Etichetă: smecherie

Șmecheria ca ethos românesc (II)

Azi am citit postarea dlui Bogdan Glăvan despre pățania sa de ieri la o fabrică („mai degrabă un fel de depozit gigant”) de la marginea Bucureștilor. Pe scurt, dl. Glăvan, care intrase pe jos în fabrica nenumită, a vrut să părăsească fabrica pe aceeași poartă, dar a fost împiedicat de un angajat al firmei de pază pe motiv că acea poartă e doar pentru intrare, nu și pentru ieșire, cu excepția autovehiculelor. Agentul de pază a explicat că, potrivit regulilor lor, există o altă ieșire pentru cei care nu sînt cu mașina. Iar dl. Glăvan, în perfectul stil românesc de descurcăreală, ce face? Ca să ocolească regula, se urcă în mașina unui necunoscut, ieșind astfel din fabrică prin același loc pe unde intrase. Și, ca să nu dezmintă minunatele apucături românești (pentru care probabil că avem, oricum, recunoaștere internațională!), iese și se laudă cu chestia asta pe feisbuc (#constitutiacorporatiei , #fucklogic ).

Din păcate pentru noi, dacă și între cele mai destupate minți ale acestui moment avem genul ăsta de atitudine, cred că șansele noastre de e reveni la normalitate sînt nule.

Dar  la care atitudine mă refer? Păi s-o luăm pe rînd: atitudinea față de om – agentul de pază, la care se referă peiorativ „un nene, șefu’ portarilor”, care l-ar fi „tras de guler”. Lucrurile sînt lămurite în dialogul redat de dl. Glăvan, unde vedem că agentul de pază nu a fost  foarte politicos, dar nici bădăran. E nedemn să nu-ți înfrînezi frustrările și să tratezi cu aroganță un om care, cel mai probabil, este mult sub nivelul tău de educație, dar care nu este acolo decît ca să-și facă datoria (față de patron).

Apoi atitudinea față de situație – cel mai probabil regula privind accesul în și din fabrică nu era inventată de agentul de pază, ci chiar de conducerea fabricii. În cazul unui potențial partener de afaceri (cum pare să fie cazul aici), minima curtoazie impune respectarea regulilor sau negocierea, strict în această ordine, oricît de cretine ar fi (sau ni se par a fi) aceste reguli. Desigur, negocierea poate conduce la abandonarea colaborării (reguli cretine pot însemna dificultăți ulterioare în colaborare), dar aceasta se face cu cei împuterniciți să semneze contractul, nu cu agentul de pază…

Pe urmă, atitudinea față de proprietate. Contextul era că dl. Glăvan se afla în vizită pe proprietatea colaboratorului său. Gazda are libertatea să facă ce și cîte reguli poftește (cîtă vreme nu încalcă legea și nu îți afectează integritatea), iar tu, oaspete, din respect pentru proprietate, ai obligația să te conformezi. Iar dacă regulile gazdei sînt absurde și nu oferă oaspeților un respect măcar egal cu cel pe care îl așteaptă de la aceștia, tu ai libertatea să încetezi orice (potențială) colaborare – în fond nu te poate supăra decît odată. Altfel e ca și cum ai sări gardul – Ha! Nu m-a văzut, l-am păcălit!

Nu în ultimul rînd, trufia. Ok, ai ales o cale neortodoxă ca să eviți un disconfort, fie! Dar de ce să te lauzi cu asta?

Cum? Nu te lauzi, ci îi cerți pe ceilalți pentru inadecvarea lor? Serios?!

După cum scriam în urmă cu aproape trei ani, problema este că sîntem ca societate ca în bancul ăla în care un șofer care voia să-l impresioneze pe amicul său traversa toate intersecțiile pe culoarea roșie a semaforului, explicînd de fiecare dată că el poate să facă chestia asta fiind șmecher. Asta pînă la momentul cînd a ajuns într-o intersecție la culoarea verde a semaforului, unde s-a oprit brusc. Amicul l-a întrebat pe șoferul nostru: Bine, dar acum e verde, de ce nu treci?! Nu, pentru că s-ar putea să vină un alt șmecher din partea cealaltă!

Îl voi aprecia în continuare pe dl. Bogdan Glăvan pentru umorul său și pentru principiile pe care le promovează, chiar dacă uneori mai calcă strîmb. În fond, un pic de critică sau ironie nu poate face decît bine unui ego obisnuit prea adesea să aibă dreptate 😉

Șmecheria ca etos românesc

Aproape de fiecare dată cînd citesc cîte o postare a lui George Butunoiu mă indispun. Ăsta e și motivul pentru care nu-l citesc decît extrem de rar, iar atunci cînd se întîmplă îmi este adus în atenție pe canale paralele.

Am căutat să-mi răspund cît pot de sincer la întrebarea De ce mă indispune George Butunoiu? Pune întrebări incomode, scoate în evidență inabilitățile, temerile, limitările, adevărurile cele mai supărătoare despre noi înșine? Poate, în parte asta e meseria lui – să separe închipuiții de cei autentici, oricare ar fi domeniul acestora.

Bunul simț îmi spune că selecția nu se poate face doar pe baza marker -ilor negativi, așa cum pare să procedeze domnia sa, ci ținînd seama și de calitățile native relevante ale candidaților față de postul avut în vedere pentru recrutare. La atenționările legate de acest aspect, dl. Butunoiu răspunde cu un argument statistic: nu are suficiente resurse să facă o triere exhaustivă, limitîndu-se la o triere gaussiană.

Un exemplu care mi-a confirmat capacitatea limitată a organizației Butunoiu de a livra ceea ce promite este ăsta: Cum nu am găsit o asistentă la un salariu de 3000 de euro. Practic dl. Butunoiu a promovat un anunț matrimonial autentic – nu văd decît o nevastă perfectă să poată să aibe „grija de timpul, de nervii si de imaginea lui in ochii tuturor, e in permanenta cu ochii pe el ca sa nu faca sau sa nu spuna prostii, din neatentie sau chiar din nestiinta, il apara de dusmani si de prieteni, il avertizeaza, ii atrage atentia. Ca sa poti sa faci toate acestea simultan si, mai ales, in orice clipa, chiar si cand nu mai esti la birou, trebuie sa stii sa evaluezi rapid orice situatie, sa stii cand sa iei o decizie, si sa o si iei. Dar, mai ales, sa vezi detalii care scapa tuturor celorlalti.”. Sînt două probleme aici: prima este că îți trebuie multă aroganță să crezi că poți găsi așa ceva cu un anunț de angajare într-un orizont de timp de una sau două luni, indiferent de suma pusă în joc; a doua este că, deși șansele de reușită ale unui asemenea demers sînt infinitezimale, criteriile de preselecție stabilite cu clientul sînt de-a dreptul tîmpite: „daca sunt mai mult de trei, patru, hai maximum cinci greseli, neatentii sau lucruri pe care nu ar vrea sa le vada la fel si in hartiile lui, nu are rost sa mai obosesti omul la interviu pentru un asemenea post.”. Orice om trecut prin viață își dă seama că nu poți avea în aceiași persoană inteligența emoțională, dăruirea de sine și creativitatea presupuse de postul promovat în anunțul de mai sus simultan cu rigurozitatea birocratică reclamată ulterior a „alinierii cu blancuri”, a „virgulei lipite de cuvînt” etc. Poate greșesc eu, dar nu prea cred.

Totuși, una din postările recente ale dlui Butunoiu mi-a produs o revelație: „Aici nimeni nu are incredere in nimeni, angajatorii sunt convinsi ca angajatii vor sa-i pacaleasca si sa-i fure, angajatii cred invariabil ca firma ii exploateaza, contribuabilul zice la fel despre stat, guvernul despre ei, si tot asa, de sus pana jos si de la un capat la celalalt al tarii.”. Realitatea asta nu-mi era cu totul străină, dar cumva mintea mea cred că refuza să vadă ca atare fenomenul în toată amploarea sa.

Cum s-a ajuns aici? Pare să fie o înclinație a românilor către șmecherie. Șmecherul are două dimensiuni: una este șarlatania, cea în care acesta nu ratează nici o ocazie să-i înșele pe alții, fie pentru profit, fie pentru amuzament, dar mai ales pentru construirea unei reputații; a doua este ambiția de a nu se lăsa înșelat de alți indivizi, aspect care este de asemenea de natură să crească faima șmecherului.

Ecscroci și șarlatani au existat întotdeauna. În fața acestora, avem două opțiuni: una ar fi să ne concentrăm în principal pe strategii de a nu ne lăsa înșelați, și abia apoi asupra obiectivelor noastre reale; a doua ar fi să ne concentrăm în principal pe obiectivele noastre, asumîndu-ne o marjă de eroare aferentă celor care vor să ne înșele.

Problema este că am ajuns ca societate ca în bancul ăla în care un șofer care voia să-l impresioneze pe amicul său traversa toate intersecțiile pe culoarea roșie a semaforului, explicînd de fiecare dată că el poate să facă chestia asta fiind șmecher. Asta pînă la momentul cînd a ajuns într-o intersecție la culoarea verde a semaforului, unde s-a oprit brusc. Amicul l-a întrebat pe șoferul nostru: Bine, dar acum e verde, de ce nu treci?! Nu, pentru că s-ar putea să vină un alt șmecher din partea cealaltă!