„Eu te-am făcut, eu te omor!”

A zis cineva că statul care confiscă averi (parțial sau integral, din conturi sau din fonduri de pensii) face un act de samavolnicie? A greșit.

Pentru că iată ce zice Cass Sunstein – citat de Tom G. Palmer în The Origins of State and Government [pdf], Catto’s Letter, Fall 2012, pp. 1-5, disponibil la http://www.cato.org/sites/cato.org/files/pubs/pdf/catosletterv10n4.pdf :

Government is ‘implicated’ in everything people own. . . . If rich people have a great deal of money, it is because the government furnishes a system in which they are entitled to have and keep that money.”. Adică, guvernul are o contribuție în tot ceea ce poporul are în proprietate… Dacă bogații au o grămadă de bani, asta este din cauză că statul pune la dispoziție un sistem în care aceștia sînt îndreptățiți să aibe și păstreze banii în cauză.

Ar trebui să zică mulțumesc!, nesimțiții ăștia de bogătani, nu? Chestia e că tov. Statul s-ar putea la un moment dat să-i considere bogați și pe ăia care au ce mînca la cină.

Pentru cine dorește, recomand o traducere integrală a articolului citat anterior aici: http://www.ecol.ro/content/originile-statului

Concluzia e că de vreme ce statul e în tot și în toate și pune la dispoziție sistemul prin care bla – bla, acesta are voie – nu-i așa – să mai tragă „subiecților” săi o chelfăneală din cînd în cînd, sau să le ia cu japca din bunuri și din muncă, sau mai rău, după principiul bătrînesc (dar sănătos!) „Eu te-am făcut, eu te omor”!.

Și cei mai buni greșesc

Citim zilele astea despre un individ care, în susținerea unui punct de vedere personal, a decis să-și schimbe domiciliul. Nu mi-e clar dacă punctul de vedere al domniei sale se referă la integritatea averii pe care o deține sau este unul principial – acela de a i se recunoaște dreptul de exercițiu asupra proprietății și de liberă circulație ca cetățean al lumii civilizate, dar înclin să cred că e a doua.

Acuma tipul ăsta nu-i un individ oarecare, este un om cunoscut, iar gestul lui a căpătat conotații politice cu viteza luminii. Guvernul socialist francez s-a simțit ofensat – deh! au și soclialiștii onoarea lor, nu? – și, prin vocea prim-ministrului Jean-Marc Ayrault, care era invitat la o emisiune la postul France 2 pe 12 Decembrie 2012, a catalogat gestul omului nostru ca fiind „atît de deplorabil” (Je trouve ça assez minable (*) de se mettre juste de l’autre côté de la frontière. Tout ça pour ne pas payer d’impôts). Și ca să nu lase lucrurile neterminate, un domn tovarăș deputat socialist – Yann Galut pe numele său, pe data de 11 Decembrie 2012 își exprima intenția de a propune o lege prin care să se retragă cetățenia franceză celor care evită taxele prin schimbarea domiciliului.

În fața mitocăniei oficiale de stat, pe 15 Decembrie 2012 omul Gerard Depardieu (căci despre el vorbim) trimite o scrisoare deschisă premierului francez:

M-am născut în 1948, am început să lucrez la vârsta de 14 de ani ca imprimator, ca lucrător de întreținere, apoi ca artist dramatic. Mi-am plătit întotdeauna impozitele, indiferent cât au fost, sub toate guvernele. În nici un moment, nu m-am eschivat de la îndatoririle mele. Filme istorice la care am participat reflectă dragostea mea pentru Franța și istoria ei. Personalități mai ilustre decît mine au părăsit țara noastră. Nu mai am, din păcate, nimic de făcut aici, dar voi continua să-i iubesc pe francezi și publicul cu care am împărtășit atât de multe emoții! Eu plec pentru că voi considerați că succesul, creația, talentul, de fapt diferența, trebuie să fie pedepsite. Eu nu cer să fiu aprobat, dar aș putea cel puțin să fiu respectat. Niciunul dintre cei care au părăsit Franța nu a fost insultat ca mine. Eu nu trebuie să justific motivele alegerii mele, care sînt numeroase și intime. Plec după ce, în 2012, am plătit 85% impozit pe veniturile mele. Dar păstrez în suflet acea Franță care era frumoasă și care, sper, că va rămîne.

Vă predau pașaportul meu și cardul de securitate socială, pe care nu l-am folosit niciodată. Noi nu mai avem aceeași patrie, eu sunt un adevărat european, un cetățean al lumii, așa cum tatăl meu m-a  învățat întotdeauna. […] Nu am de ce să mă plâng și nici de ce să mă laud, dar nu accept cuvântul „deplorabil”. Cine sînteți dumneavoastră să mă judecați astfel, vă întreb, domnule Ayrault – prim-ministru al domnului Hollande, vă întreb, cine sînteți? În ciuda exceselor mele, a poftei și dragostei de viață,  eu sunt o ființă liberă, domnule, și voi rămîne politicos.

Oricât de discutabile ar fi argumentele lui Depardieu, scrisoarea mi se pare sinceră. Este declarația unui om aflat la apusul vieții, apăsat de greșelile trecutului, de moartea unui copil, dar care nu se lasă tîrît în noroi de către un conțopist socialist (Gerard Depardieu este – între altele – decorat de statul francez cavaler al Legiunii de onoare în 1996). Nu am argumente concrete, dar cred că Depardieu nu ar fi renunțat niciodată la cetățenia franceză dacă nu s-ar fi folosit o retorică condimentată cu cuvinte tari și amenințarea retragerii cetățeniei.

Bun, acuma vine fratele mai mare de la răsărit – care nu putea rata o ocazie ca asta – și, pe 6 Ianuarie îi dă lui Depardieu pașaportul rusesc (și cetățenia), pentru că minunata democrație franceză nu permite renunțarea la cetățenie fără existența prealabilă a altei cetățenii (!). Cam așa stau lucrurile.

Oarecum neașteptat și nepotrivit vine dl. Andrei Pleșu și scrie „Să ne facem ruși”. Cu tot respectul pentru domnia sa, de data asta afirm că n-a nimerit-o:

  • forțează o legătură între filo-comunismul francez de inspirație sovietică și solicitarea cetățeniei rusești a lui Gerard Depardieu. În primul rând nu cred că a avut actorul inițiativa asta, ci PR -ul rusesc, iar despre acceptarea lui Depardieu se poate spune orice, numai că este motivată politic nu.
  • menționează, în mod nedemn, un incident stînjenitor din viața artistului, ca și cum acesta i-ar caracteriza comportamentul. Mai grav este că dl. Pleșu afirmă fără echivoc că actorul a urinat intenționat pe podeaua avionului, fără să lase loc unui dubiu rezonabil legat de o posibilă afecțiune patologică. Derapajul dlui Pleșu continuă impetuos cu concluzia asupra incidentului amintit, în care extrapolează fiziologia micționării asupra simbolurilor totalitarismului stalinist 🙁 . Poate că dl. Pleșu nu are (încă ?) problema pe care o au bărbații după 60 de ani, dar nu e frumos să faci ironii pe tema asta.
  • cade cu dezinvoltură în păcatul judecării altora, exclusiv din perspectiva greșelilor respectivelor persoane, ca și cum omenirea ar fi formată în proporție de 99% numai din sfinți. Admit că pot fi persoane pe care dl. Pleșu nu le agrează, chiar fără să le fi întîlnit vreodată, toți avem simpatii și antipatii. Dar a te folosi de un prilej ca ăsta, al unui om aflat în necaz, să pui artileria pe el este reprobabil. Sau vă imaginați cumva că omul Depardieu este în culmea fericirii?!

Interesant este că pe 29 Decembrie 2012 taxa de 75% pe veniturile mai mari de 1 milion de Euro cu care președintele Hollande a făcut vîlvă în campania electorală (contribuție excepțională de solidaritate) a fost declarată neconstituțională „Le Conseil constitutionnel censure la taxe à 75 %…”, iar propunerea deputatului socialist amintită anterior, n-a apucat să fie discutată că e de la o poștă neconstituțională. Conțopistul socialist a zis că revine cu o nouă formulă de taxare.

Bun. Iată că și cei mai buni greșesc: francezii, pentru că au pierdut în imagine, dar bani mai mulți din impozite n-au luat, dl. Pleșu care mai are câte o criză de inspirație publicată, rușii care nu au făcut decât să demonstreze încă odată vestita lor fățărnicie, Gerard Depardieu care ar fi putut gestiona mai diplomatic situația. Iar eu, ce să zic: sînt într-o companie selectă 🙂

* Minable – a fost tradus în presă de limbă engleză patetic și preluat în articolele de limbă română la fel, însă cred că s-ar traduce mai degrabă prin deplorabil http://www.le-dictionnaire.com/definition.php?mot=minable

Banana republic 2.0

Se pare că termenul „Banana republic” a fost prima dată folosit de scriitorul american O. Henry în cartea sa Cabbages and Kings (1904), inspirată de experiențele trăite în Honduras, unde se ferea un pic de autoritățile americane în urma unor complicații legate de activitatea sa profesională la First National Bank of Austin, Texas.

După cum este destul de evident, Republica Anchuria (unde are loc acțiunea poveștilor lui O. Henry) era o țară a cărei economie depindea în mare măsură de cultivarea bananelor, săracă, mică și instabilă politic. Interesant este că povestirile sunt scrise înainte de 1910, cînd a Honduras a intrat în circuitul productiv pentru câțiva întreprinzători americani (Alison Acker, 1989. Honduras: The making of a banana republic).

Printre caracterisiticile unei republici bananiere clasice putem enumera (Marcelo Bucheli, 2006. Good dictator, bad dictator: United Fruit Company and Economic Nationalism in Central America in the Twentieth Century. Disponibil la http://www.business.illinois.edu/working_papers/papers/06-0115.pdf):

  • Subdezvoltare economică;
  • Sărăcie cronică;
  • Guvernare ineficientă și guvernanți corupți;
  • Frecvente lovituri de stat și schimbări de regim politic;
  • Dictatură – bazată pe armată în solda corporațiilor;
  • Concesionarea de către stat a principalelor resurse către corporații în condiții unilateral avantajoase pentru cei din urmă;
  • Lipsa concurenței în economie;

În zilele noastre termenul este larg folosit în sens peiorativ pentru a descrie țări subdezvoltate conduse de regimuri politice inepte & corupte menținute la putere pe căi oculte de către reprezentanții marilor corporații, care la rîndul lor beneficiază de tratamente preferențiale cu privire la taxe, redevențe, concesionări de resurse și exploatări etc.. Aranjamentul celor menționați anterior nu are nici o treabă cu nativii țării respective.

Totuși, în zilele noastre s-au înregistrat anumite progrese:

  • Subdezvoltarea economică poate fi înlocuită cu statusul „în curs de dezvoltare”;
  • Sărăcia a evoluat în disparitatea veniturilor;
  • Guvernarea tot ineficientă și coruptă este, însă există democrație;
  • Separarea puterilor în stat există, chiar dacă doar pe hîrtie, și există alegeri;
  • Campaniile electorale sunt finanțate printr-un sistem împrumutat de la mafia siciliană;
  • Nu mai există lovituri de stat, doar tentative de suspendare a liderilor aleși, pe motive imaginare;
  • Concesionarea resurselor de către stat se face prin contracte și licitații publice, însă acestea au caracter secret pentru muritorii de rând și sunt de asemenea favorabile exclusiv beneficiarilor;
  • Lipsa concurenței este înlocuită cu înțelegerile dintre marii jucători din piață care mimează că se întrec între ei;

Interesant este că descrierea de mai sus nu ni se potrivește doar nouă, ci și unora cu pretenții mult mai mari.

Un film de sfârșit de săptămână – Kapitalism – rețeta noastră secretă

Dacă v-ați săturat de privit la televizor, însă nu aveți unde să vă ascundeți de căldură, puteți urmări filmul lui Alexandru Solomon – Kapitalism – rețeta noastră secretă.

E un bun prilej de a reeevalua situația noastră actuală, urmărind cum am ajuns aici.

Vizionare plăcută!

Referendum* – cu sau fără argumente

Făcînd abstracție de comentariile de pe forumuri, poluate în prea mare măsură de postaci partizani și indivizi cu probleme psihice mai mult sau mai puțin grave, urmăresc cu oarecare interes discuțiile din grupurile de apropiați și dintre oamenii cu care vin în contact aproape în fiecare zi, inclusiv cei din familie.

Indiferent de opțiunea politică, se disting trei mari categorii:

  1. Oameni care au un punct de vedere articulat, cu mai multe sau mai puține argumente, dar care se exprimă normal, fără excese de limbaj sau comportament;
  2. Oameni care evită discuțiile pe tema referendumului și a opțiunilor politice, pe care fie nu-i interesează subiectul, fie se tem să-și exprime un punct de vedere;
  3. Și, în sfîrșit, îndîrjiții: aceștia se disting prin execesele de limbaj, vehemență, fizionomie transformată, atitudine care oscilează între amenințare și desconsiderare, și pe care dacă-i întrebi ”bine, dar care sunt argumentele tale?” te etichetează urgent ca fiind băsist (sau uslist 🙂 ), fără să poată aduce un argument de bun simț.

Cu primele două categorii n-am o problemă, însă sunt dezamăgit de oameni pe care credeam că-i cunosc și despre care credeam că sunt raționali și ghidați de bun simț, dar care se năpustesc orbește în categoria a treia… Abdicarea de la bunele maniere este totală, simțul umorului a murit, fiind înlocuite de invective, ton ridicat, ironie de mahala, clișee ieftine și bădărănie.

Bănuiala mea este că, de fapt, indivizii din a treia categorie nu se luptă pentru principii morale, bun simț, convingeri bazate pe rațiune, ci pentru apărarea condiției lor umane modeste, găsind astfel o entitate exterioară asupra căreia să proiecteze nereușitele, concesiile vinovate și frustrările existenței lor. Acesta este explicația faptului că cei din a treia categorie nu sunt în stare să argumenteze opțiunile pe care le exprimă.

Deci, oameni buni, dacă doriți să vă salvați, citiți-l (din nou) pe Caragiale, chiar dacă vă regăsiți printre personajele acestuia.

* pentru demiterea lui Băsescu de către USL.

Câte zile pe an muncim pentru stat

În mod normal într-un an calendaristic sînt cam 250 de zile lucrătoare. Se scad Sîmbetele și Duminicile, sărbătorile legale, și cam asta e. Concediul de odihnă legal nu-l scad, că ăla e plătit ca și cum am fi la serviciu pe perioada lui. Din astea 250 de zile, cam cît credeți că muncim pentru stat? Păi ca să ne facem o idee, ar trebui să ne orientăm după cota de taxe (impozite, contribuții etc.). Cota de taxe pe care le plătim statului este echivalentă cu zilele de clacă impuse țăranilor acum o sută de ani și mai bine. Pentru a nu complica calculele inutil, am să mă rezum la taxele pe salarii și TVA. În mod intenționat voi ignora taxele pe proprietate (bunuri mobile și imobile), accizele pe combustibili, alcool, tutun și cafea, fără a uita că acestea se adaugă totuși poverii fiscale. Voi ignora de asemenea faptul că există cotă de TVA redus la cărți, reviste etc., deoarece ponderea acestora este minusculă. Baza de pornire a calculului meu o constituie o familie cu doi salariati care cîștigă fiecare salariul mediu net pe economie, adică 1543 Lei bani în mînă, respectiv TVA -ul aferent coșului mediu de consum.

Taxa pe muncă

După cum se poate vedea în tabelul de mai jos, pentru fiecare 1000 Lei bani în mînă (sau pe card 🙂 ), angajatorul mai scoate din buzunar încă 820 Lei, ridicînd astfel costul total al angajatului la 1820 Lei. E drept că taxele astea (820 Lei) sunt împărțite între angajat și angajator (426 Lei angajat – 52%, respectiv 394 Lei angajator – 48%), însă din punctul de vedere al angajatorului el plătește 1820 Lei pentru ca noi să rămînem cu 1000 Lei pe card. Detalii aici.

TVA -UL

TVA -ul aferent coșului mediu de consum, presupunând că din bugetul familiei de 3086 Lei (2 x 1543 Lei) se cheltuiește tot pe bunuri alimentare, nealimentare și servicii conform ponderilor INSSE este de circa 597 Lei. Dacă vi se pare că 3086 lei e un buget familial generos, citiți aici.

Bun, păi tragem linie și adunăm: taxele salariale aferent venitului familial mediu sunt de 2530 Lei (3086 x 820/1000), iar TVA -ul 597 Lei, adică un total de 3127 Lei. Ce sînt ăștia 3127 Lei? Taxe lunare ale unei gospodării medii din România. Și sînt mai mari decât veniturile nete (grație jumulirii angajatorilor în contul nostru)!

Cu alte cuvinte, din 250 de zile, 126 de zile lucrăm pentru stat precum clăcașii, iar 124 de zile lucrăm pentru noi.

Cîrcotașii o să spună că da, dar acum avem asistență medicală gratuită, învățământ gratuit, drumuri, servicii publice, sistem public de pensii, la care iobagii de acum 100 de ani nici nu visau. Așa este, dar le răspund cu următoarea întrebare: vi se pare normal ca la claca asta să fie puși numai 58,5% (5,34 milioane indivizi) din populația activă civilă de 9,14 milioane? Și dacă mai ținem cont și de faptul că dintre ăștia 5,34 milioane de salariați, cam 1,3 milioane sînt bugetari, ajungem la concluzia că, de fapt, 4 milioane de salariați țin în spate 5,6 milioane de pensionari plus cei 1,3 milioane bugetari.

Politică și delicatețuri?*

Duminică, aflîndu-mă în bucătărie, am ascultat oarecum pasiv – dar nu cu totul fără interes, emisiunea lui Mircea Dinescu numită Politică și delicatețuri.

Trebuie să spun că de-a lungul timpului l-am admirat pe Mircea Dinescu: dizident, limbajul colorat, felul cum îi ironiza pe politicieni (îmi plăcea în special când îl lua drept țintă pe Ion Iliescu), nonconformismul etc. În vremea din urmă, se pare că a ajuns la concluzia că îmbătrînește, iar din comédii nu te poți pricopsi. Drept care a început să facă negustorie.

Nu, negustoria nu e o ocupație rușinoasă (cu toate că în ultimii ani comercianții sunt puși la zidul infamiei), ba chiar onorabilă. Onorabilitatea însă, rezidă în primul rînd în felul cum practici această ocupație, iar abia pe urmă în natura ocupației. Pentru că există negustori care țin la reputația lor și există negustori pe care îi interesează în primul rînd cîștigul imediat, chiar dacă pentru asta trebuie să mintă sau să înșele.

Opinia mea este că Mircea Dinescu a abandonat principiile și onorabilitatea pentru mercantilism, și asta e o dezamăgire.

În emisiunea despre care începusem să povestesc (care poate fi urmărită online aici) a fost invitat Ludovic Orban. Au povestit ei despre istorie, au spus tot felul de snoave, pe urmă s-au apucat de gătit. Pardon, doar Mircea s-a apucat de gătit, Ludovic s-a apucat de privit și dat cu părerea, fiecare după posibilități (e drept că Mircea a avut două ajutoare).

Interesante preparatele pe care le-a pregătit Mircea, pe câteva punîndu-le și eu în lista cu rețete de încercat.

Evident că a venit și momentul degustărilor. Cam pe la minutul 35:00. Atunci încep și ororile:

  1. ”… trebuie să ai legume nu de la… de la supermarketuri…”; ”Nu, alea sunt niște nenorociri, sunt injectate cu hormoni…”;
  2. ”Aicea, poate că acuma dac-ați venit la putere, să dați o lege d-asta, să… Cum e posibil ca oul ăsta de țară, care este absolut natural, și are o culoare frumoasă și un gust fr… așa, e mai ieftin de trei ori decât oul ăsta de… de… facut… cu.. cu… găini d-astea stresate, înțelegi, ăla-i 10 Lei și-un ou de țară acuma costă 3 Lei, 4 Lei, știi?”
  3. ”Una din cele mai mari mafíi sunt astea care-ți aduc legume și fructe, legume și fructe pe care nu plătesc taxe, nu plătesc aia, nu plătesc aia (… indescifrabil, cu gura plină…);

Mi-am dat seama că Mircea Dinescu e perfect pentru rolul Moș Teacă al lui A. Bacalbașa, dar fără să știe asta. Mai mult decît atît:

  • nici Mircea Dinescu și nici Ludovic Orban nu știu pe ce lume trăiesc – oul la supermarket (încă 🙂 ) n-a ajuns la 10 Lei;
  • roșiile cherry pe care le mestecau cu spor nu erau din grădină de la țața Floarea, ci din cele injectate, de la supermarket, respectiv de la mafioții evazioniști!
  • minunatele vinete, aveau aceleași ”origini sănătoase” ca și roșiile cherry (pe 21 Mai încă nu ieșiseră alea românești, de grădină);
  • prețul oficial (adică ăla cu taxe, impozite, aia, aia + bon fiscal) al ingredientelor preparatelor executate de Mircea Dinescu descurajează majoritatea pensionarilor sau profesorilor din România, emisiunea gastronomică devenind o bătaie de joc la adresa acestora.
  • totuși, Mircea Dinescu nu uită să le ia apărarea, omițînd să spună că din cauza politicienilor pe care-i susține aceștia sunt umiliți și muritori de foame.
  • liberalul Orban nu zice nimic de sugestia lui Mircea Dinescu privind controlul prețurilor. Libera inițiativă și rolul pieței se rezumă în accepțiunea liberalissimă a lui Ludovic Orban la ”taxe, pe aia, aia…”;
  • sunt curios cum Ludovic Orban reușește să se descurce, totuși, cu hormonii!

Elementul gastronomic al acestei emisiuni – singurul cu un dram de valoare, a fost deci sacrificat de dragul politicii. Rămâne o necunoscută, termenul ”delicatețuri” din numele emisiunii, pluralul mai puțin obișnuit al unui cuvînt care nu prea are de-a face cu gastronomia, ci mai curând tot cu politica.

Altfel, delicatesele lui Mircea nu sunt menite decît să hrănească un ego neîmplinit.

De la răutate şi prostie la dreptate şi frăţie*

Sau de unde plecăm şi unde vrem să ajungem. Fără detalii inutile, starea actuală de lucruri e destul de limpede. E suficient să porneşti televizorul, radioul, să citeşti un ziar sau să asculţi despre ce vorbesc oamenii obişnuiţi. Unde vrem să ajungem este altă discuţie. Pentru că indivizii care s-au săturat de actuala stare de lucruri, care au puterea de a nu depinde de statul asistenţialist şi corupt şi care au o minimă educaţie pentru a pricepe că se poate şi altfel, au păreri diferite în legătură cu direcţia spre care ar trebui să o luăm. Pe de altă parte, istoria e plină de exemple de mişcări populare, politice sau civice care au fost deturnate de băieţi deştepţi în direcţii care nu mai aveau nimic de-a face cu ideea originară.

Să ne uităm deci un pic în istorie, pornind cu situaţia existentă la începutul secolului 19 şi Revoluţia română din 1848. Se poate observa că întreaga perioadă este sub semnul unui fenomen ocult destul de evident. Pot aminti de Eteria cu care a colaborat şi Tudor Vladimirescu, colaborare care, după cum se ştie, s-a terminat prost; pot aminti o seamă de studenţi români care au studiat în Franţa, unii iniţiaţi în loja „Athénée des Étrangers“, alţii în „La Rose du Silence“; printre ei, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Gheorghe Magheru, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, C.A.Rosetti, Carol Davila, Spiru Haret. Tot aici se poate menţiona societatea Frăţia înfiinţată prin 1843. Interesant este că deviza societăţii Frăţia era „DREPTATE FRĂŢIE”, care se regăseşte şi pe tricolorul purtat de studenţii revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească la Paris din acuarela lui C. Petrescu din 1848.

Chestia e că recent am avut un deja vu. Cred că mişcarea civică şi politică care îşi ia avânt zilele astea are şi o componentă ocultă. Mişcarea la care mă refer pune accent pe un militantism viguros (cu tentă cam prea dogmatică pentru gustul meu), dar care nu mi-e clar către ce ţinteşte. Cu alte cuvinte, strategia este activism, implicare, principii, exemplu personal, însă obiectivul (politic, civic, economic) mi se pare neclar. Iar aici nu mă refer la obiective de genul „pentru binele poporului” sau „salvarea naţiunii române”, ci la chestii mult mai concrete.

Dar să ne întoarcem la istorie. După unirea din 1859 şi războiul din 1877 – 1878, în urma căreia România îşi obţinea independenţa faţă de imperiul otoman, o parte dintre studenţii revoluţionari menţionaţi mai înainte au ajuns guvernanţi. Se poate afirma că dincolo de valul de reforme şi progres general adus de aceştia, au avut loc şi potlogării monstruoase, fără un suport democratic real, şi chiar fără argumente morale valabile, unele dintre ele consemnate de critici demni de luat în seamă, cum ar fi Mihai Eminescu în ziarul Timpul. Vedem deci că promotorii unor idealuri nobile pot ajunge să gireze chestii absolut reprobabile, retorica fiind doar un instrument de legitimizare a unui grup de interese.

Venind din nou la mişcarea de care pomeneam, mi se pare că promotorii ei au un fel de business plan în care excelează componenta marketing, însă păstrează o discreţie suspectă în legătură cu sursele de finanţare, cu strategiile de folosire a acestora, respectiv cu rezultatele aşteptate – adică esenţialul.

* Titlu inspirat de blogul lui Iulian Fota