Frenezie ideologică și rețele sociale

„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește.”

Printre cele mai urîte lucruri pe care mi le amintesc din epoca Ceaușescu este frenezia ideologică. De fapt, partidul comunist român avea chiar un departament de stimulare a freneziei ideologice, Secția de Propagandă și Agitație a CC al PCR.

„Sarcina” principală trasată de Plenară (Plenara CC al PCR din 22–25 aprilie 1968, n.m.), cu efecte dramatice pe termen lung, era tratarea tuturor ştiinţelor sociale într-o cheie unică, prin intermediul căreia se dorea reconcilierea, până la identificare, a ideologiei cu ştiinţa.

Sursa: Popa, Cosmin (2017): Intelectualii în capcana ceauşismului sau înfiinţarea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice , REVISTA ROMÂNĂ DE SOCIOLOGIE, Anul XXVIII, Nr. 1–2 • 2017.

Frenezia ideologică este turnesolul care arată nu doar că te conformezi – asta poate să facă orice fraier, mai ales dacă nu are prea are de ales – ci că ești total dedicat cauzei. Conformarea este condiția necesară, dar nu și suficientă cînd ești prins în menghina „Ești cu noi sau împotriva noastră!”, așa că trebuie să te bagi frumos în hazna și, chiar dacă pute, să te prefaci că ești fericit să te poți alimenta din aceeași scîrnă ca și propăvăduitorii adevărului unic. Nu este doar falsa dilemă, ci este vorba despre constrîngere.

La teroarea socialistă din epoca Ceaușescu au existat cîteva tipuri de reacții: conformism necondiționat – „Da’ ce dom’le, eu sînt mai cu moț decît actorul X, doctorul Y sau profesorul Z??? Dacă pentru ei e suficient de bun căcatul ăsta încît n-au nici o reținere să-l consume public, înseamnă că e bun și pentru mine și o voi face și eu bucuros! ”; oportunism – „Acuma e momentul pentru mine – dacă mănînc mai mult căcat decît oricine și dacă o fac suficient de ostentativ, voi fi remarcat și mi se vor oferi oportunități remarcabile!”; conformism de fațadă – ăștia mîncau căcatul oficial în public, iar acasă ascultau Europa liberă și îi bîrfeau pe liderii comuniști, și rezistență – dizidenții.

Dacă nu manifestai o frenezie ideologică solidă nu prea puteai avansa profesional și ierarhic, pe cînd abilitatea de a mînca căcat cu bucurie în public îți garanta succesul, chiar dacă altfel erai bîtă.

Cei care aveau aroganța nu doar să fie rezervați, dar chiar să dea glas dubiilor pe care le aveau erau înregistrați în evidențele serviciilor de informații ca fiind dizidenți – persoane periculoase și dușmani ai poporului. Acestor aroganți li se oferea întotdeauna oportunitatea să-și facă autocritica – să mănînce public mizeria pe care înainte au criticat-o și să-și pună și în cap, sub justificarea unei rătăciri de moment. Unii scăpau doar cu ostracizarea, alții erau trimiși la închisoare sau lăsați pe drumuri fără posibilitatea de a-și găsi de lucru sau o locuință, iar cei mai ghinioniști erau asasinați, asemenea lui Gheorghe Ursu. Și, pentru orice eventualitate, periodic aveau loc astfel de anchete menite să le dea de gîndit celor insuficient convinși.

În ultimii o sută de ani știința și tehnologia au avansat inimaginabil, pînă la punctul la care o persoană cu douăzeci de ani de educație formală nu poate înțelege detalii ale unor concepte care au intrat sau sînt gata să intre în viața noastră de zi cu zi, cum ar fi calculatoarele cuantice, altgoritmii de inteligență artificială sau vaccinurile cu mARN.

Sîntem așadar în punctul în care, ca să luăm decizii în ce ne privește frecvent trebuie să ne bizuim pe alții, mai pregătiți, mai informați și cu o reputație ireproșabilă, ingredientul esențial fiind încrederea pe care o inspiră.

Citeam un articol al lui Dorian Linskey prilejuit de lansarea cărții sale The Ministry of Truth: The Biography of George Orwell’s 1984, în care  identifică momentul alegerii lui Donald Trump ca președinte al Americii în 2017 și perioada imediat următoare ca pe o nouă apropiere de orizontul distopic al lui 1984. Nu este vorba despre o impresie personală, ci despre mulți americani care, speriați de perspectivele noului președinte american, au resimțit nevoia să recitească nuvela, pînă la punctul la care a devenit No 1 bestseller

Dorian Linskey vorbește în același articol atît despre realitatea paralelă a președintelui Donald Trump – pe care o numește ironic Versionland, cît și despre creșterea fenomenului deep fake image synthesis, „care combină computer graphics cu altgoritmi de inteligență artificială ca să producă imagini a căror falsitate nu poate fi depistată decît de experți și care are potențialul de a crea un labirint paranoid unde, în funcție de prejudecățile privitorului, falsul devine adevăr, iar adevărul fals”, ca și cum canalele consacrate de știri ar fi imune la asta.

Și, deși Dorian Linskey identifică corect cauza, citînd-o pe autoarea americană de literatură sci-fi Marta Randall, care în 1980 a spus că „Va fi foarte greu pentru un ‘Big Brother’ să mai convingă pe cineva în legătură cu orice după afacerea Watergate și după afacerea războiului din Vietnam. S-ar putea să încetăm cu totul să ne mai bazăm pe știrile oficiale”, anume epidemia de neîncredere, ratează magistral concluzia: în opinia lui oamenii au devenit victime ale manipulării de pe rețelele sociale – radicalizați nefrecventabili, aidoma dizidenților din 1984 – le românesc care contestau regimul comunist.

Combining cynicism with credulity, people who were proudly sceptical of CNN or the New York Times were perfectly happy to take unsourced Facebook posts and quack science at face value.

Ca persoană care a trăit în 1984 – și anul, și coșmarul Orwellian al totaritarismului ceaușist, cred că este ironic cum Dorian Linskey ratează exact esența și spiritul nuvelei – oamenii nu au devenit simple victime ale manipulării de pe rețelele sociale, ci mai întîi s-au săturat de nouvorba, dublugînditul și poliția gîndirii promovate de politicieni și canalele consacrate de știri care sînt plătite de autorități cu sume colosale de bani publici ca să fie prietenoase și să susțină adevărul oficial!

Iar rezultatul, chiar dacă a durat un pic cam mult, indiferent dacă e vorba despre poluare și mediu, energie, economie, minorități, politică, protecție socială, drepturile omului, pandemie sau vaccinuri, este că reconcilierea ideologiei cu ştiinţa e deplină.

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANȚA ESTE PUTERE

Din păcate Dorian Linskey are în parte dreptate, asemenea lui Winston Smith, mulți oameni care se sustrag freneziei ideologice își construiesc o realitate paralelă în care își imaginează că izbăvirea le vine de pe social media, acest O’Brien cu privire empatică.

Încrederea noastră și responsabilitatea lor

Alaltăieri (26.06) se văita domnul doctor Arafat că „noi creăm toate premisele ca populația să nu mai creadă nimic și să ajungem din nou în astfel de dezastru”, adică noi ăștia care sîntem mai cîrcotași și contrazicem teoriile bombastice ale domniei sale. Asta fără a omite să se laude  cu performanțele sale:

„România a evitat acest dezastru și în loc să recunoaștem că am evitat o astfel de situație, noi creăm toate premisele ca populația să nu mai creadă nimic și să ajungem din nou în astfel de dezastru”.

Sursa https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/raed-arafat-medicii-vor-ajunge-sa-decida-cine-ramane-in-viata-si-cine-nu-suna-extrem-de-cinic-dar-este-realitatea-1329472

Folosirea manipulativă a pronumelui „noi” este menită să arate că dl. doctor nu se poziționează în afara poporului pe care îl ceartă, asumîndu-și astfel prefăcut o parte a vinei.

Chestia e că ieri (27.06) la ora 13:00 site -ul https://stirioficiale.ro/ publica comunicatul Grupului de Comunicare Strategică (GCS) cu 325 de noi infecții COVID-19, din doar 1.877 de teste (677.259 de teste, cumulat), adică 17,3%! Faptul că procentul ăsta era de aproape 7 ori mai mare față de media zilnică din ultima perioadă (între 2,5 și 3%) a fost remarcat de mai multe site -uri de presă, între care Hotnews.ro și Spotmedia.ro, în timp ce la GCS nu a sesizat nimeni anomalia evidentă și nici nu a considerat de cuviință să mai verifice odată înaintea publicării oficiale.

Mai mult, odată ce li s-a atras atenția că au greșit, cei de la GCS au venit cu o actualizare la ora 14:59 și, fără să-și recunoască greșeala, au spus că au fost efectuate este de 12.236 de teste (687.618 teste, cumulat).

Numărul cazurilor depistate pozitiv cu noul coronavirus rămâne de 325 de persoane.

Și, chiar dacă nu și-au reconoscut greșeala, cei de la GCS s-au simțit datori cu o explicație:

Până la această dată, la nivel național, au fost prelucrate 677.259 de teste. Menționăm că raportarea este parțială, necuprinzând datele de la 12 laboratoare, dintre cele 112 care funcționează în prezent.

Cu alte cuvinte, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos, GCS spune că lucrurile stau în felul următor:

Nr. LaboratoareNr. Teste
26.06.2020
Nr. Infectari depistateRata infectarii
Total11212.2363252,7%
Raportare partiala1001.87732517,3%
Omise1210.35900,0%

Un număr de 100 de laboratoare au făcut în total 1.877 de teste și au descoperit 325 de cazuri de infectare cu COVID-19. Alte 12 laboratoare, inițial omise în raportare, au făcut 10.359 de teste (în medie 863 teste / zi / laborator!) și nu au găst nici un caz de infectare.

Discrepanța asta este atît de mare, încît nu putem lansa decît două ipoteze de lucru: fie metodologia de testare este perfect greșită, fie GCS ne aburește cu nerușinare. Evident că nu știu care dintre cele două ipoteze este cea reală, însă probabilitățile îmi spun că a doua e mai plauzibilă.

Punînd văicărelile ipocrite ale domnul doctor în fața erorilor de comunicare cu date foarte sensibile, dar mai ales în fața aspectului „ciudat” al acestora, ar trebui să ne întrebăm cine este de vină că „populația nu mai crede nimic”?

Mi-e dor de Vadim. Și el era ridicol, dar era unul autentic.

Ce boli mai au românii

Citeam postarea dnei Ondine Ghergut despre studentul lovit în zona toracelui care, după o așteptare de 8 ore la primiri urgențe la spital, a fost trimis acasă cu o prescripție pentru un anti-inflamator. Dna Ghergut, pe care o urmăresc pentru calitatea activității sale jurnalistice, descrie în postarea sa și (presupusul, n.m.) mecanism al șpăgii din zona primiri urgențe a spitalului: ești lăsat să aștepți mai mult decît ar fi normal ca să ți se dea de înțeles că trebuie să fii atent, atenție care s-ar materializa cînd cadrele medicale ies să fumeze și își lasă buzunarele halatelor nepăzite.

spiridon-copyCe m-a deranjat aici nu este jurnalismul vindicativ sau lipsa de deontologie a doamnei Ghergut (pentru că da, postarea dumneaei are ingredientele unei anchete jurnalistice), ci ușurința cu care renunță la obiectivism în favoarea prejudecăților ordinare.

De ce lipsă de deontologie și de ce prejudecăți? Pentru că asemenea anchete jurnalistice ar trebui duse pînă la capăt, cu jurnalistul sub acoperire care îi bagă bani în buzunar asistentei pentru tratament preferențial și înregistrări adecvate ale actului de corupție, iar nu cu insinuări făcute într-un context de maximă implicare emoțională a jurnalistului… Și deși fenomenul ăsta prin care oamenii încearcă să-și sporească șansele de succes acoperind din buzunar diferența dintre prețul de echilibru între cerere și ofertă și prețul impus de stat este o realitate statistică, nu putem fi siguri că acesta are loc de fiecare dată cînd ceva nu ne convine (dacă era sigur caz de mită în formă continuată, de ce n-a chemat Poliția?). Dar asta e, insinuăm, ne văităm, dar cînd e de acționat o lăsăm pe altă dată.

Un comentariu la aceiași postare a unui cadru medical (Mihai Morgovan) pune lucrurile la punct:

Interesant ce citesc aici…parerea pacientilor….dar nu stiti ce se intampla de partea cealalta. Sa va povestesc un pic… Un exemplu. Camera urgente Ortopedie din cadrul UPU. Vin pacienti dupa pacienti. Uneori cate 80 de consulturi pe garda, poate si mai multe. Nu cred ca va puteti imagina ce inseamna asta (faceti un calcul sa vedeti cat timp v-ar lua cu un minim de 15 minute pe pacient). Mai ai si de operat poate.. poate si consulturi interdisciplinare. Si va mirati ca asteptati afara? Si ca tot v-am dat exemplu Ortopedia. Voi pacientii sunteti de vina ca aglomerati Urgenta. Veniti pentru afectiuni cronice care ar trebui vazute in Ambulator sau Policlinica, dar acolo nu va place, ca trebuie sa mergeti la medicul de familie si sa luati trimitere si sa asteptati si la el la coada si apoi si in spital. Veniti pentru orice banala contuzie…am avut si pacienti veniti cu febra musculara. Da, asta e pacientul roman. Dar e mai usor sa arunci cu noroi. Sunt specialitati in care nu sunt destui medici ca sa acopere volumul de pacienti veniti in UPU. De ce? Pentru ca cel mai probabil au emigrat pentru o viata mai buna. Voi pacientii are trbui sa iesiti in strada pentru un sistem mai bun. Nu noi. Noi daca iesim voi muriti in camera aia si pe strada. Voi trebuie sa schimbati ceva. Dati salar unui medic echivalent cu al unui judecator. Doar viata dvs e in mainile lui nu? Si atunci daca mai sunt care primesc hulita „spaga” atunci sa aruncati cu noroi si sa ii asteptati cu bratarile afara.

Stăteam să mă gîndesc cu tristețe că, dacă peste noapte s-ar întîmpla o minune și toți oamenii din serviciile publice ar deveni sfinți (ceteris paribus), tot am fi un popor de nemulțumiți și bănuitori triști. Profesori, medici, pompieri, polițiști, funționari n-ar avea nici o șansă să scape de critica calificată a românilor care știu ei mai bine.

Poate că ar trebui să reîncepem să avem încredere în oameni. Și să acționăm cînd e de acționat, nu doar să ne văităm. Asta cu siguranță nu ne va scăpa de necazuri, dar ne poate scăpa de la disoluție.

Pierdut încredere. O declar nulă

În urmă cu cîteva zile comentam la o postare că „comportamentul individului mediu (în magazin, în trafic etc.) n-are nici o legătură cu neajunsurile monopolulului deținut de poliție și inflația de legi inepte”. Afirmația asta a mea este greșită și trebuie să lămuresc problema.

În articolul la care comentam (Șpaga în trafic) se avansează ideea că, așa cum într-un sistem privat proprietarii / administratorii afacerii au grijă să nu-și deranjeze clienții în timp ce veghează asupra integrității patrimoniului lor pentru că asta dăunează afacerii, tot așa ar trebui să facă și statul cu drumurile publice, oprind polițiștii să folosească legea în beneficiu personal (șpaga în trafic). Evident că dezideratul ăsta nu este compatibil cu proprietatea de stat, cu inflația de legi inepte și cu monopolul pe extorcare deținut de stat, acesta fiind de fapt sensul articolului. Cu alte cuvinte, trecerea în proprietate privată a drumurilor (în cazul ăsta), dereglementarea și privatizarea serviciilor de ordine publică ar fi de natură să rezolve problema cam la fel de mulțumitor ca în cazul hipermarketurilor în care „paza încearcă să fie cât mai puțin intruzivă” ca să nu gonească clienții.

Dar chiar așa să fie? Sînt trei observații asupra constructului de mai sus.

  1. Strădania proprietarilor / administratorilor de afaceri private să ofere o experiență cît mai plăcută clienților în timp ce veghează prin firme specializate de pază asupra patrimoniului lor este existențială, dat fiind contextul concurențial aproape perfect (nu-mi place la Cora, mă duc la Auchan), context mai greu de replicat în cazul drumurilor publice (posibil, însă cu costuri care ar duce probabil la pierderea eficienței economice);
  2. Printre metodele pe care proprietarii și administratorii de afaceri private le folosesc pentru asigurarea unei experiențe plăcute clienților în condiții neintruzive de securitate se numără transferarea unei părți a „pierderilor” către firmele de pază (care și le acoperă din tarifele pentru serviciile prestate). O altă parte din „pierderi” este acoperită prin provizioane. Siguranța circulației pe drumurile publice nu poate fi cuantificată în bani și nici nu se pot face provizioane pentru ea. Pur și simplu aceasta nu poate fi băgată la costuri, precum bunurile furate din magazine.
  3. Există țări în care funcționează același sistem public ca la noi,Zeichen_282.svg însă în condiții net superioare pentru „clienții” șoferi. Dimensiunea și complexitatea mult mai mare decît în România a sistemului public de drumuri și a sistemului public de asigurare a siguranței circulației din Germania ar trebui să ne determine să căutăm și alte cauze ale eșecului de la noi, pe lîngă cea a naturii proprietății.

În momentul ăsta v-ați putea întreba unde e explicată esența greșelii de care pomeneam la început, și de ce greșeală, pentru că e destul de limpede că argumentația articolului de care pomeneam e cel puțin șubredă.

Răspunsul l-am găsit într-un articol scris de Tim Harford intitulat The meaning of trust in the age of Airbnb. Harford scoate în evidență că unul dintre secretele succesului economic german este încrederea. Societățile care prețuiesc încrederea sînt în mod natural favorabile liberei inițiative și prosperității. „Prosperitatea nu numai că necesită încredere, ci o și încurajează. De ce să te deranjezi să furi cînd te simți confortabil oricum?”. Societățile în care nu există încredere au o performanță economică slabă: sînt macinate de corupție, crimă organizată, incertitudine legislativă, instabilitate politică, lipsesc investițiile (iar cele care totuși se fac au drept scop îmbogățirea băieților deștepți), autoritățile statului îi abuzează și îi șicanează pe contribuabili etc. În asemenea societăți șpaga este un mijloc de supraviețuire, iar antreprenoriatul este vecin cu nebunia, pentru că este mult mai rentabil să nu faci nimic și să ceri de la stat.

Problema noastră (inclusiv în cazul ăsta cu șpaga în trafic) este că am abandonat demult să mai cerem, dar mai ales să mai oferim încredere. Nu avem credibilitate, nici măcar față de noi înșine. Mersul trenurilor, școala, biserica, politica, mediul de afaceri, armata, poliția, justiția, nici una nu este de încredere. Dacă respecți regulile de circulație (multe dintre ele aplicate în mod inept!) ești prost, iar dacă plătești amenda cînd te prinde poliția, ești și mai prost. Furăm și înșelăm cu impunitate, iar cînd situația ne devine potrivnică dăm dovadă de o ipocrizie montruoasă. În fond dacă asta fac politicienii de seamă ai zilei, noi de ce nu am face, ce sîntem cumva proști?!

Cum s-a pierdut încrederea la noi? 50 de ani de comunism (adică minciună dimineața, la prînz și seara, pe toate canalele), loviluția din 1989 (o altă minciună gogonată), dar și trioul magic lene-prostie-răutate. Majoritatea a putut fi astfel manipulată cu ușurință, inducîndu-i-se ideea că statul și legea garantează tot. Tot. Dilemele morale nu își mai aveau rost în condițiile astea. Astfel, comportamentul individului mediu (în magazin, în trafic etc.) a fost pervertit să fie atent la tonul polițistului care aplică legea, sau să se descurce și el cum face toată lumea…