L-au dat afară pe Cristian Tudor Popescu de la Digi24. Conducerea postului și-a dat seama că are în ogradă un cocoș care nu tace la comandă.
Mai mult decît atît, l-a ridiculizat pe Prelipceanu cu prostia aia cu soldatul rus pînă-ntr-acolo încît o să rîdă de el nu doar influencerii de fb sau insta, ci și gospodinele din Berceni și șoferii de taxi de la Pelicanul.
Acuma, că o fi de la asta, sau de la emisiunea de dinainte, în care pune tunurile pe securiștii de rit vechi și nou, naiba știe.
Sau poate o fi de la asta?
Epurarea lui CTP de la Digi24 nu îi spală păcatele, nici alea de la mineriada din 90 cînd lucra la Adevărul, nici prostiile conformiste debitate în ultimii 2 ani de pandemie:
După 1 iunie, aș zice așa: cine dorește să meargă la restaurant, la cinema, la teatru, la sala de fitness, trebuie să fie vaccinat. Acesta nu este gest îndreptat împotriva drepturilor omului! Omul respectiv nu e legat și vaccinat, poate să se vaccineze, dar, la rândul lui, nu are dreptul să-mi interzică mie să mă duc la teatru pentru că el nu vrea să se vaccineze. Ăsta este principiul: libertatea ta trebuie să funcționeze, câtă vreme nu îmi reduce libertatea mea.
Eu n-am auzit de dreptul omului la restaurant! Am auzit de dreptul la muncă, la viață, la libertate, la educație, dar de dreptul omului la restaurant, la piscină, la plajă…
Pentru cine a deschis mai tîrziu televizorul, decizia ta de a te vaccina nu intră în conflict cu decizia altora de a nu se vaccina – în fond, cei care s-au vaccinat sînt protejați, nu-i așa, iar cei care nu s-au vaccinat nu le pot face rău. Restricțiile pentru nevaccinați au fost introduse strict cu caracter administrativ, ca să-i motiveze suplimentar pe cei care aveau îndoieli, dar care doreau totuși să se poată mișca liber (restaurant, cinema, plajă…), și în nici un caz pentru că le-ar fi putut face rău vaccinaților. Antagonizarea vaccinați vs. nevaccinați nu a avut nici o treabă cu sănătatea publică, ci este cea mai josnică formă de public shaming, iar venită din partea unui jurnalist cu pretenții este o de nesimțire maximă.
De multă vreme CTP nu tace la comandă, ci, pe lîngă lucruri corecte, mai spune și prostii. Problema celor de la Digi24 este că prostiile spuse de CTP începuseră să iasă destul de evident din mizeria lor numită linie editorială, nu că sînt prostii. Epitaful potrivit ar fi „Încă o lovitură dată imperialismului!”, așa cum, ironic, spune chiar împricinatul în ultima sa emisiune Cap limpede.
‘Television is not the truth! Television is a goddamned amusement park!’, Howard Beale in Paddy Chayefsky’s Network (1976).
În urmă cu vreo patru luni circula pe internet o parodie stupidă care zicea așa:
Apare un virus. „Nu există.”
Sunt internați și izolați pacienții. „Ne închid cu forța.”
Apar morții „Sunt plătiți sa umfle cazurile.”
Cresc cazurile. „De ce n-au închis granița de la început?”
Apare transmiterea intracomunitară. „De ce nu testează?”
Cumpărăm aparate de testare. „Nu e bun testul.”
Intrăm în carantină. „Dictatură sanitară.”
…
De ce era stupidă? Pentru că amesteca argumente ale disperaților izolării cu cele ale negaționiștilor conspiraționiști și pentru că sugera o simplificare prin reducere la doar două opțiuni mutual exclusive niște aspecte cu multiple variante posibile simultan. De exemplu binomul „Sunt internați și izolați pacienții / Ne închid cu forța.” – da, era normal să fie izolați cei care erau potențiali transmițători ai bolii, cei bolnavi să fie internați pentru asistență medicală, deși simultan au fost făcute și abuzuri odioase, constatate inclusiv de instanțe, practici la care s-a renunțat după cîteva luni și care au fost voalat recunoscute de autorități.
Iar bravii noștri jurnaliști ce făceau? Cu cîteva excepții notabile (Recorder, Rise Project, poate încă unul sau doi, care s-au abținut de la senzaționalismele odioase colportate de mainstream media), jurnaliștii, în afară de faptul că încasau bani de la guvern ca să facă frumos, monetizau contextul epidemiologic amplificînd panica, întrecîndu-se cu statistici care-mai-de-care mai alarmiste și promovau fel de fel de fearmongers, medici care au căzut în patima de a-și pune mutrele și ideile zilnic la televizor (a se vedea doamna manager de la spitalul Marius Nasta). Printre cele mai grețoase derapaje jurnalistice le-am văzut pe platforma Republica și la Digi24.
Astăzi, aceiași jurnaliști de la Republica și Digi24 se lamentează într-o înregistrare sub egida EIDOS Foundation numită JURNALISM ÎN ROMÂNIA: CREDIBILITATE vs. DISCREDITARE.
După cum spune și dl. Cristian Tudor Popescu, mai întîi să precizăm termenii: ce este acela jurnalism?
In extremis poți aborda o muncă în două feluri: te poți orienta după ce și cum vrea beneficiarul, „ce se cere”, fără nici un fel de preocupare pentru morală și credințele tale personale sau acționezi conform principiilor și conștiinței proprii, fără să te preocupe dacă ce faci va place sau va conveni publicului.
Prima dintre cele două extreme e mult mai prezentă decît a doua, fiind abordarea clasică de jurnalism tabloid – vinzi povești despre crime odioase sau încărcate de mister, teorii ale conspirației dintre cele mai fanteziste, astrologie, multe nuduri, bîrfe cu și despre vedete și alte senzaționalisme (vezi povestea OTV și cea a lui Dan Diaconescu). Compromisul există și el, un amestec de easy way în care vinzi „ce se cere” cu efuziuni ale conștiinței, însă există și inconveniente: taberele celor care te apreciază și a celor care te critică și te disprețuiesc se schimbă frecvent, în funcție de prejudecățile audienței. A te văita de chestia asta e jalnic, pentru că fie esti atît de tîmpit încît nu înțelegi drumul pe care mergi, fie ești un ipocrit ordinar. Foarte rară este abordarea căii grele, a exprimării libere a conștiinței, fără compromisuri față de sensibilitățile publicului.
Dacă în cazul în care vrei să iți tunzi părul este acceptabil să îl preferi pe frizerul care face ce și cum îi zici, în cazul unui medic nu este aproape deloc în regulă să îl preferi pe acela care îți spune ce și cum vrei tu să auzi. Care e diferența dintre frizer și medic? Ar trebui să ne reamintim că la cei mai buni frizeri și medici, aproape întotdeauna mergi pe mîna lor, preferințele tale fiind cel mult marginale. Dar cum ajungi un frizer bun? Sau medic, sau jurnalist? În general ajungi să fii recunoscut ca bun construindu-ți o reputație. Pentru început reușind în ciuda riscului de a da greș pe care ți l-ai asumat în mod conștient în timp ce ai jucat cartea liberei exprimări a conștiinței, fără compromis. Persistînd atunci cînd succesul întîrzie să apară. Apoi păstrîndu-ți integritatea, în ciuda ofertelor din ce în ce mai generoase care te copleșesc. Și nu în ultimul rînd, conservîndu-ți modestia.
Dl. Cristian Tudor Popescu are dreptate în contextul ăsta referindu-se la caracterul superficial al credibilității: o vopsea care te poate face să pari de încredere sau cinstit, deși nu ești. Surpriza vine în momentul în care CTP spune despre jurnalist că „dacă ești cinstit, asta este o autolimitare”; „adică șansele să faci o audiență mare scad progresiv pe măsură ce te apropii mai mult de ideea de cinste”; „de ce? pentru că îți impune această idee ca, în diverse situații, să spui ce nu trebuie!”; „discut în relația cu publicul – publicul din România este într-o măsură considerabilă, astăzi, malformat”. Hopa! Deci care-va-să-zică publicul, sau teama de public (mai ales dacă e malformat, săracu’), te face să te „autolimitezi”, că doar n-o să-i spui pe față cît este de malformat! Cu excepția notabilă a cazului în care te numești CTP și poți face astfel de aroganțe.
Problema nu este aroganța CTP -ului, ci aceea că acreditează ideea că cinstea și audiența sînt într-o corelație inversă, justificînd în mod lamentabil autocenzura jurnalistului și punînd vina pe public. Explicația lui CTP este simplă: „se întîmplă așa pentru că așa vrea publicul; publicul a fost injectat în toți acești ani postrevoluționari, sistematic, așa cum se fac injecțiile cu droguri de către dilări, ca să obișnuiască pe tineri, în special, sau, mă rog, pe consumatori, […] ca dup-aia să-i bage în bulgărele de zăpadă…”. E clar că nimeni nu-i perfect, dar să vii să te plîngi că trebuie să te prostituezi intelectual că așa fac toți și așa cere publicul, că e malformat, ca și cum nu ar exista alte meserii sau variante oneste de a-ți cîștiga existența, mi se pare că este nesimțirea absolută. Sau poate că CTP nu știe proverbul „Cine se amestecă în lături, îl mănîncă porcii”.
Îmi pare rău că nu a fost prezent la discuția asta și Moise Guran – alt jurnalist remarcabil Digi24 (fost) – ar fi fost mult mai antrenantă dezbaterea, mai ales partea despre (auto)discreditare.
Imediat după 21 Decembrie, pe 23 și 24 a apărut Scînteia Poporului (două ediții). Dup-aia a început Adevărul. Au eliminat politrucii din linia-ntîi și i-au înlocuit cu cei din linia a doua 🙂
După cum se poate observa în imaginea de mai sus, Adevărul identificase încă din Iunie 1990 elemente neofasciste, asemenea celor la care face recurs presa prorusă zilele astea cînd vrea să compromită ceva sau pe cineva – cum ar fi evenimentele de la Kiev. Pentru lobotomizații din comunism chestia asta cu fascismul este sperietoarea perfectă.
Atunci, în Iunie 1990, pe lîngă televiziunea publică (care a fost instrumentul principal al manipulării), Adevărul a transmis “ştiri” potrivit cărora, minerii au găsit droguri la sediile partidelor istorice, ba chiar şi arme, planuri de contra-revoluţie; în interiorul Universităţii minerii ar fi găsit un fel de casă de toleranţă, droguri şi depravare. Evident că ulterior nu s-a adeverit nimic din toate astea, dar distrugerile, crimele şi traumele au rămas. Tot la fel de evident este că nimeni nu a plătit pentru cele amintite, deşi vinovaţii apar şi astăzi la televizor, ca oameni respectabili…
Pe urmă Adevărul a intrat în zona de irelevant – de la un tiraj de 1 milion de exemplare pe zi a ajuns la cca. 25 de mii de de exemplare pe zi (scădere de 40 de ori).
Interesant este că, prin toată această epopee a Scînteii/Adevărului, a prosperat un inefabil corifeu: Cristian Tudor Popescu (Gândul).
Cred că sînt mulți care, înțelegînd că au greșit, și-au recunoscut public greșeala. Cred că sînt și mai mulți care, înțelegînd că au greșit, au avut decența să tacă în legătură cu subiectul despre care au greșit. Nu e cazul dlui Cristian Tudor Popescu.
Domnul profesor doctor Cristian Tudor Popescu (curs de propagandă și tehnici de manipulare în filme și televiziune la IATC I.L. Caragiale), după 20 de ani de la evenimentele din Iunie 1990, scria:
„Opoziţia fusese practic desfiinţată prin rezultatul zdrobitor al alegerilor. În Piaţă nu mai era, după 20 mai, decât zaţul, o adunătură de declasaţi care se încăpăţânau să ocupe ilegal spaţiul public. Şi totuşi, intervenţia de curăţare a Pieţei, care ar fi putut să fie ordonată a doua zi după alegeri, a fost amânată mai bine de 3 săptămâni, Iliescu tot sperând că vor pleca singuri şi nedorind, logic, tărăboi. Ce s-a întâmplat în 13-15 iunie reprezintă, în mod evident, o scăpare de sub control a situaţiei de care Ion Iliescu este vinovat, dar nu o premeditare din partea lui. Din nou, „golanii” vor să se „eroizeze”, să-şi dea o importanţă istorică pe care nu au avut-o.”
În general apreciez activitatea jurnalistică a dlui Cristian Tudor Popescu, însă, în legătură cu evenimentele din 1990, aștept momentul în care va admite că a fost orbit de propaganda securistă și va recunoaște public că evenimentele din 13 Iunie au fost regizate astfel încît să pară o tentativă de lovitură de stat, deși n-a fost niciodată.
Pînă atunci nu va rămîne decît una dintre fantomele ziarului Scînteia, organ al comitetului central al partidului comunist român.
Fenomenul Piața Universității este înregistrat și redat magistral de regizorul Stere Gulea, în documentarul său:
