Criză. De isterie.

Eram într-o mică pauză de la calculele mele despre imbecilismul măsurii primarului din Lyon, Grégory Doucet, de a reduce din viteza maximă din oraș la 30km/h începînd din primăvara lui 2022, ca să îmi dau seama cu cît ar putea crește poluarea în loc să o scadă*, cînd am văzut asta:

 

https://www.haaretz.com/world-news/.premium.HIGHLIGHT-men-are-causing-the-climate-crisis-women-have-the-solutions-1.10379587

Prima reacție a fost să cred că e o glumă, în genul celor de la Babylon Bee – Fake News You Can Trust . Pentru că socialiștii de la Haaretz cred totuși în puterea banului și cer subscription fee ca să îi citești, am căutat și am găsit textul integral al articolului aici:

https://theworldnews.net/il-news/men-are-causing-the-climate-crisis-women-have-the-solutions

Aflăm astfel că „cea mai mare diferență provine din consumul de combustibil și de carne – care cumulează împreună aproximativ 70% din cheltuielile bărbaților (OMFG!!!, n.m.). Și nu doar că aceste domenii (energie și carne) servesc în principal bărbații, așa cum arată studiul, dar sînt și conduse în principal de bărbați (după cum relevă o privire sumară asupra listei proprietarilor și executivilor marilor corporații din energie și producție de carne din lume). Acești bărbați își susțin cu încăpățînare industriile și marile profituri personale în timp ce fac eforturi să blocheze reglementările care ar putea să le limiteze activitățile poluante.

În articolul din Haaretz este citat un studiu făcut în Suedia care, chipurile, susține teza de mai sus. Rămîne la aprecierea fiecăruia să tragă concluzii  https://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/jiec.13176 Studiul este citat și de The Guardian care face și un grafic frumos:

https://www.theguardian.com/environment/2021/jul/21/men-cause-more-climate-emissions-than-women-study-finds

Grafic în care observăm că lipsesc în mod miraculos emisiile de carbon datorate confortului locuinței. Pentru că Suedia nu e o țară cu climă mediteraneană, ci mai degrabă rece, unde probabil că ponderea cheltuielilor destinate încălzirii și apei calde menajere e semnificativă.

Dar poate că suedezele nu sînt ca nevastă-mea care îmi spune frecvent „Mai dă și tu drumul la căldură!” (temperatura ambiantă de 21 de grade e pentru spartani) și care își face baie cu apă la 45 grade în care stă cîte o oră, nu ca mine la 38 grade și 15 minute. Iar dacă trece o săptămînă  și nu mănîncă friptură începe să se uite la mine cu ceva mai mult decît dragoste.

Și fără o legătură anume cu dragostea, feministele ar trebui să știe (sau să își aducă aminte) că soluția a venit de la un bărbat: Joseph Mortimer Granville.

*autovehiculele au cutii de viteze, care ajustează regimul de cuplu optim și putere al motorului cu ardere internă cu viteza și condițiile de deplasare. Și pentru că prin intermediul cutiei cuplul motor și puterea sînt menținute la parametri relativ constanți la viteze diferite de deplasare ale autovehiculului, factorul timp devine parte a ecuației consumului de combustibil și aer necesar parcurgerii unei unități de lungime, alături de forța de rezistență a aerului (prin coeficientul aerodinamic al autovehiculului) și de forța de frecare a roților cu solul. Ipoteza de lucru este că scăzînd viteza de deplasare cu 40% (de la 50 km/h la 30 km/h), deși energia necesară învingerii forțelor de frecare cu aerul și cu solul scade cu 35%, consumul instantaneu de combustibil și aer al motorului este același, timpul necesar parcurgerii unei unități de lungime crește cu 40%, la fel ca și consumul total de combustibil și aer.

A momentary lapse of reason. Pe Dâmbovița.

Prost să fii, da’ să-ți revii!

După cutremurul din 4 martie 1977, cînd mai multe clădiri vechi din București au fost avariate serios sau chiar dărîmate, pe Ceaușescu l-a apucat frenezia modernizării și a ruperii de trecut, drept care a pornit o campanie monstruoasă de demolări și construcții megalomanice.

Țin minte că pe la jumătatea anilor 80 atmosfera din București era atît de încărcată, încît, chiar și în zilele senine, arareori puteai vedea limpede la distanță de o stație de tramvai. Aerul era irespirabil nu numai din cauza prafului de la demolări, a camioanelor și utilajelor al căror fum de eșapament putea aduce singur o semi-eclipsă, dar și din cauza numeroaselor fabrici din București care nu aveau nici o preocupare pentru poluare (să ne amintim doar de cele cinci vestite centrale electrotermice care funcționau predominant cu păcură). Pe lîngă astea, mai era Bucureștiul vechi, neracordat la rețeaua de gaz metan, care iarna se încălzea la fel ca acum 100 de ani, cu sobe cu lemne și cărbuni.

Lucrurile astea au rămas în urmă, demolările au încetat aproape cu totul (a mai fost ceva pe vremea lui Sorin Oprescu, în zona Berzei-Buzești), păcura a fost înlocuită de gaz metan la vechile CET -uri, rețeaua de gaz metan a fost extinsă făcînd posibilă înlocuirea sobelor și centralelor vechi pe cărbuni și lemne din gospodării cu altele mai economice și mai puțin poluante, camioanele, autobuzele, autoturismele sînt din ce în ce mai eficiente și mai puțin poluante, iar aerul este mult mai curat.

Totuși, creșterea nivelului de trai din ultimii 30 de ani a venit la pachet cu o chestie urît mirositoare – cantitatea de gunoi pe care o producem, care a crescut (probabil) de peste 20 ori.

Dacă în cazul autovehiculelor (dar și al centralelor termice de apartament) evoluția tehnologică occidentală ne-a împins constant să fim mai eficienți și mai puțin poluanți, în cazul gunoiului lucrurile au involuat. Aici, în domeniul ultrareglementat al deșeurilor, statul și-a arătat fața sa cea mai hidoasă, începînd cu primăriile, garda de mediu, guvern și parlament. Da, statul, pentru că statul reglementează, statul controlează conformarea la reglementări și tot statul ne scapă de gunoi intermediind pentru noi, nu-i așa, serviciile publice de salubritate. Da, statul, care face legi absurde și norme de aplicare inaplicabile cu care, oricum, îi taxează doar pe proștii ce încearcă să se conformeze, dar care acordă excepții peste excepții de la reglementări operatorilor de salubritate, care dă autorizații pentru gropi de gunoi în condiții precare (poluează apele freatice), care permite colectarea gunoiului nesortat și arderea necontrolată a acestuia (după părerea mea cea mai mare sursă de funingine și mirosuri pestilențiale), ba care permite inclusiv importul de deșeuri nesortate din alte țări (plastic, cauciuc etc.) pentru a fi incinerat aici în fabrici de ciment și care ne spune că totul este bine.

În toată povestea asta urît mirositoare, apare isteric Lucian Mîndruță, care, pe lîngă domenii cum ar fi aviația, economia, ciclismul, politica externă și multe altele, se pricepe și la calitatea aerului din București – despre care spune că ar fi „cumplit de poluat”, respectiv la medicină și inginerie – „particulele care se duc direct în sînge”, provenite din combustia motoarelor și a centralelor termice de apartament.

Iată cum, hotărît dar inept, dl. Lucian Mîndruță, campionul național la părerologie (disciplină la care sîntem, oricum, vestiți la nivel planetar), își scoate la plimbare bastonul de politician. Da, pentru că, așa cum zicea Ernest Benn, „Politics is the art of looking for trouble, finding it whether it exists or not, diagnosing it incorrectly, and applying the wrong remedy.”.

Și uite așa, făcîndu-ne că nu vedem corupția și incompetența statului, dar nici concubinajul rușinos dintre instituțiile media (precum cea la care colaborează dl. Mîndruță) și stat, ne întoarcem la o nouă frenezie a modernizării și ruperii de trecut, în numele unei ideologii calpe, în care binele cu anasîna să devină politică de stat.