Citeam postarea dnei Ondine Ghergut despre studentul lovit în zona toracelui care, după o așteptare de 8 ore la primiri urgențe la spital, a fost trimis acasă cu o prescripție pentru un anti-inflamator. Dna Ghergut, pe care o urmăresc pentru calitatea activității sale jurnalistice, descrie în postarea sa și (presupusul, n.m.) mecanism al șpăgii din zona primiri urgențe a spitalului: ești lăsat să aștepți mai mult decît ar fi normal ca să ți se dea de înțeles că trebuie să fii atent, atenție care s-ar materializa cînd cadrele medicale ies să fumeze și își lasă buzunarele halatelor nepăzite.
Ce m-a deranjat aici nu este jurnalismul vindicativ sau lipsa de deontologie a doamnei Ghergut (pentru că da, postarea dumneaei are ingredientele unei anchete jurnalistice), ci ușurința cu care renunță la obiectivism în favoarea prejudecăților ordinare.
De ce lipsă de deontologie și de ce prejudecăți? Pentru că asemenea anchete jurnalistice ar trebui duse pînă la capăt, cu jurnalistul sub acoperire care îi bagă bani în buzunar asistentei pentru tratament preferențial și înregistrări adecvate ale actului de corupție, iar nu cu insinuări făcute într-un context de maximă implicare emoțională a jurnalistului… Și deși fenomenul ăsta prin care oamenii încearcă să-și sporească șansele de succes acoperind din buzunar diferența dintre prețul de echilibru între cerere și ofertă și prețul impus de stat este o realitate statistică, nu putem fi siguri că acesta are loc de fiecare dată cînd ceva nu ne convine (dacă era sigur caz de mită în formă continuată, de ce n-a chemat Poliția?). Dar asta e, insinuăm, ne văităm, dar cînd e de acționat o lăsăm pe altă dată.
Un comentariu la aceiași postare a unui cadru medical (Mihai Morgovan) pune lucrurile la punct:
„Interesant ce citesc aici…parerea pacientilor….dar nu stiti ce se intampla de partea cealalta. Sa va povestesc un pic… Un exemplu. Camera urgente Ortopedie din cadrul UPU. Vin pacienti dupa pacienti. Uneori cate 80 de consulturi pe garda, poate si mai multe. Nu cred ca va puteti imagina ce inseamna asta (faceti un calcul sa vedeti cat timp v-ar lua cu un minim de 15 minute pe pacient). Mai ai si de operat poate.. poate si consulturi interdisciplinare. Si va mirati ca asteptati afara? Si ca tot v-am dat exemplu Ortopedia. Voi pacientii sunteti de vina ca aglomerati Urgenta. Veniti pentru afectiuni cronice care ar trebui vazute in Ambulator sau Policlinica, dar acolo nu va place, ca trebuie sa mergeti la medicul de familie si sa luati trimitere si sa asteptati si la el la coada si apoi si in spital. Veniti pentru orice banala contuzie…am avut si pacienti veniti cu febra musculara. Da, asta e pacientul roman. Dar e mai usor sa arunci cu noroi. Sunt specialitati in care nu sunt destui medici ca sa acopere volumul de pacienti veniti in UPU. De ce? Pentru ca cel mai probabil au emigrat pentru o viata mai buna. Voi pacientii are trbui sa iesiti in strada pentru un sistem mai bun. Nu noi. Noi daca iesim voi muriti in camera aia si pe strada. Voi trebuie sa schimbati ceva. Dati salar unui medic echivalent cu al unui judecator. Doar viata dvs e in mainile lui nu? Si atunci daca mai sunt care primesc hulita „spaga” atunci sa aruncati cu noroi si sa ii asteptati cu bratarile afara.”
Stăteam să mă gîndesc cu tristețe că, dacă peste noapte s-ar întîmpla o minune și toți oamenii din serviciile publice ar deveni sfinți (ceteris paribus), tot am fi un popor de nemulțumiți și bănuitori triști. Profesori, medici, pompieri, polițiști, funționari n-ar avea nici o șansă să scape de critica calificată a românilor care știu ei mai bine.
Poate că ar trebui să reîncepem să avem încredere în oameni. Și să acționăm cînd e de acționat, nu doar să ne văităm. Asta cu siguranță nu ne va scăpa de necazuri, dar ne poate scăpa de la disoluție.