Binele cu anasîna și activiștii

La bunică-mea la țară, în perioada colectivizării forțate, activiștii comuniști căutau să confiște și să omoare caii oamenilor din sat. Motivul era că majoritatea țăranilor refuzau serviciile tractoarelor de la CAP (și implicit înscrierea în cooperativa socialistă) și foloseau caii, un mijloc de producție primitiv, dar viabil, pentru conservarea independenței lor economice. Da, activiștii ăștia comuniști, deși erau cele mai odioase bestii, erau adevărați factori ai progresului. Argumentele erau logice – consolidarea parcelelor fragmentate în loturi de dimensiuni mari, prelucrarea mecanizată, planificarea și organizarea industrială erau elemente care aveau să sporească eficiența producției agricole la cote fără precedent. Mulți și-au scăpat dobitoacele de glonț acunzîndu-le în pădurea din apropiere. Dar n-au mai putut să-și folosească caii la munca cîmpului și au sfîrșit înscriindu-se în CAP.

Apoi comuniștii au venit și cu alte măsuri progresiste. Au adus curent electric. Au organizat o rețea de transport în comun pentru cei care voiau să meargă la oraș (caii pentru căruțe deveniseră rari). Au naționalizat comerțul, birturile, fierăriile etc. pe aceeași logică progresistă – planificare și organizare industrială, modernizarea lanțului de aprovizinare – desfacere, folosirea unui sistem modern de previziuni pentru eliminarea penuriilor și a creșterilor fulminante de preț asociate.

Sursa: http://tramclub.org/viewtopic.php?t=1261&sid=a11b1a1cff68f27aa582b7799d47ccdd

Mulți dintre țăranii deposedați de pămînt și de mijloacele de producție, folosindu-se de transportul modern organizat de statul comunist, s-au dus să lucreze la oraș, în general munci necalificate, dar care asigurau un venit stabil. Puținii care au rămas să muncească la CAP -urile proaspăt înființate trăgeau chiulul cum puteau și furau ce apucau (de fapt își luau înapoi în rate bunurile furate de comuniști). Comerțul de stat a devenit o modernă rețea de magazine în care, pe lîngă tot felul de conserve pe care nu le cumpăra nimeni și „creveți” din republica populară Vietnam, nu mai găseai nimic – nici zahăr, nici ulei, nici făină, nici carne, nici săpun, nici hîrtie igienică, nici frigidere, nici televizoare, nici mașini de spălat. Bine, se mai găseau, fie pe sub mînă, la suprapreț, fie cu programare (pentru electrocasnice sau automobile, de exemplu), fie accidental, cînd „se băgau” diverse bunuri de folosință curentă, cu cozi care rămas în memoria colectivă a mai multor generații.

Progresiștii de azi, mînați de intenții nu mai puțin bune decît ale activiștilor comuniști de odinoară, n-au învățat nimic din istoria recentă și continuă să promoveze impunerea unor soluții rigide la problemele cu care se confruntă societatea, uitînd că binele cu anasîna și constrîngerea au condus întotdeauna la dezastru. De exemplu, domnul Andrei Caramitru, într-o postare tipică a sa,  pe tema corupției și a evaziunii fiscale, zice așa:

„Haide sa va dau aici câteva idei simple:

1) camere de filmat 24/7 in instituțiile de stat. La fiecare ghișeu, camere atașate de fiecare polițist (bodycam) și fiecare mașină de la stat. Filmările merg direct in cloud in servere centrale care pot fi accesate inclusiv de public. Cam așa e in toate țările civilizate

2) eliminam cash-ul din economie (eliminam evaziunea fiscală si banii negri care circulă, cuplat cu o reducere de taxe și plafonarea comisioanelor bancare). Toate plățile de salarii, pensii etc. pe card. Toate plățile la magazine, ANAF etc. cu cardul (nici o plata de peste 2000 de lei cash nu este permisă). Depunerea (după o perioada de gratie) si scoaterea de bani cash din cont de peste câteva mii de lei nu mai sunt posibile. Nu e nimic revoluționar – în mai toate țările e așa

3) toate avizele și Autorizațiile date de stat monitorizate digital. Proceduri clare cu pași codați in protocolul de lucru (și perioade maxime de răspuns). Odată ce a intrat in sistem, se poate vedea clar unde sta documentul și de cât timp. Dacă funcționarul nu livrează in perioada maximă este sancționat automat. Exista soluții tehnologice simple care sunt aplicate peste tot in mediul privat. Nimic prea complex.

Lucrurile astea se pot face rapid de tot. 1-2 ani probabil. Tehnologia exista și e ieftină. Trebuie doar voință politică.”

Pe lîngă imaturitate, dl. Adrei Caramitru frapează prin graba și determinarea cu care ar interzice chestii prin puterea legii (dacă ar fi după mintea lui) sau cu care ar complica inutil o birocrație inutilă și ineficientă (prin digitalizare) în loc să o elimine pur și simplu.

Și ca să arate că nu a înțeles unde a greșit, ieri mai toarnă niște gaz peste foc:

„Înțeleg ca nu e voie să propunem o rețea de ATM-uri și carduri în sate. OK, clar.

Dar avem voie să propunem rețele de apă potabilă si electricitate? O rețea de drumuri avem voie? O rețea de autobuze avem voie? O rețea de irigații avem voie?

Sau sunt prea moderne și cei din sate nu o să știe cum să le folosească?”

Nu, propunerile dlui Caramitru jr. nu sînt orice fel de propuneri, cum ar fi oferirea unei opțiuni noi, accesibilă prin liber consimțămînt. „Propunerile” dlui Caramitru implică legea și puterea statului, cu ajutorul cărora să elimine vechile opțiuni și să limiteze liberul consimțămînt, încearcînd să ne amăgească, în cel mai josnic stil politicianist posibil.

Domnule Caramitru, să știți că și comuniștii au băgat rețele de apă, canalizare, electricitate, au făcut locuințe moderne, încălzire centralizată, irigații, alimentație științifică etc. dar nu i-a iubit prea multă lume, deși pe mulți au prostit la început. Și tot la dezastru ne-au condus. Dumneavoastră încotro?

Legea și miliția română

Nu e deloc întîmplător că milițienii noștri din toate structurile se mobilizează după dezastrul de imagine din ultimele săptămîni. Și, după mințile și posibilitățile lor, au luat inițiativa. Inițiativa legislativă, bineînțeles, că la astea sînt foarte buni, chiar dacă frizează absurdul, sau, cine știe, tocmai de aia.

Așa că milițienii au făcut ei un proiect de ordonanță, care ar fi trebuit să intre în sedința de guvern din 12 August 2019. Și ce vedem noi că scrie acolo? La Articolul 1, aliniatul 1, scrie așa:

„Alineatul (3) al articolului 36 [din OG 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, n.m.] se modifică și va avea următorul cuprins:

În timpul conducerii pe drumurile publice a unui vehicul aflat în mișcare, conducătorului acestuia îi este interzisă ținerea în mână sau folosirea cu mâinile în orice mod a telefonului mobil
sau a oricărui dispozitiv mobil prevăzut cu funcția de înregistrare ori redare text, foto sau video.”

Lăsînd la o parte definiția precară a conceptului „dispozitiv mobil” (oare sistemul multimedia al mașinii este mobil?), e clar că băeții vor să-și amelioreze imaginea grav avariată, o acțiune de PR pe cît de cinică, pe atît de cretină. De ce e clar? Păi, din următoarele cîteva motive:

  1. faptul de a-ți concentra atenția cîteva secunde asupra sistemului multimedia al mașinii (care nu este amovibil, deci, teoretic nu e mobil – deși, cine știe?) pentru identificarea unei rute alternative pe hartă, pentru căutarea unei melodii, pentru inițierea unui apel fără să se folosească comenzi vocale etc. este la fel de nociv cu folosirea telefonului mobil pentru un sms, dar nu este interzis de lege – nici n-ar avea cum;
  2. folosirea cu mîinile” a unui telefon mobil aflat într-un suport special din mașină poate însemna și preluarea unui apel cu o singură atingere, ulterior convorbirea desfășurîndu-se prin sistemul hands free al telefonului sau al mașinii, fapt care nu are (aproape) nici o implicație din punctul de vedere al atenției la trafic, dar este o faptă condamnată în actualul proiect. Oricum același gest ar fi făcut și pentru preluarea unui apel telefonic prin sistemul multimedia al mașinii, care nu este mobil;
  3. există obiceiuri mult mai nocive în timpul condusului decît „folosirea cu mîinile a unui dispozitiv mobil”, cum ar fi mîncatul, băutul (apă sau orice băuturi neinterzise), fumatul (unde oi fi pus bricheta aia?), dat jos o bluză (s-a făcut cald), machiajul în oglinda retrovizoare, discuțiile în contradictoriu cu nevasta sau, dimpotrivă, gesturi de o tandrețe ieșită din comun, uneori întinse pe mai multe minute etc., care nu sînt (încă) interzise în mod explicit.
  4. Orice inițiativă legislativă care este fătată într-un moment delicat, cu justificarea lipsită de imaginație siguranța participanților la trafic, greu spre imposibil de implementat, în condițiile în care și copiii din România știu că legea e pentru fraieri, miroase de la distanță a PR.

Asta ca să ne limităm doar la cuvintele ineptei ordonanțe. Dacă lărgim aria de cercetare, vom observa că principala cauză de accidente nu este nici pe departe „telefonul sau dispozitivul mobil prevăzut cu funcția de înregistrare ori redare text, foto sau video”, ci practica milițienilor de a elibera permise de conducere unor analfabeți sau unor persoane cu deviații grave de comportament (deși nu vor menționa niciodată asta în rapoartele lor), starea precară a drumurilor publice, starea precară a lucrărilor și a semnalizărilor, neaplicarea legii și a bunului simț elementar acolo unde le-ar crea lor disconfort și, nu în ultimul rînd, obiceiul milițienilor de a folosi legea împotriva cetățeanului, nu în favoarea acestuia. Pentru că miliția nu se află niciodată acolo unde este mai mare nevoie de ea – aglomerații, zone cunoscute pentru încălcări flagrante ale legii etc., ci acolo unde poate da amenzi în mod facil – ai depășit viteza cu 5 km /h, ai trecut de trecerea de pietoni deși pietonul nu ajunsese în siguranță pe celălalt trotuar, ai trecut pe culoarea galbenă a semaforului, chestii din astea. Uitați-vă, de exemplu în București, cîte străzi întregi sînt semnalizate cu indicatorul „Oprirea interzisă”, dar de ani de zile riveranii își parchează mașinile fără probleme. Lege doar cu numele. Sau la bunul plac al sectoristului, care, evident, te poate amenda că ai oprit în zona interzisă, dacă nu-i dai și lui de un suc, că e căldură mare!

Fenomene precum Marian Godină sau Traian Berbeceanu (și alții, puțini, dar cu atît mai mult de apreciat) nu fac decît să întărească această imagine deplorabilă.

Cum s-a ajuns aici? Zeci de ani de promovare intenționată a incompetenței, a persoanelor obediente, a persoanelor șantajabile, de cultivare a imposturii, de tolerare a șpăgii în toate formele și la toate nivelele, de penalizare a integrității (poveștile celor doi pomeniți anterior nu sînt doar povești). Că doar nu era ca politicienii și capii mafiei autohtone să promoveze oameni hotărîți să prindă hoți! Așa s-a ajuns la situația hilară în care capii acestei structuri care are monopolul aplicării forței să creadă în propriile miciuni, și-au făcut academie, școală doctorală, și și-au dat între ei titluri academice de doctori, plagiind cu nerușinare. Puși în fața dovezilor evidente, au ieșit să spună că plagiatul nu e furt, că dacă teza e copiată mai puțin de 30% fără indicarea surselor nu e plagiat. Mai mult, au încercat să blocheze accesul la lucrările bravilor milițieni și au organizat amenințări cu moartea jurnalistei care le-a dezvăluit impostura.

Dar milițienilor șefi puțin le pasă, cîinii latră, caravana trece, organizează acțiuni de public relations pe cît de inepte, pe atît de ineficiente, pentru că toată lumea știe că, de fapt, treaba merge mai departe și, dacă ești cuminte și nu deranjezi pe cine nu trebuie, ieși la pensie la 45 de ani cu mii de euro pe lună.

 

Alegeri, între deratizare și condescendență

sursa https://www.facebook.com/UtopiaGrup/posts/2168086859935645

Culmea e că exact argumentul ăsta îl auzeam de la un bun prieten ieri. Și nu glumea. Are ușoare circumstanțe atenuante că e plecat de mult timp din țară și e destul de departe. Și totuși.

Logica e cam așa – cel mai nociv politician din ultimii ani din România trebuia lăsat în continuare în libertate să fure, să corupă, să ne vîndă pe semințe rușilor, chinezilor și altor prieteni de conjunctură ai săi, să ne îndatoreze la un nivel nemaintîlnit doar ca să își mituiască electoratul fidel cu pensii și salarii nesimțite, să ne facă de rîsul lumii cu oamenii de paie (bieți idioți utili și ariviști ordinari) pe care și i-a pus în cele mai reprezentative funcții ale statului, să submineze economia cu bugete fantasmagorice și legi care blochează economia, să fure banii din pensiile private ale românilor, să prăpădească tezaurul României, să ne distrugă de-a dreptul nu numai azi, nu numai anul ăsta, ci pentru zeci de ani de-acum încolo, pînă cînd ar fi fost prins cu ceva „serios”.

Ca și cum, cînd vezi un șobolan, nu îl strivești direct cu lopata, ci te apuci de determinări de laborator să vezi dacă ăsta e într-adevăr șobolanul care ți-a mîncat ție porumbul din hambar, că poate fi nevinovat – o fi mîncat doar de la vecini.

Nu, nu e isterie. Este sentimentul plăcut al lucrului bine făcut, chiar dacă știi că mai sînt o grămadă de șobolani care trebuie stîrpiți. Iar vestea bună este că oamenii încep să se organizeze, să coopereze în sensul ăsta, trecînd peste divergențe de opinie pînă cînd igienizarea în profunzime e isprăvită.

Sigur, așa cum s-a întîmplat în istoria omenirii, epidemiile nu au fost complet eradicate niciodată, existînd din timp în timp resurgențe, dar din ce în ce mai slabe, pentru că oamenii au învățat să combată cauzele și a apărut imunitatea naturală. Azi epidemia este populismul.

Evident că influencer -ii condescendenți care s-au ferit mereu să supere pe cei de la putere că de acolo le vin mare parte din venituri, comentează ironic de pe margine „E, si acum înapoi la Puie Monta :)”. Sînt aceiași care i-au ironizat pe cei din mișcarea #rezist, pe cei care s-au opus contractului Roșia Montană – Gold Corporation, iar îndemnul lor parșiv la demobilizare este cam același:

Ce naivi sînteți! A mai fost filmul ăsta, a existat înainte CDR, Băsescu, Kovesi și ce au făcut? Toți sînt la fel! Sînt parte din același sistem. De ce vă mai agitați?

Sînt sigur că așa au fost cîțiva și în Europa medievală cînd s-a descoperit că șobolanii sînt principala cale de propagare a ciumei.

Șmecherie, găunoșenie și misecuvinism

Pentru a înțelege piața muncii de la noi trebuie să citești în paralel două genuri de articole care, în mod normal, nu prea au cum să îți apară în același flux de știri.

Pe de-o parte trebuie să citim articole motivaționale, eseuri despre liderșip și opinii ale unor „experți” în resurse umane, în care poți să afli o mulțime de lucruri utile, cum ar fi din articolul ăsta din Republica, care zice că

„S-au dus vremurile când angajaților li se comanda ce să facă. Trăim vremuri în care angajații sunt implicați în procesul decizional, vor să-și câștige locul la masa deciziilor și au dreptul să-și expună punctul de vedere fără a fi blamați, judecați, împiedicați sau mai rău, concediați dacă o fac.”

sau de pe blogul domnului George Butunoiu, care ne explică riscurile enorme prezentate de candidații care au ajuns în etapa finală a procedurii de recrutare purtînd ciorapi albi flaușați

„Si tin bine minte si cum mi-au explicat ca forma picioarelor, grosimea sau subtirimea lor, marimea fundului, frumusetea sau uratenia lor nu conteaza defel, insa cum si cu ce sunt acoperite conteaza mult. Asa si cu candidata mea. Crezuse ca ma uitam atent la picioarele si la fundul ei…”

Și bănuiesc că holbatul ăla nedisimulat la curul candidaților este justificat exclusiv profesional, iar nu un paravan străveziu pentru un anumit gen de mici bucurii pe care le au oamenii, mai ales după o anumită vîrstă…

Pe de altă parte, trebuie să sondăm lejer prin banalitatea faptului divers cotidian, de unde putem afla, de exemplu, cum o fabrică închisă din cauză că niște angajați au furat piese esențiale ca să le vîndă la fier vechi este dată în judecată că nu a plătit suficiente compensații angajaților disponibilizați.

„Una dintre principalele cauze ale cresterii costurilor societatii si ale punerii societatii in imposibilitatea de a-si onora comenzile primite (la termen si la standardele calitative cerute pe piata auto de elita) a fost faptul ca mai multe matrite proprietate a Automobili Lamborghini au fost furate de catre angajati si vandute la fier vechi, fapta care a adus un prejudiciu imens societatii (de peste 200.000 euro), la tensiuni intre angajatii cu competente de control si personalul productiv, dar, mai ales, a condus la reincredintarea comenzilor de catre Grupul Volkswagen unei alte societati.”

Sau mai putem afla despre sindicaliștii Samus Electrolux care, supărați pe șefii lor, au perturbat serios activitatea unor magazine Altex și Flanco, a căror vină era că, printre altele, comercializează și electrocasnice fabricate la Satu Mare.

Sursa: Adrian Dohotaru (pagina de Facebook) https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2281241042117561&set=a.1376797089228632&type=3&theater

Evident că cei mai oportuniști dintre politicieni – socialiștii – nu puteau rata așa o pleașcă, drept care au ridicat miza misecuvinismului mioritic.

„La sediul Ambasadei Suediei sunt jurnaliști, sindicaliști, câțiva membri ai partidului DEMOS, care s-au alăturat cu o pânză pe care scrie „Solidaritate”, și deputatul neafiliat Adrian Dohotaru, care a vorbit despre grevă în Parlament.”

Ați putea spune că între cele de mai sus nu este nici o legătură, dar asta este doar pentru cine nu ia seama la bîrfele din organizații sau pentru cine nu citește atent comentariile frustraților (care sînt predominante) la articolele pomenite. Interesant este că, frustrații ăștia – pentru care etica muncii este un fel de chewing gum și cărora pilda lucrătorilor tocmiți la vie nu le spune probabil nimic, cînd interacționează cu alți oameni sînt cei mai aroganți, suspicioși și răi.

Da, există șefi abuzivi, la fel cum există și salariați leneși, hoți, proști și răi. Da, multe dintre conflictele îngrozitoare din organizații au loc din cauza găunoșeniei arogante a head hunter -ilor preocupați de culoarea șosetelor, dar și din cauza departamentelor de resurse umane – aceste secte care au pierdut din vedere misiunea lor de sprijin pentru organizație și care au devenit scop în sine. Dar nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că dacă șefii sînt proști și ticăloși asta nu justifică hoția, lenea și nesimțirea noastră. Iar faptul că viața e grea nu justifică abdicarea întru misecuvinism, cu care socialiștii și populiștii ne otrăvesc mințile.

Altfel, vorba lui Micutzu, să sperăm ca au pază bună la Măgurele.

 

UBERizarea. Un remediu pentru tembelizare.

În care este vorba despre un articol din revista Sinteza – „UBERizarea.O luptă pentru putere și control în paradisul neoliberal” publicat pe 27 Aprilie 2019.

Avem în față o mostră de propagandă socialistă, în care sînt amestecate aproape dibaci fapte reale, clișee, manipulări grosolane și concluzii superflue, semnată convenabil „Redacția”, deși se simte de la o poștă izul pesedist specific domnului profesor Vasile Dîncu. Dar să o luăm pe rînd.

Fapte reale. Da, expansiunea economiei colaborative este colosală și este favorizată de accesul aproape universal la internet. Da, accesul generalizat la internet și rețele de socializare este pe cale să dărîme și să înlocuiască vechile modele de agregare politică, nu numai vechile modele economice. Deși, da, există și neajunsuri, cum ar fi ușurința cu care se propagă știrile false fabricate în laboratoare obscure și distribuite țintit către cele mai vulnerabile victime cu ajutorul tehnologiei. Da, este adevărat că proprietarii rețelelor de socializare pe care se sprijină revoluția digitală (sîc!) lucrează pentru maximizarea profitului, nu sînt sub controlul statului și au uneori comportamente abuzive (cenzură).

Clișee. Încă din titlu, sîntem loviți de clișeul „neoliberal” – un termen peiorativ inventat în mediul academic occidental, secția social sciences, respectiv în aceleași ateliere de creație unde se forjează political correctness -ul și alte aberații cum ar fi argumente (!) pentru restrîngerea violentă a dreptului de exprimare liberă. Mai avem „uberizare”, „tsunami digital”, „revoluție digitală”, „corpus social”, „internetul ca valoare progresistă”, „echitate”, „partidul-twitter”, „management societal” etc.

Manipulări grosolane. Autorii pun alături în aceeași frază USR și „lipsa de respect pentru regulile și cutumele parlamentare sau chiar violenţa de limbaj”, fără să îi acuze direct de asta. Dincolo de realitatea hoțului care strigă „HOȚUL!”, regulile, dar mai ales cutumele parlamentului nostru merită același respect ca și politicienii cu probleme penale care îl populează. Mai încolo afirmă despre campania Fără penali în funcții publice că ar avea un puternic caracter anticonstituțional, pentru că este încălcat dreptul la „prezumpţia de nevinovăţie” – ca și cum un individ condamnat penal de o instanță, chiar dacă nu a ajuns la instanța supremă, ar fi altceva decat un infractor condamnat. Apoi, autorii, făcînd vorbire despre „o tânără de la USR [care] a vorbit despre nevoia de comuniune, de viaţă în comun, după modelul unei trib postmodern care trăiește paradisiac o emoţie a solidarităţii” și ratînd (intenționat?) faptul că madam Bogdan era de la Plus, nu de la USR, vîntură chestia asta ca pe o sperietoare aidoma celor folosite la referendumul Cpf. Cică „mulţi au râs sau au strâmbat din nas, dar nu au înţeles că aceasta este una dintre imaginile posibile ale viitorului politicii.”… Și ca să întărească pericolul reprezentat de uberizare, autorii se întrebă retoric dacă nu cumva „O societate a participării și a consensului ar putea oare inhiba competiţia și ar ucide participarea politică, reprezentarea minorităţilor și nașterea unor noi tendinţe? Nu cumva imaginea idilică a participării ar crea majorităţi fără opozanţi?”, ca să nu bată la ochi afirmînd direct chestia asta, făcîndu-se că nu văd că modelul colaborativ al rețelelor de socializare favorizează dezbaterea și o atomizare a polilor de influență – exact invers decît se sugerează, dar și că uriașul consens la care s-a ajuns în societatea românească este împotriva găștii de politicieni toxici, impostori și cu probleme penale care ne guvernează.

Dacă ne oprim să ne facem că nu vedem elefantul din cameră și acceptăm că deprecierea morală și intelectuală a individului mediu din țara asta ne îndepărtează de orice deziderat de normalitate, o să constatăm că nu uberizarea este problema noastră cea mai mare, ci tembelizarea. Da, pentru că tembelizarea asta nu a fost absolut deloc întîmplătoare, ci a fost cultivată științific de comuniști (lupta de clasă) și continuată după 1990 cu succes de FSN-PDSR-PSD – partidul domnului profesor Dîncu, timp de peste 20 de ani cît a fost la putere. Tembelizarea asta a fost organizată pe mai multe paliere – eliminarea elitelor din toate domeniile (fie prin suprimare în lagăre de exterminare, fie prin gonirea din țară), instituirea unei stări permanente de frică dezumanizantă, desființarea suveranității individuale în favoarea unui colectivism forțat, interzicerea independenței economice individuale în favoarea dependenței economice necondiționate față de partid și de stat, distrugerea profundă a sistemului de învățămînt și, peste toate, corupție generalizată. Tembelizarea asta a fost un pas necesar comuniștilor și continuatorilor lor din FSN-PDSR-PSD, pentru a putea face ce-și doresc pentru binele lor personal fără să-i poată contrazice nimeni sau să le ceară socoteală.

Acuma, uberizarea asta, așa, cu neajunsurile ei, este pe cale să întoarcă implacabil procesul de tembelizare din ultimii 70 de ani, iar socialiștii pe caviar, din tagma cărora face cu modestie parte și domnul Dîncu, simt cum le fuge pămîntul de sub picioare. Ghinion!

Național, natural.

Am văzut zilele trecute o știre pe portalul RFI în limba română care mi s-a părut atît de importantă încît mi-am zis că musai trebuie să scriu și eu despre chestia asta. Cică „Mâncăm iaurt natural doar cu numele. Studiu APC: 9 iaurturi din 10, fabricate din lapte procesat”. Alarmant!

Concluziile sunt îngrijorătoare atât pentru noi, dar în special pentru consumatori. Pentru a nu cădea în capcana unor procesatori din industria laptelui, consumatorii ar trebuie să cunoască modul în care se obține iaurtul tradițional. Iaurtul tradițional este produsul lactat obținut prin  fermentarea naturală a laptelui nestandardizat, așa cum îl dă vaca, de către bacteriile de fermentație. Din păcate, 9 din 10 iaurturi sunt fabricate din lapte standardizat, respectiv lapte care este supus unor procese agresive, cum ar fi: spargerea particulelor de grăsime, pasteurizare la temperatură înaltă, adăugarea unor concentrate proteice de origine lactată, adăgarea de lapte praf degresat, de culturi lactice. Toate acestea nu fac altceva decât să ducă la obținerea unor produse care nu sunt sănătoase pentru organism”, explică la RFI, conf.univ.dr. Costel Stanciu, președintele Asociației Pro Consumatori.

Care va să zică produse care nu sînt sănătoase. Și nu oricum, ci pentru organism! Dar hai să vedem ce este cu studiul celor de la Asociația Pro Consumatori (APC România), că jurnalista Mirela Dădăcuș de la RFI nu se obosește să insereze un link.

Bun, am citit. „Studiul” începe cu afirmația că iaurtul de capră este singurul care nu produce balonare, nu menționează nici un fel de cercetări (arie de cercetare, ipoteze, metodologie, rezultate, bibliografie), apoi înșiră opiniile unor „experți”, dintre care cea mai pertinentă este înșiruirea de truisme a dlui profesor Ion Schileru. Domnul Dumitru Bălan (tehnician nutriționist !!!) ne informează despre opiniile personale și deciziile pe care le-a luat în viața sa legat de consumul de lactate, iar domnul președinte Costel Stanciu ne recomandă doar acele produse pe eticheta cărora scrie „Produs românesc”, atrăgîndu-ne în același timp atenția să nu cădem în capcana confuziei cu „Produs în România”, că acel iaurt poate conține lapte amestecat – din afara țării și românesc, Doamne ferește!

Am fost atît de șocat de calitatea științifică a acestui studiu, încît nu m-am putut abține să nu cercetez mai departe pe site -ul APC România. Și am găsit, de exemplu, că acestă „Organizație de utilitate publică din 2005, apolitică, non-profit” are și o publicație, Vocea consumatorilor. Bine, ultimul număr (4) a fost publicat cu 2 ani în urmă, dar chiar și așa, găsim acolo studii foarte interesante, cum ar fi ăsta despre bulion și pasta de tomate:

sursa: Scribd

Ce mi s-a părut cu adevărat interesant la articolul ăsta, scuze, studiu, este că publică și niște topuri, pe „următoarele criterii: produsele să fie realizate numai din tomate, să nu conţină acid citric şi sare iodată.”, fără să detalieze însă mecanismele prin care punctează cu criteriile menționate, ceea ce ne poate duce cu gîndul la adăugarea aditivilor interziși (sîc!) subiectivism netransparent sau chiar reclamă mascată.

sursa: captură de ecran

Eu dacă aș fi producător de pastă de tomate și produse derivate mi-aș consulta puțin avocații cu privire publicarea topurilor astea. Dar nu sînt.

Eu sînt doar un consumator, pînă mai ieri buimac, dar de azi, după lecturarea (sîc!) studiilor APC România, un consumator informat. Informat în legătură cu modul în care se propagă nonștiința, impostura, naționalismul găunos, mascate sub grija nemărginită față de consumator și popor în general.

Din păcate n-am înțeles dacă iaurtul „Produs românesc” este din lapte neprocesat sau standardizat, din ăla nesănătos. Pentru organism. Dar cred că nu are așa mare importanță, că e național.

 

Povestea noastră de dragoste cu lidărșipul

When we are debating an issue, loyalty means giving me your honest opinion, whether you think I’ll like it or not. Disagreement, at this state, stimulates me. But once a decision is made, the debate ends. From that point on, loyalty means executing the decision as if it were your own.” Colin Powell

Văd tot mai des articole pe tema resurselor umane în care fel de fel de vraci ne vînd tincturile lor minune din ulei de șarpe, care promit să trateze comportamentul abuziv al șefilor cu subalternii din organizații. Calul de bătaie este lidărșipul (leadership), care ar trebui să-i transforme pe șefi din balauri în mama răniților, zîna cea bună și Maica Tereza. Dar ăsta e oare rolul șefilor? Și ce facem cu angajații, oare ei nu sînt parte a problemei? Și, mai ales, asta înseamnă leadership?

Nu, rolul șefilor este să ducă la îndeplinire obiectivele alocate. Sigur, șeful nu poate face asta singur, și nici nu se poate bizui exclusiv pe forță în raport cu subalternii, pentru că rezultatele ar fi foarte slabe, dar poartă întreaga răspundere. Și atunci își folosește carisma, oferă încredere, se implică direct și dă exemplu, ajută, ascultă, zîmbește, oferă feedback și stimulente etc. Cînd lucrurile nu merg cum trebuie, de obicei din cauza calității umane îndoielnice (vanități provinciale, bîrfe toxice, corupție, ticăloșie banală, incompetență, alienare mintală etc.), se recurge și la forță.

În organizațiile normale promovarea șefilor se face prin filtre mai numeroase și mai riguroase decît în cazul angajaților și, din cauza asta, se poate afirma că, în general, calitatea umană este superioară în rîndul șefilor. Desigur că există excepții, acolo unde șefii sînt promovați în special pe baza rezultatelor ca angajați (a fost campion la vîndut chiftele în ultimul an) și mai puțin pe baza calităților personale (integritate, loialitate, spirit de sacrificiu, abilități de comunicare etc.) sau a competențelor, pierzîndu-se din vedere ca cerințele pentru postul de șef sînt considerabil diferite față de cele pentru campion de vîndut chiftele. Nu mai puțin adevărat este că puterea corupe, iar unii dintre șefi cad în păcatul ăsta fără o simptomatologie prealabilă, însă, fiind o boală cunoscută, poate fi depistată și tratată în stadiile incipiente.

Ce se pierde adesea din vedere este că și ultimul angajat este un șef și trebuie să se comporte ca atare. Orice angajat este propriul său șef. Din păcate însă, mulți consideră că, dacă nu poți să delegi și să împarți sarcini de lucru, nu ești cu adevărat șef, iar asta justifică atitudinea „nu e treaba mea!”. „Nu e treaba mea” să fiu carismatic, să ofer încredere, să mă implic – chiar și acolo unde nu se așteaptă asta direct de la mine, să dau exemplu, să ajut, să ascult, să zîmbesc, să învăț și să mă perfecționez etc. – aia e treabă de șef, nu a mea! Dar am pretenții ca șeful să facă parenting cu mine. Serios? Și uite așa, tribulațiile unor părerologi de internet (din categoria largă a cărora fac și eu, cu modestie, parte) ajung printr-un mecanism de validare subiectivă să exacerbeze cultura de tip snowflake, tot mai prezentă în mediul corporatist de la noi.

O categorie aparte este cea a organizațiilor anormale, cele în care aprecierea performanței nu se face obiectiv, unde angajarea și promovarea se fac prin corupție și favoritism. Ceea ce mă duce la aspectul compromisului. Da, pentru că în organizațiile astea anormale există și oameni cu un fond bun, dar care din motive diverse (economice, sociale etc.) preferă să tacă, să îndure mizerii, să își distrugă sinele pînă la alienare mintală, pentru ca în cele din urmă să ajungă să stea de vorbă cu vracii de care pomeneam la început și să le zică ce răi sînt șefii, vai, vai! Care vraci, în loc să îi aducă cu picioarele pe pămînt pe bieții oameni – să le spună că adesea prețul compromisului e ascuns, mare și că s-ar putea să nu merite, respectiv că amăgirea de sine este drumul expres către autodistrugere – le validează și alimentează acel cognitive bias, pentru ca mai apoi să scrie la gazetă concluziile „studiilor” lor.

Populism și responsabilitate individuală

Am văzut postarea dnei Andreea Maria Paul (Vass) de pe facebook, de alaltăieri, în care își exprimă opinia favorabilă despre introducerea votului obligatoriu prin lege https://www.facebook.com/andreea.maria.paul/posts/2057295661015634

Au apărut imediat voci indignate care au zis „Aha, uite că, de fapt, dna Paul nu doar că nu este liberală (cum se declară), dar este socialistă cu acte în regulă!”. E greșită și afirmația, și atitudinea.

Doamna Paul este un cadru universitar suficient de serios încît să nu o putem bănui că s-ar încurca în derapajele logice specifice socialismului. Însă tocmai pentru același motiv o suspectez de populism. O mostră luată la întîmplare ar arăta așa:

Introduc nu numai forţa numerică a subreprezentării grave a femeilor din politica românească, ci şi un model integrat de reprezentare a femeilor în politica românească. Nu este suficient să ai o cotă minimală distributivă de gen, pe care o susţin puternic. Dacă reprezentarea numerică este o reprezentare formală, fie prin cote voluntare minimale de gen, fie prin cote legiferate, spun foarte clar că simpla prezenţă a femeilor în poziţii decizionale nu implică automat şi puterea politică”, pentru ca mai apoi, cîteva rînduri mai jos, să fie citată zicînd că „ea a mai spus că există femei competente, care vor să facă politică, dar că nu pot, deoarece criteriile de selectare şi promovare în interiorul partidelor nu se bazează exclusiv pe criterii de competenţă.” Sursa https://www.gandul.info/politica/vass-femeile-sunt-involuntar-marginalizate-in-politica-8070886

Cu alte cuvinte, doamna Paul susține (puternic) criterii artificiale de promovare în politică (criteriul de gen, fără nici o legătură cu ce ai nevoie să fii echipat să duci o treabă la bun sfîrșit), pentru ca imediat mai apoi să se plîngă că nu contează doar competența. Ceea ce elimină ipoteza autoamăgirii și deschide ușa oportunismului și meschinăriei.

Cum am ajuns aici?

Populismul nu are aderență decît acolo unde un număr semnificativ de oameni își imaginează că poate să le fie mai bine pe seama altora, de regulă a celor care muncesc corect și prosperă prin forțe proprii, fără consecințe. Vorba lui Ilie Moromete:

– Băi, ce vrea ăștia nu se poate! Sau se poate, da’ iese rău.

Și cred că se pierde destul de ușor din vedere că populiștii pot fi de stînga sau pot fi de dreapta. Și dă-i și luptă!

Populiștii de toate culorile segmentează (sîc!) electoratul pe categorii de vîrstă, de venit, în funcție de nivelul de instruire formală etc., identifică principalele nemulțumiri populare (șomaj, sărărcie, inflație, corupție, lipsuri etc.), promit rezolvarea acestora (avînd grijă să evite investigarea cauzelor reale), mimează reforma – dau legi peste legi (întotdeauna multe legi, care adesea se bat cap în cap!), îi defăimează pe competitori, elimină contestatarii și dizidența, pentru ca, în cele din urmă, să sfîrșească prin a fi dictatori.

Într-o societate liberală este normal să existe și populiști (demagogi etc.) – mereu au exitat, dar marginal. Trebuie să fim toleranți cu aceștia, însă fără a-i lua în serios, pentru că menirea lor este să ne țină spiritul treaz, aidoma unor insecte care fac parte din lanțul trofic.

Și totuși, cum se face că, după atîtea eșecuri – adevărate catastrofe umanitare la scară istorică (nazismul, comunismul), populismul este încă ademenitor pentru largi categorii de oameni?

Teoria mea este că există un sentiment de culpabilitate individual derivat din experiența imperfectă de viață pe care o are fiecare dintre noi. Ăsta e unul dintre motivele pentru care dăm bani cerșetorilor, deși știm că nu este bine. Dar, din comoditate, nu acționăm în direcția corectă – de exemplu organizînd, participînd și susținînd direct organizații umanitare. Odată cu condamnarea morală a individualismului, populistul, fie el de dreapta sau de stînga, ne izbăvește de responsabilitatea personală prin colectivism (personificat de stat) – panaceul miracol pentru stînjeneala creată de sentimentul de culpabilitate individual de care pomeneam. Statul va face, statul va drege, statul o să dea legi, statul o să aibă grijă. Evident că este o himeră, care nu face decît să îl adîncească pe individ și mai mult în nefericire, disperare și boală. Jordan B. Peterson descrie foarte bine mecanismul*.

Și mă întorc la Ilie Moromete – care, fără școală multă, știa prea bine că întotdeauna există consecințe și responsabilitate individuală:

– Asta să vă învățați minte să vă mai încredeți în stat!

* Jordan B. Peterson – 12 reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru. Editura Trei. București, 2018.

Veșnicul Caritas românesc

Pe la începutul anilor ”90 un găinar mărunt, pe numele lui Ioan Stoica, s-a hotărît să monetizeze credulitatea abundentă a românilor abia ieșiți din bezna celui mai crunt totalitarism și a construit o schemă piramidală numită Caritas. Firma asta cu nume latinesc și cu răspundere limitată românească promitea restituirea unei sume de opt ori mai mari decît cea depusă după un termen de șase luni și se estimează că a cuprins în doi ani (1992 – 1994) jumătate dintre gospodăriile din România. New York Times, care punea pe prima pagină a ziarului din 13 Noiembrie 1993 articolul „Pyramid Scheme a Trap for Many Romanians”, estimează că sumele atrase în schema asta piramidală au fost între 1 și 5 miliarde de dolari.

În 1994 Caritas a intrat oficial în faliment, cu datorii de circa jumătate de miliard de dolari către 300.000 de deponenți, deși se știa de pericolul escrocheriei ăsteia cel puțin din 1993, cînd, Daniel Dăianu de la BNR, exasperat că guvernul condus de Nicole Văcăroiu și președintele Ion Iliescu (amîndoi de la PDSR, cum se numea atunci PSD -ul) îi ignoră mesajele, a dat informația în presă.

În varianta oficială, politicienii zilei – Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), condus de facto de Ion Iliescu și Partidul Unității Naționale a Românilor (PUNR), condus de Gheorghe Funar, cu dragoste de oameni și miloși cum îi știm, nu au oprit escrocheria națională de teama tulburărilor sociale care s-ar fi putut isca. Așa că au oblojit-o.

Însă adevăratul motiv pentru care statul (guvern, președinte, parlament, servicii de informații, justiție) nu a oprit escrocheria este că o mare parte dintre reprezentanții săi – polițiști, judecători, politicieni, procurori, securiști – au participat cu nesaț la jaf, de cele mai multe ori fără să mai aștepte 6 luni ca toți proștii care au alimentat escrocheria.

După Caritas, încă cel puțin o duzină de jocuri piramidale au mai apărut, ultimul fiind documentat prin 2005. Pe lîngă jocurile piramidale ordinare, în ultimii 25 de ani am avut în România și escrocherii mai elaborate, cum ar fi SAFI, Bancorex, Dacia Felix, Bankcoop, Banca Internationala a Religiilor sau FNI, care de asemenea s-au desfășurat sub atenta supraveghere a statului – interesant de văzut conexiunile politice pînă în zilele noastre 🙂

Ați putea crede că după 20 de ani, probabil milioane de români păcăliți și multe miliarde de dolari furate, în mare măsură cu concursul statului, românii s-au deșteptat. Ei bine, nu, nici vorbă! În schimb s-a deșteptat statul, care nu mai operează prin intermediari și nu se mai mulțumește cu mărunțis, ci a adoptat jocul piramidal ca politică națională. Mecanismul este simplu – votați-ne, și noi vă dublăm salariile, pensiile, facem canalul București – Dunăre – Marea Neagră, autostrăzi suspendate, reducem dobînzile, ieftinim gazul metan, numai lapte și miere. De fapt sifonează bani în conturile partidelor de la putere și ale politicienilor de la conducere. Falimentul plutește în aer, nu avem buget de stat, funcționari din structurile statului devin agitați și încep să dea din casă că nu mai sînt bani de pensii și salarii, RADET -ul cade din ce în ce mai rău, energia electrică se scumpește, băncile nu mai cumpără titluri de stat, moneda națională se depreciază accelerat etc.

Dar milioane de pensionari, cadre militare, polițiști, aparatnici de tot felul și muncitori la companii de stat falimentare consfințesc astăzi deriva morală națională și nesimțirea de a vrea să ne fie mai bine pe seama altora cu argumentul „Măcar ăștia ne-au dat ceva!”.

Doar că de data asta paguba nu va mai fi de 5 miliarde de dolari, ci probabil că de zeci de ori mai mare…

Presă fleșcăită și resurse inumane

Citeam liniștit despre ce se mai întîmplă pe la noi, cînd îmi cade sub ochi o minune de clickbait de pe site -ul profit.ro:

Patru din zece angajați români sunt criticați sau penalizați de șefi când greșesc, un sfert nu au primit deloc apreciere.”

Sursa https://www.profit.ro/stiri/economie/patru-zece-angajati-romani-criticati-penalizati-sefi-gresesc-sfert-au-primit-deloc-apreciere-modul-manager-trateaza-angajatii-acestia-gresesc-cultiva-distruge-asumarea-responsabilitatii-18825375 , articol publicat ieri 22.01.2019, la ora 15:50 și preluat aici azi 23.01.2019, ora 07:40.

Și brusc îmi dau seama de ce nu merg lucrurile la noi – nu contează cîte tîmpenii faci la serviciu și cît de mari, sînt doar 40% șanse să fii criticat și, probabil, încă și mai puține să fii penalizat. Și asta nu e tot! 75% dintre buimacii care au făcut greșeli au primit totuși aprecieri!

Cumva realizam că fenomenul ăsta are loc, dar nu îmi imaginam că poate fi așa de amplu, lucru care m-a făcut curios să citesc articolul.

Și așa aflu că, potrivit studiului făcut de firma de consultanță UP! Your Service, dintre cei criticați pentru greșelile lor, „restul (12,6%)” chiar au fost penalizați pentru greșelile lor.

În continuare, articolul faultează sistematic aritmetica procentelor afirmînd că pentru „restul de 12,5%” dintre respondenți nu au existat niciodată repercusiuni cînd au greșit, după ce relatează despre 47,5% dintre angajații români (în total) care nu numai că nu sînt criticați, ci sînt ajutați să repare greșeala.

Este citată în articol și doamna Elena Călin, director general UP! Your Service, potrivit căreia asumarea responsabilității de către angajați este alterată de modul cum șefii tratează greșelile făcute de aceștia. Cu alte cuvinte, dacă îl certăm pe un angajat, asta va determina angajatul ca în viitor să nu își mai asume greșeala comisă. Dar stai! – mai aflu că angajații trebuie să își asume greșelile altor colegi și ale clienților, respectiv că pedepsirea unei greșeli va dezvolta o cultură bazată pe frică și învinuirea altora.

De fapt, prostia asta e atît de mare, încît merită să pun lucrurile la punct.

  • Nici un angajat nu trebuie să-și asume greșeli ale colegilor. Poate să facă asta doar dacă vrea el, dar NU trebuie! Excepție este șeful angajatului care a greșit, care poartă întotdeauna o parte din vină, pentru că nu l-a instruit suficient, nu l-a evaluat corect și nu l-a pus undeva potrivit competențelor și abilităților sale (poate chiar în afara organizației).
  • Nici un angajat nu trebuie să își asume greșeli ale clienților – este o pretenție atît de nocivă, încît poate fi catalogată antisocială! Cînd clienții greșesc într-adevăr din vina lor – că nu sînt atenți, dar sînt superficiali și aroganți – NU trebuie să își asume vina un angajat. CLIENTUL NU ARE ÎNTOTDEAUNA DREPTATE! Ce trebuie este să facem toate demersurile posibile (în limite legale și instituționale) să ajutăm clientul să își rezolve problema, fără să îi imputăm sau să îl certăm pentru vina sa. Uneori asta poate fi nerentabil, iar acei clienți cu afecțiuni cronice trebuie decartați. Desigur, sînt încă mulți proprietari de afaceri și șefi care preferă să atribuie unui angajat greșeala făcută clar din vina clientului, doar pentru a nu fi nevoiți să piardă acel client, respectiv banii și influența acestuia, dar, repet, acesta este un comportament nociv! Să nu uităm că pentru un angajat este unul dintre cele mai motivante cazuri cel în care șeful îi ia partea pe bună dreptate, chiar cu riscul de a pierde un client valoros.
  • Pedepsirea colegilor dezvoltă o cultură bazată pe frică și învinuirea altora doar într-o societate sclavagistă, unde nu ai alternative, unde pedepsele sînt arbitrare și unde nu ai posibilitatea să te aperi. Într-o societetate (organizație etc.) normală oamenii știu că există consecințe ale acțiunilor lor, pe care trebuie să le suporte. Pedepsele nu sînt făcute să desființeze ființa umană, ci au caracter instructiv, iar de obicei, cînd prejudiciul creat este mare, acesta trebuie plătit (există și asigurări). Cei care consideră că li s-a aplicat o pedeapsă disproporționată sau nemeritată au libertatea să se adreseze instanțelor superioare. Iar fuga de răspundere prin învinovățirea altora este dovada celei mai josnice lipse de carcater, care nu are nici o treabă cu șefii și cu organizațiile pe care aceștia le conduc, ci exclusiv cu educația de acasă și fibra morală a individului! De onoare nici nu are rost să vorbim…

Dacă mai era nevoie de o explicație a stării dezastruoase în care ne aflăm, asta era. Un articol care, citit în cheie inversă, explică tarele societății românești.

Eu le-aș sugera patronilor de la publicația Profit ca celor care scriu „articole” din astea și vehiculează astfel de idei să le dea la sfîrșitul lunii doar aprecieri și vorbe bune, nu bani. Sau poate chiar asta fac? 🙂