Prezumpția de vinovăție. Noul standard în justiție.

Un articol din Newsweek de zilele trecute zice: „Dragnea junior, procesoman: a dat în judecată Poliția după ce a fost amendat pentru lipsa centurii”. Cu alte cuvinte, faptul de a contesta decizia polițistului consemnată în procesul verbal te face procesoman. Iar faptul de a face chestia asta numindu-te Dragnea te face direct ticălos de linia întîi. Cine ar contesta asta?

Vorbim despre dosarul (nr. format vechi)  6851/299/2019 din 11.03.2019, de la secţia a-II-a Civilă, în materie de Contencios administrativ şi fiscal,  avînd ca obiect anularea procesului verbal de contravenţie SERIA PBW NR. 028367.

În ședința din 17.07.2019, completul „Respinge plângerea contravenţională formulată de petentul Dragnea Valentin-Ştefan, în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PBW, nr. 028367, din data de 27.02.2019, ca neîntemeiată. ”. Cam asta e informația de pe portal.just.ro.

În motivarea de pe rolii.ro completul zice că

Abaterea a fost constatată în mod direct de agentul constatator, conform art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, nefiind înregistrată pe suport magnetic.

Procesul-verbal se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie, dedusă din încrederea în faptul că agentul constatator consemnează exact faptele pe care le constată, fără alte adăugiri sau denaturări ale realității, în caz contrar acesta fiind pasibil de sancțiuni disciplinare sau penale.

Cu alte cuvinte, deși nu există nici o dovadă materială și nici martori care să confirme abaterea de la lege consemnată, este considerată „suficientă prezumpția de legalitate și temeinicie” a celor consemnate de agentul constatator. Agentul constatator putea la fel de bine să consemneze că Dragnea junior căra focoase nucleare intercontinentale, sau că a atentat la viața reginei Marii Britanii, că tot aia ar fi fost.

În aceeași motivare a instanței de pe rolii.ro mai zice:

Sarcina răsturnării acestei prezumții revine petentulu i, astfel cum rezultă din art. 249 C.proc.civ., potrivit căruia „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, text legal aplicabil în speță în baza art. 47 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Petentul nu a făcut niciun demers în vederea combaterii acestei prezumții, limitându-se doar la a preciza că mențiunile din cuprinsul procesului-verbal nu reflectă realitate a . O asemenea afirmație, nesusținută în plan probatoriu de niciun mijloc de probă, nu este aptă să răstoarne prezumția de veridicitate a procesului-verbal, fiind o apărare invocată pur formal.

Adică cel acuzat că a încălcat legea trebuie să demonstreze cu probe materiale sau martori că nu a încălcat legea, iar nu acuzatorul, în caz contrar funcționînd prezumpția de vinovăție.

În urmă cu aproape douăzeci de ani, pe cînd cutreieram țara în lung și în lat, pe vremea cînd nu se introduseseră calculatoarele personale în instanțe, internetul era o chestie exotică, iar radarele erau cele vechi de pe timpul lui Ceaușescu, un polițist zelos s-a găsit să mă oprească că aș fi circulat cu 65 km/h în localitate (viteza legală era de 60 km/h). Cred că mai mult decît viteza i-a atras atenția numărul de înmatriculare, care mă transforma într-o victimă facilă a planului de amenzi, pentru că amenda era mică, iar distanța pînă la București mare. Cu toate astea, i-am zis polițistului cînd m-a întrebat ce am de declarat că nu sînt de acord cu cele consemnate. Am semnat astfel cu obiecțiuni procesul verbal și am făcut contestație, în care am scris că dacă se dovedește cu probe materiale sau cu martori ce scrie acolo e adevărat sînt de acord să sufăr consecințele, altfel nu. Contestația am redactat-o la București și am trimis-o prin poștă cu confirmare de primire la poliția municipiului X. După cîteva săptămîni, am primit chemare în judecată 🙂 În vremea aia aveam drumuri săptămînale prin municipiul X, așa că am luat Pagini Aurii și am apelat primul avocat înregistrat cu telefon mobil. I-am dat toate actele și mi-a zis că în mod normal nu am cum să pierd procesul și că dacă prin absurd îl pierd totuși, îl cîștig 100% la recurs, pentru că poliția nu are probe și nici martori.

Nu l-am pierdut 🙂

Cică „instanța apreciază că fapta descrisă de agentul constatator în procesul verbal de contravenție nu este dovedită, în registrul amintit (cel în care nota polițistul numărul de înmatriculare și viteza prezumptivă, n.m.) fiind consemnate de către agentul constatator a contravențiilor de acest fel constate la acea dată. Această copie a registrului nu este suficientă ca și dovadă, întrucât reprezintă o evidență internă a agentului constatator, intimat în cauză.

După ce am cîștigat în primă instanță, poliția municipiului X a făcut recurs, cu motivația că „petentul (adică eu) nu a făcut dovada că nu a depășit viteza legală în localitate”. Instanța de apel i-a trimis la plimbare pe polițiști și nu a acceptat recursul 🙂

Două cazuri similare la aproape douăzeci de ani unul de celălalt, unul în care acuzatul trebuie să-și dovedească nevinovăția, altul în care acuzatorului i se cere să dovedească faptele pe care le susține.

De unde tragem concluzia că justiția este la fel ca toate celelalte aspecte ale vieții din România – administrația publică centrală și locală, legislativ, executiv, organe de control și represiune, sănătate, învățamînt, un vis.

Iar Newsweek, lăsînd la o parte că publică în 8 Septembrie 2020 un articol despre o cauză mai veche de un an, continuă seria de gherle sugerînd că un om detestabil cum e Dragnea jr. nu poate să își apere în mod legitim drepturile și nu merită un proces corect. Bravo!

 

Comisia pentru adevăr

Oricum, pentru a afla adevărul, poate e nevoie de o comisie.Florin Iordache

Declarațiile și atitudinile recente ale politicienilor de la putere cu privire la justiție îmi aduc aminte de Nicolae Ceaușescu.

Multă lume îi lua apărarea piticului în legătură cu situația grea în care se zbăteau românii la sfîrșitul anilor ”80, că, vezi Doamne, nu știa, că era izolat de realitate de oamenii răi etc.

În august 1989, Ceaușescu a acceptat să dea un interviu revistei Newsweek. Jurnalistul american Michael Meyer rememorează începutul interviului, cînd îl întreabă pe Ceaușescu despre penuria de alimente.

  • Cum să fie penurie de alimente?!
  • Păi am fost în magazine alimentare și n-am văzut nimic pe rafturi.
  • Da, pentru că totul este păstrat în depozite.

Cam aceeași este reacția ministrului justiției în legătură cu modificarea legilor justiției, cu revocarea șefei DNA și așa mai departe. La fel și cu șeful camerei deputaților care vrea să valideze adevărul prin parlament. Adevărul lor. Asta a făcut Ceaușescu, asta fac și ăștia de acum: „Pentru că putem!” – ca niște veritabili smardoi. În plan intern aproape nimeni nu mai are curaj să protesteze, pentru că fie te arestează pentru fapte închipuite, fie te dau în judecată pentru defăimare, fie te reclamă la una din instituțiile preș care te execută fără să clipească. Iar pe excentricii care mai au curajul să zică ceva, din nou la fel ca pe timpul lui Ceaușescu, după ce îi saltă de pe stradă, îi trimit și la psihiatrie, pentru că, nu-i așa, doar un nebun ar mai putea să protesteze într-o societate capturată de mafioți.

Iar ziariștii străini, politicienii străini și responsabilii din diversele structuri europene din care (încă) facem parte, sînt luați la mișto după modelul din dialogul de mai sus.

Problema smardoilor este că, încet-încet, rămîn fără legitimitate și ajung să se bizuie doar pe forță, asemenea lui Nicolae Ceaușescu. Doar că nici asta nu ține prea mult, pentru că cultivarea corupției și incompetenței nu poate duce decît la criză economică, foame, dificultăți de a plăti salarii și, mai ales, pensii, la fel ca…

Iar atunci sfîrșitul ăstora va fi tot ca al lui Ceaușescu.

Iată că, până la urmă, justiţia din România triumfă!

Vă mai aduceţi aminte de doamna judecător Elena Turcu, preşedintă a Secţiei penale a Tribunalului Dâmboviţa?

Foarte pe scurt, situaţia se prezintă în felul următor: în 2007 Elena Turcu scapă de acuzaţia de conducere a unui autovehicul în stare de ebrietate (infracţiune sub incidenţa codului penal) mizând pe un viciu de procedură, cu complicitatea colegilor magistraţi. După mai multe tergiversări, „purtătorul de cuvânt al ÎCCJ, judecătoarea Georgeta Barbălată, a declarat marţi (azi 26.04.2011) că, potrivit deciziei magistraţilor, fapta nu este prevăzută de legea penală, ceea ce înseamnă că s-a stabilit că Elena Turcu avea o concentraţie de alcool în sânge care ar atrage o răspundere contravenţională.” – agerpres.ro.

Cu alte cuvinte, judecătoarea era totuşi matoală, dar numai un pic, nu de codul penal…