Nu era suficientă notorietatea democrației originale de la noi (începînd cu folosirea minerilor la începutul anilor ”90 pentru eliminarea competiției politice, urmată de achitarea autorului moral, și terminînd cu performanța de a avea un prim-ministru în funcție trimis în judecată pentru evaziune etc.), că președintele în exercițiu al celui mai roșu partid din România – condamnat în primă instanță de un tribunal pentru comportament anti-democratic în context electoral, a ieșit la rampă cu un proiect de lege care incriminează defăimarea.
Desigur că defăimarea are un sens negativ și că nu trebuie încurajată, însă, potrivit surselor care ne-au adus la cunoștință inițiativa legislativă, domnul președinte de partid nu consideră suficient de bună definiția din dicționarul explicativ al limbii române, ci, referindu-se la defăimarea socială, o descrie ca fiind „fapta sau afirmatia prin care o persoana este pusa in situatie de inferioritate pe temeiul apartenentei sale la o categorie de persoane”, numind aici ca factor definitor, atenție!, și „apartenența politică”.
Un articol recent, numit Where microaggressions really come from: A sociological account, sintetizează un studiu din 2014 produs de Bradley Campbell și Jason Manning care analizează o a doua tranziție a culturii morale în civilizația occidentală – de la cultura demnității către cultura victimizării, prima avînd loc undeva între sec. XVIII și sec. XIX – cea între cultura onoarei către cultura demnității.
Pe scurt, termenul microagression se referă la folosirea unor termeni peiorativi ce reprezintă o formă de discriminare, însă nu cu acest scop. Deși nu surprinde toate aspectele termenului american, îl putem asimila după părerea mea cu gafa – „gest, atitudine sau vorbă nepotrivită, care poate constitui o indelicatețe sau o jignire neintenționată adusă cuiva.”. [DEX] Voi folosi în continuare termenul românesc gafă în locul celui american microagression. Diferența dintre cele trei culturi – onoare, demnitate, victimizare rezidă în atitudinea față de gafe:
- victima a cărei valoare supremă este onoarea va cere răscumpărarea gafei indiferent de costuri, chiar și cu prețul vieții. Apelarea la lege sau orice fel de ajutor exterior ar reprezenta o decădere teribilă în plan social;
- victima a cărei valoare călăuzitoare este demnitatea, fie va ignora agresorul ca fiind nedemn pentru un răspuns, fie va încerca să lămurească potențialul conflict prin comunicare directă, fie va apela la lege sau instanțe de judecată, dar fără a face din asta un spectacol, lucru pe care l-ar considera indecent;
- victima care caută să obțină profit de pe urma unei gafe, fie că e vorba de discriminare pozitivă, compensații pecuniare și / sau desființarea agresorului, prin supraevaluare a daunelor pricinuite, publicitate exagerată.
Cultura victimizării se bizuie deopotrivă pe lege și organizații non-guvernamentale – aflate într-o simbioză bolnăvicoasă – ca să obțină avantaje pentru adepții săi, respectiv reducerea la tăcere a criticilor, pe motivul (adesea închipuit sau inventat de-a dreptul) dicriminării prin microagressions sau hate speech.
Care e problema?
- Impunerea unei legi care stimulează cultura victimizării, în condițiile în care există o lege care pedepsește calomnia și delictele contra demnității;
- Introducerea la nivelul întregii administrații publice centrale și locale, ordine publică, învățămînt etc. a unor criterii de evaluare a personalului bugetar prin prisma „promovării valorilor privind demnitatea umană și toleranța față de diferențele de grup”, făcînd astfel posibilă epurarea mai facilă a membrilor celorlalte partide. Cu alte cuvinte, nu mai e suficient să respecți demnitatea umană și să fi tolerant, pentru că devine necesar să-ți faci și reclamă cu chestiile astea;
- Folosirea trocului politic – puterea politică alocă organismului guvernamental de combatere a discriminării buget suplimentar (cca. 3 milioane de Lei), un departament nou cu 10 posturi suplimentare etc., iar acesta trebuie să-i identifice și să-i execute pe oponenții puterii politice atunci cînd îi fac pe membrii săi să se simtă „puși în inferioritate pe temeiul apartenenței politice”, prin amenzii menite exclusiv să alimenteaze bugetul de stat, neaducînd nici o compensație victimelor. Victimele nu au decît să se adreseze instanțelor civile pentru compensații;
- Instituirea cenzurii și limitarea dreptului de exprimare prin instituirea unei penalizări extrajudiciare de valoare disproporționată cu venitul mediu din România (de pînă la 30 de ori mai mare decît acesta). Potențiala inducere a stării de inferioritate pe temeiul apartenenței politice va anihila orice formă de umor ca formă de rezistență împotriva prostiei, ipocriziei, lăcomiei, indolenței, aroganței, parvenitismului etc. etc. Deceniul de aur al săptămînalului Academia Cațavencu nu ar fi fost posibil în contextul legii propuse zilele astea spre promulgare.
Să ne imaginăm un scenariu în care, cu această lege în vigoare, un cetățean revoltat de pomenile obscene făcute de partidul X în preajma alegerilor, spune în public despre liderii acestuia că sînt oportuniști de cea mai joasă speță. Dacă cineva din public îl reclamă pe cetățeanul supărat la organismul guvernamental antidiscriminare, acesta va fi amendat contravențional cu pînă la 60.000 Lei pentru punerea în inferoritate pe temeiul apartenenței politice a unui grup de persoane. Doar cu proces verbal de constatare.