Un om a fost grațiat zilele trecute de către președintele Băsescu după ce a furat niște flori dintr-un parc. Socialiștii au sărit să înfiereze sistemul malefic care a condus la situația în care oameni săraci fură de foame. Dincolo de prejudecățile exhibate de dl. Rogozanu în articolul său, cred că sînt cîteva întrebări la care ar trebui să facem eforturi de a găsi răspunsuri:
- În care dintre experimentele socialiste/comuniste din ultimele două secole a fost eradicată definitiv penuria?
- Cum este definită sărăcia* cînd folosim conceptul ca să dezincriminăm furtul?
- Se poate demonstra existența unei corelații relevante între sărăcie și infracționalitate?
Luate în ansamblu, argumentele evocate de dl. Rogozanu par să fie într-adevăr ale comunității hip din România (căreia i se adresează voit ironic cu „deștepții României”, fără să ia în calcul potențiala gafă), însă folosirea acestora aruncă în derizoriu orice dezbatere serioasă.
Și, în lupta sa de clasă, dl. Rogozanu s-a gîndit să opună „cinismului înstăriților” o naivitate infinită, construită pe impresia că cleptocrația este specifică doar capitalismului.
––––-
*
SĂRĂCÍE, (5) sărăcii, s. f. 1. Lipsa mijloacelor materiale necesare existenței; starea, viața celui sărac (1). ◊ Expr. Sărăcie lucie (sau cu luciu, neagră) = sărăcie mare, totală. A-și vedea de sărăcie = a-și vedea de treabă, a nu se amesteca în afacerile altuia. 2. Starea unui loc sărac, neproductiv. 3. Aspect sărăcăcios. 4. Cantitate mică, nesatisfăcătoare (din ceva); lipsă. 5. (Fam.) Epitet depreciativ sau injurios dat unui lucru sau unei ființe fără valoare. — Sărac + suf. –ie.
Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink