Citeam despre proiectul de lege care prevede că partidele politice sunt obligate să aibă o cotă minimă de o treime pentru fiecare gen și mi-am adus aminte de o discuție veche de cîțiva ani pe care am avut-o cu un prieten.
Amicul era supărat pe ideea promovată (și) la noi în vremea din urmă de discriminare pozitivă (știu, știu, oximoron, se spune corect affirmative action), prin care sînt promovați reprezentanți ai minorităților (sexuale, rasiale etc.) în școală, în politică, în mediul economic nu pe criterii de merit, ci pe criteriul echității și al reparării unor traume sociale istorice, pe motiv că erodează performanța (academică, politică, economică, adminstrativă). Sensibilitatea lui legată de subiect este legată de experiențele trăite pe timpul comuniștilor, care au făcut același lucru ca progresiștii de azi, promovînd țărani și muncitori la șaibă în posturi înalte în defavoarea unor contracandidați cu „origini nesănătoase” – oameni care au făcut parte din intelectualitea interbelică, antreprenori, medici, profesori sau copii ai acestora. Mecanismul de promovare al celor pomeniți era destul de simplu – erau selectați cei mai buni de gură, mai combativi în sprijinirea regimului, erau băgăți în școli pe liste speciale, erau promovați fără nici o preocupare pentru performanța școlară, apoi erau puși jupîni peste cîte o fabrică, peste cîte un liceu, la vreo unitate militară, de securitate, sau la cîte un comitet județean de partid. Asta a fost o politică de stat desfășurată pe timp de 40 de ani care a condus la rezultatele cunoscute.
I-am propus amicului să privim dintr-o perspectivă diferită problema asta a discriminării pozitive. Am convenit amîndoi că, istoric, au existat comportamente umane îngrozitoare; că există un fond de prejudecăți și discriminare între diferite grupuri sociale; chiar și atunci cînd accesul la educație a fost facilitat (școala a devenit obligatorie), rezultatele celor din anumite grupuri (în special etnice) nu s-au ridicat la așteptări; că starea asta de lucruri reprezintă o formă de echilibru din care nu se poate ieși în mod natural (sau cel puțin nu repede), pentru că frînele sociale funcționează de ambele părți ale balanței, și că situația asta nu este moral acceptabilă.
Concluzia la care am ajuns este că un mod de ieșire din vechiul echilibru nesustenabil este o intervenție artificială, travesarea unei perioade tranzitorii – în care se fac concesii, în care sînt promovați membri valoroși ai grupurilor defavorizate pînă la punctul la care aceștia devin modele de succes suficient de relevante și numeroase cît să fie capabile să schimbe percepțiile atît în cadrul grupurilor lor, cît și a majorității, adică pînă acolo unde se deblochează acele frîne sociale, conducînd astfel la crearea unui nou echilibru, mai echitabil (n-am găsit altă rimă), în care discriminarea pozitivă să nu mai fie necesară, urmată de revenirea la clișeele meritocratice care ne-au consacrat ca civilizație. Asta dacă nu ai suficient timp și răbdare.
Am căzut amîndoi de acord că affirmative action nu este o chestie rea, deși este periculoasă. Neajunsurile vin din frustrările majorității care consideră că i se ia din ceea ce i se cuvine ca să se dea altora, mai nevrednici, din tendința reprezentanților minorităților de a monopoliza justiția socială (a se vedea CRT), din apariția autovictimizării ca strategie a unor indivizi neremarcabili și lipsiți de scrupule de a dobîndi drepturi imaginare și din populismul unor lideri politici care fac din lupta împotriva discriminării o platformă politică.
De exemplu, retorica premierului canadian Justin Trudeau (a se citi No, Canada. Justin Trudeau’s crackdown on protests could make things worse) îndreptată către cei care își exprimă dezacordul și protestează împotriva măsurilor sanitare anticovid excesive (în condițiile în care cca. 90% din canadieni sînt vaccinați) este concentrată pe antisemitism, islamofobie, homofobie, transfobie și anti-black racism (Sic!).
Lăsînd la o parte abordarea criminală a premierului canadian – întîi îi provoacă cu aroganță pe protestatari, numindu-i „a fringe minority”, pentru ca apoi, știind bine cît de mare e amploarea protestului, să declare stare de urgență, sub care a luat fără restriște măsuri din manualul dictatorului amator, apelul său la discriminare lasă să se vadă că populismul sec este singura sa doctrina politică. Chiar și fără să cheme minerii, Justin Trudeau este un demn urmaș al lui Ion Iliescu, zis și „Măi, animalule!”, care în 1990 ne apăra de amenințarea fascistă reprezentată de PNȚ și PNL.
Ieri, doamna Oana Băluță, legat de dezbaterea din spațiul public privind cotele de gen în politică, scria:
Cred că doamna Prună, deputată USR, m-a ajutat să înțeleg cât de important este Sfântu’ Așteaptă când discutăm despre reprezentarea femeilor în politică. Pentru laici, agnostici, se poate înlocui Sfântu’ Așteaptă cu La Paștele Cailor. După preferințe și valori.
Mona Muscă a fost una dintre opozantele foarte vocale față de orice măsură menită să stimuleze partidele politice să selecteze și să nominalizeze și femei. O retorică parțial comparabilă găsim și la doamna Prună: prin noi înșine, este jignitor, femeile pot, mă iertați, dar blablabla…
https://www.facebook.com/oana.baluta2012/posts/5414516921942587
Falsa problemă pe care o avem aici este afirmația absolută subreprezentare = discriminare, de unde necesitatea intervenției artificiale prin lege. Da, în multe situații afirmația este validă, în sensul în care cei subreprezentați vor să li se facă auzite vocile și dorințele, dar sînt sistematic blocați și ignorați de majoritate. Dar este suficientă o banală reducere la absurd ca să arătăm că există grupuri care își văd interesele mai bine reprezentate de membrii altor grupuri. Cu alte cuvinte, nu trebuie să eliminăm o frînă socială – femeile nu sînt stigmatizate dacă aleg politica ca ocupație principală, ci mai degrabă una culturală, care poate fi corectată prin educație.
Iar aici nu mă refer la educația de tipul Feminism modern reflexiv, un fel de conveyor belt de ridicare pe scara socială a unei mase eterogene, fără preocupare pentru concentrația de știință și bun simț dacă este în cantitate suficient de mare, ci, de exemplu, la aia pe care o practică din toate puterile Valeriu Nicolae.
