Proletari din toate țările, păziți-vă!

File:LogoScinteia.svg

Ce mai citim în Ziarul Financiar, precum în ziarul Scînteia de odinioară? Azi, de exemplu, opinia unui savant român consacrat pe la universități americane și britanice, dar și colaborator la platfoma Critic Cotcodac, Cornel Ban, pe numele său.

Domnul Cornel Ban debutează cu titlul „Nu există alternativă la măririle de salariu minim. Însă ele sunt insuficiente pentru a opri depopularea pe calea convergenţei salariale reale cu media UE”.

Pe scurt, punctul de vedere al dlui Ban poate fi sintetizat așa:

  • pe fondul emigrației, „în termeni simpli de cerere și ofertă” creșterile salariale erau invitabile (corect);
  • per total efectele (creșterii salariului minim, n.m.) au fost bune pentru cererea agregată, veniturile aduse la bugetele publice din salariile mărite, şi, în general, sentimentul celor mai prost platiţi dintre angajaţi că se face ceva, acolo, cât de puţin şi pentru ei”

Concluzia și măsurile propuse de dl. Cornel Ban sînt:

  • convergenţa salarială cu UE nu poate veni decât prin deschiderea a minim patru fronturi de schimbare structurală: 1) Mărirea de câteva ori a investiţiilor publice în cercetare-dezvoltare industrială şi în complexul universitaro-industrial (și mai multe taxe); 2) Mărirea de câteva ori a numărului absolvenţilor de învăţământ dual şi punerea patronatului la cofinanţarea acestuia (mult, mult mai multe taxe); 3) Sindicalizare masivă, între altele, prin reducerea pragului de angajaţi necesari pentru a înfiinţa un sindicat (este deja obligatorie, fără rezultate notabile, cu excepția promovării unor oportuniști odioși în politică); 4) O bancă publică de dezvoltare socio-economică care să capteze fondurile de stimul gestionate de Banca Europeană de Investiţii (socialism în toată puterea cuvîntului!).

Nu o să dezvolt aici argumente împotriva tuturor inepțiilor din articol, ci mă voi referi doar la noțiunea de salariu minim, la care „nu există alternativă”.

Himera salariului minim într-o economie liberă este construită pe următoarea logică strîmbă – capitaliștii să facă bine să aloce din marja de profit destinată investițiilor în dezvoltare și acumulării de capital o cotă mărită fondului de salarii. Ceteris paribus, vreau să zic. Pentru că altă sursă a măririi fondului de salarii al unei entități economice nu există, decît dacă produce mai mult și reușește să vîndă cel puțin la fel de scump producția suplimentară realizată. Ca să rămînem în ipoteza himerei de mai sus, sînt cîteva întrebări la care trebuie să răspundem:

  1. Cine sînt cei (alții decît proprietarii firmei) care stabilesc / impun dirijarea capitalului într-o firmă privată – cît la investiții, cît la acumulare de capital, cît la creșterea fondului de salarii – și cu ce drept fac asta?
  2. Care este alocarea optimă pentru creșterea fondului de salarii, sau de la ce nivel al profitabilității încolo se face această realocare, dacă există acest nivel?
  3. Ce fac capitaliștii al căror specific al activității și rată a profitabilității nu le permite să facă o creștere a fondului de salarii, nici măcar dacă elimină cu totul investițiile și acumularea de capital, pentru că pur-și-simplu nu ajunge?

Pe lîngă acestea, mai trebuie adresat argumentul macroeconomic al creșterii cererii agregate indus de creșterea salariului minim, respectiv ceșterea veniturilor statului din impozitele aplicate unor salarii mărite.

Sa o luăm pe rînd. Cine sînt cei (alții decît proprietarii firmei) care stabilesc (au puterea să impună) dirijarea capitalului într-o firmă privată? Răspunsul e simplu, statul. Dar ce drepturi are statul în a stabili bunul mers al unei firme? Nu are. Singurul drept (sic!) pe care îl are statul în legătură cu o entitate economică este cel fiscal, reglementat ca atare. Aici statul abuzează de poziția sa de reglementator monopolist și intervine în înțelegerile dintre patronat și reprezentanții salariaților, deși nu i-a cerut nimeni asta. Evident, fără nici o conotație electorală sau vreo doză de populism.

Care este alocarea optimă pentru creșterea fondului de salarii? Evident că nu există așa ceva. Pentru că dacă ne ghidăm după argumentul creșterii calității vieții cetățenilor săi, statul ar trebui să mărească salariul minim nu cu 20%, ci cu 100%, că ne-ar fi de 5 ori mai bine, nu? Sau de ce nu mai mult? Care e problema?! Problema e că nu e de unde, pentru că statul a făcut politica fiscală în așa fel încît să fie sigur că își asigură veniturile independent de profitablitatea firmelor – cca. 80% din veniturile la bugetul consolidat al statului vin din TVA, taxe și impozite pe muncă. Mai puțin de 20% din veniturile statului vin din impozitul pe profit al firmelor. Ce înseamnă asta? Înseamnă o profitabilitate foarte scăzută a firmelor. Iar profitabilitatea foarte scăzută a firmelor înseamnă, pe lîngă lipsa investițiilor și imposibilitatea acumulării de capital, lipsa resurselor de a mări arbitrar fondul de salarii.  În mod ironic, acest aspect al fragilității capitalului este remarcat de dl. Cornel Ban, dar ignorat în concluzii: „o mare parte a capitalului românesc este atât de necompetitiv încât măririle de salariu minim au venit la pachet cu munca neplătită peste program şi creşterea intensităţii muncii”.

Ce fac capitaliștii al căror specific al activității și rată a profitabilității nu le permite să facă o creștere a fondului de salarii? Întîi concediază niște oameni, dintre ăia cu salariul minim, ca să împartă aceiași mămăligă la mai puține guri. Cei care au noroc se reechilibrează așa, fie că își cresc productivitatea de spaima falimentului, fie că își reduc producția și cresc prețul. Însă mulți nu vor putea continua să facă aceeași treabă cu mai puțini oameni, pentru că nu pot crește prețul produselor și serviciilor lor, nu își vor mai putea acoperi cheltuielile și vor închide. În orice caz, mai mulți oameni vor rămîne pe drumuri, iar munca la negru va crește. Mulți dintre cei care își închid afacerile aici vor emigra, fiind oameni muncitori și determinați, care își vor găsi ușor un loc de muncă în țări mai prietenoase sau care își vor deschide chiar alte afaceri acolo. Ce rezultă de aici? Statul cîștigă mai puțini bani din TVA, taxe și impozite pe muncă mai puține, impozit pe profit mai puțin. Spectrul găinii care făcea ouă de aur ne bîntuie din ce în ce mai insistent.

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/80/The_Goose_That_Laid_the_Golden_Eggs_-_Project_Gutenberg_etext_19994.jpg?resize=439%2C640&ssl=1

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Goose_That_Laid_the_Golden_Eggs

Legat de argumentul macroeconomic al creșterii cererii agregate indus de creșterea salariului minim, respectiv ceșterea veniturilor statului din impozitele aplicate unor salarii mărite, pornind de la argumentele de mai sus, e clar că e o trăznaie, pentru că da, vor crește o parte dintre salarii, dar o parte dintre locurile de muncă existente anterior vor dispărea cu totul, fie că oamenii vor îngroșa și mai tare emigrația, fie că vor fi forțați de împrejurări să lucreze la negru, că altă alternativă nu au. Dar nu numai asta. Puținii care vor avea salarii mărite și șansa să le cheltuiască vor cumpăra mai mult, sau vor cumpăra ce nu își permiteau anterior, de obicei produse și servicii care nu vin din sectorul lor de activitate, ci fie din sectoare locale unde oferta a scăzut din cauza scăderii numărului de angajați și a numărului de firme producătoare, ceea ce va conduce la creșterea inerentă a prețurilor (adică inflație), fie din import, care nu stimulează aproape deloc economia locală, dar dezechilibrează și mai mult deficitul comercial și moneda națională.

Avînd în vedere că creșterea salariului minim nu este doar inevitabilă, ci și insuficientă, propun (sic!) să se reintroducă și controlul prețurilor de către stat, să nu mai vîndă exploatatorii ăștia imperialiști pătrunjelul la prețuri speculative, munca patriotică în sectoarele economice deficitare și închiderea granițelor pentru păstrarea forței de muncă în țară. Doar astfel o să-i putem depăși pe imperialiștii conduși de neo-liberali. Iar celor de la Ziarul Financiar le sugerez să pună și ei sus, pe prima pagină:

Proletari din toate țările, uniți-vă!

Cîntarea României. Reloaded.

Democraţia nu trebuie înţeleasă denaturat.” N. Ceaușescu

Unul dintre cele mai abjecte lucruri produse în perioada socialist-ceaușită a fost festivalul Cîntarea României (1976 – 1989).

Pentru cine a deschis televizorul mai tîrziu, „Cântarea României era definită ca un “festival al educaţiei şi culturii socialiste…, amplă manifestare educativă, politico-ideologică, cultural artistică de creaţie şi interpretare, menită să îmbogăţească şi să diversifice viaţa spirituală a ţării, să sporească aportul geniului creator al poporului român la patrimoniul cultural naţional şi universal.”. Implicaţia directă era că orice creaţie artistică, dar şi tehnică, orice manifestare culturală, spectacol de amatori sau folcloric, reprezentaţie teatrală, etc. trebuiau să obţină aprobarea „activiştilor” responsabili cu Cântarea României, prezenţi în fiecare întreprindere şi în fiecare sat.” (Tismăneanu et al, 2007, p. 602).

În fiecare sat… Citim azi (2018 a.d.) în Republica.ro că <<Angajații Primăriei Bascov (Argeș, n.m.) au trimis „la Măruță”, de pe telefoanele de serviciu, mii de SMS-uri în valoare de 100.000 de lei ca să câștige concursul „Duelul Ansamblurilor”>>. Potrivit articolului, sînt cîțiva consilieri care s-au opus decontării celor 100.000 Lei din bugetul public al localității, dar probabil că vor fi ignorați.

Ce avem noi aici? Ca și pe timpul lui Ceaușescu, avem în fiecare sat, oraș etc. activiști politici de ispravă care se ocupă cu distrarea populației. Din cam toate partidele. Care organizează din bani publici de la festivaluri, tîrguri, evenimente culturale – concerte, piese de teatru etc., evenimente sportive, sponsorizări de echipe de handbal, ziare editate-printate-distribuite gratuit, campanii de promovare la antena3, pînă la concursuri gen „Cea mai frumoasă façadă”.

Ca și pe timpul lui Ceaușescu, activiștii de partid se ocupă cu distragerea atenției de la problemele reale ale societății – lipsuri și subdezvoltare economică generate de corupție, incompetență și orgolii primitive, respectiv cu fabricarea unei pseudo-realități roz, cu multe brizbriz -uri.

Ca și pe timpul lui Ceaușescu se cenzurează la greu – fie că e vorba de rețele de socializare, unde activiștii de partid șterg comentarii critice și blochează utilizatori, sau redacții de știri, se fac denunțuri, se fac liste negre, se fac presiuni, se întrerup proiecții de film în săli publice de spectacol în timp ce autoritățile se uită în partea cealaltă etc. Decît să reclami un abuz al unui funcționar din primărie sau al unui director de gradiniță, mai bine îți vezi de treabă, că nu știi pe cine deranjezi…

Ca și pe timpul lui Ceaușescu avem artiști care nu au nici o jenă să ridice osanale politicienilor zilei și să-și vîndă prestațiile la evenimentele „culturale” (de fapt electorale, dar plătite din bani publici) organizate de activiștii de partid, devenind abonați cu drepturi depline ai bugetelor publice locale și centrale.

Că sînt unii – destul de mulți, după opinia mea, care gustă genul ăsta de distracție, validînd astfel cumva democratic alocarea resurselor publice, n-am ce să fac, însă nu pot trece cu vederea cîteva aspecte supărătoare care vin la pachet cu noul festival al culturii și educației socialiste: resuscitarea naționalismului, intoleranța față de tot ce nu e conform cu linia oficială, reincriminarea delictului de opinie, jaful generalizat.

Se pare că omul nou pe care voia să-l creeze geniul din Carpați nu numai că a fost un experiment reușit, dar a făcut și pui. Nu m-ar mira să apară din nou organizațiile de șoimi ai patriei, pionieri și taberele PTAP.

  • Tismăneanu, V., Alexandrescu, S., Berindei, M., Ticu Dumitrescu, C., Filipescu, R.,
    Ierunca, V., Ilieşiu, S., Kligman, G., Lovinescu, M., Manolescu, N., Oprea, M., Patapievici, H.-R., Petrescu, D., Pippidi, A., Rusan, R., Salat, L., Tănase, S., Vasile, C.,  Zub, A. 2007. Raport final. București: editura Humanitas.

Comunismul – o rătăcire logică care se poate repara prin argumentare?

Una dintre capcanele comune în care obișnuim să intrăm este cea a falsei antiteze, prin mecanismul unui automatism mental facil care tinde să ne ofere comfort sau timp mai mult pentru lucruri mai importante.

Zilele astea comunismul pare o chestie tot mai îndepărtată, abstractă, dar ademenitoare – mai ales pentru cei care nu i-au simțit pe deplin gustul, și care este folosit recurent în diferite alocuțiuni ca opus cu nazismul și ororile lui.

Să luăm, de exemplu, următoarele afirmații [1]:

„Comunismul nu introduce aberația biologică în selecția socială. E doar un sistem politic excesiv in utopismul sau, așa cum e excesiv in utopismul sau si liberalismul extrem. Comunismul niveleaza in sărăcie si mediocritate; ultraliberalismul, crezând in justiția imuabilă a „mâinii nevăzute a pieței”,  lasă să crape (dorință uneori chiar formulată explicit) neadaptații, care nu beneficiază de plasa protecției sociale mediocre oferite de comunism.”

„Nici comunismul extrem, nici liberalismul extrem, nu introduc însă un factor biologic in iraționalul lor utopic. Comunismul si ultraliberalismul nu transmit un simțământ de castă sau superioritate etnică; nazismul, însă, da. Nazismul este o ideologie rasială, care împarte umanitatea in categorii definite odată pentru totdeauna.”

„Comunismul si ultraliberalismul sint sisteme deschise. Oricine poate efectua o ascensiune socială începând din momentul in care acceptă regulile jocului. In schimb, nimeni nu poate deveni „arian”.”

„Comunismul si ultraliberalismul sint rătăciri logice care se pot repara prin argumentare. Nazismul si ideologiile etnice sint maladii ale spiritului si ale egoului individual inainte de a deveni un distrugator cancer social.”

Mi se pare că ceva nu e în regulă aici:

  1. Într-adevăr, comunismul nu a introdus factorul biologic în selecția socială, însă a introdus concepul de luptă de clasă, materializat atît ca factor discriminanator ordinar, cît și într-un sens direct, cu execuții sumare și crime în masă. Omiterea acestei aberații mi se pare că nu poate fi pusă pe seama unei erori. Deși cred că e nepotrivit să faci comparații între grozăvii de o asemenea amploare, cred că comunismul a adus mai multă nenorocire, cel puțin pentru că a beneficiat de o perioadă mai mare de timp să-și arate roadele [2].
  2. Și comunismul a contruit un simțămînt de castă și de superioritate, dar proletară, iar nu etnică. Care-i diferența? În ce se măsoară aceasta? Da, nazismul e o ideologie rasială abominabilă, însă comunismul e o ideologie bazată pe lupta de clasă. Prin ce e mai bună ultima, că numărul victimelor e comparabil sau posibil mai mare? [3].
  3. Asocierea dintre comunism și ultraliberalism este neavenită – primul ignoră opțiunea individuală și chiar dreptul de exprimare a acesteia, instituind egalitarismul prin constrîngere, iar al doilea o venerează, lăsînd binele comun la libera alegere a indivizilor.
  4. În ecuația comunism & ultraliberalism ≠ nazism, ultraliberalismul este băgat în mod vădit să descumpănească, cunoscută fiind teorema comunism ≅ nazism = totalitarism.
  5. Descrierea comunismului ca sistem deschis este adevărată, dar abominabilă în fond. Calea de ascensiune socială era liberă dacă erai dispus la delațiune, la ipocrizie, la violență verbală și fizică împotriva unora care nu erau de acord cu gîndirea oficială și aveau și curajul să zică asta. Asta este calea pe care au urmat-o călăi precum Vișinescu (pensie de stat de 3200 Lei pe lună) [4] sau armatele de delatori [5]. În plus, cinismul care răzbate din ideea de acceptare a regulilor jocului la care se referă autorul, este demn de un delator profesionist al apuselor vremuri.
  6. Orice ideologie are rătăcirile ei logice, însă acestea sînt inofensive pînă în momentul în care sînt puse în practică. Și dacă vorbim de cancer social, ce exemplu mai bun decît cel produs de comunism putem găsi? O societate care a ajuns la concluzia că numai proștii muncesc, că școala este o fandoseală, că totul ni se cuvine – ajutoare, pensii, creșteri salariale etc., că avem drepturi grămadă, dar nici o obligație!

În copilărie am adormit adesea pe programul Europei Libere, cu paraziții specifici undelor scurte și al bruiajelor celor de la securitate. Eram suficient de mare ca să înțeleg, dincolo de propaganda americană, că ceva era profund greșit în România, în afară de megalomania lui Ceaușescu și ororile securității. Cred că nu exagerez dacă afirm că Europa Liberă a fost ultima redută a libertății, cea care i-a ținut pe mulți români să nu își piardă mințile în întunecata epocă comunistă. Lăsînd la o parte pretextul simbolurilor și al folosirii abuzive a acestora, rămîn cu impresia că maniera cum autorul afirmațiilor citate mai sus face o relativizare a comunismului este un afront adus spiritului a ceea ce a fost Europa Liberă.

[1] http://www.europalibera.org/content/article/24924694.html

[2] http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/canibalismul-provocat-sovietici-basarabia

[3] The Soviet Story https://www.youtube.com/watch?v=oVZjyyAE-78

[4] http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18469261-tortionarul-alexandru-visinescu-adus-mandat-curtea-apel-bucuresti.htm

[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_cu_persoane_care_au_f%C4%83cut_poli%C8%9Bie_politic%C4%83

The same story

Formula magică în care nazismul și naziștii (a se vedea de la minutul 31:00) sînt cauza tuturor relelor este folosită în exces zilele astea în legătură cu evenimentele din Ucraina. Nu că nazismul n-ar fi abominabil, ci pentru că e prezentat polarizat, comunismul fiind suprimat convenabil din discurs, ambele fiind forme ale totalitarismului.  Similaritățile dintre cele două sînt atît de puternice, încît ne putem întreba de ce comunismul nu este la fel de condamnat precum nazismul. Ideologia, tipul de propagandă, ambițiile imperialiste, teroarea, genocidul le sînt comune.

Totuși, Vladimir Vladimirovici are dreptate dintr-un punct de vedere, și anume cînd îi acuză pe americani de ipocrizie. The same story.

(Fără subtitrare.)

The Soviet Story (2008)

https://www.youtube.com/watch?v=oVZjyyAE-78