Cît de relevante sînt statisticile oficiale

Dacă stai cu o bucă pe o plită încinsă și cu cealaltă bucă pe un bloc de gheață, media e bună, dar, în realitate, e vai de fundul tău! *

În tentativa lamentabilă de a demonstra că au totul sub control, autoritățile nu prididesc să ne alimenteze cu statistici oficiale alarmante. Iar împreună cu principalele canale de știri care preiau aceste statistici formează un sistem auto-oscilant perfect, în care undele de panică sînt amplificate exponențial, pentru că, nu-i așa, panica vinde. Autoritățile cîștigă capital politic, iar canalele media audiență. În condiții normale concubinajul ăsta e firesc, însă în condițiile actuale, așa cum foarte potrivit zice dl. profesor Dragoș Paul Aligică, „Isteria și alarmismul din presă se ridică la nivel de pericol de securitate națională”. Emoția trebuie să primeze, iar rațiunea, rigoarea și relevanța statisticilor sînt erezii.

Așa că haideți să vedem un exemplu (stirioficiale.ro):

 Informare de presa - 01 aprilie 2020, ora 20:52 
Deces 87

Bărbat, 77 ani din jud. Bistrița Năsăud. Internat din 22.03.2020 în SJU Bistrița - Secția Boli Interne, cu diagnosticul: BPOC acutizat, Cardiomiopatie dilatativa, Cardiopatie Ischemica Cronica, Fibrilatie atriala cu alura rapida, Insuficiență Cardiacă Congestivă stadiul III, Extrasistole ventriculare, Pneumonie interstitial, Pleurezie mica inchisa dreapta, Hipertrofie de prostata, Insuficienta Renala std.III.

Recoltare probe biologice pentru COVID -19 în 24.03.2020. Externat în 30.03.2020 înaintea primirii rezultatului pentru COVID-19 (pe biletul de externare este precizat: evoluție favorabilă sub tratament, recomandare de continuare a tratamentului). Confirmat cu COVID -19 în 31.03.2020, proba lucrata în Laboratorul IRO Cluj. Decedat acasă în 31.03.2020.

Iar mai jos „știrea”:

sursa: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/patru-noi-decese-din-cauza-covid-19-in-romania-bilantul-ajunge-la-90-de-morti-1285144

Adică, potrivit statisticii oficiale, bărbatul de 77 de ani din Bistrița Năsăud a murit din cauza COVID-19, iar celelalte 10 afecțiuni consemnate par să nu fi ridicat probleme prea mari.

Unul dintre neajunsurile sistemului actual de comunicare al stării de fapt este că nu se face distincția între cazurile în care cronavirusul a fost confirmat, dar nu este cauza principală a morții („cu”) și cele în care coronavirusul este cauza principală a morții („din cauza”). Chestia asta este explicată de un medic britanic în articolul ăsta https://www.spectator.co.uk/article/how-to-understand-and-report-figures-for-covid-19-deaths-:

The distinction between dying ‘with’ Covid-19 and dying ‘due to’ Covid-19 is not just splitting hairs. Consider some examples: an 87-year-old woman with dementia in a nursing home; a 79-year-old man with metastatic bladder cancer; a 29-year-old man with leukaemia treated with chemotherapy; a 46-year-old woman with motor neurone disease for 2 years. All develop chest infections and die. All test positive for Covid-19. Yet all were vulnerable to death by chest infection from any infective cause (including the flu). Covid-19 might have been the final straw, but it has not caused their deaths.

Sau, așa cum remarcă Nina Schwalbe, membră a CFR, într-un articol de pe World Economic Forum, este posibil să ca rata deceselor să fie cu mult supra-estimată pentru că este raportată la numărul cazurilor confirmate, ceea ce, mai ales într-o țară ca România unde numărul testelor făcute la mia de locuitori este extrem de mic, reduce masiv baza de raportare (denominator).

However, instead of counting us all in the denominator, in many countries including the US, only people sick enough to go to the hospital are counted. People sick enough to go to the hospital are more likely to need critical care, and patients in critical condition are more likely to die than patients with mild symptoms. This means the fatality rate looks higher than it really is.

*Zicerea de la început îi este atribuită lui Grigore Moisil, însă este apocrifă. Ceea ce nu e cazul cu următoarea:

Legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil.

 

Calcule de plictiseală.

Deranjul provocat de COVID-19 este destul de mare. O mulțime de afaceri suspendate, oameni rămași pe drumuri, gospodine isterizate, pensionari de lux care își văd amenințate perspectivele, influenceri dezorientați și așa mai departe.

Din cauză că m-am plictisit în casă, am zis să mai fac niște socoteli, să vedem, de fapt, cît de groaznic stau lucrurile?

Păi, prima chestie serioasă de luat în seamă am găsit-o la European Centre for Disease Prevention and Control (An agency of the European Union), care zice așa:

Since 31 December 2019 and as of 21 March 2020, 271 364 cases of COVID-19 (in accordance with the applied case definitions and testing strategies in the affected countries) have been reported, including 11 252 deaths. The deaths have been reported from Italy (4 032), China (3 261), Iran (1 433), Spain (1 002), France (450), United States (260), United Kingdom (177), Netherlands (106), South Korea (103), Germany (45), Switzerland (43), Belgium (37), Japan (35), Indonesia (25), Philippines (18), Sweden (16), Iraq (14), San Marino (14), Canada (12), Brazil (11), Algeria (10), Denmark (9), Turkey (9), Greece (8), Australia (7), Ecuador (7), Egypt (7), International conveyance in Japan (7), Norway (7), Austria (6), Portugal (6), Luxembourg (5), Poland (5), Hungary (4), India (4), Lebanon (4), Argentina (3), Bulgaria (3), Ireland (3), Morocco (3), Pakistan (3), Peru (3), Ukraine (3), Albania (2), Costa Rica (2), Dominican Republic (2), Malaysia (2), Mexico (2), Taiwan (2), Azerbaijan (1), Bahrain (1), Burkina Faso (1), Cayman Islands (1), Croatia (1), Cuba (1), Gabon (1), Guatemala (1), Guyana (1), Iceland (1), Israel (1), Lithuania (1), Moldova (1), Panama (1), Paraguay (1), Serbia (1), Slovenia (1), Sudan (1), Thailand (1) and Tunisia (1).

Și, pentru că ne tot raportăm la Italia, hai să vedem ce înseamnă cele 4,032 de decese înregistrate între 31 Decembrie 2019 și 21 Martie 2020.

Păi, cum putem vedea ce înseamnă decît comparînd numărul deceselor corelate cu COVID-19 cu rata tipică a mortalității din Italia înainte de a fi influențată de pandemie, așa cum apare pe Eurostat?

Și ponderile principalelor cauze de deces:

Date mai detaliate tot pe Eurostat, dar în articolul ăsta (MS Excel).

Dacă ne raportăm la Italia și în continuare, ca fiind țara cu cele mai multe decese generate de COVID-19, punerea în context ar arăta așa:

Deaths (2016) per 100.000 inhabitants 814
Population (cca.) 60,000,000
Deaths (2016) – estimated 488,310
Deaths – monthly average 2016 40,693
Deaths / COVID-19 (Jan.01 – Mar.21) 4,032
Deaths / COVID-19 monthly average 1,518 *

*a se vedea corecția de la sfîrșitul articolului. Media lunară, deși corect calculată aici, este irelevantă.

Aici putem formula două ipoteze de lucru: 1) toți cei 1,518 decedați lunar și înregistrați în legătură cu COVID-19 au murit strict din cauza COVID-19, adăugîndu-se mediei lunare de 40,693 decese; 2) o parte (semnificativă) dintre dintre cei 1,518 decedați lunar și înregistrați în legătură cu COVID-19 au decedat și din cauza altor afecțiuni pre-existente, aflîndu-se astfel printre cele 40,693 decese care ar fi avut loc oricum.

Nu-mi bat capul cu demostrații inutile și mă bazez doar pe declarațiile medicilor care spun că marea majoritate a victimelor erau de vîrstă înaintată și aveau afecțiuni pre-existente. Estimarea mea (n-aveți decît să mă contraziceți) este că 75% dintre cele 1,518 decese corelate cu COVID-19 sînt dintre cele 40,693 decese lunare care ar fi avut loc oricum, iar doar 25% sînt ca plus net. Adică doar 380 de decese pot fi puse exclusiv pe seama COVID-19, care , adăugate la cele 40,693 decese lunare care ar fi avut loc oricum, reprezintă un plus de 1% la rata tipică a mortalității din Italia.

Repet, pe lîngă cei 40,693 de inși care mor lunar în Italia din diverse cauze, din cauza COVID-19 au murit, probabil, în plus, 380 de inși, ducînd astfel statistica la 41,073 decese lunar, cu 0.93% mai mult decît anterior pandemiei .

Dacă extrapolăm socotelile astea la state mai puțin lovite – cum este și România, am putea începe să ne întrebăm ce este în neregulă cu toată isteria legată de starea de urgență și cu proiectele care-mai-de-care mai alarmiste de limitare a circulației și a restrîngerii drepturilor omului! Să ne înțelegem, la 21 Martie în România nu avem înregistrat nici un deces corelat cu COVID-19!

Nu fac nici un fel de alte comentarii și considerații. Fiecare poate evalua datele prezentate. Dacă am făcut vreo greșeală, vă rog să îmi semnalați – verific și corectez imediat! 

Armată ușoară!

PS: În România numărul deceselor corelate cu afecțiuni cardiovasculare (899 decese / 100,000 de locuitori) e de peste 3 ori mai mare decît în Italia (296 decese / 100,000 de locuitori), și nu de-ieri-de-azi, de peste 5 ani, iar tovarășul Arafat n-a zis și n-a făcut prea mare tam-tam în legătură cu asta. În plus, să reținem că numărul deceselor corelate doar cu bolile cardiovasculare este în Italia de 14,800 lunar, iar în România este, probabil, de 13,500 lunar, cu foaaaarte mult peste „pericolul” COVID-19.

Corecție (24 Martie): din datele disponibile la https://www.ecdc.europa.eu/sites/default/files/documents/COVID-19-geographic-disbtribution-worldwide-2020-03-23.xlsx reiese că peste 99% dintre decesele înregistrate în Italia de la începutul anului și pînă ieri (23 Martie) sînt, de fapt, doar în luna Martie. Iar asta schimbă punerea în context de care vorbeam mai sus cam așa:

Deaths (2016) per 100.000 inhabitants 814
Population (cca.) 60,000,000
Deaths (2016) – estimated 488,310
Deaths – monthly average 2016 40,693
Deaths / COVID-19 (Mar.01 – Mar.23, 2020) 5,476

Ceea ce îneamnă că, la rata medie a deceselor din ultimele zile, estimarea pe toată luna Martie este mult mai mare – între 7,000 și 9,500 de cazuri.

Situație în care, dacă păstrăm ipoteza inițială că 75% dintre cele, să zicem, 8,000 de decese corelate cu COVID-19 în Martie 2020 sînt dintre cele 40,693 decese lunare care ar fi avut loc oricum, plusul net de 25% înseamnă 2,000 de cazuri. Ceea ce ar ridica media lunară la un estimat de 43,000 de decese, cu 5.6% mai mult decît înainte de pandemie, iar nu cu 1% mai mult cum am afirmat inițial.

Despre oameni, corporații și proteste

Zilele trecute mă provoca un amic să scriu despre corporațiile malefice. Mi-am adus aminte de provocarea asta citind articolul dlui Ninel Ganea – Omul din corporație de pe platfoma anacronic.ro.

Articolul dlui Ganea debutează cu o zicere a unui scriitor britanic (nenumit) despre „cea mai patetică formă de autodistrugere” reprezentată de renunțarea individului la valorile umane și autodefinirea sa „în relațiile umane vitale” ca membru al unei organizații. Trecînd ușor peste folosirea inadecvată a termenului patetic – care în procesul de traducere din limba engleză trebuia înlocuit cu lamentabil, deplorabil etc., rămîne să ne întrebăm care este contextul mai larg al relațiilor umane vitale avut în vedere de scriitorul englez, pentru că ar fi foarte interesant de știut care dintre relațiile umane sînt vitale și care nu.

Mai remarcăm și procedeul etichetării cu nuanță peiorativă a alegerii făcute de individ, care este fie o formă de aroganță (prostie), fie o formă de manipulare, fiind menit să-l facă pe acel individ să se simtă prost și nesigur. Lucrurile devin mai clare cînd dl. Ganea vorbește vădit ironic despre corporație („etalon pentru liberalism, gândire independentă, democrație și bunăstare”) numind-o „etichetă cu sclipici, bună de pus la costumul (vorba vine) de duminică.”.

Ajunși în punctul ăsta, trebuie să lămuresc ceva: nici eu nu cred că corporația este promotorul concurenței sau garanția unui liberalism autentic (nici nu și-a asumat asta!), însă, dacă rămînem pragmatici și obiectivi, trebuie să admitem că este rezultatul pieței libere, cel puțin pînă la punctul la care statul a intrat pe fir și a început să reglementeze ce se cuvine și ce nu, în ce condiții, dar mai ales cui dă voie și cui nu. Odată statul intrat în combinație s-a terminat orice discuție despre piață liberă și liberalism în general, acesta fiind înlocuit cu diverse forme de socialism, pentru că retorica statului este invariabil centrată pe echitate socială.

Cu alte cuvinte, problema din această dezbatere nu este (doar) corporația, pentru că, așa după cum consemnează chiar dl. Ganea citîndu-l pe Jaques Barzun, „statul totalitar și marile firme au același obiectiv: controlul total al individului, abolirea completă a spațiului privat.”, lucru care privează corporația de exclusivitate în procesul de dezumanizare a individului și aduce în prim plan statul, această supercorporație omniprezentă și omnipotentă.

Dar cum funcționează dezumanizarea asta? În principiu trebuie să-l facem pe individ să își flexibilizeze valorile morale și să accepte valorile grupului* din care vrea să facă parte. Cîteva exemple de grupuri în care oamenii vor să fie, adesea simultan: culte religioase, partide politice, cluburi sportive, sindicate, organizații non-guvernamentale, grupări infracționale organizate (e.g. Camorra), familii, corporații, națiuni etc.. În unele cazuri, grupul nu exclude valorile morale comune, ci și le asumă, adăugînd valori suplimentare (e.g. scouts), în timp ce în alte grupuri sînt de-a dreptul irelevante (e.g. ‘Ndrangheta). Se poate afirma, deci, că acele grupuri care impun membrilor relativizarea principiilor morale comune dezumanizează, în timp ce, acele grupuri care impun o conduită etică ireproșabilă ne ajută să ne păstrăm umanitatea. În ordinea asta de idei, a vorbi la modul generic despre tirania corporatistă este un stereotip condamnabil.

Lăsînd la o parte nota peiorativă și presupunînd că afirmația din articol „angajații multinaționalelor s-au încolonat, docili și mulțumiți, pentru a face revoluție.” este adevărată, ca să aflăm în acest caz particular dacă grupul denumit generic corporații sau multinaționale este malefic și dezumanizează prin înstrăinarea de valorile morale comune, ar trebui să stăm și să judecăm cît este de justificat din punct de vedere moral protestul. Evident că sînt două ipoteze de lucru:

  1. Protestul nu are nici un suport moral, guvernul acționînd cu respectarea unui cod etic strict – onestitate, transparență, responsabilitate, dreptate și corectitudine, neexistînd nici un motiv real motiv de neliniște și contestare din partea societății civile (a angajaților docili și mulțumiți).
  2. Guvernul a acționat fără respectarea unui cod etic, a încercat să introducă o prevedere legală în procedură de urgență, fără să fi fost nici o urgență, menită să facă scăpați de legea penală, printre alții, pe mai mulți politicieni care au furat, a încercat să ascundă ce face, situație în care protestul nu doar că are suport, ci devine o obligație morală pentru toți cetățenii.

Rezumîndu-ne doar la fapte, este evident că cea de-a a doua ipoteză e adevărată, adică, chiar dacă ar fi adevărat că angajații corporațiilor au ieșit la protest strict ca rezultat al „recomandărilor “dezinteresate” ale top managementului”, demersul acestuia din urmă este deplin justificat moral și nu implică nici o dezumanizare, ci dimpotrivă, o lecție de civism.

Ce ratează dl. Ganea în articolul său este să vadă (sau nu?) în oglindă articolul său, cu angajații de la stat, mardeiașii și abonații la contracte cu statul, beneficiarii de ajutoare sociale, pensii speciale și alte pomeni, scoși pe bază de convocator la celălalt protest, cel împotriva bunului simț, în care umorul și protestul pașnic au fost înlocuite de rasism, violență, minciună și manipulare. La acest fel de oameni „bucuroși să ia parte la beneficii materiale și psihologice îndoielnice” se refereau și William H. Whyte și C. S. Lewis, respectiv la birocrația unui stat polițienesc, ocupat cu afaceri extrem de josnice.

* Argumentele citate de dl. Ganea din Elton Mayo și William H. Whyte sînt scoase din context pentru că se potrivesc în egală măsură angajaților din corporații, de la stat, dar și altor grupuri, cum ar fi partidele politice.

 

 

Analfabetism economic și manipulare

Am auzit la radio în urmă cu vreo două zile că „Rusii si romanii au cele mai proaste cunostinte financiare, arata un studiu international facut anul acesta.”. Bineînțeles că respectabilul trust media nu se obosește să indice sursa. Pe care am încetat s-o caut și eu de îndată ce am auzit comentariul redactorului, care zice așa (minutul 2:29):

Situația este îngrijorătoare pentru că, atunci cînd ajung la maturitate, mulți români refuză să apeleze la bănci.”

Totuși, căutarea mea după formula „financial literacy” m-a condus la un studiu făcut de Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (en. OECD), care se numește PISA 2012 Results: Students and Money. Financial literacy skills for the 21st century și care poate fi descărcat de aici.

Potrivit acestui studiu, Rusia se poziționează pe la jumătatea clasamentului, imediat după SUA, cu un scor mediu de 486 puncte, la fel cît Franța.

PISA 2012 results - Copy (2)De unde putem trage concluzia că dacă rușii sînt la mijlocul clasamentului în studiul ăsta, nici românii nu sînt neapărat pe ultimul loc la „cunoștințe financiare”, după cum încearcă să ne trombonească mașinăria de PR a băncilor locale care – cel mai probabil – a produs știrea pomenită la început. Ghilimelele le-am pus pentru că expresia aparține celor de la trustul media, deși o formulare mai potrivită ar fi fost educație financiară.

Pe de altă parte, e destul de limpede că românii au o problemă cu educația economică și financiară, însă cred că soluția nu poate veni de la bancherii din România, a căror performanță este bazată pe ignoranța clienților, clauze contractuale abuzive și relații privilegiate cu statul, ci din familie, unde părinții ar trebui să-și învețe copii ce este cumpătarea și cît este de important să economisești, și din școală, unde cred că mai sînt profesori care să învețe copiii ce este o investiție (nu, mașina NU e o investiție, de exemplu), ce înseamnă dobînda, inflația sau profitul.

Demersul ăsta educativ real este cu atît mai necesar cu cît băncile tind să monopolizeze relația noastră cu banii, mergînd pînă la desființarea banilor numerar și instituirea de dobânzi negative pentru economiile noastre, în complicitate cu statul.

Power to the people?

Un studiu publicat săptămîna asta de INSCOP Research ne oferă o mostră de realitate românească în context electoral. Aspectul pe care îl aduc în discuție aici este competența cetățeanului legată de calitatea de alegător a acestuia.

De ce ar trebui ca un alegător să fie competent? Pornind de la ipoteza că absolut toți alegătorii sînt sinceri, necoruptibili și bine intenționați, se pot formula următoarele motive:

  • competență înseamnă abilitatea de a urma un proces decizional rațional în condiții de incertitudine sau de risc;
  • competență înseamnă o probabilitate diminuată de a putea fi manipulat;
  • competență înseamnă responsabilitate;
  • competență înseamnă echilibru între argumentele emoționale și cele raționale;

Dacă cuantificăm competența pe o scală de la 1 la 10, cel mai competent alegător pe care ni-l putem imagina e de nota 10, iar cel mai puțin competent că e de nota 1. În concluzie, rezultatul general al alegerilor are șanse să fie cu atît mai bun cu cît nivelul mediu de competență al alegătorilor este mai ridicat, indiferent de opțiunile individuale ale acestora.

Dar să ne întoarcem la studiul celor de la INSCOP. La întrebarea „Care este, în opinia dvs., cel mai important lucru pe care va trebui să-l facă viitorul președinte al României?” (p. 7) avem următoarele răspunsuri: să creeze locuri de muncă și să reducă şomajul (20,9%),  mai multă asistență și protecție socială (11,8%), combaterea corupției (10,9%), iar 11,7% au răspuns că nu știu. Aparent mai mult de 60% dintre cei chestionați nu cunosc articolul 80 din Constituția României:

Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei nationale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Ca detaliu (amuzant, dacă nu ar avea implicații catastrofale), 14,2% dintre repondenții la întrebarea menționată au specificat calități sau defecte dezirabile ale președintelui, ratînd astfel cu totul sensul întrebării.

Mai puțin de 17% dintre repondenți s-au apropiat de ce trebuie – independența justitiei, respectarea legilor și a Constituției (9,2%), arbitru pe scena politică (4,2%) și relațiile externe, imaginea României (3,5%).

Cît de competenți credeți că sînt alegătorii din eșantionul de 1055 persoane – considerat a fi reprezentativ pentru populația României de 18 ani și peste 18 ani? Folosind scala de notare pomenită anterior și considerînd că nota maximă teoretică (10) ar fi fost acordată dacă 100% dintre repondenți ar fi menționat – în proporții variabile – cele 3 domenii mari de responsabilitate ale președintelui – potrivit constituției, cei 17% repondenți care au fost pe-aproape de răspunsurile corecte ne dau o notă medie de 1,70 a competenței alegătorilor din eșantionul evocat.

Deci avem alegători inepți. Mai rău, aceștia sînt majoritari (peste 60%, cum am arătat mai sus), ceea ce face ca opțiunile electorale ale minorității cu un nivel peste medie al competenței să devină irelevante.

Care e problema cu această majoritate ineptă? Problema este că majoritatea ineptă devine masă de manevră pentru cei care mint fără rușine și manipulează, iar pe de altă parte își vinde votul, deturnînd astfel sensul democratic al acestui drept constituțional. Rezultatul este materializat sistematic prin legitimizarea lupului ca paznic la oi.

Cine are interesul să se mențină această stare de fapt? Politicienii și, în general, toți cei care vor prin subterfugii și manipulare să se îmbogățească necinstit, toți cei care avînd la activ infracțiuni monstruoase vor să se eschiveze de la urmărirea penală, plus impostorii care, într-o lume normală, ar fi degrabă marginalizați.

De fiecare dată cînd s-a deschis subiectul schimbării acestui sistem de vot egalitarist și falimentar, s-au găsit cîte unii să protesteze vehement contra „atacului la democrație”. Din punctul meu de vedere, o variantă de ponderare a votului universal în funcție de nivelul educației formale și a cuantumului total de taxe plătite de către fiecare alegător ar avea șanse să corecteze această situație aberantă. Teoretic.

În fond, diferența dintre a da unui conducător auto neexperimentat o mașină foarte puternică și puterea oarbă a votului e doar de număr de victime.

ferrari-accident

 

Uniunea Europeană – înapoi la socialism

Am auzit ieri la radio că, potrivit unui studiu al Comisiei Europene, dacă ponderea femeilor din industria tehnologiei informației și a comunicațiilor (ICT) ar crește, PIB -ul la nivelul UE ar crește cu aproximativ 9 miliarde de Euro anual, în condițiile în care în momentul de față ponderea bărbaților e semnificativ mai mare decît a femeilor.

Mi s-a părut neverosimil – ori n-am înțeles eu bine, ori e ceva care-mi scapă. În orice caz, mi s-a părut că merita să sap un pic. Și iată ce-am găsit:

Ei bine, în studiul citat am găsit următoarea afirmație: „The integration of women with ICT studies into the ICT workforce in the same proportion as men would represent a gain for the EU GDP of 9 bln Euro” (p. 33).

ICT labour market calculationBun. În imaginea de mai sus avem demostrația care se presupune că ar trebui să susțină afirmația citată.

Pe înțelesul nostru, demonstrația asta zice așa: creșterea cu 8% a ponderii femeilor în domeniul ICT, dintre cele care au studii în domeniul ICT, dar care nu lucrează deloc, în condițiile conservării ponderii bărbaților cu studii ICT care lucrează în domeniul ICT, ar aduce în acest sector circa 115.000 de femei. Avînd în vedere productivitatea medie pe persoană în sectorul ICT care este de 78000 Euro pe an, rezultă un plus de 115.000 x 78.000 = 8.970.000.000 Euro pe an.

Deși operația de înmulțire de mai sus este corectă, avem aici două erori grave:

  1. ar trebui să mărim artificial numărul total de locuri de muncă în domeniul ICT cu cca. 115000 pentru a genera surplusul de 9 miliarde de Euro, pentru că dacă ar fi existat o cerere de o asemenea amploare a pieței forței de muncă din acest sector, aceasta ar fi fost acoperită de ofertă în mod natural; în mediul privat nici nu se pune problema unei creșteri artificiale a numărului locurilor de muncă, singura direcție de atac fiind sectorul public, unde respectivele locuri de muncă ar fi plătite din bani publici, adică ai noștri, chiar dacă nu ne trebuie.
  2. în aceste condiții, creșterea de 9 miliarde de euro s-ar obține indiferent de structura pe sexe a persoanelor cu studii ICT care ar ocupa cele 115000 de locuri create artificial;

Deci afirmația citată este falsă, aceasta neavînd valoare de adevăr decît în condiții particulare, de alterare a legii cererii și ofertei și de discriminare.

Desigur, putem altera după bunul plac legea cererii și a ofertei, putem substitui competența și valorea generată de un angajat cu alte criterii, însă, în cele din urmă, nu mai putem pretinde că asta e calea către progres.

Socialismul propăvăduit la nivel instituțional de Uniunea Europeană ajunge astfel să nu fie cu nimic mai prejos decît cel sovietic din epoca Ceaușescu.

femeia - nicolae ceausescu

Minciuna

Sursa: http://baricada.wordpress.com/2011/05/04/private-osama-serving-obama/

Am văzut azi un citat atribuit lui Otto von Bismarck: „People never lie so much as after a hunt, during a war or before an election”  (Oamenii nu mint niciodată atît de mult ca după o vânătoare, în timp de război sau înaintea unor alegeri).

Tot azi am mai citit un text care mi-a atras atenţia: „Honesty may be a noble ideal, but it has little value in the life and death struggle for survival and security. Man has little choice, he must lie.” (Sinceritatea poate fi un ideal nobil, însă are puţină valoare într-o chestiune de viaţă şi moarte. Omul are puţine opţiuni, trebuie să mintă).

Dacă asupra primului text există îndoieli privind paternitatea, asupra celui de-al doilea nu e cazul: textul aparţine lui Arnold M. Ludwig şi a fost scris de către acesta în cartea The importance if lying publicată prima dată în 1965.

Chestia e că acest al doilea text l-am găsit pe un grup de discuţii Linkedin – The Economist newspaper readers, scris de  către un oarecare David Phillips, care ridică problema la fileu şi întreabă: Agree? Disagree? Evident că sute de persoane au sărit să-şi dea cu părerea.

Tot azi (ce zi!) am văzut imagini cu Osama Bin Laden (sau mai degrabă cu ceea ce ni s-a spus că a fost), reşedinţa și membrii familiei acestuia, Obama (ăla bunu’), Gică Tufiş şi informaţii „preţioase despre echipa care l-a asasinat pe Bin Laden. Am avut dificultăţi să-mi găsesc antivomitivele. Aşa-mi trebuie dacă nu-mi iau zilnic doza de ştiri căcat. Avantajul (dacă se poate numi) întreruperii tratamentului este că-ţi dai imediat seama că lucrurile nu sunt chiar aşa cum sunt prezentate la televizor.

Acuma mintea mea nu se potoleşte şi zice: avînd în vedere fluxul uriaş de dejecții, sunt de luat în seamă următoarele ipoteze de lucru:

  1.  Suntem după o vînătoare, a lui Bin Laden. Dar vînătoarea asta are toate ingredientele unui război;
  2. Suntem în război pentru că dacă n-am fi, după vânătoarea lui Bin Laden totul s-ar sfîrşi imediat, iar americanii s-ar duce acasă. Nu cred că va fi aşa;
  3. Urmează alegeri. Alegeri sînt tot timpul, însă în cazul ăsta nu-mi dau seama despre care ar putea fi vorba.

Nu ne rămâne decât să ne consolăm cu ideea că minciuna face parte din viaţa noastră şi că ăia care ne mint şi ne conduc se gândesc, de fapt, la binele şi la confortul nostru.

Între timp, Sarah Palin face valuri pe Twitter: „Show photo as warning to others seeking America’s destruction. No pussy-footing around, no politicking, no drama; it’s part of the mission.” – http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/asia/pakistan/8487374/Osama-bin-Laden-killed-live.html

Coşul de consum al românilor – între statistică şi sărăcie

Citeam azi un articol din ziarul Adevarul pe tema ultimului comunicat dat de Institutul National de Statistica, cu privire la indicele preţurilor de consum (IPC), inflaţie şi ponderea cheltuielilor în bugetul familial mediu, la nivelul lunii Ianuarie 2011.

Mi-a atras atenţia faptul că ponderea cheltuielilor cu gazele naturale (3,2%), energia termică (1,1%) şi serviciile de apă, canal şi salubritate (2,4%) sunt prea mici. Am intrat în joc şi, cu datele de la INSSE, am ajuns la următorul rezultat:

Sursa: prelucrare date http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/ipc/a11/ipc01r11.pdf

Fişierul în format MS Excel poate fi descărcat de aici: Ponderi buget familial.

Rezultatul a fost că, deşi aritmetica e bună, datele nu reflectă realitatea în toată splendoarea ei. Mă refer la faptul că, potrivit ponderilor date de INS, românii ar cheltui pe gaze + încălzire + apă, canal şi salubritate numai 183 Lei / lună / familie, ceea ce este de-a dreptul ridicol! În mediul urban, cheltuielile unei gospodării (locuinţă în bloc, suprafaţă cca 60 metri pătraţi, 2 adulţi şi un copil) cu gazele + încălzire + apă, canal şi salubritate variază între 200 Lei – minim pe timp de vară, şi 600 Lei – maxim pe timp de iarnă, respectiv cu o medie anuală de cca 350 Lei/lună, adică dublu faţă de cît dă INS.

Tovarăşii de la INS vor spune că datele sunt totuşi corecte, şi au dreptate:

1) Raportul INS spune că „Atentie! Începând din luna ianuarie 2011 coeficienţii de ponderare utilizaţi la calculul IPC sunt obţinuti pe baza cheltuielilor medii lunare pe gospodărie rezultate din Ancheta bugetelor de familie realizată în anul 2009.

2) Ancheta bugetelor de familie realizată în anul 2009 cuprinde (probabil) şi mediul rural, unde, într-adevăr, cheltuielile cu gazele + încălzirea + apă, canal şi salubritate sunt mult mai mici sau chiar inexistente!

Miza acestei mici manipulări este indicatorul IPC (Indicele Preţurilor de Consum) care se foloseşte pentru calcularea inflaţiei. Mai exact, în ultima perioadă, ponderea cheltuielilor cu gaze + încălzire + apă, canal şi salubritate în „coşul de consum al românilor” a fost diminuată artificial în condiţiile creşterii peste medie a preţurilor la acestea pentru a ţine IPC +ul jos şi pentru a putea raporta – nu-i aşa? – o inflaţie în scădere. Evident că aici nu sunt cuprinse toate taxele, impozitele şi nici ratele de la bancă.

Dincolo de aceste consideraţii savante, uitaţi-vă la cheltuielile unei norocoase familii medii, ai cărei 2 adulţi contribuie cu salariul mediu net pe economie (cca 1350 Lei, aşa cum e dat tot de INS). Aici nu mai vorbim de statistică, ci de sărăcie generalizată.

În căutarea fericirii

Sursă imagine: http://galeatacupixeli.blogspot.com/2011/02/familia-grivei.html?showComment=1297188261398#c8498729901306730648

În 1955, în lucrarea Price Competition publicată în Journal of Retailing, economistul american Victor Lebow spunea:

„Economia noastră enorm de productivă necesită să transformăm consumul în modul nostru de viaţă, să  convertim cumpărarea şi utilizarea bunurilor în ritualuri, să căutăm satisfacţia noastră spirituală, satisfacţia ego-ului, în consum. Măsura statusului social, a acceptării sociale, a prestigiului, se regăsesc de acum în modelele noastre de consum. Chiar sensul şi semnificaţia vieţii noastre de astăzi se exprimă în termeni de consum. Cu cît mai mare presiunea asupra individului pentru a se conforma standardelor de siguranţă şi de acceptare socială, cu atît acesta are tendinţa de a-şi exprima aspiraţiile şi individualitatea în termeni de ceea ce el poartă, conduce, mănîncă, de ce casă are, ce maşină, modelul lui de servire a mesei , hobby-urile sale.

Aceste mărfuri şi servicii trebuie să fie oferite consumatorului cu o urgenţă specială. Avem nevoie nu numai de consum „cu tiraj forţat”, ci şi de consum „scump”. Este nevoie ca lucrurile să fie consumate, arse, uzate, purtate, înlocuite şi aruncate într-un ritm tot mai mare. Este nevoie ca oamenii să mănînce, să bea, să se îmbrace, să se plimbe, să trăiască cu un consum tot mai complicat şi, prin urmare, din ce în ce mai scump. Sculele electrice pentru acasă şi a întregii game „Do-It-Yourself” sunt exemple excelente de consum scump.”

Dl. Victor Lebow se referea la economia americană din perioada postbelică, însă cuvintele sale au o rezonanţă colosală şi în zilele noastre. Aceeaşi politică economică a fost aplicată în perioada 2001 – 2005 de administraţia George W. Bush[1][2] când milioane de americani au fost încurajaţi să se împrumute – deşi nu ar fi fost eligibili după criteriile bancare obişnuite, ca să poată consuma mai mult: case, maşini, vacanţe, produse electronice şi electrocasnice etc. Pardon, cică locuințele nu au intrat la contul consum, ci la contul „investiţii”. De remarcat că aproximativ acelaşi lucru s-a petrecut şi la noi, dar începand cu 2004. Rezultatele s-au văzut începînd cu 2008 şi se vor resimţi şi în 2011.

Ideile dlui Victor Lebow nu erau cu totul originale. Edward Bernays – considerat a fi părintele a ceea ce astăzi se numeşte Public Relations spunea: „Dacă puteţi influenţa liderii, cu sau fără cooperarea lor conştientă, veţi influenţa în mod automat grupul pe care îl conduc”[3]. O mână de ajutor a mai dat şi Ernest Dichter care a aplicat ceea ce el a numit „strategia dorinţei” pentru a construi o „societate stabilă,” prin crearea pentru public a unei identităţi comune, prin produsele pe care le consuma; din nou, la fel ca şi cu Cultural Commodification (cultura ca marfă), unde cultura nu are nici o „identitate”, „sens” sau „istorie” moştenită de la generaţiile anterioare, ci, mai degrabă, este creată prin atitudinile care sînt introduse de comportamente de consum şi modele sociale ale perioadei. Potrivit lui Dichter: „Pentru a înţelege un cetăţean stabil, trebuie să ştii că omul modern destul de des încearcă să-şi diminueze frustrările prin cheltuieli de autosatisfacere. Omul modern este pregătit interior să îşi întregească imaginea de sine prin achiziţionarea de produse care îl complimentează.[4]

Dintre strategiile aduse la rang de artă de către marile companii merită amintite Planned Obsolescence (învechirea – sau chiar deteriorarea – programată încă de pe planşeta de proiectare) sau Perceived Obsolescence (aşa-zisa îmbătrînire morală sau schimarea modei).
Canalele media, televiziunile în special, dar şi filmele, producţiile muzicale mainstream, revistele şi presa tipărită în general, sunt guvernate de organizaţii al căror scop este profitul. Aceste organizaţii concurează între ele pentru veniturile din publicitate, fiecare străduindu-se să fie cît mai pe placul companiilor cu mari bugete de publicitate, făcînd mici ajustări în politica editorială (teme abordate, manieră de abordare, evidenţierea sau ascunderea unor aspecte etc.). Cam în acelaşi fel se întîmplă şi în relaţia cu autorităţile statului. Evident că aceste ajustări sunt în defavoarea interesului public şi nu au nici o legătură cu etica profesională, că doar n-o să lăsăm ipocrizia să devină doar o noţiune abstractă în dicţionare[5][6]. Aşa cum este prezentat şi în documentarul The story of Stuff, canalele media sunt menite să inducă starea de nemulţumire şi nefericire, care trebuie să declanşeze cheltuielile de autosatisfacere.
Sau, desigur, putem considera că toată teoria asta nu e decît o prostie.