unul dintre cele mai prețuite lucruri ale oamenilor din societățile civilizate este reputația, pentru că reputația este sursa încrederii, substratul pe care s-au clădit societățile civilizate moderne.
Dincolo de definiție, reputația este un indicator de predictibilitate, iar buna reputație a unei persoane se clădește pe asumarea de către aceasta a unui set de valori distilat în sute de ani din învățăturile filosofilor antici și din morala creștină. Setul ăsta de valori cuprinde între altele cinstea, altruismul, răbdarea, onestitatea, modestia, politețea, integritatea și a fost adoptat în societate în mod natural, nu atît din considerente pecuniare, ci din înțelegerea faptului că asta este condiția sublimă a naturii umane.
Clădirea unei bune reputații pornea de timpuriu și nu era ușoară, pentru că pe lîngă vicisitudinile vremurilor, trebuiau înfruntați proprii monștri: teama, poftele, lenea etc. Buna reputație avea avantaje, în sensul că deschidea calea către lumea bună, unde procese sociale sau economice destul de complicate și anevoiase pentru individ deveneau foarte facile. Într-un sens mai larg, pentru societate, reputația a constituit catalizatorul unei dezvoltari fără precedent prin facilitarea interacțiunilor dintre indivizii cu bună reputație și marginalizarea celor cu potențial de a face rău.
Pe la începutul secolului XX reputația a început să cadă în desuetitudine, așa că niște indivizi cu spirit antreprenorial au găsit un bun prilej să acționeze: pe de-o parte au început să le transmită oamenilor că e în regulă să mai calce strîmb din cînd în cînd, ba chiar este amuzant și relaxant, iar pe de altă parte au început să fabrice industrial bune-reputații pentru cine avea disponibilitatea să plătească suficienți bani.
Apoi, fenomenul declanșat de firmele de public relations a fost amplificat de stat, care, extinzînd limitele contractului social peste drepturile naturale, s-a insinuat ca garant absolut la toate nivelurile societății. Din acel moment, semnificația reputației a scăzut puțin cîte puțin pînă în zilele noastre cînd a ajuns o glumă, iar concubinajul fățiș dintre stat și firmele de public relations nu mai scandalizează pe nimeni.
Din 2015 în China se desfășoară un mega experiment, în care sute de milioane de utilizatori de smartphone sunt atrași într-o schemă de creditare care îmbină tehnologia plăților electronice (non-bank online payment market) cu comportamentul indivizilor pentru stabili un fel de reputație digitală, numită social credit. După cum spune articolul de pe Wired.com, lucrurile au început în 2011 cînd Alipay, o companie din Alibaba Group, a introdus întîi plățile electronice prin scanarea de coduri QR cu smartphone -ul. În 2015 Ant Financial – noua denumire a Alipay, era una dintre cele 8 firme care a primit aprobare din partea Băncii Chinei să dezvolte o platforma proprie de credit scoring. Altgoritmul folosit de Ant Financial în aplicația Zhima Credit nu ține seama doar de situația patrimonială a individului, ci mai degrabă de comportamentul acestuia, și nu oferă pur și simplu o limtă de credit ca sumă de bani, ci un index format din trei digiți, care poate lua valori între 350 și 950, unde 950 este valoarea favorabilă. Măsura comportamentului este dată de sistemul de evaluare pe care îl au la dispoziție ofertanții de produse și servicii (sunt sute) aflați sub contract cu Ant Financial. Mai mult decît atît, prin aplicația de social media din Zhima Credit, scorul personal este influențat de creditul social al prietenilor din rețeaua de socializare. În cuvintele lor, <<Zhima Credit “ se va asigura că oamenii răi nu-și vor găsi loc în societate, în timp ce oamenii buni se vor putea mișca deplină libertate.”>> (Lucy Peng, company’s chief executive, as quoted as saying in Ant Financial.).
Avantajele acestui sistem de reputație digitală sînt evidente – oamenii vor deveni destul de repede mult mai civilizați, nivelul de încredere va crește la cote neîntîlnite într-o societate în care neîncrederea era un dat cultural, iar progresul îi va lovi mai puternic decît a lovit civilizațiile apuse în ultimele două secole. Dezavantajul este că această reputație digitală se bizuie pe un cod amoral, ba chiar ușor (de) politizat. După cum remarcă Mara Hvistendahl, autoarea articolului citat, „pentru Partidul Comunist Chinez, creditul social este o tentativă de autoritarism mai puțin evident. Scopul este direcționarea oamenilor către comportamente cum ar fi economia de energie sau obediența față de partid (stat, n.m.).” Granița pînă la o distopie la scară planetară este foarte aproape, dacă nu cumva a fost depășită.
Făcînd un pas în urmă, încerc să-mi imaginez cum ar arăta la noi un sistem de reputație digitală. Nu reușesc. Rațiunea îmi spune că e mai bine așa. Și totuși…