Jurnalism în România: dă cît să vă pun?

‘Television is not the truth! Television is a goddamned amusement park!’, Howard Beale in Paddy Chayefsky’s Network (1976).

În urmă cu vreo patru luni circula pe internet o parodie stupidă care zicea așa:

Apare un virus.
„Nu există.”

Sunt internați și izolați pacienții.
„Ne închid cu forța.”

Apar morții
„Sunt plătiți sa umfle cazurile.”

Cresc cazurile.
„De ce n-au închis granița de la început?”

Apare transmiterea intracomunitară.
„De ce nu testează?”

Cumpărăm aparate de testare.
„Nu e bun testul.”

Intrăm în carantină.
„Dictatură sanitară.”

De ce era stupidă? Pentru că amesteca argumente ale disperaților izolării cu cele ale negaționiștilor conspiraționiști și pentru că sugera o simplificare prin reducere la doar două opțiuni mutual exclusive niște aspecte cu multiple variante posibile simultan. De exemplu binomul „Sunt internați și izolați pacienții / Ne închid cu forța.” – da, era normal să fie izolați cei care erau potențiali transmițători ai bolii, cei bolnavi să fie internați pentru asistență medicală, deși simultan au fost făcute și abuzuri odioase, constatate inclusiv de instanțe, practici la care s-a renunțat după cîteva luni și care au fost voalat recunoscute de autorități.

Iar bravii noștri jurnaliști ce făceau? Cu cîteva excepții notabile (Recorder, Rise Project, poate încă unul sau doi, care s-au abținut de la senzaționalismele odioase colportate de mainstream media), jurnaliștii, în afară de faptul că încasau bani de la guvern ca să facă frumos, monetizau contextul epidemiologic amplificînd panica, întrecîndu-se cu statistici care-mai-de-care mai alarmiste și promovau fel de fel de fearmongers, medici care au căzut în patima de a-și pune mutrele și ideile zilnic la televizor (a se vedea doamna manager de la spitalul Marius Nasta). Printre cele mai grețoase derapaje jurnalistice le-am văzut pe platforma Republica și la Digi24.

Astăzi, aceiași jurnaliști de la Republica și Digi24 se lamentează într-o înregistrare sub egida EIDOS Foundation numită JURNALISM ÎN ROMÂNIA: CREDIBILITATE vs. DISCREDITARE.

După cum spune și dl. Cristian Tudor Popescu, mai întîi să precizăm termenii: ce este acela jurnalism?

In extremis poți aborda o muncă în două feluri: te poți orienta după ce și cum vrea beneficiarul, „ce se cere”, fără nici un fel de preocupare pentru morală și credințele tale personale sau acționezi conform principiilor și conștiinței proprii, fără să te preocupe dacă ce faci va place sau va conveni publicului.

Prima dintre cele două extreme e mult mai prezentă decît a doua, fiind abordarea clasică de jurnalism tabloid – vinzi povești despre crime odioase sau încărcate de mister, teorii ale conspirației dintre cele mai fanteziste, astrologie, multe nuduri, bîrfe cu și despre vedete și alte senzaționalisme (vezi povestea OTV și cea a lui Dan Diaconescu).
Compromisul există și el, un amestec de easy way  în care vinzi „ce se cere” cu efuziuni ale conștiinței, însă există și inconveniente: taberele celor care te apreciază și a celor care te critică și te disprețuiesc se schimbă frecvent, în funcție de prejudecățile audienței. A te văita de chestia asta e jalnic, pentru că fie esti atît de tîmpit încît nu înțelegi drumul pe care mergi, fie ești un ipocrit ordinar. 
Foarte rară este abordarea căii grele, a exprimării libere a conștiinței, fără compromisuri față de sensibilitățile publicului.

Dacă în cazul în care vrei să iți tunzi părul este acceptabil să îl preferi pe frizerul care face ce și cum îi zici, în cazul unui medic nu este aproape deloc în regulă să îl preferi pe acela care îți spune ce și cum vrei tu să auzi.
Care e diferența dintre frizer și medic? Ar trebui să ne reamintim că la cei mai buni frizeri și medici, aproape întotdeauna mergi pe mîna lor,  preferințele tale fiind cel mult marginale. Dar cum ajungi un frizer bun? Sau medic, sau jurnalist? În general ajungi să fii recunoscut ca bun construindu-ți o reputație. Pentru început reușind în ciuda riscului de a da greș pe care ți l-ai asumat în mod conștient în timp ce ai jucat cartea liberei exprimări a conștiinței, fără compromis. Persistînd  atunci cînd succesul întîrzie să apară. Apoi păstrîndu-ți integritatea, în ciuda ofertelor din ce în ce mai generoase care te copleșesc. Și nu în ultimul rînd, conservîndu-ți modestia. 

Dl. Cristian Tudor Popescu are dreptate în contextul ăsta referindu-se la caracterul superficial al credibilității: o vopsea care te poate face să pari de încredere sau cinstit, deși nu ești. Surpriza vine în momentul în care CTP spune despre jurnalist că „dacă ești cinstit, asta este o autolimitare”; „adică șansele să faci o audiență mare scad progresiv pe măsură ce te apropii mai mult de ideea de cinste”; „de ce? pentru că îți impune această idee ca, în diverse situații, să spui ce nu trebuie!”; „discut în relația cu publicul – publicul din România este într-o măsură considerabilă, astăzi, malformat”. Hopa! Deci care-va-să-zică publicul, sau teama de public (mai ales dacă e malformat, săracu’), te face să te „autolimitezi”, că doar n-o să-i spui pe față cît este de malformat! Cu excepția notabilă a cazului în care te numești CTP și poți face astfel de aroganțe.

Problema nu este aroganța CTP -ului, ci aceea că acreditează ideea că cinstea și audiența sînt într-o corelație inversă, justificînd în mod lamentabil autocenzura jurnalistului și punînd vina pe public. Explicația lui CTP este simplă: „se întîmplă așa pentru că așa vrea publicul; publicul a fost injectat în toți acești ani postrevoluționari, sistematic, așa cum se fac injecțiile cu droguri de către dilări, ca să obișnuiască pe tineri, în special, sau, mă rog, pe consumatori, […] ca dup-aia să-i bage în bulgărele de zăpadă…”. E clar că nimeni nu-i perfect, dar să vii să te plîngi că trebuie să te prostituezi intelectual că așa fac toți și așa cere publicul, că e malformat, ca și cum nu ar exista alte meserii sau variante oneste de a-ți cîștiga existența, mi se pare că este nesimțirea absolută. Sau poate că CTP nu știe proverbul „Cine se amestecă în lături, îl mănîncă porcii”.

Îmi pare rău că nu a fost prezent la discuția asta și Moise Guran – alt jurnalist remarcabil Digi24 (fost) – ar fi fost mult mai antrenantă dezbaterea, mai ales partea despre (auto)discreditare.

 

 

Reputație doar cu buletinul

Unul dintre cele mai prețuite lucruri ale oamenilor din societățile civilizate este reputația, pentru că reputația este sursa încrederii, substratul pe care s-au clădit societățile civilizate moderne.

Dincolo de definiție, reputația este un indicator de predictibilitate, iar buna reputație a unei persoane se clădește pe asumarea de către aceasta a unui set de valori distilat în sute de ani din învățăturile filosofilor antici și din morala creștină. Setul ăsta de valori cuprinde între altele cinstea, altruismul, răbdarea, onestitatea, modestia, politețea, integritatea și a fost adoptat în societate în mod natural, nu atît din considerente pecuniare, ci din înțelegerea faptului că asta este condiția sublimă a naturii umane.

Clădirea unei bune reputații pornea de timpuriu și nu era ușoară, pentru că pe lîngă vicisitudinile vremurilor, trebuiau înfruntați proprii monștri: teama, poftele, lenea etc. Buna reputație avea avantaje, în sensul că deschidea calea către lumea bună, unde procese sociale sau economice destul de complicate și anevoiase pentru individ deveneau foarte facile. Într-un sens mai larg, pentru societate, reputația a constituit catalizatorul unei dezvoltari fără precedent prin facilitarea interacțiunilor dintre indivizii cu bună reputație și marginalizarea celor cu potențial de a face rău.

Pe la începutul secolului XX reputația a început să cadă în desuetitudine, așa că niște indivizi cu spirit antreprenorial au găsit un bun prilej să acționeze: pe de-o parte au început să le transmită oamenilor că e în regulă să mai calce strîmb din cînd în cînd, ba chiar este amuzant și relaxant, iar pe de altă parte au început să fabrice industrial bune-reputații pentru cine avea disponibilitatea să plătească suficienți bani.

Apoi, fenomenul declanșat de firmele de public relations a fost amplificat de stat, care, extinzînd limitele contractului social peste drepturile naturale, s-a insinuat ca garant absolut la toate nivelurile societății. Din acel moment, semnificația reputației a scăzut puțin cîte puțin pînă în zilele noastre cînd a ajuns o glumă, iar concubinajul fățiș dintre stat și firmele de public relations nu mai scandalizează pe nimeni.

Din 2015 în China se desfășoară un mega experiment, în care sute de milioane de utilizatori de smartphone sunt atrași într-o schemă de creditare care îmbină tehnologia plăților electronice (non-bank online payment market) cu comportamentul indivizilor pentru stabili un fel de reputație digitală, numită social credit. După cum spune articolul de pe Wired.com, lucrurile au început în 2011 cînd Alipay, o companie din Alibaba Group, a introdus întîi plățile electronice prin scanarea de coduri QR cu smartphone -ul. În 2015 Ant Financial – noua denumire a Alipay, era una dintre cele 8 firme care a primit aprobare din partea Băncii Chinei să dezvolte o platforma proprie de credit scoring. Altgoritmul folosit de Ant Financial în aplicația Zhima Credit nu ține seama doar de situația patrimonială a individului, ci mai degrabă de comportamentul acestuia, și nu oferă pur și simplu o limtă de credit ca sumă de bani, ci un index format din trei digiți, care poate lua valori între 350 și 950, unde 950 este valoarea favorabilă. Măsura comportamentului este dată de sistemul de evaluare pe care îl au la dispoziție ofertanții de produse și servicii (sunt sute) aflați sub contract cu Ant Financial. Mai mult decît atît, prin aplicația de social media din Zhima Credit, scorul personal este influențat de creditul social al prietenilor din rețeaua de socializare. În cuvintele lor,  <<Zhima Credit “ se va asigura că oamenii răi nu-și vor găsi loc în societate, în timp ce oamenii buni se vor putea mișca deplină libertate.”>> (Lucy Peng, company’s chief executive, as quoted as saying in Ant Financial.).

Avantajele acestui sistem de reputație digitală sînt evidente – oamenii vor deveni destul de repede mult mai civilizați, nivelul de încredere va crește la cote neîntîlnite într-o societate în care neîncrederea era un dat cultural, iar progresul îi va lovi mai puternic decît a lovit civilizațiile apuse în ultimele două secole. Dezavantajul este că această reputație digitală se bizuie pe un cod amoral, ba chiar ușor (de) politizat. După cum remarcă Mara Hvistendahl, autoarea articolului citat, „pentru Partidul Comunist Chinez, creditul social este o tentativă de autoritarism mai puțin evident. Scopul este direcționarea oamenilor către comportamente cum ar fi economia de energie sau obediența față de partid (stat, n.m.).” Granița pînă la o distopie la scară planetară este foarte aproape, dacă nu cumva a fost depășită.

Făcînd un pas în urmă, încerc să-mi imaginez cum ar arăta la noi un sistem de reputație digitală. Nu reușesc. Rațiunea îmi spune că e mai bine așa. Și totuși…