lege – Blogul lui Dumitru lui Nae

Legea și miliția română

Nu e deloc întîmplător că milițienii noștri din toate structurile se mobilizează după dezastrul de imagine din ultimele săptămîni. Și, după mințile și posibilitățile lor, au luat inițiativa. Inițiativa legislativă, bineînțeles, că la astea sînt foarte buni, chiar dacă frizează absurdul, sau, cine știe, tocmai de aia.

Așa că milițienii au făcut ei un proiect de ordonanță, care ar fi trebuit să intre în sedința de guvern din 12 August 2019. Și ce vedem noi că scrie acolo? La Articolul 1, aliniatul 1, scrie așa:

„Alineatul (3) al articolului 36 [din OG 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, n.m.] se modifică și va avea următorul cuprins:
În timpul conducerii pe drumurile publice a unui vehicul aflat în mișcare, conducătorului acestuia îi este interzisă ținerea în mână sau folosirea cu mâinile în orice mod a telefonului mobil
sau a oricărui dispozitiv mobil prevăzut cu funcția de înregistrare ori redare text, foto sau video.”

Lăsînd la o parte definiția precară a conceptului „dispozitiv mobil” (oare sistemul multimedia al mașinii este mobil?), e clar că băeții vor să-și amelioreze imaginea grav avariată, o acțiune de PR pe cît de cinică, pe atît de cretină. De ce e clar? Păi, din următoarele cîteva motive:

faptul de a-ți concentra atenția cîteva secunde asupra sistemului multimedia al mașinii (care nu este amovibil, deci, teoretic nu e mobil – deși, cine știe?) pentru identificarea unei rute alternative pe hartă, pentru căutarea unei melodii, pentru inițierea unui apel fără să se folosească comenzi vocale etc. este la fel de nociv cu folosirea telefonului mobil pentru un sms, dar nu este interzis de lege – nici n-ar avea cum;
„folosirea cu mîinile” a unui telefon mobil aflat într-un suport special din mașină poate însemna și preluarea unui apel cu o singură atingere, ulterior convorbirea desfășurîndu-se prin sistemul hands free al telefonului sau al mașinii, fapt care nu are (aproape) nici o implicație din punctul de vedere al atenției la trafic, dar este o faptă condamnată în actualul proiect. Oricum același gest ar fi făcut și pentru preluarea unui apel telefonic prin sistemul multimedia al mașinii, care nu este mobil;
există obiceiuri mult mai nocive în timpul condusului decît „folosirea cu mîinile a unui dispozitiv mobil”, cum ar fi mîncatul, băutul (apă sau orice băuturi neinterzise), fumatul (unde oi fi pus bricheta aia?), dat jos o bluză (s-a făcut cald), machiajul în oglinda retrovizoare, discuțiile în contradictoriu cu nevasta sau, dimpotrivă, gesturi de o tandrețe ieșită din comun, uneori întinse pe mai multe minute etc., care nu sînt (încă) interzise în mod explicit.
Orice inițiativă legislativă care este fătată într-un moment delicat, cu justificarea lipsită de imaginație siguranța participanților la trafic, greu spre imposibil de implementat, în condițiile în care și copiii din România știu că legea e pentru fraieri, miroase de la distanță a PR.

Asta ca să ne limităm doar la cuvintele ineptei ordonanțe. Dacă lărgim aria de cercetare, vom observa că principala cauză de accidente nu este nici pe departe „telefonul sau dispozitivul mobil prevăzut cu funcția de înregistrare ori redare text, foto sau video”, ci practica milițienilor de a elibera permise de conducere unor analfabeți sau unor persoane cu deviații grave de comportament (deși nu vor menționa niciodată asta în rapoartele lor), starea precară a drumurilor publice, starea precară a lucrărilor și a semnalizărilor, neaplicarea legii și a bunului simț elementar acolo unde le-ar crea lor disconfort și, nu în ultimul rînd, obiceiul milițienilor de a folosi legea împotriva cetățeanului, nu în favoarea acestuia. Pentru că miliția nu se află niciodată acolo unde este mai mare nevoie de ea – aglomerații, zone cunoscute pentru încălcări flagrante ale legii etc., ci acolo unde poate da amenzi în mod facil – ai depășit viteza cu 5 km /h, ai trecut de trecerea de pietoni deși pietonul nu ajunsese în siguranță pe celălalt trotuar, ai trecut pe culoarea galbenă a semaforului, chestii din astea. Uitați-vă, de exemplu în București, cîte străzi întregi sînt semnalizate cu indicatorul „Oprirea interzisă”, dar de ani de zile riveranii își parchează mașinile fără probleme. Lege doar cu numele. Sau la bunul plac al sectoristului, care, evident, te poate amenda că ai oprit în zona interzisă, dacă nu-i dai și lui de un suc, că e căldură mare!

Fenomene precum Marian Godină sau Traian Berbeceanu (și alții, puțini, dar cu atît mai mult de apreciat) nu fac decît să întărească această imagine deplorabilă.

Cum s-a ajuns aici? Zeci de ani de promovare intenționată a incompetenței, a persoanelor obediente, a persoanelor șantajabile, de cultivare a imposturii, de tolerare a șpăgii în toate formele și la toate nivelele, de penalizare a integrității (poveștile celor doi pomeniți anterior nu sînt doar povești). Că doar nu era ca politicienii și capii mafiei autohtone să promoveze oameni hotărîți să prindă hoți! Așa s-a ajuns la situația hilară în care capii acestei structuri care are monopolul aplicării forței să creadă în propriile miciuni, și-au făcut academie, școală doctorală, și și-au dat între ei titluri academice de doctori, plagiind cu nerușinare. Puși în fața dovezilor evidente, au ieșit să spună că plagiatul nu e furt, că dacă teza e copiată mai puțin de 30% fără indicarea surselor nu e plagiat. Mai mult, au încercat să blocheze accesul la lucrările bravilor milițieni și au organizat amenințări cu moartea jurnalistei care le-a dezvăluit impostura.

Dar milițienilor șefi puțin le pasă, cîinii latră, caravana trece, organizează acțiuni de public relations pe cît de inepte, pe atît de ineficiente, pentru că toată lumea știe că, de fapt, treaba merge mai departe și, dacă ești cuminte și nu deranjezi pe cine nu trebuie, ieși la pensie la 45 de ani cu mii de euro pe lună.

Bunul simț a murit. Trăiască legea!

Incidentul de zilele trecute cu doamna care a traversat prin loc nepermis și a fost arestată de poliție încă face valuri. De fapt, partizanatul dintre cei pro și cei contra polițiștilor a ajuns de-a dreptul psihoză.

Voluptatea cu care oameni educați, cu simțul umorului și de obicei raționali se năpustesc într-o dezbatere cu încărcătură preponderent emoțională, abandonînd cu suspectă ușurință rigorile unei discuții principiale și apelînd la arme din panoplia mahalalei, îmi ridică semne de întrebare pe care mi-aș fi dorit să nu le am. În fond ăștia sînt oamenii care ar trebui să reprezinte normalitatea într-o țară a cărei majoritate își vinde votul pe un kilogram de faină și un litru de ulei și alei cărei repere morale se înscriu în genul „Da dom-le, a luat și el acolo un milion, două. Parcă ce, tu dacă erai în locul lui nu luai?!”.

Dacă am fi extratereștri am putea sintetiza faptele așa: o persoană a traversat prin loc nepermis, încălcînd astfel legea. Cei puși să vegheze la respectarea legii (numim aici polițiștii) au observat încălcarea și au oprit-o pe persoană pentru aplicarea procedurilor specifice (identificarea persoanei, amendă sau avertisment, după caz). Persoana oprită pentru încălcarea legii nu se supune procedurilor legale, refuză să-și decline identitatea, nu recunoaște autoritatea polițiștilor și îi insultă, fapt care constituie o altă încălcare a legii. Situația degenerează fiind necesară folosirea forței pentru stabilirea identității persoanei, a legilor încălcate și a pedepselor potrivite. Cam asta e. De aici începe circul.

Unul dă de înțeles, de exemplu, că aplicarea legii în cazul de mai sus este superfluă, de vreme ce CPT s-a băgat în față la coadă la permise auto și nu l-a arestat nimeni. Ca și cum nesancționarea unei abateri implică automat trecerea cu vederea a tuturor abaterilor. Ca să nu mai vorbim că nu există o lege care să sancționeze contravențional scurt-circuitarea cozii de către un coios, în afara bunului simț care prevede sancțiunea cu oprobiul public. Dar se pare că nu se înțelege diferența…

Altul zice că, de vreme ce temperatura depășea 40 de grade și nu a cauzat nici un accident auto prin traversarea sa, persoana care a nesocotit legea trebuia lăsată să plece fără multă tevatură, chiar dacă a refuzat să-și decline identitatea și i-a înfruntat pe polițiști. Domnul acesta refuză să vadă ipoteza în care persoana care a traversat ilegal suferă de o afecțiune psihică acută sau cronică (accentuată de căldură) și reprezintă astfel un real pericol pentru siguranța circulației, chiar dacă prima dată „a ratat”. Asta cu atît mai mult cu cît ipoteza menționată este susținută de reacția total irațională în fața polițiștilor – dacă ai greșit și ai fost prins nu te ajută cu nimic să-i jignești pe polițiști.

O fostă glorie tv, jumătatea necondamnată a unui cuplu care era amuzant pe sticlă la vremea lui, s-a gîndit să-și facă un titlu de glorie din ironizarea grosolană a unui polițist cu veleități de scriitor care are naivitatea (lăudabilă!) să creadă că legea trebuie aplicată și care s-a remarcat în trecut prin integritate și curaj. Ce ratează acest minunat țuțăr, este că, avînd în vedere vîrsta, pregătirea, experiența și pretențiile sale, ar fi trebuit să dea înapoi cu eleganță în fața mai puțin titratului polițist-scriitor, cu atît mai mult cu cît acesta pare foarte bun prieten cu bunul simț. Mahalagismul, atacul la persoană și deriziunea grosolană făceau rating cu ani în urmă, și probabil că fac și acum, dovadă fiind televiziunile din trustul lui felix. Dar probabil că cîrcota nu era doar un nume de emisiune tv, ci o filosofie de viață.

Evident că toți cei de mai sus au deopotrivă susținători și critici, și în general toată lumea are o opinie foarte solidă. Și totuși, cine are dreptate? Dar oare asta este întrebarea corectă în situația noastră?

Da, din păcate legea a ajuns în mare măsură instrument de extorcare, aplicarea legii se traduce prin vînătoare de greșeli, iar amîndouă conduc deopotrivă la spoliere, corupție endemică și totalitarism. În condițiile astea este normal protestul. Dar să ne ascundem sub fustele legii cînd ne convine (pensii, alocații, măriri de salarii, legislația muncii, catedrale și alte trăsnăi) și să facem gălăgie și să ne rupem hainele de pe noi cînd nu ne convine legea, mai ales cînd sîntem prinși „cu rața-n gură”, ăla nu mai e protest, ci oportunism de cea mai joasă speță!

La fel cum nici exhibarea frustrărilor (în mare măsură îndreptățite) față de aparatul represiv al statului, cînd numitul aparat oprește un nebun care se joacă cu chibrituri în depozitul de benzină, nu este protest, ci pierderea uzului rațiunii! Sînt curios dacă, retrospectiv, vajnicii apărători ai libertății sînt la fel de înțelegători față de doamna judecător cu probleme alcoolice. În fond n-a omorît pe nimeni, nu?

Da, îngrijorarea mea cred că este îndreptățită: abandonînd exercițiul introspectiv de a căuta dreptatea exclusiv în seama legii, ~~sîntem pe cale să pierdem~~ am pierdut acel bun-simț care îl făcea pe orice individ, indiferent de nivelul de educație formală, să simtă ce este just și ce este injust.

Defăimarea antisocială

Am citit că liderul penal cu inițiative sociale „a urmărit cu foarte mare atenţie toate observaţiile care au apărut în spaţiul public” și s-a gîndit să facă un discount. Mai lasă de la el la amenzi, scoate cîteva cuvinte, dar în esență susține aceiași lege tembelă, ca să ne protejeze de riscuri, „tensiuni şi foarte multe atitudini radicale”. Poate că nu pe noi, ci pe domniile lor, politicienii…

Stăteam să mă gîndesc la subiectul de facto al legii – defăimarea socială – și nu-mi suna deloc românește: cum poate fi defăimarea – o acțiune perfidă prin definiție – socială?!

Defăimarea e o chestie negativă – înseamnă a ponegri, am calomnia, a minți. Adjectivul social are un sens pozitiv incompatibil cu substantivul defăimare: creat de societate, propriu societății; care este legat de viața oamenilor în societate, de raporturile lor în societate sau față de societate; care privește societatea omenească. https://dexonline.ro/definitie/social/844260

Să fi avut oare liderul penal în vedere acel social din denumirea partidului? Trecînd peste faptul că la acești indivizi toate chestiile sînt sociale în titulatură (ajutoare sociale, locuințe sociale, protecție socială etc. – au chiar și un minister cu denumirea asta 🙂 !), de fapt ei girează o redistribuire ucigătoare a rezultatelor celor care muncesc și produc, punctată de șpăgi, sifonarea banilor publici și scandaluri de corupție monstruoase, totul doar pentru interes politic și putere. Ori asta e o chestie profund antisocială, deci nu poate fi asta.

Să fi mizat domnia sa pe ponderea importantă a abonaților la șpăgi electorale, nepăsători la astfel de nuanțe semantice, în scopul reducerii la tăcere a vocilor critice din spațiul public? Păi asta s-ar chema cenzură, limitarea dreptului de exprimare, chestii profund antisociale, la fel ca și îngrădirea dreptului de vot pentru românii din străinătate în urmă cu un an. După cum s-a văzut la ultimile alegeri, marele coordonator național a dat chix cu strategia asta, deci nu, nu poate fi asta.

Probabil că nu vom afla niciodată cu siguranță mecanismele prin care luminatul politician a ajuns la această sintagmă stupidă. Dar știm sigur că, prin detaliile administrative pe care le-a țesut precum un păianjen, nu urmărește decît să folosească legea asta ca să anihileze opoziția, oriunde s-ar afla ea.

Sper doar ca prostia să nu devină obligatorie prin lege. Doar asta ne mai lipsește.

Banalitatea legii

„There are no dangerous thoughts; thinking itself is dangerous.” (H. Arendt)

A apărut de curînd o lege care stabilește cum trebuie să ne comportăm și cum trebuie să vorbim în legătură cu niște evenimente istorice. Relatările despre evenimentele istorice, oricît de obiectiv ar fi consemnate, nu pot surprinde adevărul absolut, pentru că așa ceva nu există. Adevărul istoric este de fapt o colecție de adevăruri parțiale, polarizate de condiționările și prejudecățile celor care le consemnează, adesea contradictorii, aidoma firii umane.

Cum se întîmplă de obicei în astfel de situații, au apărut susținători ai legii, dar și critici.

Cei mai coerenți dintre susținătorii legii susțin teza interzicerii dezbaterii libere pe temă argumentînd cu fragilitatea percepției maselor, respectiv pericolul coruperii acestora pe direcții nedezirabile. Potrivit dlui Andrei Cornea „Mill trăia, se vede, într-o lume mai fericită decât a noastră: scria pentru oameni în general liberi, maturi psihic, crezând în valori morale puternice, crezând în progres și rațiune. Azi lucrurile s-au schimbat în mare măsură și presupoziția „cercetării oneste“ a adevărului nu mai este, în unele cazuri bine determinate, valabilă.”[1]. Cu alte cuvinte, să inhibăm manipularea celor răi cu adevărul nostru. Restul susținătorilor legii sînt în general aparatnici dintre cei mai banali, cuplați în diverse poziții la țîța bugetului de stat, fie ei oengiști sau politicieni, care, pentru a-și justifica existența și stipendiile, nu încetează să pretindă că existența omenirii ar fi în mare pericol fără ei.

Au și criticii banalii lor, argumentele lor fiind preponderent emoționale – că ne este afectată cultura, spiritualitatea, fibra națională etc. Pe de altă parte avem critici avizați și demni de luat în seamă, cum ar fi dl. Marius Oprea care evocă pericolul totalitarist al folosirii etichetei legionar în scopuri politice, așa cum a făcut securitatea stalinistă cu mișcarea de rezistență anti comunistă, sau dl. Andrei Pleșu, care referindu-se la legea cu pricina, a catalogat-o drept „un text dezechilibrat, neatent la nuanţe, ambalat într-un limbaj neinspirat, astfel încît tonul şi stilul documentului nu evocă sunetul justiţiei, ci pe acela al unei ”înfierări” tovărăşeşti.”[2].

Totalitarismul se bazează pe legi. Mai exact pe exces de legi, care normează cele mai intime aspecte ale vieții, ce ai voie, cînd ai voie, cum ai voie, scrise într-o limbă de lemn suficient de ambiguă încît să poți fi acuzat cu ușurință dacă ai deranjat pe cineva. De exemplu, să luăm legea 3 / 1974 (Legea presei din Republica Socialistă România):

„Art. 67
    Libertatea presei nu poate fi folosita in scopuri potrivnice orinduirii socialiste, ordinii de drept statornicite prin Constitutie si celelalte legi, drepturilor si intereselor legitime ale persoanelor fizice si juridice, moralei socialiste.
    In apararea intereselor societatii si persoanelor impotriva folosirii abuzive a dreptului de exprimare prin presa se interzice publicarea si difuzarea prin presa a materialelor care:
    a) sint potrivnice Constitutiei Republicii Socialiste Romania;
    b) contin atacuri impotriva orinduirii socialiste, principiilor politicii interne si externe a Partidului Comunist Roman si a Republicii Socialiste Romania;
    c) defaimeaza conducerea partidului si statului;
    d) comunica informatii, date sau documente secrete, definite astfel de lege;
    e) cuprind informatii si comentarii false sau alarmiste care ameninta sau tulbura linistea publica ori prezinta un pericol pentru securitatea statului;
    f) indeamna la nerespectarea legilor statului ori la savirsirea unor fapte ce constituie infractiuni;
    g) propaga conceptii fasciste, obscurantiste, antiumanitare; fac propaganda sovina, indeamna la ura de rasa sau nationala, la violenta, ori lezeaza sentimentele nationale;
    h) aduc atingere bunelor moravuri sau constituie o incitare la incalcarea normelor de etica si convietuire sociala;
    i) furnizind informatii despre procese aflate in curs de solutionare, anticipeaza asupra hotaririlor ce urmeaza a fi luate de catre organele judiciare;
    j) cuprind date sau fapte neadevarate, de natura a vatama interesele legitime si a stirbi demnitatea, onoarea sau reputatia unei persoane, prestigiul sau social sau profesional, ori prin care se profereaza insulte, calomnii sau se aduc amenintari la adresa unei persoane.”

Citind textul de mai sus, mă gîndesc cu groază la cît de mare e asemănarea de formă dintre legea ceaușisto-securistă din 1974 și cea din 2015. O mulțime de oameni au avut destinele distruse sau au fost asasinați pe seama legilor ăstora care incriminau defăimarea regimului sau calomnierea conducerii de partid și de stat.

Ăsta este mecanismul prin care se instituie un stat totalitar – sub o aparentă notă de slujire a binelui public, se incriminează delictul de opinie și se îngrădește spiritul critic. Statul știe mai bine. Statul. Ministerul adevărului.

–

Domnia legii – un pariu pierdut

„Politics is the art of looking for trouble, finding it whether it exists or not, diagnosing it incorrectly, and applying the wrong remedy.„ (Ernest Benn)

De fiecare dată cînd se întîmplă cîte o nenorocire – mai mare sau mai mică, nu contează, ne putem bizui pe media că o face mare întotdeauna – se găsește un grup de oameni care să susțină că legea e prea blîndă sau că lipsește o lege.

De unde vine percepția asta asupra lumii? Oamenilor pare să nu le mai pese despre ce este drept și ce este nedrept, preocuparea fiind îndreptată aproape exclusiv asupra a ce este legal și a ce nu este. Normal, s-ar putea zice, dat fiind că încălcarea legii poate avea consecințe dintre cele mai grave. Totuși, așa cum afirmă Kant, „dacă legea este de o asemenea natură încît este imposibil ca un întreg popor să fie de acord cu ea (dacă legea decretează, de exemplu, că o clasă determinată de subiecți are ereditar privilegiul nobleței), atunci ea nu este dreaptă.” [1]. Să înlocuim exemplul de mai înainte cu legea care a introdus taxa de primă înmatriculare auto (mai cunoscută ca taxa auto) care cred că NU beneficiază de susținere populară deloc.

Care e problema?

Abandonînd exercițiul introspectiv de a căuta dreptatea, sîntem pe cale să pierdem acel bun-simț care, indiferent de nivelul de educație formală, îl făcea pe orice individ să simtă ce este just și ce este injust.
Renunțarea la căutarea dreptății exclusiv în favoarea unui grup de indivizi pe care îi voi numi generic „oamenii legii” ridică probleme la care nu se poate răspunde absolut: cît de competenți, cît de bine intenționați și cît de imparțiali sînt aceștia.

Care este rezultatul?

Abuzul de lege.
Apariția unei tagme care, fiind însăși legea, e mai presus de lege.
Birocratizarea nefirească a actului de justiție.
Legea ca sursă de bani.
Alienarea individului de actul de justiție.
Pericolul instaurării unui sistem totalitar.

Să le luăm pe rînd.

Abuzul de lege are loc între indivizi, între indivizi și persoane juridice, între indivizi și stat, între stat și persoane juridice etc. Pe de-o parte există percepția că ce nu este interzis de lege este prezumat ca legal, iar pe de altă parte legea este interpretată partizan de către cel mai puternic, de obicei statul. Interesant este că atunci cînd pierde într-o dispută juridică, statul schimbă legea în favoarea sa peste noapte, fără să se mai ostenească măcar să salveze aparențele unei adevărate căutări a dreptății. Evident că avînd în vedere raportul diproporționat de forțe dintre stat și indivizi, sîntem în fața unui abuz. Exemplu taxa auto, în toate formele ei.

Apariția unei tagme care e mai presus de lege. E simplu: oamenii legii au grijă (atît cît îi duce mintea) să facă așa încît legile alea să nu le fie opozabile. Atunci cînd sînt prinși încălcînd grav legea, judecați, condamnați, oamenii legii țipă cît îi țin bojogii că li se face o mare nedreptate! [2]. De cele mai multe ori însă, oamenii legii se acoperă între ei, astfel încît să nu se ajungă la cercetări sau condamnări, și astfel să se arunce o umbră de îndoială asupra moralității lor, corectitudinii lor etc. etc., ca pilon în jurul căruia e construită societatea [3].

Birocratizarea nefirească a actului de justiție poate fi exemplificată prin procesul lui Dan Voiculescu în dosarul ICA. Acesta a reușit folosindu-se de felul cum este construit sistemul juridic să tergiverseze (legal!) pronunțarea unei sentințe timp de 6 ani (2008 – 2014) [4].

Legea ca sursă de bani. Uneori oamenii legii dau legi doar pentru a mai petici bugetul de stat prin instituirea unor taxe discreționare, deși nu se deranjează să demonstreze că acestea sînt în interesul public. Pe de altă parte, purcoiul de legi face pentru întreprinzătorul de rînd viața imposibilă – dacă nu își angajeaza (minim) expert contabil, consultant juridic, specialist în protecția muncii și situații de urgență, este o victimă sigură a sistemului. Chiar și așa, s-a dezvoltat o activitate lucrativă pentru organele statului pe seama dificultății întreprinzătorilor de a se conforma noianului de legi.

Alienarea individului de actul de justiție are loc pe fondul incapacității acestuia de a cunoaște toate legile care îl privesc și al inechității tot mai pronunțate a legii. Sintagma „legea e pentru proști” se învață în zilele astea de la vîrste fragede, iar statul nu prididește să ofere exemple [5].

Pericolul unui sistem totalitar vine din apropierea de conceptul de totalstaat, care tinde să legifereze și să controleze tot, „oferind confort și un răspuns simplu pentru problemele trecutului, prezentului și viitorului” (Arendt) [6]. Azi un membru al comisiei parlamentare pentru controlul SRI cataloghează decizia Curții Constituționale a României de a declara neconstituțională legea securității cibernetice drept „iresponsabilitate maximă” [7].

Desigur că nu trăim într-o lume perfectă și nici nu putem renunța la legi. Iar oamenii legii sînt ăia pe care i-am ales, sînt după chipul și asemănarea noastră. Dar vă rog să vă gîndiți de două ori cînd cereți încă o lege. Oare chiar asta este ce ne trebuie?

–

[1] André Compte-Sponville, Mic tratat al marilor virtuți. Editura Univers, 1998, p80.

[2] http://www.mediafax.ro/social/voiculescu-in-ultimul-cuvant-in-dosarul-ica-am-fost-vanat-de-procurori-rechizitoriul-este-incorect-13039933

[3] http://www.europafm.ro/stiri/interne/parlamentarii-cu-locuinte-in-bucuresti-primesc-bani-de-chirie~n10988/

[4] http://anticoruptie.hotnews.ro/ancheta-7475495-dosarul-dan-voiculescu.htm

[5] http://www.revista22.ro/legea-e-pentru-prosti-si-jurnalisti-44094.html

[6] Dana Richard Villa (2000), The Cambridge Companion to Hannah Arendt. Cambridge University Press, p.2-3. Preluat de pe https://en.wikipedia.org/wiki/Totalitarianism

[7] http://www.romaniatv.net/sebastian-ghita-dupa-decizia-ccr-privind-legii-big-brother-2-este-o-iresponsabilitate-maxima_196973.html#ixzz3PXGcfBnb