Azi în Timișoara, mîine-n toată țara!

Zilele astea vanitatea timișorenilor e pusă la mare încercare: există o variantă de lucru potrivit căreia sediul regional ANAF să fie mutat la Deva. Armata de slujbași ai statului de la direcția financiară Timișoara (vreo 600 de suflete) au întrerupt lucrul de Luni și protestează mînați nu atît de interesul lor egoist, cît de grija pentru timișoreni! <<”Oamenii trebuie să fie alături de noi, ne-am cam pierdut spiritul de timișoreni și poate că e momentul să ni-l reamintim. Politicienii de rahat din Timișoara nu fac nimic să ne ajute! Măcar oamnii să fie solidari” – spune unul din funcționarii publici. Valetin Murariu, angajat al Direcției Financiare timișoara susține că nici oamenii politici nici cetățenii județului nu realizează ce înseamnă de fapt mutarea instituției regionale ANAF la Deva. ”Habar nu au ce li se pregătește. Nu au idee cum se vor duce cu căciula în mână să ceară alocare din buget pentru orice. Mutarea nu înseamnă doar niște locrui de muncă. De aceea oamnii au decis și azi să protesteze și nu vor să intre la lucru până nu avem garanții că propunerea cu Deva nu se întâmplă”, a spus Murariu.>> – http://www.evz.ro/detalii/stiri/protestul-continua-politicieni-de-rahat-habar-nu-au-cum-se-vor-duce-cu-caciula-in-mana-1048866.html. Dincolo de harababura specifică direcțiilor de finanțe publice, funcționarii timișoreni au intrat în febra comprimărilor, aidoma celor din Hercules -ul lui Ilf și Petrov.

Mai exact, funcționarul citat de cotidianul EVZ, își face griji că nu vor mai putea timișorenii să ceară și ei ca tot omul o „alocare din buget pentru orice”. Păi ăsta e motiv de bucurie, stimați concetățeni! Înseamnă că bugetul local are o șansă să-și tragă sufletul și să nu mai sfîrșească în roșu. Desigur, vor fi sacrificate proiecte grandioase din categoria „pentru orice”, însă cred că merită să ne sacrificăm și să îndurăm risipa alocarea banilor pentru orice.

Nu rămîne decît să vedem timișorenii că vor fi alături de bieții funcționari și-și vor aduce aminte de spiritul lor vestit, ieșind în stradă în număr mare să ceară schimbarea destinației noii direcții regionale de finanțe publice de la Deva la Arad. Oricum, e mai aproape de Timișoara.

Între o mînă scrîntită și dezastru

Federația Internațională a Crucii Roșii și a Semilunii Roșii – The International Federation of Red Cross and Red Crescent Societies (IFRC) – definește dezastrul ca fiind un eveniment brusc care perturbă buna funcționare a unei comunități sau a unei întregi societăți și care produce pagube umane, materiale, pierderi economice sau de mediu ce depășesc capacitatea comunității sau societății de a face față cu propriile resurse. Deși de multe ori cauzate de natură, dezastrele pot avea origini umane. Combinația pericole, vulnerabilitate și incapacitate de a reduce potențialele consecințe negative conduc la dezastru. http://www.ifrc.org/en/what-we-do/disaster-management/about-disasters/what-is-a-disaster/

Detroit_Night_SkylineSursa: Shakil Mustafa 

Cel puțin din perspectiva definiției de mai sus, declararea falimentului de către municipalitatea Detroit este un dezastru și era previzibil. Cum s-a ajuns aici? Mariajul dintre locuitorii metropolei și autoritățile locale poate fi descris ca nefericit, dar solid. Potrivit unui studiu Detroit este catalogat ca fiind cel mai liberal oraș din SUA, iar liberal în contextul ăsta înseamnă socialist-like (public subsidies, government „handouts” etc.). Ultimul primar republican pe care l-a avut Detroit a guvernat între 1957 și 1962. Ca în orice menaj de genul ăsta, în ultimii 50 de ani locuitorii din Motown și-au ales cei mai populiști primari și consilieri locali, după metoda consacrată deja și la noi – cîștigă ăl care promite mai mult, indiferent de cît de fantasmagorică e promisiunea. Rezultatul este sub forma unui deficit bugetar cumulat de aproximativ 327 milioane de dolari la nivelul anul 2012. Fără preocupare pentru veniturile bugetare care scadeau de la an la an, autoritățile locale au permis cheltuieli care depășeau cu mult posibilitățile municipalității. Oare să se fi gîndit că vor fi salvați de la faliment precum municipalitatea New York în 1975?

Dar să revenim la teorie. „Calamitățile implică pierderi doar în măsura în care instituțiile umane pun oameni și proprietăți în calea distrugerii”. Își imaginează cineva că locuitorii Detroit -ului nu știau că se află în calea distrugerii? Greu de crezut. Sperau doar că nu vor fi lăsați să piară și va plăti altcineva pentru ei. Dar sînt doar „instituțiile umane” de vină, care, deși știau că expun oameni și proprietăți la distrugere, au promis un trai ușor?

Desigur, putem poza nevinovați asemenea victimelor lui Ostap Bender. Și după cum se vede treaba se găsesc tot timpul specialiști în stiințe exacte care să ne salveze egoul. Totuși, cînd e vorba de sănătate, poate n-ar fi o idee rea să mergem la doctor, chiar dacă medicina nu-i o știință exactă. Nu de alta, dar mîna aia nevăzută scrîntită s-ar putea să fie a chiar a noastră.

Ein wort, ein mort

„Ich adus la voi vielle und kleine, kleine, kleine pushkulitzen!”

Scena asta din Actorul și sălbaticii ar trebui zilele astea mai degrabă să ne pună față în față cu cele mai urîte temeri, decît să ne facă să zîmbim, pentru că un individ, care ține – între altele – un blog cu denumire de sistem economic pe pîine, a publicat în urmă cu 2 zile o invitație de aderare la o brigadă paramilitară cu nume de domnitor român, cu scopul declarat (!) de a pune pielea în băț ălora care „vor încerca să fugă cu averile furate de la români”. Ce se întâmplă cu ăi de nu vor încerca să fugă nu scrie.

Sînt curios dacă organizații care își dau cu părerea și care protestează de obicei la tot felul de căcaturi vor ieși să zică acuma ceva.

„Ober mîntuitorul” propune nici-mai-mult-nici-mai-puțin înrolarea pe bază de soldă, dotarea cu uniforme și arme…

Poate nu e decît o petardă, o perdea de fum, însă chiar și așa, cred că ar trebui să ne facem griji.

„Eu te-am făcut, eu te omor!”

A zis cineva că statul care confiscă averi (parțial sau integral, din conturi sau din fonduri de pensii) face un act de samavolnicie? A greșit.

Pentru că iată ce zice Cass Sunstein – citat de Tom G. Palmer în The Origins of State and Government [pdf], Catto’s Letter, Fall 2012, pp. 1-5, disponibil la http://www.cato.org/sites/cato.org/files/pubs/pdf/catosletterv10n4.pdf :

Government is ‘implicated’ in everything people own. . . . If rich people have a great deal of money, it is because the government furnishes a system in which they are entitled to have and keep that money.”. Adică, guvernul are o contribuție în tot ceea ce poporul are în proprietate… Dacă bogații au o grămadă de bani, asta este din cauză că statul pune la dispoziție un sistem în care aceștia sînt îndreptățiți să aibe și păstreze banii în cauză.

Ar trebui să zică mulțumesc!, nesimțiții ăștia de bogătani, nu? Chestia e că tov. Statul s-ar putea la un moment dat să-i considere bogați și pe ăia care au ce mînca la cină.

Pentru cine dorește, recomand o traducere integrală a articolului citat anterior aici: http://www.ecol.ro/content/originile-statului

Concluzia e că de vreme ce statul e în tot și în toate și pune la dispoziție sistemul prin care bla – bla, acesta are voie – nu-i așa – să mai tragă „subiecților” săi o chelfăneală din cînd în cînd, sau să le ia cu japca din bunuri și din muncă, sau mai rău, după principiul bătrînesc (dar sănătos!) „Eu te-am făcut, eu te omor”!.

Și cei mai buni greșesc

Citim zilele astea despre un individ care, în susținerea unui punct de vedere personal, a decis să-și schimbe domiciliul. Nu mi-e clar dacă punctul de vedere al domniei sale se referă la integritatea averii pe care o deține sau este unul principial – acela de a i se recunoaște dreptul de exercițiu asupra proprietății și de liberă circulație ca cetățean al lumii civilizate, dar înclin să cred că e a doua.

Acuma tipul ăsta nu-i un individ oarecare, este un om cunoscut, iar gestul lui a căpătat conotații politice cu viteza luminii. Guvernul socialist francez s-a simțit ofensat – deh! au și soclialiștii onoarea lor, nu? – și, prin vocea prim-ministrului Jean-Marc Ayrault, care era invitat la o emisiune la postul France 2 pe 12 Decembrie 2012, a catalogat gestul omului nostru ca fiind „atît de deplorabil” (Je trouve ça assez minable (*) de se mettre juste de l’autre côté de la frontière. Tout ça pour ne pas payer d’impôts). Și ca să nu lase lucrurile neterminate, un domn tovarăș deputat socialist – Yann Galut pe numele său, pe data de 11 Decembrie 2012 își exprima intenția de a propune o lege prin care să se retragă cetățenia franceză celor care evită taxele prin schimbarea domiciliului.

În fața mitocăniei oficiale de stat, pe 15 Decembrie 2012 omul Gerard Depardieu (căci despre el vorbim) trimite o scrisoare deschisă premierului francez:

M-am născut în 1948, am început să lucrez la vârsta de 14 de ani ca imprimator, ca lucrător de întreținere, apoi ca artist dramatic. Mi-am plătit întotdeauna impozitele, indiferent cât au fost, sub toate guvernele. În nici un moment, nu m-am eschivat de la îndatoririle mele. Filme istorice la care am participat reflectă dragostea mea pentru Franța și istoria ei. Personalități mai ilustre decît mine au părăsit țara noastră. Nu mai am, din păcate, nimic de făcut aici, dar voi continua să-i iubesc pe francezi și publicul cu care am împărtășit atât de multe emoții! Eu plec pentru că voi considerați că succesul, creația, talentul, de fapt diferența, trebuie să fie pedepsite. Eu nu cer să fiu aprobat, dar aș putea cel puțin să fiu respectat. Niciunul dintre cei care au părăsit Franța nu a fost insultat ca mine. Eu nu trebuie să justific motivele alegerii mele, care sînt numeroase și intime. Plec după ce, în 2012, am plătit 85% impozit pe veniturile mele. Dar păstrez în suflet acea Franță care era frumoasă și care, sper, că va rămîne.

Vă predau pașaportul meu și cardul de securitate socială, pe care nu l-am folosit niciodată. Noi nu mai avem aceeași patrie, eu sunt un adevărat european, un cetățean al lumii, așa cum tatăl meu m-a  învățat întotdeauna. […] Nu am de ce să mă plâng și nici de ce să mă laud, dar nu accept cuvântul „deplorabil”. Cine sînteți dumneavoastră să mă judecați astfel, vă întreb, domnule Ayrault – prim-ministru al domnului Hollande, vă întreb, cine sînteți? În ciuda exceselor mele, a poftei și dragostei de viață,  eu sunt o ființă liberă, domnule, și voi rămîne politicos.

Oricât de discutabile ar fi argumentele lui Depardieu, scrisoarea mi se pare sinceră. Este declarația unui om aflat la apusul vieții, apăsat de greșelile trecutului, de moartea unui copil, dar care nu se lasă tîrît în noroi de către un conțopist socialist (Gerard Depardieu este – între altele – decorat de statul francez cavaler al Legiunii de onoare în 1996). Nu am argumente concrete, dar cred că Depardieu nu ar fi renunțat niciodată la cetățenia franceză dacă nu s-ar fi folosit o retorică condimentată cu cuvinte tari și amenințarea retragerii cetățeniei.

Bun, acuma vine fratele mai mare de la răsărit – care nu putea rata o ocazie ca asta – și, pe 6 Ianuarie îi dă lui Depardieu pașaportul rusesc (și cetățenia), pentru că minunata democrație franceză nu permite renunțarea la cetățenie fără existența prealabilă a altei cetățenii (!). Cam așa stau lucrurile.

Oarecum neașteptat și nepotrivit vine dl. Andrei Pleșu și scrie „Să ne facem ruși”. Cu tot respectul pentru domnia sa, de data asta afirm că n-a nimerit-o:

  • forțează o legătură între filo-comunismul francez de inspirație sovietică și solicitarea cetățeniei rusești a lui Gerard Depardieu. În primul rând nu cred că a avut actorul inițiativa asta, ci PR -ul rusesc, iar despre acceptarea lui Depardieu se poate spune orice, numai că este motivată politic nu.
  • menționează, în mod nedemn, un incident stînjenitor din viața artistului, ca și cum acesta i-ar caracteriza comportamentul. Mai grav este că dl. Pleșu afirmă fără echivoc că actorul a urinat intenționat pe podeaua avionului, fără să lase loc unui dubiu rezonabil legat de o posibilă afecțiune patologică. Derapajul dlui Pleșu continuă impetuos cu concluzia asupra incidentului amintit, în care extrapolează fiziologia micționării asupra simbolurilor totalitarismului stalinist 🙁 . Poate că dl. Pleșu nu are (încă ?) problema pe care o au bărbații după 60 de ani, dar nu e frumos să faci ironii pe tema asta.
  • cade cu dezinvoltură în păcatul judecării altora, exclusiv din perspectiva greșelilor respectivelor persoane, ca și cum omenirea ar fi formată în proporție de 99% numai din sfinți. Admit că pot fi persoane pe care dl. Pleșu nu le agrează, chiar fără să le fi întîlnit vreodată, toți avem simpatii și antipatii. Dar a te folosi de un prilej ca ăsta, al unui om aflat în necaz, să pui artileria pe el este reprobabil. Sau vă imaginați cumva că omul Depardieu este în culmea fericirii?!

Interesant este că pe 29 Decembrie 2012 taxa de 75% pe veniturile mai mari de 1 milion de Euro cu care președintele Hollande a făcut vîlvă în campania electorală (contribuție excepțională de solidaritate) a fost declarată neconstituțională „Le Conseil constitutionnel censure la taxe à 75 %…”, iar propunerea deputatului socialist amintită anterior, n-a apucat să fie discutată că e de la o poștă neconstituțională. Conțopistul socialist a zis că revine cu o nouă formulă de taxare.

Bun. Iată că și cei mai buni greșesc: francezii, pentru că au pierdut în imagine, dar bani mai mulți din impozite n-au luat, dl. Pleșu care mai are câte o criză de inspirație publicată, rușii care nu au făcut decât să demonstreze încă odată vestita lor fățărnicie, Gerard Depardieu care ar fi putut gestiona mai diplomatic situația. Iar eu, ce să zic: sînt într-o companie selectă 🙂

* Minable – a fost tradus în presă de limbă engleză patetic și preluat în articolele de limbă română la fel, însă cred că s-ar traduce mai degrabă prin deplorabil http://www.le-dictionnaire.com/definition.php?mot=minable

Banana republic 2.0

Se pare că termenul „Banana republic” a fost prima dată folosit de scriitorul american O. Henry în cartea sa Cabbages and Kings (1904), inspirată de experiențele trăite în Honduras, unde se ferea un pic de autoritățile americane în urma unor complicații legate de activitatea sa profesională la First National Bank of Austin, Texas.

După cum este destul de evident, Republica Anchuria (unde are loc acțiunea poveștilor lui O. Henry) era o țară a cărei economie depindea în mare măsură de cultivarea bananelor, săracă, mică și instabilă politic. Interesant este că povestirile sunt scrise înainte de 1910, cînd a Honduras a intrat în circuitul productiv pentru câțiva întreprinzători americani (Alison Acker, 1989. Honduras: The making of a banana republic).

Printre caracterisiticile unei republici bananiere clasice putem enumera (Marcelo Bucheli, 2006. Good dictator, bad dictator: United Fruit Company and Economic Nationalism in Central America in the Twentieth Century. Disponibil la http://www.business.illinois.edu/working_papers/papers/06-0115.pdf):

  • Subdezvoltare economică;
  • Sărăcie cronică;
  • Guvernare ineficientă și guvernanți corupți;
  • Frecvente lovituri de stat și schimbări de regim politic;
  • Dictatură – bazată pe armată în solda corporațiilor;
  • Concesionarea de către stat a principalelor resurse către corporații în condiții unilateral avantajoase pentru cei din urmă;
  • Lipsa concurenței în economie;

În zilele noastre termenul este larg folosit în sens peiorativ pentru a descrie țări subdezvoltate conduse de regimuri politice inepte & corupte menținute la putere pe căi oculte de către reprezentanții marilor corporații, care la rîndul lor beneficiază de tratamente preferențiale cu privire la taxe, redevențe, concesionări de resurse și exploatări etc.. Aranjamentul celor menționați anterior nu are nici o treabă cu nativii țării respective.

Totuși, în zilele noastre s-au înregistrat anumite progrese:

  • Subdezvoltarea economică poate fi înlocuită cu statusul „în curs de dezvoltare”;
  • Sărăcia a evoluat în disparitatea veniturilor;
  • Guvernarea tot ineficientă și coruptă este, însă există democrație;
  • Separarea puterilor în stat există, chiar dacă doar pe hîrtie, și există alegeri;
  • Campaniile electorale sunt finanțate printr-un sistem împrumutat de la mafia siciliană;
  • Nu mai există lovituri de stat, doar tentative de suspendare a liderilor aleși, pe motive imaginare;
  • Concesionarea resurselor de către stat se face prin contracte și licitații publice, însă acestea au caracter secret pentru muritorii de rând și sunt de asemenea favorabile exclusiv beneficiarilor;
  • Lipsa concurenței este înlocuită cu înțelegerile dintre marii jucători din piață care mimează că se întrec între ei;

Interesant este că descrierea de mai sus nu ni se potrivește doar nouă, ci și unora cu pretenții mult mai mari.

Un film de sfârșit de săptămână – Kapitalism – rețeta noastră secretă

Dacă v-ați săturat de privit la televizor, însă nu aveți unde să vă ascundeți de căldură, puteți urmări filmul lui Alexandru Solomon – Kapitalism – rețeta noastră secretă.

E un bun prilej de a reeevalua situația noastră actuală, urmărind cum am ajuns aici.

Vizionare plăcută!

Referendum* – cu sau fără argumente

Făcînd abstracție de comentariile de pe forumuri, poluate în prea mare măsură de postaci partizani și indivizi cu probleme psihice mai mult sau mai puțin grave, urmăresc cu oarecare interes discuțiile din grupurile de apropiați și dintre oamenii cu care vin în contact aproape în fiecare zi, inclusiv cei din familie.

Indiferent de opțiunea politică, se disting trei mari categorii:

  1. Oameni care au un punct de vedere articulat, cu mai multe sau mai puține argumente, dar care se exprimă normal, fără excese de limbaj sau comportament;
  2. Oameni care evită discuțiile pe tema referendumului și a opțiunilor politice, pe care fie nu-i interesează subiectul, fie se tem să-și exprime un punct de vedere;
  3. Și, în sfîrșit, îndîrjiții: aceștia se disting prin execesele de limbaj, vehemență, fizionomie transformată, atitudine care oscilează între amenințare și desconsiderare, și pe care dacă-i întrebi ”bine, dar care sunt argumentele tale?” te etichetează urgent ca fiind băsist (sau uslist 🙂 ), fără să poată aduce un argument de bun simț.

Cu primele două categorii n-am o problemă, însă sunt dezamăgit de oameni pe care credeam că-i cunosc și despre care credeam că sunt raționali și ghidați de bun simț, dar care se năpustesc orbește în categoria a treia… Abdicarea de la bunele maniere este totală, simțul umorului a murit, fiind înlocuite de invective, ton ridicat, ironie de mahala, clișee ieftine și bădărănie.

Bănuiala mea este că, de fapt, indivizii din a treia categorie nu se luptă pentru principii morale, bun simț, convingeri bazate pe rațiune, ci pentru apărarea condiției lor umane modeste, găsind astfel o entitate exterioară asupra căreia să proiecteze nereușitele, concesiile vinovate și frustrările existenței lor. Acesta este explicația faptului că cei din a treia categorie nu sunt în stare să argumenteze opțiunile pe care le exprimă.

Deci, oameni buni, dacă doriți să vă salvați, citiți-l (din nou) pe Caragiale, chiar dacă vă regăsiți printre personajele acestuia.

* pentru demiterea lui Băsescu de către USL.