Povestea noastră de dragoste cu lidărșipul

When we are debating an issue, loyalty means giving me your honest opinion, whether you think I’ll like it or not. Disagreement, at this state, stimulates me. But once a decision is made, the debate ends. From that point on, loyalty means executing the decision as if it were your own.” Colin Powell

Văd tot mai des articole pe tema resurselor umane în care fel de fel de vraci ne vînd tincturile lor minune din ulei de șarpe, care promit să trateze comportamentul abuziv al șefilor cu subalternii din organizații. Calul de bătaie este lidărșipul (leadership), care ar trebui să-i transforme pe șefi din balauri în mama răniților, zîna cea bună și Maica Tereza. Dar ăsta e oare rolul șefilor? Și ce facem cu angajații, oare ei nu sînt parte a problemei? Și, mai ales, asta înseamnă leadership?

Nu, rolul șefilor este să ducă la îndeplinire obiectivele alocate. Sigur, șeful nu poate face asta singur, și nici nu se poate bizui exclusiv pe forță în raport cu subalternii, pentru că rezultatele ar fi foarte slabe, dar poartă întreaga răspundere. Și atunci își folosește carisma, oferă încredere, se implică direct și dă exemplu, ajută, ascultă, zîmbește, oferă feedback și stimulente etc. Cînd lucrurile nu merg cum trebuie, de obicei din cauza calității umane îndoielnice (vanități provinciale, bîrfe toxice, corupție, ticăloșie banală, incompetență, alienare mintală etc.), se recurge și la forță.

În organizațiile normale promovarea șefilor se face prin filtre mai numeroase și mai riguroase decît în cazul angajaților și, din cauza asta, se poate afirma că, în general, calitatea umană este superioară în rîndul șefilor. Desigur că există excepții, acolo unde șefii sînt promovați în special pe baza rezultatelor ca angajați (a fost campion la vîndut chiftele în ultimul an) și mai puțin pe baza calităților personale (integritate, loialitate, spirit de sacrificiu, abilități de comunicare etc.) sau a competențelor, pierzîndu-se din vedere ca cerințele pentru postul de șef sînt considerabil diferite față de cele pentru campion de vîndut chiftele. Nu mai puțin adevărat este că puterea corupe, iar unii dintre șefi cad în păcatul ăsta fără o simptomatologie prealabilă, însă, fiind o boală cunoscută, poate fi depistată și tratată în stadiile incipiente.

Ce se pierde adesea din vedere este că și ultimul angajat este un șef și trebuie să se comporte ca atare. Orice angajat este propriul său șef. Din păcate însă, mulți consideră că, dacă nu poți să delegi și să împarți sarcini de lucru, nu ești cu adevărat șef, iar asta justifică atitudinea „nu e treaba mea!”. „Nu e treaba mea” să fiu carismatic, să ofer încredere, să mă implic – chiar și acolo unde nu se așteaptă asta direct de la mine, să dau exemplu, să ajut, să ascult, să zîmbesc, să învăț și să mă perfecționez etc. – aia e treabă de șef, nu a mea! Dar am pretenții ca șeful să facă parenting cu mine. Serios? Și uite așa, tribulațiile unor părerologi de internet (din categoria largă a cărora fac și eu, cu modestie, parte) ajung printr-un mecanism de validare subiectivă să exacerbeze cultura de tip snowflake, tot mai prezentă în mediul corporatist de la noi.

O categorie aparte este cea a organizațiilor anormale, cele în care aprecierea performanței nu se face obiectiv, unde angajarea și promovarea se fac prin corupție și favoritism. Ceea ce mă duce la aspectul compromisului. Da, pentru că în organizațiile astea anormale există și oameni cu un fond bun, dar care din motive diverse (economice, sociale etc.) preferă să tacă, să îndure mizerii, să își distrugă sinele pînă la alienare mintală, pentru ca în cele din urmă să ajungă să stea de vorbă cu vracii de care pomeneam la început și să le zică ce răi sînt șefii, vai, vai! Care vraci, în loc să îi aducă cu picioarele pe pămînt pe bieții oameni – să le spună că adesea prețul compromisului e ascuns, mare și că s-ar putea să nu merite, respectiv că amăgirea de sine este drumul expres către autodistrugere – le validează și alimentează acel cognitive bias, pentru ca mai apoi să scrie la gazetă concluziile „studiilor” lor.

Presă fleșcăită și resurse inumane

Citeam liniștit despre ce se mai întîmplă pe la noi, cînd îmi cade sub ochi o minune de clickbait de pe site -ul profit.ro:

Patru din zece angajați români sunt criticați sau penalizați de șefi când greșesc, un sfert nu au primit deloc apreciere.”

Sursa https://www.profit.ro/stiri/economie/patru-zece-angajati-romani-criticati-penalizati-sefi-gresesc-sfert-au-primit-deloc-apreciere-modul-manager-trateaza-angajatii-acestia-gresesc-cultiva-distruge-asumarea-responsabilitatii-18825375 , articol publicat ieri 22.01.2019, la ora 15:50 și preluat aici azi 23.01.2019, ora 07:40.

Și brusc îmi dau seama de ce nu merg lucrurile la noi – nu contează cîte tîmpenii faci la serviciu și cît de mari, sînt doar 40% șanse să fii criticat și, probabil, încă și mai puține să fii penalizat. Și asta nu e tot! 75% dintre buimacii care au făcut greșeli au primit totuși aprecieri!

Cumva realizam că fenomenul ăsta are loc, dar nu îmi imaginam că poate fi așa de amplu, lucru care m-a făcut curios să citesc articolul.

Și așa aflu că, potrivit studiului făcut de firma de consultanță UP! Your Service, dintre cei criticați pentru greșelile lor, „restul (12,6%)” chiar au fost penalizați pentru greșelile lor.

În continuare, articolul faultează sistematic aritmetica procentelor afirmînd că pentru „restul de 12,5%” dintre respondenți nu au existat niciodată repercusiuni cînd au greșit, după ce relatează despre 47,5% dintre angajații români (în total) care nu numai că nu sînt criticați, ci sînt ajutați să repare greșeala.

Este citată în articol și doamna Elena Călin, director general UP! Your Service, potrivit căreia asumarea responsabilității de către angajați este alterată de modul cum șefii tratează greșelile făcute de aceștia. Cu alte cuvinte, dacă îl certăm pe un angajat, asta va determina angajatul ca în viitor să nu își mai asume greșeala comisă. Dar stai! – mai aflu că angajații trebuie să își asume greșelile altor colegi și ale clienților, respectiv că pedepsirea unei greșeli va dezvolta o cultură bazată pe frică și învinuirea altora.

De fapt, prostia asta e atît de mare, încît merită să pun lucrurile la punct.

  • Nici un angajat nu trebuie să-și asume greșeli ale colegilor. Poate să facă asta doar dacă vrea el, dar NU trebuie! Excepție este șeful angajatului care a greșit, care poartă întotdeauna o parte din vină, pentru că nu l-a instruit suficient, nu l-a evaluat corect și nu l-a pus undeva potrivit competențelor și abilităților sale (poate chiar în afara organizației).
  • Nici un angajat nu trebuie să își asume greșeli ale clienților – este o pretenție atît de nocivă, încît poate fi catalogată antisocială! Cînd clienții greșesc într-adevăr din vina lor – că nu sînt atenți, dar sînt superficiali și aroganți – NU trebuie să își asume vina un angajat. CLIENTUL NU ARE ÎNTOTDEAUNA DREPTATE! Ce trebuie este să facem toate demersurile posibile (în limite legale și instituționale) să ajutăm clientul să își rezolve problema, fără să îi imputăm sau să îl certăm pentru vina sa. Uneori asta poate fi nerentabil, iar acei clienți cu afecțiuni cronice trebuie decartați. Desigur, sînt încă mulți proprietari de afaceri și șefi care preferă să atribuie unui angajat greșeala făcută clar din vina clientului, doar pentru a nu fi nevoiți să piardă acel client, respectiv banii și influența acestuia, dar, repet, acesta este un comportament nociv! Să nu uităm că pentru un angajat este unul dintre cele mai motivante cazuri cel în care șeful îi ia partea pe bună dreptate, chiar cu riscul de a pierde un client valoros.
  • Pedepsirea colegilor dezvoltă o cultură bazată pe frică și învinuirea altora doar într-o societate sclavagistă, unde nu ai alternative, unde pedepsele sînt arbitrare și unde nu ai posibilitatea să te aperi. Într-o societetate (organizație etc.) normală oamenii știu că există consecințe ale acțiunilor lor, pe care trebuie să le suporte. Pedepsele nu sînt făcute să desființeze ființa umană, ci au caracter instructiv, iar de obicei, cînd prejudiciul creat este mare, acesta trebuie plătit (există și asigurări). Cei care consideră că li s-a aplicat o pedeapsă disproporționată sau nemeritată au libertatea să se adreseze instanțelor superioare. Iar fuga de răspundere prin învinovățirea altora este dovada celei mai josnice lipse de carcater, care nu are nici o treabă cu șefii și cu organizațiile pe care aceștia le conduc, ci exclusiv cu educația de acasă și fibra morală a individului! De onoare nici nu are rost să vorbim…

Dacă mai era nevoie de o explicație a stării dezastruoase în care ne aflăm, asta era. Un articol care, citit în cheie inversă, explică tarele societății românești.

Eu le-aș sugera patronilor de la publicația Profit ca celor care scriu „articole” din astea și vehiculează astfel de idei să le dea la sfîrșitul lunii doar aprecieri și vorbe bune, nu bani. Sau poate chiar asta fac? 🙂