Legea și miliția română

Nu e deloc întîmplător că milițienii noștri din toate structurile se mobilizează după dezastrul de imagine din ultimele săptămîni. Și, după mințile și posibilitățile lor, au luat inițiativa. Inițiativa legislativă, bineînțeles, că la astea sînt foarte buni, chiar dacă frizează absurdul, sau, cine știe, tocmai de aia.

Așa că milițienii au făcut ei un proiect de ordonanță, care ar fi trebuit să intre în sedința de guvern din 12 August 2019. Și ce vedem noi că scrie acolo? La Articolul 1, aliniatul 1, scrie așa:

„Alineatul (3) al articolului 36 [din OG 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, n.m.] se modifică și va avea următorul cuprins:

În timpul conducerii pe drumurile publice a unui vehicul aflat în mișcare, conducătorului acestuia îi este interzisă ținerea în mână sau folosirea cu mâinile în orice mod a telefonului mobil
sau a oricărui dispozitiv mobil prevăzut cu funcția de înregistrare ori redare text, foto sau video.”

Lăsînd la o parte definiția precară a conceptului „dispozitiv mobil” (oare sistemul multimedia al mașinii este mobil?), e clar că băeții vor să-și amelioreze imaginea grav avariată, o acțiune de PR pe cît de cinică, pe atît de cretină. De ce e clar? Păi, din următoarele cîteva motive:

  1. faptul de a-ți concentra atenția cîteva secunde asupra sistemului multimedia al mașinii (care nu este amovibil, deci, teoretic nu e mobil – deși, cine știe?) pentru identificarea unei rute alternative pe hartă, pentru căutarea unei melodii, pentru inițierea unui apel fără să se folosească comenzi vocale etc. este la fel de nociv cu folosirea telefonului mobil pentru un sms, dar nu este interzis de lege – nici n-ar avea cum;
  2. folosirea cu mîinile” a unui telefon mobil aflat într-un suport special din mașină poate însemna și preluarea unui apel cu o singură atingere, ulterior convorbirea desfășurîndu-se prin sistemul hands free al telefonului sau al mașinii, fapt care nu are (aproape) nici o implicație din punctul de vedere al atenției la trafic, dar este o faptă condamnată în actualul proiect. Oricum același gest ar fi făcut și pentru preluarea unui apel telefonic prin sistemul multimedia al mașinii, care nu este mobil;
  3. există obiceiuri mult mai nocive în timpul condusului decît „folosirea cu mîinile a unui dispozitiv mobil”, cum ar fi mîncatul, băutul (apă sau orice băuturi neinterzise), fumatul (unde oi fi pus bricheta aia?), dat jos o bluză (s-a făcut cald), machiajul în oglinda retrovizoare, discuțiile în contradictoriu cu nevasta sau, dimpotrivă, gesturi de o tandrețe ieșită din comun, uneori întinse pe mai multe minute etc., care nu sînt (încă) interzise în mod explicit.
  4. Orice inițiativă legislativă care este fătată într-un moment delicat, cu justificarea lipsită de imaginație siguranța participanților la trafic, greu spre imposibil de implementat, în condițiile în care și copiii din România știu că legea e pentru fraieri, miroase de la distanță a PR.

Asta ca să ne limităm doar la cuvintele ineptei ordonanțe. Dacă lărgim aria de cercetare, vom observa că principala cauză de accidente nu este nici pe departe „telefonul sau dispozitivul mobil prevăzut cu funcția de înregistrare ori redare text, foto sau video”, ci practica milițienilor de a elibera permise de conducere unor analfabeți sau unor persoane cu deviații grave de comportament (deși nu vor menționa niciodată asta în rapoartele lor), starea precară a drumurilor publice, starea precară a lucrărilor și a semnalizărilor, neaplicarea legii și a bunului simț elementar acolo unde le-ar crea lor disconfort și, nu în ultimul rînd, obiceiul milițienilor de a folosi legea împotriva cetățeanului, nu în favoarea acestuia. Pentru că miliția nu se află niciodată acolo unde este mai mare nevoie de ea – aglomerații, zone cunoscute pentru încălcări flagrante ale legii etc., ci acolo unde poate da amenzi în mod facil – ai depășit viteza cu 5 km /h, ai trecut de trecerea de pietoni deși pietonul nu ajunsese în siguranță pe celălalt trotuar, ai trecut pe culoarea galbenă a semaforului, chestii din astea. Uitați-vă, de exemplu în București, cîte străzi întregi sînt semnalizate cu indicatorul „Oprirea interzisă”, dar de ani de zile riveranii își parchează mașinile fără probleme. Lege doar cu numele. Sau la bunul plac al sectoristului, care, evident, te poate amenda că ai oprit în zona interzisă, dacă nu-i dai și lui de un suc, că e căldură mare!

Fenomene precum Marian Godină sau Traian Berbeceanu (și alții, puțini, dar cu atît mai mult de apreciat) nu fac decît să întărească această imagine deplorabilă.

Cum s-a ajuns aici? Zeci de ani de promovare intenționată a incompetenței, a persoanelor obediente, a persoanelor șantajabile, de cultivare a imposturii, de tolerare a șpăgii în toate formele și la toate nivelele, de penalizare a integrității (poveștile celor doi pomeniți anterior nu sînt doar povești). Că doar nu era ca politicienii și capii mafiei autohtone să promoveze oameni hotărîți să prindă hoți! Așa s-a ajuns la situația hilară în care capii acestei structuri care are monopolul aplicării forței să creadă în propriile miciuni, și-au făcut academie, școală doctorală, și și-au dat între ei titluri academice de doctori, plagiind cu nerușinare. Puși în fața dovezilor evidente, au ieșit să spună că plagiatul nu e furt, că dacă teza e copiată mai puțin de 30% fără indicarea surselor nu e plagiat. Mai mult, au încercat să blocheze accesul la lucrările bravilor milițieni și au organizat amenințări cu moartea jurnalistei care le-a dezvăluit impostura.

Dar milițienilor șefi puțin le pasă, cîinii latră, caravana trece, organizează acțiuni de public relations pe cît de inepte, pe atît de ineficiente, pentru că toată lumea știe că, de fapt, treaba merge mai departe și, dacă ești cuminte și nu deranjezi pe cine nu trebuie, ieși la pensie la 45 de ani cu mii de euro pe lună.

 

A murit Ceaușescu? Nu ideile și mijloacele lui

Aflăm cu deosebit interes de pe pagina de internet a camerei deputaților despre o inițiativă legislativă preponderent penelistă despre activitatea de prevenție în sănătate. Forma concretă a propunerii este aici: http://www.cdep.ro/proiecte/2016/000/00/4/pl1165.pdf

La prima vedere e o chestie bună, asta cu prevenția – cu siguranță există persoane care se îngrijesc activ de sănătatea lor. Propunerea legislativă vine cu conceptul de stimulente financiare pentru cei care „contribuie activ la menținerea sănătății lor”. Stimulentele ar urma să fie acordate celor îndreptățiți de CNAS sau unități private de asigurări medicale sub forma unui soi de credit medical, la care să poată apela în cazul unei probleme de sănătate.

Problema este că deși legea spune că cetățenii au dreptul (Cap. IV, art. 24) „de a beneficia de programele, măsurile și acțiunile de prevenție indiferent de calitatea lor de asigurat”, cei care nu vor sau nu pot să participe sînt condamnați să-și plătească parțial sau integral îngrijirile medicale din sistemul de stat, deși au calitate de asigurați și au contribuit ani sau zeci de ani.

Deci ce avem noi aici? Avem cam aceiași ipocrizie sinistră din anii ”80: regimul Ceaușescu se îngrijea de alimentația științifică a populației, făcînd evident un program guvernamental pentru asta <<La 14 iulie 1982, Scînteia a anunţat că în urma hotărârii CPEx urma a fi supus dezbaterii publice proiectul Programului de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei, „program care situează în centrul atenţiei omul cu nevoile sale, satisfacerea echilibrată a ce­rinţelor de consum alimentar ale tuturor membrilor societăţii noastre”.>> Sursa http://jurnalul.ro/scinteia/special/condamnarea-la-foame-programul-de-alimentatie-stiintifica-a-populatiei-521489.html

Aceiași retorică mincinoasă ca și azi: Ceaușescu voia să facă reducă artificial consumul de alimente al populației ca să plătească datoriile României față de FMI și ca să finanțeze proiecte megalomanice invocînd sănătatea populației, iar politicienii zilelor noastre vor să reducă accesul asiguraților (băgați în sistem cu japca!) la servicii medicale ca să echilibreze bugetul sănătății care este în roșu de ani de zile, fără perspective de revenire, invocînd, din nou, grija pentru sănătatea populației.

Ce s-a întîmplat în anii ”80 este destul de cunoscut: penurie (nu numai la alimente, ci și la săpun, hîrtie igienică, detergent), foamete, între 2 și 4 ore pe zi fără curent electric, fără apă caldă și căldură, disperare.

Avem motive să credem că inițiativa de azi este mai bună decît cea din urmă cu 35 de ani? Nu cred. Este de notorietate publică moralitatea îndoielnică a politicienilor noștri, la fel ca și incompetența lor. Orice analiză obiectivă a politicii din România ultimilor 25 de ani ne va arătă ca politicienii au fost interesați doar de înavuțire rapidă și prin orice mijloace, punctată cu inițiative populiste toxice menite să le asigure menținerea la putere.

Da, sistemul medical din România este în impas, avînd deficite cronice și datorii istorice, dar soluția nu stă în mai multă birocrație (care aduce mai multă corupție) și alocarea discreționară a sumelor plătite de asigurați în favoarea unora, respectiv detrimentul altora. Nu trebuie să fii cercetător științific să înțelegi că rezolvarea problemei începe cu eliminarea corupției din sistemul medical și restabilirea încrederii în acesta.

Merită remarcată invocarea simultană a principiului individualității, cît și pe cel al non-individualității. Asta da coerență!

principii - Copy

Pe același subiect.

http://cultural.bzi.ro/programul-de-alimentatie-stiintifica-a-populatiei-elena-ceausescu-daca-vor-sa-manance-mai-mult-riscul-este-al-lor-7053

 

Good enough management

Există un mit potrivit căruia noi românii trăim în paradigma „lasă că merge și-așa!”.

Într-o discuție avută de curînd, mi-a fost cerută opinia despre măsura în care performanța unei întreprinderi este afectată negativ de atitudinea de tip „lasă că merge și-așa!” pe palierele inferioare ale organizației, comparativ cu pretinsa lipsă de personal, la care s-a ajuns gradual pe fondul  menținerii productivității muncii în limite comparabile cu cele dinaintea crizei. I-am răspuns interlocutorului meu că performanța întreprinderii este afectată în mod egal de cele două – atît atitudinea de tip „lasă că merge și-așa”, cît și lipsa de personal suficient în raport cu procedurile de lucru, rutinele zilnice și nivelul așteptărilor managementului.

O bucată de vreme după discuția asta am simțit o stare de frustrare, generată de senzația că nu am dat cel mai bun răspuns, fără să-mi pot da seama imediat care ar fi putut fi acesta. Odată cu un moment de liniște am descoperit care era problema: falsa dialectică dintre blamata atitudine și dimensionarea mecanică a personalului pe considerente statistice. Falsă pentru că există o legătură între cele două și în ipocrizia ei.

Legătura dintre atitudinea „lasă că merge și-așa” și reducerea de personal (aparent) doar pe considerente statistice este evidentă: în organizații mari, în care munca este atent normată și posturile riguros definite, oricare Dorel înțelege că, odată cu plecarea unui coleg, are mai mult de făcut decît pînă atunci, în condițiile aceluiași venit, pînă la punctul în care fizic nu mai are timp să facă tot ce se așteaptă de la el. În acel moment apar simultan fenomenul alienării și cel al acutizării procesului de prioritizare, în urma căruia în mod voluntar anumite sarcini sînt îndeplinite superficial sau se renunță cu totul la ele (în cazul fericit).

Ipocrizia dialecticii dintre cele două alternative este o chestie care vine din vremuri demult apuse, trece maiestuos prin comunismul autohton, în care prim-secretarii de partid raportau îndeplinirea planului cincinal în 4 ani, și cu siguranță nu va sfîrși în corporatismul zilelor noastre. Întrebarea care rămîne este dacă managerii au fost incompetenți cînd au dimensionat inițial normele de muncă și au proiectat fișele de post aferente sau cînd au încărcat excesiv angajații rămași, fără să revizuiască atît normele cît și fișele de post, știind că rezultatul final va avea de suferit.

Desigur, se poate afirma pe deplin îndreptățit că, de vreme ce vînzările au scăzut, iar profitul este amenințat, este normal să se facă reduceri de cheltuieli, inclusiv de personal. Însă, pe de-o parte trebuie avută în vedere structura personalului luată în calcul pentru disponibilizare (direct productiv / de suport), pentru că altfel ne putem trezi cu prea mulți șefi și fără executanți (sau invers), iar pe de altă parte trebuie reconfigurate normele de muncă și fișele de post ale celor rămași, cu asumarea din partea managementului a rezultatelor, pentru că altfel, exact acel management intră în paradigma „lasă că merge și-așa!”.

Mi-am adus aminte de o altă discuție, mult mai veche, avută cu un american in his sixties, fost CEO pe undeva prin us of a, care se distra călătorind și oferind consultanță firmelor din fostele țări comuniste. În contextul unei firme românești care devenise în scurt timp foarte mare (începutul anilor 90), în fața argumentelor celor din firmă privind dificultățile punerii la punct al unui sistem bine structurat de indicatori de performanță (ce lipsea cu desăvîrșire), americanul a întrebat dacă a auzit cineva de conceptul de good enough management. Nu, nu auzise nimeni*. Atunci americanul a sugerat construirea unui sistem primitiv de indicatori de performanță, în ideea că acesta este oricum mai bun decît nici unul.

Asemănarea dintre good enough management și merge și-așa își are rădăcinile în pragmatismul antreprenorului de pe orice meridian, care în fața limitărilor de tot felul trebuie să găsească soluții – oricît de ciudate – să mențină barca la suprafață și pe cursul dorit. Descurcăreala românească (pentru care unii sînt foarte mîndri) vine din jumătatea de secol de sărăcie, întuneric și stăpîni tîmpiți. Diferența dintre cele două este într-adevăr de atitudine: în timp ce unii acționează și își asumă rezultatele deciziilor pe care le iau, slugile (indiferent dacă se află pe nivelul cel mai de jos al ierarhiei sau în vîrful acesteia) nu acționează decît cel mult pe jumătate și dau invariabil vina pe alții pentru eșecuri atunci cînd nu le pot ascunde.

Deci, contrar opiniei generale, Good Enough Can Be Great, după cum afirmă și profesorul Aaron J. Nurick.

*De fapt eu auzisem, dar nu-i zicea așa de pompos, ci doar „merge și-așa”, și mi-a fost rușine să zic 🙂