Jurnalism în România: dă cît să vă pun?

‘Television is not the truth! Television is a goddamned amusement park!’, Howard Beale in Paddy Chayefsky’s Network (1976).

În urmă cu vreo patru luni circula pe internet o parodie stupidă care zicea așa:

Apare un virus.
„Nu există.”

Sunt internați și izolați pacienții.
„Ne închid cu forța.”

Apar morții
„Sunt plătiți sa umfle cazurile.”

Cresc cazurile.
„De ce n-au închis granița de la început?”

Apare transmiterea intracomunitară.
„De ce nu testează?”

Cumpărăm aparate de testare.
„Nu e bun testul.”

Intrăm în carantină.
„Dictatură sanitară.”

De ce era stupidă? Pentru că amesteca argumente ale disperaților izolării cu cele ale negaționiștilor conspiraționiști și pentru că sugera o simplificare prin reducere la doar două opțiuni mutual exclusive niște aspecte cu multiple variante posibile simultan. De exemplu binomul „Sunt internați și izolați pacienții / Ne închid cu forța.” – da, era normal să fie izolați cei care erau potențiali transmițători ai bolii, cei bolnavi să fie internați pentru asistență medicală, deși simultan au fost făcute și abuzuri odioase, constatate inclusiv de instanțe, practici la care s-a renunțat după cîteva luni și care au fost voalat recunoscute de autorități.

Iar bravii noștri jurnaliști ce făceau? Cu cîteva excepții notabile (Recorder, Rise Project, poate încă unul sau doi, care s-au abținut de la senzaționalismele odioase colportate de mainstream media), jurnaliștii, în afară de faptul că încasau bani de la guvern ca să facă frumos, monetizau contextul epidemiologic amplificînd panica, întrecîndu-se cu statistici care-mai-de-care mai alarmiste și promovau fel de fel de fearmongers, medici care au căzut în patima de a-și pune mutrele și ideile zilnic la televizor (a se vedea doamna manager de la spitalul Marius Nasta). Printre cele mai grețoase derapaje jurnalistice le-am văzut pe platforma Republica și la Digi24.

Astăzi, aceiași jurnaliști de la Republica și Digi24 se lamentează într-o înregistrare sub egida EIDOS Foundation numită JURNALISM ÎN ROMÂNIA: CREDIBILITATE vs. DISCREDITARE.

După cum spune și dl. Cristian Tudor Popescu, mai întîi să precizăm termenii: ce este acela jurnalism?

In extremis poți aborda o muncă în două feluri: te poți orienta după ce și cum vrea beneficiarul, „ce se cere”, fără nici un fel de preocupare pentru morală și credințele tale personale sau acționezi conform principiilor și conștiinței proprii, fără să te preocupe dacă ce faci va place sau va conveni publicului.

Prima dintre cele două extreme e mult mai prezentă decît a doua, fiind abordarea clasică de jurnalism tabloid – vinzi povești despre crime odioase sau încărcate de mister, teorii ale conspirației dintre cele mai fanteziste, astrologie, multe nuduri, bîrfe cu și despre vedete și alte senzaționalisme (vezi povestea OTV și cea a lui Dan Diaconescu).
Compromisul există și el, un amestec de easy way  în care vinzi „ce se cere” cu efuziuni ale conștiinței, însă există și inconveniente: taberele celor care te apreciază și a celor care te critică și te disprețuiesc se schimbă frecvent, în funcție de prejudecățile audienței. A te văita de chestia asta e jalnic, pentru că fie esti atît de tîmpit încît nu înțelegi drumul pe care mergi, fie ești un ipocrit ordinar. 
Foarte rară este abordarea căii grele, a exprimării libere a conștiinței, fără compromisuri față de sensibilitățile publicului.

Dacă în cazul în care vrei să iți tunzi părul este acceptabil să îl preferi pe frizerul care face ce și cum îi zici, în cazul unui medic nu este aproape deloc în regulă să îl preferi pe acela care îți spune ce și cum vrei tu să auzi.
Care e diferența dintre frizer și medic? Ar trebui să ne reamintim că la cei mai buni frizeri și medici, aproape întotdeauna mergi pe mîna lor,  preferințele tale fiind cel mult marginale. Dar cum ajungi un frizer bun? Sau medic, sau jurnalist? În general ajungi să fii recunoscut ca bun construindu-ți o reputație. Pentru început reușind în ciuda riscului de a da greș pe care ți l-ai asumat în mod conștient în timp ce ai jucat cartea liberei exprimări a conștiinței, fără compromis. Persistînd  atunci cînd succesul întîrzie să apară. Apoi păstrîndu-ți integritatea, în ciuda ofertelor din ce în ce mai generoase care te copleșesc. Și nu în ultimul rînd, conservîndu-ți modestia. 

Dl. Cristian Tudor Popescu are dreptate în contextul ăsta referindu-se la caracterul superficial al credibilității: o vopsea care te poate face să pari de încredere sau cinstit, deși nu ești. Surpriza vine în momentul în care CTP spune despre jurnalist că „dacă ești cinstit, asta este o autolimitare”; „adică șansele să faci o audiență mare scad progresiv pe măsură ce te apropii mai mult de ideea de cinste”; „de ce? pentru că îți impune această idee ca, în diverse situații, să spui ce nu trebuie!”; „discut în relația cu publicul – publicul din România este într-o măsură considerabilă, astăzi, malformat”. Hopa! Deci care-va-să-zică publicul, sau teama de public (mai ales dacă e malformat, săracu’), te face să te „autolimitezi”, că doar n-o să-i spui pe față cît este de malformat! Cu excepția notabilă a cazului în care te numești CTP și poți face astfel de aroganțe.

Problema nu este aroganța CTP -ului, ci aceea că acreditează ideea că cinstea și audiența sînt într-o corelație inversă, justificînd în mod lamentabil autocenzura jurnalistului și punînd vina pe public. Explicația lui CTP este simplă: „se întîmplă așa pentru că așa vrea publicul; publicul a fost injectat în toți acești ani postrevoluționari, sistematic, așa cum se fac injecțiile cu droguri de către dilări, ca să obișnuiască pe tineri, în special, sau, mă rog, pe consumatori, […] ca dup-aia să-i bage în bulgărele de zăpadă…”. E clar că nimeni nu-i perfect, dar să vii să te plîngi că trebuie să te prostituezi intelectual că așa fac toți și așa cere publicul, că e malformat, ca și cum nu ar exista alte meserii sau variante oneste de a-ți cîștiga existența, mi se pare că este nesimțirea absolută. Sau poate că CTP nu știe proverbul „Cine se amestecă în lături, îl mănîncă porcii”.

Îmi pare rău că nu a fost prezent la discuția asta și Moise Guran – alt jurnalist remarcabil Digi24 (fost) – ar fi fost mult mai antrenantă dezbaterea, mai ales partea despre (auto)discreditare.

 

 

Adevărata pandemie la noi este ticăloșia

Newsweek România, care se lăuda în mai anul ăsta că n-o să ia bani de la guvern pe fondul pandemiei, dar care nu avea nici o problemă să plătească din buzunar pentru a crește vizibilitatea conținutului editorial despre PNL prin postări Facebook, acuma că a început campania electorală pentru alegerile locale, pare că a găsit droguri la penețeu.

Trebuia să joc rolul principal din piesa Singurătatea alergătorului de cursă lungă, m-a sprijinit un prieten din tinerețe, m-a susținut în fața consiliului artistic pe care l-a felicitat pentru această inițiativă, dar a ridicat o foarte mică obiecție, de ce tocmai eu în rolul alergătorului de cursă lungă care am platfus de mic copil… De ce am ascuns asta colectivului??? Platfus… În ce scopuri???

 

Între manipulare și compasiune

Tragedia petrecută zilele trecute la Paris a polarizat opinia publică pînă la limita radicalizării. Se rup și se fac prietenii, asistăm la valuri de invective între oameni care pînă mai ieri păreau să împartă aceleași valori, iar statele europene acționează – ca de obicei – a posteriori, ca și cum problema terorismului ar fi una cu totul nouă.

Am să rezum faptele, așa cum le văd eu: avem un săptămînal care se pretinde a fi de umor, dar al cărui caracter poate fi descris cu indulgență ca islamofob, de extremă stînga și rasist; avem pe de altă parte niște indivizi – posibili jihadiști – care ucid cu sînge rece redactorii revistei, pentru a sfîrși chiar ei uciși de servciile statului francez, două zile mai tîrziu.

Trecînd peste micimea celor au sărit imediat să-și sporească notorietatea pe seama odiosului eveniment, atitudinea față de atentatul terorist s-a polarizat între două poziții consistente:

  • Una dintre atitudini susține martiriul redactorilor, care și-au dat viața pentru libertatea de expresie, pentru eliberarea poporului de sub jugul religiei (creștine, islamice) și pentru eliberarea societății de indivizi neconformi, fie ei musulmani, țigani sau români, pe de o parte, iar pe de altă parte, înfierarea atacatorilor și a tot ce reprezintă aceștia – religie, cultură etc.
  • Cealaltă atitudine condamnă atacul terorist, subliniază că crima este abominabilă și nu poate fi justificată, însă nu acceptă că tragicul eveniment ar reprezenta o jertfă pentru libertatea presei, ci numai o înlănțuire nefericită și inexorabilă de evenimente, considerînd publicația în cauză ca fiind o formă de a cîștiga bani din deriziune și vulgar.

Cei din a doua tabară, care condamnă atacul terorist, dar resping ideea jertfei, au devenit cu viteza luminii ținte ale criticilor celor din prima, fiind acuzați că încercă să diminueze gravitatea incidentului și că încearcă le găsească circumstanțe atenuante atacatorilor.

Argumentul acuzatorilor se bazează pe faptul că desconsiderarea calității jurnalistice a revistei de umor lovite de necaz, ar putea contribui la dispariția revistei, adăugîndu-se fricii semănate de fenomenul terorist, și, astfel, ar favoriza o victorie politică a terorismului.

Deși argumentul radicalilor din prima tabără nu este lipsit de fundament, acesta pare să ignore un element cheie: într-o situație conflictuală lucrurile pot merge în direcția stingerii conflictului sau, dimpotrivă, în direcția acutizării acestuia. În contextul nostru, continuarea revistei ar fi doar un pas în plus în direcția acutizării conflictului. Da, revista de umor vulgar va fi și mai incisivă, va publica porcării și mai mari, va provoca și ultimele redute ale bunului simț și moralei, ca să arate că, iată, libertatea presei nu a fost învinsă. Rezultatul? Vînzări record și radicalizarea întregii societăți, cu consecințe greu de anticipat. Oare chiar asta vrem? Să amintim doar că o asemenea situație va permite statului să introducă măsuri de limitare a libertăților pe care altfel nu le-ar fi putut introduce.

Spuneam mai înainte că argumentul radicalilor din prima tabără pare să ignore un element cheie. Pare, pentru că e posibil ca unii indivizi să considere că violența este forma optimă de gestionare a unui conflict. Parcă îi și aud: „îi călcăm pe cap și terminăm cu ei”. Cu ei cu musulmanii, cu ei cu țiganii și cu toți cei care nu sînt pe placul nostru, pentru că sînt cam înapoiați, trăiesc după regulile și posibilitățile lor și ripostează cînd se simt nedreptățiți. Cam același mod de gîndire ca Anders Behring Breivik.

Religia este o chestie intimă. Faptul că sînt credincios, creștin, musulman, mozaic sau ateu e o chestiune privată. Acceptarea sau respingerea argumentelor în favoarea sau împotriva credinței țin de o alegere personală. Validitatea acestor argumente la nivel subiectiv are valoare absolută. În momentul în care un deștept folosește ca subiect de bătaie de joc alegerea ta – oricare ar fi aia – este o tentativă de desființare a ta ca ființă socială. O să zică unii că satira e un panaceu, și că nu trebuie să ne supărăm. Da, dar satira are un sens moralizator clar, care în cazul unor cons precum cei de la revista de umor amintită lipsește cu desăvîrșire, pentru că nu caută să remedieze o stare de fapt, ci doar să cîștige capital folosind ridiculizarea, situație în care nu rămîne decît bătaia de joc ca exercițiu de marginalizare a unor categorii sociale sau grupuri etnice.

Bătaia de joc golită de orice sens moralizator vinde, aidoma pornografiei (mai ales cînd cele două se îmbină insidios), sau banalului jurnalism de scandal. Banii contează. Nu e nimic eroic cînd un paparazzo cade de pe motocicletă și moare în încercarea de a surprinde imagini compromițătoare despre o celebritate oarecare. Doar banii. Pentru caricaturiștii asasinați, libertatea presei e o pavăză străvezie în care nu mai cred nici copiii din școala primară.

Libertatea presei e aici, unde jurnaliști adevărați sînt omorîți în timp ce încercă să arate lumii întregi chestii care în mod curent sînt cenzurate în jurnalele de știri din mainstream media.

http://www.cbsnews.com/news/ap-journalist-others-killed-in-gaza-by-leftover-ordinance/

https://en.wikipedia.org/wiki/James_Miller_%28filmmaker%29

Pe de altă parte, exhibarea ostentativă a opțiunilor personale, de orice fel ar fi ele, este de prost gust. Prozelitismul este la fel de periculos și pentru credincioși și pentru atei, nemaivorbind că e indecent.

Așa că, dragi atei revoltați împotriva fundamentalsimului islamic, gîndiți-vă de două ori înainte să folosiți argumentul că ce cool și progresiști sînteți voi în raport cu bieții de ei. Nu că n-ați fi, dar s-ar putea să gîndească la fel despre bieții de voi…

 

 

Gaddafi, preşedintele egiptenilor?

Se pare că da. Şi nu numai atât: Tripoli a devenit capitala Egiptului! Cel puţin aşa reiese din articolul publicat azi în Ziarul financiar, avându-l ca autor pe Voicu Adrian.

Din captura de ecran se poate vedea şi ora publicării: 08:49. E drept că este indicată ca sursă agenţia Reuters, fără a fi publicată însă şi o legătură directă către aceasta. Probabil că articolul citat este acesta: http://www.reuters.com/article/2011/08/21/us-libya-idUSTRE77A2Y920110821 . Evident că Reuters nu aberează, referindu-se la Lybian leader.

Pentru cine mai avea îndoieli privind mainstream media, iată (încă) o dovadă de „jurnalism adevărat”.

Acuma mă gândesc dacă banner -ul din imagine „Eşti şomer? Fă primul pas spre angajare rapidă!” are legătură cu autorul articolului. Posibil. Dar principalii vinovaţi ai stării ăsteia de lucruri nu sunt „jurnaliştii”, ci proprietarii trusturilor de presă care, în lăcomia şi îngustimea viziunii lor, angajează oameni care sunt dipuşi să accepte orice…

—————————-

Update: la ora 12:20 „articolul minune” a fost „corectat”…