Comitetul oamenilor muncii se întoarce

A clear conscience is usually the sign of a bad memory.” Steven Wright

Văd o mulțime de ofuscați pompoși care înfierează cu mînie proletară creșterile de preț la articole care cu greu se mai găsesc zilele astea prin magazine. Price gauging & Virtue signalling, cum ar veni.

Un exemplu elocvent aici:

Ne place sau nu, crizele nu suspendă legile economice. La unele categorii de produse – de exemplu făină, drojdie, spirt medicinal cererea a crescut de peste 3 ori! Producătorii angajează cheltuieli suplimentare semnificative să își dubleze producția (nimeni nu lucrează în mod normal la 50% din capacitate) și tot nu reușesc să acopere cererea. Prima și cea mai banală creștere de cheltuieli este cea cu personalul, fie că trebuie să angajeze mai mulți oameni, să lucreze în 3 schimburi, fie că trebuie să-i plătească pe cei existenți pentru ore suplimentare. Asta în condițiile în care și producătorii și distribuitorii români sînt loviți de criză. Pe urmă mai multe utilaje – de exemplu, în România există stocuri uriașe de făină, dar care nu este ambalată. Iar ambalarea se face pe linii de ambalare ale căror capacități sînt dimensionate pentru o vînzare normală, nu pentru situații de criză și consumatori smintiți. Nu cu mult diferit stau lucrurile la drojdie, măști sterile, dezinfectant, paste făinoase, spirt medicinal, conserve, hîrtie igienică etc.

Iar după vîrful ăsta de cerere, evident va veni o cădere bruscă a cererii, care va aduce la rîndul ei cheltuieli suplimentare și pierderi. Va veni pentru că va trece valul de panică și oamenii vor realiza că nu au ce face cu 10 kilograme de făină în casă, că oricum se găsește, chiar dacă mai scumpă. Plus că bugetele gospodăriilor se vor subția cît de curînd. Iar producătorii vor trebui să dea afară din oameni și/sau să le reducă programul de lucru (și salariile) și să plătească aiurea pentru utilajele nefolosite. Unii vor trebui să închidă cu totul și să își declare insolvența (chestie care evident că nu îl interesează pe ofuscatul pompos de serviciu).

Pînă la urmă, în toată nebunia asta, trebuie să ne hotărîm dacă mai vrem să vedem produsele alea la culoare, chiar și la un preț de 3 ori mai mare. Apelul la plafonarea prețurilor, de control și amendare a producătorilor și comercianților, public shaming -ul nu sînt decît forme de populism și iresponsabilitate. 

În fond nu trebuie să ne căznim prea tare, trebuie doar să reactivăm legea nr. 5 / 1974 (care a fost abrogată abia în 1998!):

Pentru infaptuirea hotaririlor partidului si statului privind dezvoltarea intensiva si modernizarea continua a agriculturii, realizarea indicatorilor de productie si economici la un nivel ridicat, in vederea cresterii aportului unitatilor agricole de stat la dezvoltarea economiei nationale si in aprovizionarea populatiei cu cantitati sporite de produse agrozootehnice, sarcini deosebite revin comitetelor oamenilor muncii, directorilor, inginerilor sefi, contabililor sefi, sefilor de ferme si celorlalte cadre tehnice si economice din aceste unitati.

In vederea cresterii rolului si raspunderii fata de partid si de stat a comitetelor si consiliilor oamenilor muncii, directorilor, inginerilor sefi, contabililor sefi, sefilor de ferme si celorlalte cadre tehnice si economice din unitatile agricole de stat,

Marea Adunare Nationala a Republicii Socialiste Romania adopta prezenta lege.

Populism și responsabilitate individuală

Am văzut postarea dnei Andreea Maria Paul (Vass) de pe facebook, de alaltăieri, în care își exprimă opinia favorabilă despre introducerea votului obligatoriu prin lege https://www.facebook.com/andreea.maria.paul/posts/2057295661015634

Au apărut imediat voci indignate care au zis „Aha, uite că, de fapt, dna Paul nu doar că nu este liberală (cum se declară), dar este socialistă cu acte în regulă!”. E greșită și afirmația, și atitudinea.

Doamna Paul este un cadru universitar suficient de serios încît să nu o putem bănui că s-ar încurca în derapajele logice specifice socialismului. Însă tocmai pentru același motiv o suspectez de populism. O mostră luată la întîmplare ar arăta așa:

Introduc nu numai forţa numerică a subreprezentării grave a femeilor din politica românească, ci şi un model integrat de reprezentare a femeilor în politica românească. Nu este suficient să ai o cotă minimală distributivă de gen, pe care o susţin puternic. Dacă reprezentarea numerică este o reprezentare formală, fie prin cote voluntare minimale de gen, fie prin cote legiferate, spun foarte clar că simpla prezenţă a femeilor în poziţii decizionale nu implică automat şi puterea politică”, pentru ca mai apoi, cîteva rînduri mai jos, să fie citată zicînd că „ea a mai spus că există femei competente, care vor să facă politică, dar că nu pot, deoarece criteriile de selectare şi promovare în interiorul partidelor nu se bazează exclusiv pe criterii de competenţă.” Sursa https://www.gandul.info/politica/vass-femeile-sunt-involuntar-marginalizate-in-politica-8070886

Cu alte cuvinte, doamna Paul susține (puternic) criterii artificiale de promovare în politică (criteriul de gen, fără nici o legătură cu ce ai nevoie să fii echipat să duci o treabă la bun sfîrșit), pentru ca imediat mai apoi să se plîngă că nu contează doar competența. Ceea ce elimină ipoteza autoamăgirii și deschide ușa oportunismului și meschinăriei.

Cum am ajuns aici?

Populismul nu are aderență decît acolo unde un număr semnificativ de oameni își imaginează că poate să le fie mai bine pe seama altora, de regulă a celor care muncesc corect și prosperă prin forțe proprii, fără consecințe. Vorba lui Ilie Moromete:

– Băi, ce vrea ăștia nu se poate! Sau se poate, da’ iese rău.

Și cred că se pierde destul de ușor din vedere că populiștii pot fi de stînga sau pot fi de dreapta. Și dă-i și luptă!

Populiștii de toate culorile segmentează (sîc!) electoratul pe categorii de vîrstă, de venit, în funcție de nivelul de instruire formală etc., identifică principalele nemulțumiri populare (șomaj, sărărcie, inflație, corupție, lipsuri etc.), promit rezolvarea acestora (avînd grijă să evite investigarea cauzelor reale), mimează reforma – dau legi peste legi (întotdeauna multe legi, care adesea se bat cap în cap!), îi defăimează pe competitori, elimină contestatarii și dizidența, pentru ca, în cele din urmă, să sfîrșească prin a fi dictatori.

Într-o societate liberală este normal să existe și populiști (demagogi etc.) – mereu au exitat, dar marginal. Trebuie să fim toleranți cu aceștia, însă fără a-i lua în serios, pentru că menirea lor este să ne țină spiritul treaz, aidoma unor insecte care fac parte din lanțul trofic.

Și totuși, cum se face că, după atîtea eșecuri – adevărate catastrofe umanitare la scară istorică (nazismul, comunismul), populismul este încă ademenitor pentru largi categorii de oameni?

Teoria mea este că există un sentiment de culpabilitate individual derivat din experiența imperfectă de viață pe care o are fiecare dintre noi. Ăsta e unul dintre motivele pentru care dăm bani cerșetorilor, deși știm că nu este bine. Dar, din comoditate, nu acționăm în direcția corectă – de exemplu organizînd, participînd și susținînd direct organizații umanitare. Odată cu condamnarea morală a individualismului, populistul, fie el de dreapta sau de stînga, ne izbăvește de responsabilitatea personală prin colectivism (personificat de stat) – panaceul miracol pentru stînjeneala creată de sentimentul de culpabilitate individual de care pomeneam. Statul va face, statul va drege, statul o să dea legi, statul o să aibă grijă. Evident că este o himeră, care nu face decît să îl adîncească pe individ și mai mult în nefericire, disperare și boală. Jordan B. Peterson descrie foarte bine mecanismul*.

Și mă întorc la Ilie Moromete – care, fără școală multă, știa prea bine că întotdeauna există consecințe și responsabilitate individuală:

– Asta să vă învățați minte să vă mai încredeți în stat!

* Jordan B. Peterson – 12 reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru. Editura Trei. București, 2018.

Cu liberalismul la doctor

LIBERALÍSM s. n. 1. Doctrină politică și economică bazată pe ideea dreptului individului la egalitate, proprietate, libertate de expresie și acțiune, care proclamă principiul neintervenției statului în economie, existența economiei de piață etc. 2. Atitudine de îngăduință excesivă față de greșelile altora. – Din fr. libéralisme.

sursa: https://dexonline.ro/definitie/liberalism/863954

liberalism

lib·er·al·ism (lĭb′ər-ə-lĭz′əm, lĭb′rə-)
n.
1. The state or quality of being liberal.
2. a. A political theory founded on the natural goodness of humans and the autonomy of the individual and favoring civil and political liberties, government by law with the consent of the governed, and protection from arbitrary authority.
2. b. often Liberalism The tenets or policies of a Liberal party.
3. An economic theory in favor of laissez-faire, the free market, and the gold standard.
4. Liberalism
a. A 19th-century Protestant movement that favored free intellectual inquiry, stressed the ethical and humanitarian content of Christianity, and de-emphasized dogmatic theology.
b. A 19th-century Roman Catholic movement that favored political democracy and ecclesiastical reform but was theologically orthodox.

sursa: https://www.thefreedictionary.com/liberalism

Adică n-am nici o intenție să descurc brambureala de înțelesuri recente ale liberalismului, brambureală în topul căreia conduce, evident, cea mai liberală țară din lume, în care termenul a căpătat conotații de-a dreptul rușinoase 🙂 Și n-am treabă nici cu meschinăria liberalilor de inspirație uselistă, care din păcate sînt încă foarte mulți. În schimb, mă voi rezuma la limitele date de definițiile de mai sus.

Problema este cu acei liberali cărora le place libertatea dar nu acceptă să plătească prețul, și care, în momentul în care ceva nu le convine, cer intervenția statului să dea o lege prin care să îngrădească ceva – fumatul în cluburi private, avortul, căsătoria dintre persoane de același sex,  consumul de droguri, prostituția etc.

De exemplu, dl. Vlad Petreanu, care acuma se scandalizează de reacția abuzivă a statului la reclama „Copiii referendumului” a celor de la Declic, n-a avut nici o problemă să ceară insistent intervenția aceluiași stat ca să interzică fumatul inclusiv în cluburi private. Campania asta, prin trimiterea pe care o face (foarte bine!) la serialulul distopic The Handmade’s Tale, este de fapt o palmă morală dată pudibonderiei, obscurantismului și bigotismului promovate de odioasa alianță care cere intervenția statului la cel mai înalt nivel – modificarea constituției. Și da, indignarea dlui Petreanu este justificată, chiar dacă nu înțelege că statul e cu atît mai intruziv cu cît îi cerem mai mult să intervină în fel de fel de privințe care ni se par nouă existențiale.

Sau, ca să dau alt exemplu de iliberalism, printre adepții laissez-faire care susțin și la noi homeschooling -ul ca alternativă la monopolul statului în educație (foarte bine!), sînt unii care se definesc ca fiind pro-life, adică susțin intervenția statului împotriva (sîc!) dreptului femeilor de a face avort. Mizeria asta de pro-life este în mod evident un termen politizat la fel de deplorabil ca și cei care îl folosesc fără să aibe nici o tresărire de conștiință. Ești împotriva avortului? Foarte bine, zi așa, nu te da după pătrunjel spunînd că ești pentru viață! Ah, vrei susținerea statului pentru îngrădirea prin lege a avortului? Înseamnă că ai pierdut orice urmă de moderație într-o dezbatere în care sînt multe argumente serioase și pentru, și împotrivă, și ai trecut deja la „argumentul” forță, ceea ce numai liberal nu este.

Bonus, sînt șanse mari să intri în plasa populiștilor, alături de o grămadă de alți idioți utili, care au abdicat de la rațiune, compasiune și common sense în favoarea frustrărilor, a fricilor și, da, a recompenselor, care ajung să legitimeze cele mai odioase regimuri totalitare.

Pentru cei mai tineri, citiți și articolul din Adevărul. <<Unul dintre cei care au subliniat importanţa schimbării legii avorturilor [în sensul interzicerii, n.m.] a fost Alexandru Drăghici, membru al Comitetului Executiv al CC al PCR, care a atacat dur. „Tot studiul acesta“, zicea el, „e o însăilare a experienţei auzite din diferite ţări, există în el multă demagogie şi se propune să se dea fel de fel de prime ca şi cum statul ar trebui să cumpere aceşti copii. Fiecare dintre noi suntem fii de muncitori sau ţărani, de oameni sărmani şi ştim cum am crescut. Nu ştiu de ce alergăm în altă parte să căutăm experienţă. Trebuie să terminăm odată cu decretul acesta păcătos (Decretul din 1957 de liberalizare a avorturilor, n.r.) care nu face decât să încurajeze libertinajul, iar familia să fie familie. De asemenea, trebuie să luăm măsuri să oprim divorţurile“.>>

sursa: https://adevarul.ro/news/societate/video-decretul-mortii-10000-femei-ucise-numele-meternitatii-povestile-tulburatoare-femeilor-obligate-bata-devina-mame-epoca-aur-1_51654bd300f5182b85a327fb/index.html

De bine, de rău, nu e prea bine

Never forget that everything Hitler did in Germany was legal.
Martin Luther King Jr.

După aproape 30 de ani de căderea pactului de la Varșovia, probabil cea mai mare închisoare din epoca modernă, 30 de ani în care am avut undă verde să ne dezbărăm de totalitarism, frică, decădere morală și să ne înscriem pe drumul normalității – libertate economică, politică și de mișcare, pare că totalitarismul nu și-a spus ultimul cuvînt.

Ce au în comun România, SUA, Ungaria, Venezuela, Turcia, Rusia, dar și Polonia, Olanda, Filipine, Spania și, de curînd, Brazilia? Aș spune că, la fel ca germanii, rușii și italienii de la începutul secolului XX, au reușit să transpună în viață din nou zicerea românească „Am scăpat de dracu și am dat de tac-su!”.

N-o să înșir aici citate și link -uri pe teoria asta – ar fi mult mai plictisitor decît de obicei, ci o să încerc să fac un mic manual al populistului.

  • Ești un individ mediocru, fără perspective, dar care se descurcă fără să se împiedice de principii;
  • Ai spirit antreprenorial și vezi imediat oportunitățile oferite de context;
  • Ești modest educat, mai ales la capitolele istorie, filosofie, economie, dar…
  • ai un profil psihologic de sociopat și ești încredințat de misiunea ta (divină?) de a aduce lumea pe un drum mai bun, care evident, poate să-ți fie (mai ales) și ție favorabil.

Și vii cu bagajul ăsta și vrei să ieși cumva în evidență, că anonimatul e pentru fraieri. Ei bine, se poate:

  1. Identifici care sînt principalele nemulțumiri populare (șomaj, sărărcie, inflație, corupție, lipsuri etc.);
  2. Ai grijă să eviți cu strășnicie investigarea cauzelor reale;
  3. Promiți că răstorni lumea, că elimini pentru vecie șomajul, sărărcia, inflația, corupția, lipsurile și toate relele pămîntului, chiar dacă habar n-ai cum ai putea face asta și, de fapt, nici nu te prea interesează;
  4. Inventezi cauze fanteziste ale nemulțumirilor populare (cu cît mai fanteziste, cu atît mai bine vei beneficia de reclamă gratuită!) și cauți țapi ispășitori;
  5. Mimezi reforma, dar de fapt nu faci decît să-ți pui oameni obedienți în posturi cheie și modifici legislația astfel încît să permită manevrele tale, care altfel nu au nici un fundament moral sau economic;
  6. Îți concentrezi toată energia pe defăimarea țapilor ispășitori, cu un discurs cît mai belicos;
  7. Elimini contestatarii și dizidenții, genul care văd și spun fără jenă că împăratul e gol, fără să te împiedici în detalii cum ar fi respectarea drepturilor și libertăților elementare, că ai de-a face cu inamici ai șansei la bunăstare populară universală;
  8. Ai reușit – ești dictator!

Evident că, statistic, unele dintre măsurile pe care le iei sunt benefice, și există numeroase exemple – eliminarea unor taxe, diminuarea birocrației, proiecte de investiții, neutralizarea unor carteluri nocive etc. – însă toate astea nu fac parte dintr-un plan coerent, cu obiective clare și strategii consistente, ci sînt mai degrabă acțiuni bezmetice, ca un tratatament cu antibiotice autoprescris cînd te doare capul.

Partea cea mai proastă nu este că faci și greșeli, ci că nu ai mecanisme de analiză și corecție, pentru că te-ai înconjurat de yesmen -i la fel de incompetenți și lipsiți de busolă morală ca și tine, care nu ostoiesc să te complimenteze și găsească vinovați mereu în altă parte decît acolo unde sînt…

Deja cînd ai ajuns aici te afli pe o spirală care coboară într-o altă fundătură a istoriei din care nu poți ieși, dar în care tragi după tine destinele unei națiuni întregi, sau mai rău.

Care națiune are și ea partea ei de vină. Cum ce vină?! Păi dictatorul a avut o susținere populară care i-a conferit legitimitate, indiferent dacă accederea la putere s-a făcut democratic sau prin violență. Ah, că și-a pierdut legitimitatea aia cînd și-a arătat adevărata față? Cam tîrziu, pentru că era previzibil!

Aici nu mai este despre stînga – dreapta, progresism vs. conservatorism, ci despre pierderea bunului simț. Comuniștii i-au scos vinovați pentru toate păcatele lumii pe capitaliști, naziștii pe evrei, iar fasciștii pe socialiști și imigranți. Sigur că sînt probleme, dar oare de cîte ori trebuie să mai ajungem în comă după ce ne-am tăiat craca de sub picioare ca să înțelegem că populismul nu este soluția?

Proletari din toate țările, păziți-vă!

File:LogoScinteia.svg

Ce mai citim în Ziarul Financiar, precum în ziarul Scînteia de odinioară? Azi, de exemplu, opinia unui savant român consacrat pe la universități americane și britanice, dar și colaborator la platfoma Critic Cotcodac, Cornel Ban, pe numele său.

Domnul Cornel Ban debutează cu titlul „Nu există alternativă la măririle de salariu minim. Însă ele sunt insuficiente pentru a opri depopularea pe calea convergenţei salariale reale cu media UE”.

Pe scurt, punctul de vedere al dlui Ban poate fi sintetizat așa:

  • pe fondul emigrației, „în termeni simpli de cerere și ofertă” creșterile salariale erau invitabile (corect);
  • per total efectele (creșterii salariului minim, n.m.) au fost bune pentru cererea agregată, veniturile aduse la bugetele publice din salariile mărite, şi, în general, sentimentul celor mai prost platiţi dintre angajaţi că se face ceva, acolo, cât de puţin şi pentru ei”

Concluzia și măsurile propuse de dl. Cornel Ban sînt:

  • convergenţa salarială cu UE nu poate veni decât prin deschiderea a minim patru fronturi de schimbare structurală: 1) Mărirea de câteva ori a investiţiilor publice în cercetare-dezvoltare industrială şi în complexul universitaro-industrial (și mai multe taxe); 2) Mărirea de câteva ori a numărului absolvenţilor de învăţământ dual şi punerea patronatului la cofinanţarea acestuia (mult, mult mai multe taxe); 3) Sindicalizare masivă, între altele, prin reducerea pragului de angajaţi necesari pentru a înfiinţa un sindicat (este deja obligatorie, fără rezultate notabile, cu excepția promovării unor oportuniști odioși în politică); 4) O bancă publică de dezvoltare socio-economică care să capteze fondurile de stimul gestionate de Banca Europeană de Investiţii (socialism în toată puterea cuvîntului!).

Nu o să dezvolt aici argumente împotriva tuturor inepțiilor din articol, ci mă voi referi doar la noțiunea de salariu minim, la care „nu există alternativă”.

Himera salariului minim într-o economie liberă este construită pe următoarea logică strîmbă – capitaliștii să facă bine să aloce din marja de profit destinată investițiilor în dezvoltare și acumulării de capital o cotă mărită fondului de salarii. Ceteris paribus, vreau să zic. Pentru că altă sursă a măririi fondului de salarii al unei entități economice nu există, decît dacă produce mai mult și reușește să vîndă cel puțin la fel de scump producția suplimentară realizată. Ca să rămînem în ipoteza himerei de mai sus, sînt cîteva întrebări la care trebuie să răspundem:

  1. Cine sînt cei (alții decît proprietarii firmei) care stabilesc / impun dirijarea capitalului într-o firmă privată – cît la investiții, cît la acumulare de capital, cît la creșterea fondului de salarii – și cu ce drept fac asta?
  2. Care este alocarea optimă pentru creșterea fondului de salarii, sau de la ce nivel al profitabilității încolo se face această realocare, dacă există acest nivel?
  3. Ce fac capitaliștii al căror specific al activității și rată a profitabilității nu le permite să facă o creștere a fondului de salarii, nici măcar dacă elimină cu totul investițiile și acumularea de capital, pentru că pur-și-simplu nu ajunge?

Pe lîngă acestea, mai trebuie adresat argumentul macroeconomic al creșterii cererii agregate indus de creșterea salariului minim, respectiv ceșterea veniturilor statului din impozitele aplicate unor salarii mărite.

Sa o luăm pe rînd. Cine sînt cei (alții decît proprietarii firmei) care stabilesc (au puterea să impună) dirijarea capitalului într-o firmă privată? Răspunsul e simplu, statul. Dar ce drepturi are statul în a stabili bunul mers al unei firme? Nu are. Singurul drept (sic!) pe care îl are statul în legătură cu o entitate economică este cel fiscal, reglementat ca atare. Aici statul abuzează de poziția sa de reglementator monopolist și intervine în înțelegerile dintre patronat și reprezentanții salariaților, deși nu i-a cerut nimeni asta. Evident, fără nici o conotație electorală sau vreo doză de populism.

Care este alocarea optimă pentru creșterea fondului de salarii? Evident că nu există așa ceva. Pentru că dacă ne ghidăm după argumentul creșterii calității vieții cetățenilor săi, statul ar trebui să mărească salariul minim nu cu 20%, ci cu 100%, că ne-ar fi de 5 ori mai bine, nu? Sau de ce nu mai mult? Care e problema?! Problema e că nu e de unde, pentru că statul a făcut politica fiscală în așa fel încît să fie sigur că își asigură veniturile independent de profitablitatea firmelor – cca. 80% din veniturile la bugetul consolidat al statului vin din TVA, taxe și impozite pe muncă. Mai puțin de 20% din veniturile statului vin din impozitul pe profit al firmelor. Ce înseamnă asta? Înseamnă o profitabilitate foarte scăzută a firmelor. Iar profitabilitatea foarte scăzută a firmelor înseamnă, pe lîngă lipsa investițiilor și imposibilitatea acumulării de capital, lipsa resurselor de a mări arbitrar fondul de salarii.  În mod ironic, acest aspect al fragilității capitalului este remarcat de dl. Cornel Ban, dar ignorat în concluzii: „o mare parte a capitalului românesc este atât de necompetitiv încât măririle de salariu minim au venit la pachet cu munca neplătită peste program şi creşterea intensităţii muncii”.

Ce fac capitaliștii al căror specific al activității și rată a profitabilității nu le permite să facă o creștere a fondului de salarii? Întîi concediază niște oameni, dintre ăia cu salariul minim, ca să împartă aceiași mămăligă la mai puține guri. Cei care au noroc se reechilibrează așa, fie că își cresc productivitatea de spaima falimentului, fie că își reduc producția și cresc prețul. Însă mulți nu vor putea continua să facă aceeași treabă cu mai puțini oameni, pentru că nu pot crește prețul produselor și serviciilor lor, nu își vor mai putea acoperi cheltuielile și vor închide. În orice caz, mai mulți oameni vor rămîne pe drumuri, iar munca la negru va crește. Mulți dintre cei care își închid afacerile aici vor emigra, fiind oameni muncitori și determinați, care își vor găsi ușor un loc de muncă în țări mai prietenoase sau care își vor deschide chiar alte afaceri acolo. Ce rezultă de aici? Statul cîștigă mai puțini bani din TVA, taxe și impozite pe muncă mai puține, impozit pe profit mai puțin. Spectrul găinii care făcea ouă de aur ne bîntuie din ce în ce mai insistent.

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/80/The_Goose_That_Laid_the_Golden_Eggs_-_Project_Gutenberg_etext_19994.jpg?resize=439%2C640&ssl=1

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Goose_That_Laid_the_Golden_Eggs

Legat de argumentul macroeconomic al creșterii cererii agregate indus de creșterea salariului minim, respectiv ceșterea veniturilor statului din impozitele aplicate unor salarii mărite, pornind de la argumentele de mai sus, e clar că e o trăznaie, pentru că da, vor crește o parte dintre salarii, dar o parte dintre locurile de muncă existente anterior vor dispărea cu totul, fie că oamenii vor îngroșa și mai tare emigrația, fie că vor fi forțați de împrejurări să lucreze la negru, că altă alternativă nu au. Dar nu numai asta. Puținii care vor avea salarii mărite și șansa să le cheltuiască vor cumpăra mai mult, sau vor cumpăra ce nu își permiteau anterior, de obicei produse și servicii care nu vin din sectorul lor de activitate, ci fie din sectoare locale unde oferta a scăzut din cauza scăderii numărului de angajați și a numărului de firme producătoare, ceea ce va conduce la creșterea inerentă a prețurilor (adică inflație), fie din import, care nu stimulează aproape deloc economia locală, dar dezechilibrează și mai mult deficitul comercial și moneda națională.

Avînd în vedere că creșterea salariului minim nu este doar inevitabilă, ci și insuficientă, propun (sic!) să se reintroducă și controlul prețurilor de către stat, să nu mai vîndă exploatatorii ăștia imperialiști pătrunjelul la prețuri speculative, munca patriotică în sectoarele economice deficitare și închiderea granițelor pentru păstrarea forței de muncă în țară. Doar astfel o să-i putem depăși pe imperialiștii conduși de neo-liberali. Iar celor de la Ziarul Financiar le sugerez să pună și ei sus, pe prima pagină:

Proletari din toate țările, uniți-vă!

TVA – angoasa noastră cea de toate zilele

Conspirația comercianților este desăvîrșită: „o treime din prețul plătit pentru mâncare va rămâne la retaileri și după 1 Iunie” și „retailerii, acuzați că au crescut prețurile înainte de creșterea TVA”.

Cu alte cuvinte, presa oficială ne informează că reducerea TVA de la 24% la 9% începînd cu 1 Iunie 2015 nu se va transforma în avantaj pentru consumatorii finali, ci în profit pentru comercianți. Articolele și reportajele pe acest subiect sînt puternic îmbibate de retorica socialistă a anilor ”70 și ”80, cînd penuria generalizată din magazine era pusă pe seama îmbuibaților care cumpărau cîte 3 kilograme de zahăr (cînd aveau noroc și găseau), în loc să cumpere doar 1 kilogram, să ajungă la toată lumea. Așa s-a ajuns la introducerea cartelelor pentru alimente. Credeam că după 25 de ani de la căderea lui Pelticle oamenii s-au săturat de stilul ziarului Scînteia, dar se vede că m-am înșelat.

IICCR_W086_Scanteia_19620428

O abordare normală am găsit în articolul De ce se scumpesc produsele în hipemarketuri înainte de scăderea TVA. Articolul subliniază că efectul în economie al reducerii TVA este diferit de efectul contabil al acesteia, avînd legătură cu cererea și cu oferta, cu înclinația mai pronunțată spre consum decît spre economisire a consumatorilor, cu anticiparea agenților economici legată de creșterea cererii și lupta acestora pentru o cotă cît mai mare din piață. Ce omite articolul, după părerea mea, este aspectul concurenței dintre agenții economici din sectorul alimentar, factor care va limita într-o măsură semnificativă efectul creșterii prețurilor ca rezultat al creșterii cererii. Rezultatul ar putea fi creșterea sensibilă a consumului de bunuri și servicii (creșterea puterii de cumpărare) și schimbarea sensibilă a structurii consumului (produse alimentare & nealimentare / servicii).

Între timp parlamentarii noștri lucrează: caută prețul corect în hipermarketuri. Nu contează că sînt incompetenți, ci doar populismul ieftin – singura virtute pe care este clădită cariera lor politică. Însă trebuie să se știe că acest nevinovat populism poate duce la catastrofe umanitare precum cea actuală din Venezuela (sau cea din România anilor ”80). Și acolo politicienii au vrut să limiteze prețurile și au amendat comercianții. Rezultatul? Foamete.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Escasez_en_Venezuela,_Central_Madeirense_8.JPG

Opinia mea este că efectul benefic major al reducerii TVA va fi indirect, prin scăderea presiunii fiscale asupra producătorilor, importatorilor și comercianților, prin reducerea fraudelor din returnări ilegale de TVA (nu prea mai rentează), prin reducerea concurenței neloiale prin evaziune fiscală și prin impulsionarea concurenței. În aceste condiții ne putem aștepta ca prețurile alimentelor să scadă cu mai mult de 12% cît este diferența contabilă în urma modificării cotei de TVA.

Nu ne rămîne decît speranța că politicienii vor înțelege lipsa de legitimitate a intervenției lor în treaba comercianților (sau că vor eșua s-o facă) și că vom avea un an agricol bun.