A momentary lapse of reason. Pe Dâmbovița.

Prost să fii, da’ să-ți revii!

După cutremurul din 4 martie 1977, cînd mai multe clădiri vechi din București au fost avariate serios sau chiar dărîmate, pe Ceaușescu l-a apucat frenezia modernizării și a ruperii de trecut, drept care a pornit o campanie monstruoasă de demolări și construcții megalomanice.

Țin minte că pe la jumătatea anilor 80 atmosfera din București era atît de încărcată, încît, chiar și în zilele senine, arareori puteai vedea limpede la distanță de o stație de tramvai. Aerul era irespirabil nu numai din cauza prafului de la demolări, a camioanelor și utilajelor al căror fum de eșapament putea aduce singur o semi-eclipsă, dar și din cauza numeroaselor fabrici din București care nu aveau nici o preocupare pentru poluare (să ne amintim doar de cele cinci vestite centrale electrotermice care funcționau predominant cu păcură). Pe lîngă astea, mai era Bucureștiul vechi, neracordat la rețeaua de gaz metan, care iarna se încălzea la fel ca acum 100 de ani, cu sobe cu lemne și cărbuni.

Lucrurile astea au rămas în urmă, demolările au încetat aproape cu totul (a mai fost ceva pe vremea lui Sorin Oprescu, în zona Berzei-Buzești), păcura a fost înlocuită de gaz metan la vechile CET -uri, rețeaua de gaz metan a fost extinsă făcînd posibilă înlocuirea sobelor și centralelor vechi pe cărbuni și lemne din gospodării cu altele mai economice și mai puțin poluante, camioanele, autobuzele, autoturismele sînt din ce în ce mai eficiente și mai puțin poluante, iar aerul este mult mai curat.

Totuși, creșterea nivelului de trai din ultimii 30 de ani a venit la pachet cu o chestie urît mirositoare – cantitatea de gunoi pe care o producem, care a crescut (probabil) de peste 20 ori.

Dacă în cazul autovehiculelor (dar și al centralelor termice de apartament) evoluția tehnologică occidentală ne-a împins constant să fim mai eficienți și mai puțin poluanți, în cazul gunoiului lucrurile au involuat. Aici, în domeniul ultrareglementat al deșeurilor, statul și-a arătat fața sa cea mai hidoasă, începînd cu primăriile, garda de mediu, guvern și parlament. Da, statul, pentru că statul reglementează, statul controlează conformarea la reglementări și tot statul ne scapă de gunoi intermediind pentru noi, nu-i așa, serviciile publice de salubritate. Da, statul, care face legi absurde și norme de aplicare inaplicabile cu care, oricum, îi taxează doar pe proștii ce încearcă să se conformeze, dar care acordă excepții peste excepții de la reglementări operatorilor de salubritate, care dă autorizații pentru gropi de gunoi în condiții precare (poluează apele freatice), care permite colectarea gunoiului nesortat și arderea necontrolată a acestuia (după părerea mea cea mai mare sursă de funingine și mirosuri pestilențiale), ba care permite inclusiv importul de deșeuri nesortate din alte țări (plastic, cauciuc etc.) pentru a fi incinerat aici în fabrici de ciment și care ne spune că totul este bine.

În toată povestea asta urît mirositoare, apare isteric Lucian Mîndruță, care, pe lîngă domenii cum ar fi aviația, economia, ciclismul, politica externă și multe altele, se pricepe și la calitatea aerului din București – despre care spune că ar fi „cumplit de poluat”, respectiv la medicină și inginerie – „particulele care se duc direct în sînge”, provenite din combustia motoarelor și a centralelor termice de apartament.

Iată cum, hotărît dar inept, dl. Lucian Mîndruță, campionul național la părerologie (disciplină la care sîntem, oricum, vestiți la nivel planetar), își scoate la plimbare bastonul de politician. Da, pentru că, așa cum zicea Ernest Benn, „Politics is the art of looking for trouble, finding it whether it exists or not, diagnosing it incorrectly, and applying the wrong remedy.”.

Și uite așa, făcîndu-ne că nu vedem corupția și incompetența statului, dar nici concubinajul rușinos dintre instituțiile media (precum cea la care colaborează dl. Mîndruță) și stat, ne întoarcem la o nouă frenezie a modernizării și ruperii de trecut, în numele unei ideologii calpe, în care binele cu anasîna să devină politică de stat.

 

 

Optimizarea fiscală – între legalitate și ipocrizie

Să zicem că sîntem niște antreprenori care am reușit să devenim importatori și distribuitori pentru România ai produselor vestitei ACME Corporation.

În varianta pentru pionieri, derularea contractului cu ACME Corporation merge așa: noi, firma PIBUNI SRL trimitem comanda pentru produsele din portofoliul ACME. Aceasta trimite factura către societatea noastră cu produsele comandate și valoarea totală a acestora, pe care noi urmează să o plătim. După ce importăm marfa, o vindem punînd adaosul comercial pe care îl considerăm potrivit fiecărui articol în parte, în ideea că prețul nostru de vînzare va asigura o desfacere sănătoasă, asigurînd în același timp plata chiriei pentru sediu, utilități, salarii complete (salarii nete + toate taxele), rate de leasing pentru mașini, amortizări, dobînzi, taxe și impozite, plus un profit.

Presupunînd că am vîndut toată marfa importată, taxele și impozitele se vor aplica la diferența dintre valoarea mărfii vîndute și valoarea mărfii importate. Mai rău este că cel mai adesea taxele, impozitele și contribuțiile sînt construite să fie exigibile înaintea încasării efective a mărfii vîndute și a deducerii tuturor cheltuielilor pe care le avem la firma noastră PIBUNI SRL. Adesea putem ajunge ca după plata taxelor, impozitelor și contribuțiilor să nu prea mai avem bani pentru utilități, amortizări, chirii, rate de leasing sau chiar salarii, nemaivorbind de profit.

Din cauza asta putem lua în considerare optimizarea fiscală. Dacă statul vrea să-și ia partea înainte (ceea ce chiar se întîmplă), folosim o schemă de diminuare a sumei din care statul își ia ce pretinde, astfel încît cînd tragem linie să ne rămînă bani pentru cheltuieli, și chiar un mic profit.

Cum? Simplu. Intercalăm între societatea noastră PIBUNI SRL și ACME Corporation o firmă offshore. ACME Corporation va factura către BUSINESS OVERSEAS Ltd. (care are aceiași proprietari ca PIBUNI SRL), care își va pune un adaos și care va factura apoi către PIBUNI SRL.

BUSINESS OVERSEAS va avea un profit doar din mișcarea unor hîrtii, iar impozitul pe care îl va plăti în paradisul fiscal unde își are rezidența va fi minuscul. PIBUNI SRL va vinde în aceleași condiții ca și cum ar fi importat direct marfa (la aceleași prețuri), dar, înregistrîndu-se cu factura de import de la BUSINESS OVERSEAS Ltd. (la prețuri mai mari). Rezultatul va fi că baza de impozitare, ca diferență între valoarea mărfii vîndute și valoarea mărfii importate, va fi mai mică decît în cazul inițial, iar taxele, evident, mai mici. Legal. Valoarea cumulată a taxelor plătite în acest al doilea caz (cele ale BUSINESS OVERSEAS Ltd plus cele al PIBUNI SRL) este net mai mică decît în primul caz.

Desigur că lucrurile nu sînt chiar atît de simple, fiind necesară o cifră de afaceri semnificativă de la care această schemă să fie rentabilă și un consultant dibaci care să documenteze credibil pentru autoritățile fiscale substanța economică a tranzacției comerciale prin terți, în caz contrar existînd posibilitatea acuzației de evaziune.

Este acest comportament antreprenorial moral? La întrebarea asta eu aș răspunde că este la fel de moral cu cel al autorităților fiscale care vor să-și ia partea înaintea deducerii tuturor cheltuielilor de business. Statul nu vrea să știe de pierderi, de marfă facturată dar neîncasată, de riscuri și alte angarale. Banii sau viața. De fapt, statul te consideră evazionist infractor aprioric, nederanjîndu-se să mascheze aparențele, invitîndu-te astfel să devii un evazionist cu acte în regulă.

Nu ne văităm. N-ar fi nimic nou sub soare, dacă n-ar fi un consultant dibaci, din ăia despre care scriam mai sus că își merită banii cu prisosință, care s-a rătăcit. De obicei profesioniștii ăștia nu vor să iasă foarte mult în evidență. Oamenii simpli nu înțeleg mecansimele de apărare împotriva statului represiv, inept și avar. Acești consultanți cîștigă cu mult peste medie și nu au nevoie de bătăile de cap ale unei mediatizări excesive. Totuși, consultantul nostru atît de mult s-a băgat în seamă, încît a reușit să fie cooptat în echipa adversă. Adică de partea statului, în guvern, la secția unde se născocesc noi biruri pentru contribuabili și unde se stabilesc măsurile represive împotriva celor care nu vor sau nu pot să se conformeze.

Încă n-ar fi cu totul ieșit din comun dacă, asemenea călăilor de la începutul dictaturii comuniste din anii ”50, consultantul nostru n-ar fi făcut un exces de zel absolut odios. De ce exces de zel?

  • Pentru că a afirmat într-o notă peiorativă despre 3 milioane de români care nu plătesc taxe și impozite că sînt fantome, deși mulți dintre ei chiar nu au de unde;
  • Pentru că i-a amenițat pe cei menționați, chiar dacă voalat, referindu-se la „surprizele” pe care aceștia le vor avea;
  • Pentru că a vorbit în bătaie de joc despre persoane care trăiesc la limita subzistenței, acuzîndu-le fără discriminare de evaziune fiscală;
  • pentru că a încercat să justifice în practică ceea ce chiar și guvernul Ponta a eliminat prin amnistie fiscală.

Dincolo de oportunismul ordinar, consultantul nostru a dovedit și o incompetență strălucitoare. Dl. consultant – secretar de stat nu știa că:

  • „obligativitatea declarației și contribuțiile strânse astfel nu fac decât să încarce activitatea ANAF și nu sting nici măcar costurile administrative necesare în acest scop.”
  • „există suspiciunea de neconstituționalitate [care] ține de constrângerea persoanelor, care nu doresc să beneficieze de sistemul public de sănătate, să-și declare veniturile.”
  • „eliminarea obligativității persoanelor fără venituri de a-și depune declarația de venit și a plăti contribuția aferentă salariului minim nu are un impact bugetar, aceste eventuale contribuții nefiind luate în calcul la elaborarea bugetului pe 2016.”
  • „Curtea Constituțională a României (CCR) a emis două decizii – numărul 1.394 din 2010 și 395 din 2011 – prin care a admis excepția de neconstituționalitate a articolului din Legea sănătății 95/2006, potrivit căruia plata CASS nu poate fi calculată la o bază inferioară valorii salariului minim. Din acest motiv, persoane care au obținut venituri de câțiva lei, de exemplu, din dividende la SIF-uri, au fost obligate să plătească CASS la salariul minim lunar.”

Sursa: http://www.profit.ro/stiri/social/guvernul-va-elimina-obligativitatea-platii-cass-pentru-persoanele-fara-venituri-14476903

Probabil cariera guvernamentală a dlui consultant – secretar de stat va fi scurtă – nu cred că-l prinde mărțișorul la guvern. Legat de guvern, salut decizia acestuia de a face un pas de revenire la firesc, prin renunțarea la măsura abuzivă de impozitare a persoanelor fără venituri.

Să ne amintim în final morala fabulei Lupul moralist a lui Grigore Alexandrescu:

Când mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiţi siguri ca despoaie.

Antreprenoriat, jurnalism și responsabilitate socială

În mod sistematic în presă apar articole „pozitive”, care încearcă probabil să ne arate că sîntem pe un drum bun.

Un articol de azi ne informează despre exporturile grozave ale unei companii din industria auto, respectiv despre „veniturile care au crescut cu aproape 50% anul trecut, în timp ce pentru acest an sunt estimate creşteri suplimentare de peste zece procente, potrivit unor date din piaţă.”. Conform datelor publice de pe pagina Ministerului Finanțelor, observăm că această companie cu exporturi grozave și „creșteri ale veniturilor de 50%” este în pierdere în fiecare an din 2008 pînă în 2013, cînd a înregistrat o pierdere de cca. 4 milioane de Euro (peste 19 milioane de Lei).

Apoi este povestea investițiilor. Fie că este vorba despre antreprenori locali sau despre companii multinaționale, ni se prezintă cu surle și trîmbițe diverse investiții private drept mari realizări, dar care la o analiză mai atentă se dovedesc eșecuri investiționale banale. Un exemplu tipic este un antreprenor din județul Mureș, despre al cărui proiect din anul 2008 aflăm căs-a ridicat la 600.000 de euro, din care 200.000 de euro reprezintă fonduri europene nerambursabile.”. Valoarea actualizată netă a proiectului calculată pe baza profitului net în perioada 2008 – 2013 (6 ani) și a unei rate medii anuale a inflației de 5,18% este negativă, mai exact -2.126.093 Lei, respectiv, -578.247 Euro, sumă apropiată de investiția inițială. Cu alte cuvinte, în 6 ani, antreprenorul nostru nu a amortizat aproape nimic din investiția inițială.

Pervertirea antreprenoriatului este acum desăvîrșită. Dincolo de ascunderea adevărului, lucrul cel mai supărător este că acest „jurnalism pozitiv” alterează modul în care oamenii, în general, și tinerii, în special, percep fenomenul economic. Nu vorba doar despre exerciții de PR. Este vorba despre o ipocrizie generalizată, care incriminează profitul sănătos (și implicit capitalismul) și slăvește valori precum CSR.

Indiferent de strategiile de PR, o firmă nu poate fi responsabilă din punct de vedere social dacă nu este în primul rînd cu adevărat profitabilă, pentru că fie sifonează profitul pentru evitarea taxelor (curat antisocial!), fie intră în faliment, aducînd nefericire pentru comunitate și colaboratori.

 

Good enough management

Există un mit potrivit căruia noi românii trăim în paradigma „lasă că merge și-așa!”.

Într-o discuție avută de curînd, mi-a fost cerută opinia despre măsura în care performanța unei întreprinderi este afectată negativ de atitudinea de tip „lasă că merge și-așa!” pe palierele inferioare ale organizației, comparativ cu pretinsa lipsă de personal, la care s-a ajuns gradual pe fondul  menținerii productivității muncii în limite comparabile cu cele dinaintea crizei. I-am răspuns interlocutorului meu că performanța întreprinderii este afectată în mod egal de cele două – atît atitudinea de tip „lasă că merge și-așa”, cît și lipsa de personal suficient în raport cu procedurile de lucru, rutinele zilnice și nivelul așteptărilor managementului.

O bucată de vreme după discuția asta am simțit o stare de frustrare, generată de senzația că nu am dat cel mai bun răspuns, fără să-mi pot da seama imediat care ar fi putut fi acesta. Odată cu un moment de liniște am descoperit care era problema: falsa dialectică dintre blamata atitudine și dimensionarea mecanică a personalului pe considerente statistice. Falsă pentru că există o legătură între cele două și în ipocrizia ei.

Legătura dintre atitudinea „lasă că merge și-așa” și reducerea de personal (aparent) doar pe considerente statistice este evidentă: în organizații mari, în care munca este atent normată și posturile riguros definite, oricare Dorel înțelege că, odată cu plecarea unui coleg, are mai mult de făcut decît pînă atunci, în condițiile aceluiași venit, pînă la punctul în care fizic nu mai are timp să facă tot ce se așteaptă de la el. În acel moment apar simultan fenomenul alienării și cel al acutizării procesului de prioritizare, în urma căruia în mod voluntar anumite sarcini sînt îndeplinite superficial sau se renunță cu totul la ele (în cazul fericit).

Ipocrizia dialecticii dintre cele două alternative este o chestie care vine din vremuri demult apuse, trece maiestuos prin comunismul autohton, în care prim-secretarii de partid raportau îndeplinirea planului cincinal în 4 ani, și cu siguranță nu va sfîrși în corporatismul zilelor noastre. Întrebarea care rămîne este dacă managerii au fost incompetenți cînd au dimensionat inițial normele de muncă și au proiectat fișele de post aferente sau cînd au încărcat excesiv angajații rămași, fără să revizuiască atît normele cît și fișele de post, știind că rezultatul final va avea de suferit.

Desigur, se poate afirma pe deplin îndreptățit că, de vreme ce vînzările au scăzut, iar profitul este amenințat, este normal să se facă reduceri de cheltuieli, inclusiv de personal. Însă, pe de-o parte trebuie avută în vedere structura personalului luată în calcul pentru disponibilizare (direct productiv / de suport), pentru că altfel ne putem trezi cu prea mulți șefi și fără executanți (sau invers), iar pe de altă parte trebuie reconfigurate normele de muncă și fișele de post ale celor rămași, cu asumarea din partea managementului a rezultatelor, pentru că altfel, exact acel management intră în paradigma „lasă că merge și-așa!”.

Mi-am adus aminte de o altă discuție, mult mai veche, avută cu un american in his sixties, fost CEO pe undeva prin us of a, care se distra călătorind și oferind consultanță firmelor din fostele țări comuniste. În contextul unei firme românești care devenise în scurt timp foarte mare (începutul anilor 90), în fața argumentelor celor din firmă privind dificultățile punerii la punct al unui sistem bine structurat de indicatori de performanță (ce lipsea cu desăvîrșire), americanul a întrebat dacă a auzit cineva de conceptul de good enough management. Nu, nu auzise nimeni*. Atunci americanul a sugerat construirea unui sistem primitiv de indicatori de performanță, în ideea că acesta este oricum mai bun decît nici unul.

Asemănarea dintre good enough management și merge și-așa își are rădăcinile în pragmatismul antreprenorului de pe orice meridian, care în fața limitărilor de tot felul trebuie să găsească soluții – oricît de ciudate – să mențină barca la suprafață și pe cursul dorit. Descurcăreala românească (pentru care unii sînt foarte mîndri) vine din jumătatea de secol de sărăcie, întuneric și stăpîni tîmpiți. Diferența dintre cele două este într-adevăr de atitudine: în timp ce unii acționează și își asumă rezultatele deciziilor pe care le iau, slugile (indiferent dacă se află pe nivelul cel mai de jos al ierarhiei sau în vîrful acesteia) nu acționează decît cel mult pe jumătate și dau invariabil vina pe alții pentru eșecuri atunci cînd nu le pot ascunde.

Deci, contrar opiniei generale, Good Enough Can Be Great, după cum afirmă și profesorul Aaron J. Nurick.

*De fapt eu auzisem, dar nu-i zicea așa de pompos, ci doar „merge și-așa”, și mi-a fost rușine să zic 🙂

The same story

Formula magică în care nazismul și naziștii (a se vedea de la minutul 31:00) sînt cauza tuturor relelor este folosită în exces zilele astea în legătură cu evenimentele din Ucraina. Nu că nazismul n-ar fi abominabil, ci pentru că e prezentat polarizat, comunismul fiind suprimat convenabil din discurs, ambele fiind forme ale totalitarismului.  Similaritățile dintre cele două sînt atît de puternice, încît ne putem întreba de ce comunismul nu este la fel de condamnat precum nazismul. Ideologia, tipul de propagandă, ambițiile imperialiste, teroarea, genocidul le sînt comune.

Totuși, Vladimir Vladimirovici are dreptate dintr-un punct de vedere, și anume cînd îi acuză pe americani de ipocrizie. The same story.

(Fără subtitrare.)

The Soviet Story (2008)

https://www.youtube.com/watch?v=oVZjyyAE-78

Lobby -ul: de la teorie la practică (2)

Un alt caz interesant de lobby este ancheta în urma căreia compania Johnson & Johnson a admis că a dat şpagă la reprezentanţi guvernamentali din domeniul sănătăţii (admitted to improper payments to healthcare employees) în Grecia, Polonia şi România. Sursa:

https://www.justice.gov/opa/pr/johnson-johnson-agrees-pay-214-million-criminal-penalty-resolve-foreign-corrupt-practices-act

Statul român nu face anchete din astea, dar promite ca va lua măsuri http://www.zf.ro/eveniment/seful-consiliului-concurentei-analizeaza-de-ce-statul-cheltuieste-prea-mult-pe-medicamente-scumpe-8132825

Noi să fim sănătoşi!