Limbajul diplomatic „Davai ceas, davai palton”

Soldat-sovietic-Berlin

Rău era cu “die, der, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie!

Apucăturile fine ale tovarășilor din răsărit sînt exhibate din nou zilele astea. N-au nici o apăsare, cu toate că și-au dat petlițele jos de pe uniforme. Cum n-au avut nici la eliberarea Bucureștiului de sub jugul fascist, în 1944. Beneficiile aduse de „eliberatori” au fost evocate de Constantin Tănase, care, la un an de la invazia sovietică din 1944, încă mai juca în București. Într-unul din spectacolele sale, satirizînd fărădelegile hoardelor bolşevice, între care şi obsesia acestora pentru ceasuri de orice fel (pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare somând victimele: „Davai Ceas!” (dă-mi ceasul)), artistul a introdus vestitul monolog.

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptusite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţînd la iveală un ceas cu pendulă! A spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”.

Două zile mai târziu, marele actor era mort.

În 1975, alţi artişti memorabili români ni-l aduc memorie pe Constantin Tănase, cu filmul Actorul si sălbaticii. Evident că nu puteau să redea detaliile de mai sus, că se supăra fratele mai mare de la răsărit. Au dat-o cu nemţii lui Hitler, că şi de ăia a făcut haz, ca şi de legionari. Însă ăia nu l-au omorât, aşa cum, la indicaţiile preţioase ale cenzurii din epocă, se arată în film. Cei care au trăit perioada respectivă au înteles.

Astăzi pe TVR 2 la ora 20:10 putem vedea filmul Actorul și sălbaticii, cu atît mai mult cu cît zilele astea îl comemorăm și pe actorul Toma Caragiu.

Cum să salvezi o democrație (și să scapi)?

Teroriștii destabilizează Ucraina. Par să fie aceiași teroriști care au acționat în a doua jumătate a lui Decembrie 1989 în Timișoara, București, Sibiu etc. Par să fie aceiași teroriști și fasciști care au devastat sediul TVR din București și incendiat Inspectoratul de Poliție de pe Calea Victoriei în Iunie 1990, înainte să vină minerii chemați de Ion Iliescu să ne salveze.

Dar cine sînt ei de fapt?

Să fie protestatarii care își văd așteptările înșelate și viețile vîndute oligarhilor de la răsărit? Care protestează cu determinarea specifică celor care au ajuns la capătul răbdării, care indiferent de nivelul de educație, cultură, experiență de viață au înțeles dincolo de declarații politice și manipulare că rădăcina răului se află în est?

Nu.

Dacă e să ne luăm după ce s-a întîmplat la noi în 1989 – 1990, teroriștii sînt reprezentanții statului, care fie că nu vor să-și piardă privilegiile ce decurg din relația cu imperiul de la răsărit, fie se tem pentru siguranța lor, fie – mai curînd – amîndouă. Asta a fost și în Decembrie 1989, și în Iunie 1990. Asemenea vechilor cadre comuniste și ale Securității de la noi, reprezentanții statului ucrainian fac un joc dublu: pe de-o parte infiltrează provocatori profesioniști, care incendiază, distrug, rănesc sau omoară membri ai forțelor de ordine, iar pe de altă parte se erijează în salvatori ai națiunii, trimițînd ucigași profesioniști care să-i anihileze pe protestari. Cea mai bună dovadă e că niciodată adevărații teroriști nu sînt prinși, pentru că – nu-i așa – nici ăia nu-s fraieri să plătească pentru oalele sparte și, pînă la urmă, pot fi folositori și data viitoare 🙂 , indiferent cine cîștigă. Schema e clasică.

Că poți să-ți bați joc de proprii conaționali ucigîndu-i, torturîndu-i, mutilîndu-i, mințindu-i cu nerușinare și să scapi este foarte posibil, iar dovada vie este tov. Măi Dragă. Culmea cinismului este că zilele astea, în loc să tacă și să se ascundă într-o gaură neagră, a ieșit din nou să se laude cum a salvat el democrația românească.

Sper ca ucrainienii să nu fie la fel de norocoși ca noi.

Meseria lor este auto?

Pentru că așa cum fiecare conducător auto își dorește ca vehiculul său să înainteze spre destinația dorită, tot așa și politicienii noștri – nu vor să rămînă de căruță. Singurul impediment ar fi că, uneori, între dorințe și capacitatea de a le împlini poate fi o prăpastie pe care n-o pot trece nici cei mai vestiți cascadori. Dar despre asta, mai tîrziu.

Să presupunem că economia noastră este un automobil, șofer este guvernul, dublat de parlament (copilot), iar noi restul îndeplinim simultan rolul de pasageri și componente funcționale, de la fiecare după posibilități, pentru fiecare după nevoi. Motorul acestui automobil este alimentat cu taxele, impozitele și contribuțiile pasagerilor care lucrează în economia reală, unde produc bunuri și servicii. Nu toți pasagerii contribuie activ la alimentarea motorului: unii pentru că nu le permite condiția fizică (vîrstă, sănătate etc.), iar alții pentru că deși apți, le este mai comod să facă blatul cu șoferul nostru, care e precum nașul de pe calea ferată.

Destinația noastră? Aparent există un consens general că aceasta este lumea civilizată. O lume cu mașini frumoase, puternice, eficiente și nepoluante, cu șoferi și pasageri civilizați, care nu călătoresc înghesuiți – ba chiar mai au locuri libere, care circulă pe autostrăzi moderne, care le permit să ajungă în siguranță și confort unde își doresc. Totuși, dincolo de aparențe, sînt cîteva probleme:

  • starea tehnică a mașinii noastre;
  • probleme grave de alimentare cu combustibil;
  • fățărnicia șoferului.

Starea tehnică deplorabilă a mașinii noastre se datorează înainte de toate vechimii ei – o Dacie 1300 de la UAP din anii ”80. Pe urmă, datorită creativității noastre vestite cu care am modificat planurile originale ale producătorului francez, abordînd soluții tehnologice care au făcut – de exemplu – ca o planetară să „țină” doar 10,000 km, în loc de 100,000 km cît rezistau cele originale. Motorul era de asemenea copleșit de capacitatea tehnică românească, însă noroc cu cîțiva pasageri bine intenționați care au înlocuit în parcarea din spatele blocului cămășile cilindrilor cu altele făcute artizanal din țeavă de sondă, iar segmenții cu unii scoși de la un Renault 12 dezafectat. Grație deschiderii de după 1990, unele lucruri s-au îmbunătățit, însă rezultatul tot lasă de dorit:

dacia_1300_bmw_tuning_816Sursa: http://sandero.forum-dacia.com/viewtopic.php?t=448&start=10&sid=c4b670edad11a39a93eabfd66abf3fae

Alimentarea cu combustibil este din ce în ce mai problematică. Traseul actual al circuitului de alimentare cu combustibil (taxe, impozite etc.) are la bază varianta din anii ”80, însă a fost reparat și „îmbunătățit” de atît de multe ori, încît acum e precum labirintul lui Dedal, dar într-o variantă superioară, în care nici unul dintre arhitecți nu mai știe să iasă din el. Pe de altă parte, numărul pasagerilor care contribuie la alimentarea cu combustibil a motorului scade dramatic, pentru că tot mai mulți își dau seama că se află în mașina nepotrivită și coboară din mers spre a se îmbarca în alte mașini, iar alții, tot mai numeroși, realizează că e mai rentabil „cu nașu”, în varianta automobilistică. Colac peste pupăză, șoferul, care observă cum viteza de înaintare a mașinii scade din ce în ce mai mult, apasă pe pedala de accelerație și mai abitir, la asta reducîndu-se de fapt abilitățile sale în domeniul auto (cele de căpătuire prin metode neconvenționale țin de alt domeniu).

Șoferul, în afară de faptul că-i înjură și-i amenință pe puținii pasageri care mai contribuie la sistemul de alimentare al motorului, fiind conștient de starea tehnică a automobilului, deja își face planuri să-l vîndă cu tot cu pasagerii rămași la fier vechi – o cascadorie neautomobilistică, menită să depășească prăpastia amintită la început (se pare că a luat deja un avans). Oricum, șoferii din lumea civilizată îi spuseseră de mult că nu poate intra cu „bolidul” pe autostrăzile lor decît dacă îndeplinește standardele de poluare și siguranță rutieră. Dar cînd tu, șofer, dai banii pe autocolante, folie pentru geamuri, sisteme audio exotice, în loc să repari direcția, motorul, să înlocuiești circuitul de alimentare cu unul eficient, nu faci decît să vinzi iluzii pasagerilor care nu și-au dat seama (deocamdată) că destinația reală nu este lumea civilizată, ci cimitirul de mașini al istoriei.

Rabat la prosperitate

Un studiu publicat de reputata firmă A. T. Kearney numit The Shadow Economy in Europe, 2013 (Schneider, 2013) concluzionează că, pentru „scoaterea la lumină” a activităților economice ce nu se regăsesc în statisticile oficiale, dar care sînt susceptibile a eroda bugetele publice greu încercate ale țărilor europene, ar fi de întreprins următoarele măsuri:

  1. Descurajarea folosirii numerarului:
    • Lărgirea bazei de acceptare a tranzacțiilor cu carduri bancare;
    • Încurajarea folosirii de terminale POS;
    • Încurajarea tranzacțiilor electronice;
    • Încurajarea păstrării banilor în conturi bancare;
  2. Măsuri directe împotriva tranzacțiilor economice care nu apar în statisticile oficiale *:
    • Impunerea legislației împotriva evaziunii;
    • Crearea unui sentiment de culpabilitate contribuabililor;
    • Reducerea birocrației;
    • Promovarea folosirii sistemului financiar (bănci, conturi, carduri etc.);

Potrivit studiului citat, printre factorii care favorizează economia subterană se află beneficiile făcute prin neplata taxelor, lipsa sentimentului de culpabilitate a celor care fac evaziune, risc scăzut de a fi descoperit și ușurința practicării evaziunii prin folosirea numerarului.

Vasăzică numerarul are o reputație proastă, favorizează evaziunea și este piatra de temelie a economiei subterane, iar antidotul este sistemul bancar și tranzacțiile electronice.

Totuși este interesant un alt studiu al aceluiași autor, numit Shadow Economies: Size, Causes, and Consequences (Schneider și Enste, 2000), care, spre deosebire de articolul menționat la început, nu este publicat sub tutela unei importante entități financiare, activă în special în sectorul cardurilor bancare, și care concluzionează că sporirea fiscalității, atît în număr, cît și în cuantum a taxelor, combinată cu reglementarea excesivă și corupția sînt principalele cauze ale creșterii economiei subterane.

shadow gnpSursa: Shadow Economies: Size, Causes, and Consequences (Schneider și Enste, 2000, p. 81)

Între timp, de peste ocean, se aud voci precum cea a lui Paul Krugman, care, în ipoteza unei stagnări economice prelungite, susține că o soluție ar fi „reconstruirea întregului sistem monetar, anume renunțarea la bancnote și plata unor dobînzi negative pentru conturile bancare”. De ce afirmația lui Krugman este o prostie (dar nu nevinovată) explică magistral dl. Bogdan Glăvan în articolul Goana după dobândă negativă în epoca raționalității descrescânde.

Cu alte cuvinte, se întrevede perspectiva unei noi forme de debt bondage, în care nu numai că vom plăti taxe pentru acoperirea efectelor incompetenței și corupției guvernanților, dar vom plăti și pentru lăcomia și incompetența marilor instituții financiare, ale căror pierderi uriașe vor fi sînt acoperite prin dobînzi negative – deja un fenomen cotidian, nu numai prin raportarea la inflație, ci și în termeni nominali.

Iar din timp în timp, sub diverse pretexte umanitare, statul, nu-i așa, va face „prelevări” precum în cazul Cipru de anul trecut, după o schemă promoțională clasică, cu rabat. Rabat la prosperitate.

* Un exemplu de tranzacție economică este următorul: eu merg și cumpăr pîine de la magazinul din sat; prezum că băcanul înregistrează tranzacția pe casa de marcat fiscală și îmi dă bon fiscal; ca să plătesc pîinea am două variante: pot să achit cu numerar (1), sau pot să achit cu cardul (2). În cazul (1), sursa banilor mei nu poate fi determinată, iar aceasta poate fi licită (salariu, pensie, dividende etc.), sau mai puțin licită (în funcție de ce ne dă voie tov. statul 🙂 , cum ar fi din pătrunjelul de la mine din grădină pe care l-am vîndut trecătorilor prin fața curții fără bon fiscal și fără să plătesc impozit pe cîștigul rezultat). În cazul (2), sursa veniturilor mele poate fi mereu aflată, grație informațiilor pe care băncile sînt obligate să le dea statului despre tranzacțiile contribuabililor. Surse de venit „nevinovate” ale contribuabilor, care scăpă de obicei statisticilor oficiale, sînt diverse forme de ajutor bănesc de la rude (de ex. a se vedea căpșunarii), vînzarea de produse din gospodăria proprie etc. O altă formă de tranzacție economică care scapă statisticilor oficiale este autoconsumul (ce își produce contribuabilul în grădina din spatele blocului, sau ce primesc contribuabilii din mediul urban cu titlu gratuit cu ocazia vizitelor „la țară”), care este estimat potrivit Comisiei Naționale de Prognoză (2013, p.12) la 5,3% din PIB -ul anului 2013, în creștere față de anul 2012 (5,1% din PIB), deși probabil că ponderea reală a acestuia este dublă.

Încă un protest

Azi avem ocazia să protestăm împotriva finanțării cultelor religioase* din bani publici. Ridicarea la luptă are loc sub îndemnul „Vrem spitale, nu catedrale”. Momentul protestului este cumva în legătură cu aniversarea a 150 de ani de la emiterea legii de secularizare a averilor mînăstirești din 1863.Mestia_Museum._Archangel_Gabriel._12th_c.

Din acel moment, fiind lipsită de mijloacele de producție pe care le avusese în proprietate, biserica (ortodoxă, dar probabil că și altele) și-a pierdut independența economică. Acest fapt a condus la necesitatea finanțării bisericii de către stat prin diverse scheme de ajutor, chestie care a continuat în perioada comunistă și care se perpetuează și în ziua de azi. Necesitatea asta este justificată politic: românii și-ar fi pierdut rapid simpatia pentru politicienii zilei dacă aceștia ar fi lăsat biserica de izbeliște, iar politicienii (cu unele excepții) n-au ratat să-și facă un titlu de glorie din dragostea lor pentru Dumnezeu și biserică. A ctitori biserici din bani publici e la modă zilele astea [1], [2], [3].

Problema este că, dincolo de independența economică, biserica și-a pierdut libertatea. Nu pot decît să bănuiesc că, prin mecanismul condiționării finanțării (constrîngeri ale bugetului de stat au existat întotdeauna, deci scuze se găseau), a fost alterat întreg sistemul de funcționare al bisericii, cu menirea de a servi interesele potentaților zilei. Arhivele CNSAS sînt grăitoare în acest sens, precum și partizanatul tot mai evident (și obscen!) al bisericii în alegeri, proces legislativ etc.

Or, în această ordine de idei, cred că protestul amintit la început este binevenit, chiar dacă acesta are o altă țintă, pentru că problema spitalelor nu va fi rezolvată prin realocarea fondurilor alocate bisericilor din bugetele publice. Oprirea finanțării de către stat a bisericii este calea redobîndirii libertății, iar biserica ar putea redeveni ceea ce ar trebui să fie.

* Voi folosi termenul generic biserică, în loc de culte religioase.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel

Impozitul anual efectiv – IAE

Citeam ieri pe portalul realitatea.net un articol despre minciuna taxelor mici din România, a cărui argumentație este fundamentată pe raportul Doing Business 2014 publicat de Banca Mondială (2013).

Conform articolului evocat, cota consolidată de impozit plătită de firmele din România exprimată ca pondere din profit este de 42,9%, după cum se poate vedea și în tabelul de mai jos:

cota de impozit consolidat din profitsursa: http://www.doingbusiness.org/data/exploreeconomies/romania#paying-taxes

Mi s-a părut mică ponderea de 42,9% din profit, motiv pentru care am citit metodologia. Și m-am luminat – domnii de la Doing Business nu iau în calcul popularul TVA! E drept că TVA nu este asimilabil impozitului pe profit așa cum sînt taxele și contribuțiile pe muncă plătibile de firmă, însă nici nu poate fi ignorat. E ca și cum v-ați duce la bancă și v-ar spune că rata dobînzii pentru împrumutul pe care-l aveți este de 16.5%, însă cînd vedeți suma lunară de plată realizați că mai e ceva: diverse comisioane care fac ca cei 16,5% să devină 34,5% 🙂 Dacă se adaugă și TVA în discuția asta, procentul devine după estimarea mea aproximativ 60%, aceasta fiind ponderea reală din profit pe care o expropriază tov. statul unui antreprenor mediu 🙁

Așa cum statul a dat o lege care definește Dobînda Anuală Efectivă (DAE) pentru a proteja cetățenii de „apucăturile fine” ale băncilor comerciale, respectiv pentru corecta informare a consumatorilor, tot așa ar trebui să dea o lege pentru definirea Impozitului Anual Efectiv (IAE) plătibil de către o firmă, pentru a-l apăra pe antreprenor de guverne socialiste incompetente și lacome și pentru a-i informa corect pe inconștienții care vor să deschidă o afacere în România.

România 2025

Potrivit portalului Breitbart, într-o prelegere ținută la sfîrșitul lunii Ianuarie 2013 în Washington, DC, Paul Krugman afirmă următoarele (începînd cu minutul 1:02 pînă la minutul 2:23, în clipul de mai jos):

În cele din urmă, avem o problemă. Anume că populația îmbătrînește, costurile cu asistența medicală cresc… iar întrebarea este cum vom plăti pentru asta. Anul 2025, anul 2030, ceva va trebui să dăm… […] Vom avea nevoie de mai multe venituri… Cu siguranță vor fi necesare și niște taxe asupra clasei mijlocii… Nu vom putea susține genul de guvernare pe care societatea și-l va dori fără o creștere a taxelor… asupra clasei mijlocii, poate o taxă pe valoarea adăugată… Și va trebui să luăm decizii în ce privește asistența medicală, plata pentru tratamentele medicale care nu au beneficii demonstrate asupra sănătății. Sau, în varianta pentru cîrcotași – pe care nici n-ar trebui s-o spun pentru că mă va băga în bucluc, comisiile morții și taxele pe bunuri și servicii sînt soluția prin care rezolvăm problema.”

Lăsînd ironiile deoparte, cum credeți că va arăta România într-un orizont de 10 – 15 ani, în condițiile în care guvernarea va merge pe aceleași coordonate (taxe, taxe, taxe și pomeni electorale) ca și în ultimii 10 ani? Credeți că sistemul medical de stat va mai reuși să asigure servicii medicale gratuite la un nivel comparabil cu cel de azi? Sau credeți că sistemul public de pensii va reuși să susțină același nivel al pensiilor cu cel actual?

Chiar dacă ultima frază citată din discursul lui Paul Krugman este doar o ironie aspră aruncată în obrazul republicanilor (în frunte cu Sarah Pallin), guvernanții de pe Dîmbovița au luat-o de bună. Dovada este proiectul de lege a sănătății promovat de un alt reputat economist – Nicolăescu și frecvența cu care folosește doctorul premier cuvîntul taxe. Să le spună cineva că era o glumă!!!

Evaziunea fiscală – între fiscalizarea sărăciei și interesul politic

Există zilele astea un consens straniu între principalele canale media, politicienii de la putere și cei din opoziție: toți par să fie de acord că sursa tuturor relelor este evaziunea fiscală.

Dar ce este evaziunea fiscală? O putem defini foarte simplu ca fiind neplata taxelor, contribuțiilor și impozitelor către stat. Cine face evaziune fiscală? Cei mai vizibili sînt micii comercianți, prin prisma noianului de taxe și impozite pe care le au de plătit. Dar și slujbașii care primesc un „supliment” de salariu „în mînă” fără să-și plătească impozitul, taxele și contribuțiile aferente, intră la rîndul lor în tagma celor care fac evaziune fiscală. La fel ca și meseriașii care-ți zugrăvesc casa, îți repară instalația electrică sau fac alte mărunte servicii fără a fi înregistrați ca operatori economici plătitori de taxe, ori proprietarii care închiriază locuințe declarînd valori mai mici ale chiriei, sau care înlocuiesc contractul de închiriere cu cel de comodat pentru a nu plăti deloc impozit. Medicul care primește plicul – nu neapărat pentru că cere (sînt mulți care nu fac asta), profesorul care vă meditează copiii (da!); polițistul, comisarul de la garda financiară, OPC, DSV, funcționarul numit generic „organul”, care și-a făcut casă de 400 de metri pătrați, este posesorul unui parc auto de 150.000 de euro și petrece concedii de mii de euro, totul dintr-un salariu de „bugetar sărac și cinstit”, pentru că au venituri pe care nu le declară și pentru care nu plătesc impozit. Urmează vedetele: media – la începutul anilor 2000, cam pe cînd s-a introdus legislația pentru microîntreprinderi cu impozit fix de 1,5% pe venit, marea majoritate a salariilor mari din trusturile media au început să fie plătite ca servicii presatate pe bază de contract sau drepturi de autor. Pe urmă avem cetățeni de la periferia societății care aparent nu au nici o sursă de venit declarată, dar care stăpînesc palate cu turnulețe și se deplasează să-și încaseze ajutoarele sociale cu automobile de peste 50 de mii de euro. Corporatiștii care se deplasează cu automobilele de serviciu în interes personal, care folosesc telefonul de serviciu în interes personal și care își decontează vacanțele ca deplasări în interes de serviciu * . Nu în ultimul rînd, trebuie să-i amintim pe politicienii care cheltuie sume de ordinul zecilor de mii sau al sutelor de mii de euro în campaniile electorale, dar care nu pot justifica de unde au respectivele sume. Batista e pusă pe țambal pentru că nici politicienii de la putere și nici cei din opoziție nu au interes să-și taie craca de sub picioare. Probabil că lista ar putea continua, iar întrebarea potrivită ar trebui să fie „cine nu face evaziune fiscală?”, pentru că răspunsul ar putea fi mai scurt.

Care este problema de fapt? Problema este felul cum stabilește statul limita veniturilor de la care trebuie plătite taxe și impozite. De ce ar exista o limită? Ar trebui să existe o limită pentru că de la un anumit nivel al veniturilor în jos, activitatea de impunere și colectare de taxe și impozite este mai costisitoare decît valoarea cumulată a taxelor și impozitelor colectate, deci ineficientă economic. Sistemul fiscal actual este foarte democratic, dar perfect imbecil – practic nu există o limită de venit sub care nu se plătesc impozite.

Care sînt efectele evaziunii fiscale? Pentru a putea oferi un răspuns la întrebarea asta ar trebui să facem o disociere a fenomenului evaziuniii fiscale, dincolo de prevederile codului fiscal:

  • mica evaziune fiscală – o parte dintre comercianți, profesorii care dau meditații, medicii care primesc plicul, salariații care primesc „suplimente” de salariu etc. Fenomenul micii evaziuni a existat întotdeauna, de pe vremea lui Ilie Moromete și mai în urmă. Combaterea acestui fenomen cu mijloacele clasice de coerciție a fost și va rămîne mereu sortită eșecului, nefiind altceva decît o tentativă de fiscalizare a sărăciei. În plus, ar trebui ținut seama că nivelul acestui fenomen este oarecum constant pe perioade lungi de timp. Cu alte cuvinte, mica evaziune nu poate fi invocată drept cauză a degradării mediului economic și a scăderii încasărilor actuale la bugetul de stat, pentru că a existat și în urmă cu 2 ani, și în urmă cu 5 ani, și în urmă cu 20 de ani, ba chiar într-o măsură mai mare decît acum. O abordare istorică detaliată a fenomenului poate fi citită pe blogul lui George Damian – Fiscalitatea fanariotă, o lecție de istorie pentru guvernul Ponta.
  • marea evaziune fiscală – persoane și firme care folosesc companii offshore în mod abuziv (funcționarea și folosirea acestora nu este ilegală în sine), tranzacții comerciale intracomunitare sau de export-import fictive, folosirea abuzivă a instrumentului insolvenței (care este necesar și legal în sine) etc. Mecanismele marii evaziuni se bazează fie pe lacune ale legislației (se poate afirma că avem un corp legislativ inept și incompetent), fie pe corupție la cel mai înalt nivel al politicii, fie pe amîndouă. În orice caz, numărul celor care joacă în liga mare a evaziunii fiscale este mic, iar aceștia ar putea fi ușor controlați și aduși în parametri legali. Dar asta nu se întîmplă. Pentru exemplificare, Raportul Curții de Conturi pe anul 2011 (Curtea de Conturi, 2012, p. 16) avansează suma de 56 miliarde Lei (12,5 miliarde EURO) ca fiind suma „abaterilor cu caracter financiar-contabil” constatate la nivelul anului 2011 în instituții de stat, autorități publice locale și centrale și societăți cu capital majoritar de stat!

Deci practica statului nostru privind taxele și impozitele se concretizează în fiscalizarea sărăciei și ineficiența instituționalizată legată de marea evaziune fiscală. De ce sîntem aici?

  • Pentru că prin fiscalizarea sărăciei este stimulată mica evaziune, care, la rîndul ei induce un sentiment de culpabilizare, dar și o creștere a toleranței față de fenomenul evaziunii în general. Acesta este mecanismul prin care statul își transformă o mare majoritate a cetățenilor în infractori.
  • Pentru că mica evaziune este terenul fertil pe care se cultivă marea corupție, păstorită de organele statului care „mulge” și distribuie banii negri în proporții variabile între buzunarele proprii și politicieni, respectiv partidele politice;
  • Menținerea în aceiași categorie a micilor evazioniști cu marii evazioniști prin felul cum este construit sistemul fiscal de la noi este de natură să-i mascheze pe cei din urmă;
  • Pentru că marea evaziune este sursa secretă de bani pentru necesitățile tot mai multe și mai ample alte clasei politice. Iar marii evazioniști nu vor fi „prinși” decît accidental, pentru că aceștia sponsorizează tot spectrul politic, iar dacă totuși asta se întîmplă, ajung ca în bancul ăla în care o să îi bată ca să tacă;
  • Pentru că evaziunea fiscală este scuza perfectă pentru a ascunde incompetența și lipsa de acțiune a guvernanților, motivată prin amploarea terifiantă a fenomenului. De altfel, guvernul va aloca tot mai mulți bani și resurse pentru fiscalizarea sărăciei și totuși niciodată nu vor fi de ajuns.
  • Pentru că guvernanții știu că dacă ar forța lucrurile pînă în pînzele albe cu fiscalizarea, economia ar intra în colaps, șomajul și prețurile principalelor bunuri de consum ar exploda, cu consecințe sociale greu de anticipat.

Dincolo de ipocrizia statului și a guvernanților legată de tema evaziunii fiscale, simptomele par să indice un autism colectiv, ale cărui consecințe le vom suporta curînd cu toții.

Cum rezolvă alții problema cîinilor

Că autoritățile de la noi sînt inepte și corupte știe toată lumea. Atunci cînd nu fac nimic în legătură cu o anumită problemă, se dovedește că e convenabil – nici un funcționar nu trebuie să-și suprasolicite neuronul, iar riscurile a face greșeli sînt minime, dar și profitabil – există un număr important de cetățeni pe care îi mulțumește lipsa acțiunii firești, care devin importanți în context electoral.

romania-condamnata-de-cedo-din-cauza-cainilor-vagabonzi-crop-644x416

Sursa: http://www.ziarulring.ro/stiri/30268/romania-condamnata-de-cedo-din-cauza-caini

De aceea, mi-am zis să cercetez cum fac alții cu cîinii vagabonzi.

Canadienii pornesc de la niște definiții simple și reguli clare. Pe de o parte problema se centrează pe responsabilitatea proprietarului de animal de companie față de societate și mediu, iar pe de altă parte se tranșează eficient ce se întîmplă cu cîinii, pisicile, aligatorii etc. (animale presupuse a fi) de companie care se plimbă fără stăpîn prin locuri publice.

Reducînd aria de cercetare, legislația canadiană vorbește despre cîinii arestați (impounded dogs). Primăria orașului Calgary clarifică problema în 11 rînduri de text:

Cîinii din lista de mai jos […] au fost arestați de către Serviciul pentru animale pentru că se deplasau liber în zone publice, fapt care constiuie o încălcare a Legii privind deținerea responsabilă a animalelor de companie. Un cîine care se deplasează liber creează probleme de siguranță pentru populație și pentru cîine. Cîinii arestați sînt ținuți în prezent la Centrul de servicii pentru animale aflat la adresa 2201 Portland Street SE. Cîinii arestați care pot fi identificați pe baza unui medalion cu număr de licență, a unui tatuaj lizibil sau a unui microcip cu informații actuale, sînt găzduiți pentru zece (10) zile. Cîini arestați ce nu pot fi identificați sînt găzduiți pentru patru (4) zile. Cîinii nerevendicați de către proprietarii lor în acest interval (4, respectiv 10 zile, n.m.), vor fi supuși unei evaluări comportamentale și de sănătate, iar dacă se consideră potriviți pentru adopție, aceștia vor deveni disponibili pentru adoptarea de către public. Găzduirea îl costă pe proprietar 40 CAD, dar pentru încurajarea revendicărilor în prima zi nu se percepe taxă, în a doua doar 21 CAD.

Activitatea de găzduire și gestionarea procesului de adopție sînt realizare de către organizații precum PetHarbor.

Proprietarii de cîini sînt obligați să se asigure ca patrupdele lor:

  • Au și poartă un număr de licență obținut de la primăria orașului Calgary atunci când acesta are vîrsta mai mare de 3 luni.
  • Nu se deplasează liber. Cu alte cuvinte, cîinii trebuie să fie sub controlul sau pe proprietatea proprietarului lor.
  • Sînt ținuți în lesă în permanent, cu excepția unor indicatoare de atenționare care indica altfel, sau a situației cînd sînt într-o curte privată împrejmuită.
  • Sînt sub control în zonele desemnate pentru ne-uzul lesei. Acest lucru înseamnă că trebuie să răspundă la comenzi prin semne și vocale.
  • Nu mușcă și nu rănesc pe nimeni.
  • Nu aleargă, amenință sau atacă persoane sau alte animale.
  • Nu latră, urlă sau deranjează pe nimeni.
  • Nu provoacă daune.
  • Nu împăștie gunoi.
  • Nu umbla prin curțile școlilor, locuri de joacă, terenuri de sport, terenuri de golf, cimitire, zone de scăldat sau de înot.
  • În timp ce se află pe o zonă de trafic pietonal să se afle legat cu o lesă de nu mai mult de doi metri, să rămînă pe partea dreaptă a zonei de circulație, să nu interfereze și să nu obstrucționeze alți trecători.
  • Nu sînt lăsate nesupravegheate în timp ce sînt legate.

Proprietarii de câini sînt obligați de lege:

  • Să posede mijloace adecvate să adune fecalele cîinelui.
  • Să ridice toate fecalele produse de cîinele lor atît din locurile publice cît și de pe proprietatea lor.
  • Să nu meargă pe bicicletă, skateboard sau patine ținînd un câine în lesă.

Amenzile pentru nerespectarea celor de mai sus sînt cuprinse între 25 și 1500 CAD.

Concluziile sînt – ca și definițiile și regulile de mai sus – simple. Nu trebuie decît să copiem 🙂 La asta ne pricepem destul de bine. Autoritățile canadiene își protejează cetățenii și mediul, ale noastre nu. Organizațiile de protecție a animalelor nu au decît să-și reverse toată dragostea și banii către centrele pentru cîini vagabonzi.

Singurele impedimente de surmontat sînt funcționarii și politicienii imbecili și fricoși precum și gălăgioasa ceată de „iubitori” de animale, a căror dragoste izvorăște dintr-o profundă (și patologică) instabilitate emoțională. 

—————

Actualizare.

A propos de funcționarii și politicienii de care pomeneam mai sus, vedeti aici reacția primarului Oprescu http://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-15509224-primarul-general-sorin-oprescu-face-declaratie-presa-miercuri-incepand-ora-18-00-edilul-fost-negasit-desi-copil-patru-ani-fost-sfasiat-caini.htm

Actualizare 2:

O ființă pe nume Lavinia Mirela Nica, în calitate de voluntar al ONG-ului Caleidoscop, a semnat pe formularul de adopție / revendicare de la Adminsitrația pentru Supravegherea Animalelor, asumîndu-și responsabilitatea pentru cîinele presupus ucigaș. „Teoretic trebuia sa am grija de el, practic nu. Pentru ca nu erau scosi pe nume propriu ci pe numele asociatiei. Daca trebuie sa invinovatim pe cineva, trebuie criticata asociatia pentru ca nu si-a asumat responsabilitatea. Era o situatie de compromis, primaria stia, dar trebuia sa eliberam locurile. Am inteles ca s-a ajuns la moartea unui copil, dar asta a fost. A fost un accident. Eu am constiinta curata si ma ocup in continuare sa salvez animale”. Sursa http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/declaratia-femeii-care-l-a-luat-pe-semnatura-pe-cainele-ucigas-un-accident-am-constiinta-curata.html

Transportul public, sau dovada ineficienței statului

Locuiesc de ceva ani în preajma capitalei, într-o comună ilfoveană transformată peste noapte în oraș. Înainte să mă fi mutat aici am locuit în București, însă cunosc zona de la începutul anilor ’80. Minunata comună (chiar dacă i-au schimbat statutul, tot aia e, doar cu taxe mai mari) a fost legată de București prin linii ale transportului public metropolitan timp de peste 30 de ani. În urmă cu cîțiva ani RATB a decis că rutele de la periferia orașului nu sînt rentabile și le-a sistat. În locul lor au apărut minunatele curse MAXI-TAXI. Prețuri mari, condiții de lumea a treia.

maxi taxi

Sursa: http://tramclub.org/viewtopic.php?p=93457

Interesant este că acolo unde RATB se declară învins, firmele private prosperă. Cum e posibilă chestia asta?

Ipoteze de lucru:

  1. Întreprinderile private sînt mai eficiente decît cele de stat, în condițiile în care atît întreprinzătorii privați cît și statul desfășoară activitățile specifice în condiții perfect legale.
  2. Întreprinderile private sînt mai eficiente decît cele de stat pe seama „ocolirii” unor prevederi legale, pe care statul le respectă.
  3. Întreprinderile private sînt la fel de eficiente ca cele de stat, însă din cauza unor interese obscure, statul preferă să iasă din competiție, lăsînd posibilitatea privaților să formeze un oligopol.

Să le luăm pe rînd.

1. Că privații reușesc acolo unde statul dă greș e evident. QED. Totuși, probabilitatea ca premisa asta să fie reprezentativă pentru ce se întîmplă în viața reală e destul de mică, pentru că nereguli au loc și la întreprinzătorii privați, și la stat.

2. Premisa avantajului pe seama ocolirii legislației de către privați în detrimentul afacerilor licite ale statului. Acuma se pun următoarele întrebări: Cine autorizează firmele private de transport? Cine reglementează domeniul transportului public? Cine controlează respectarea legislației specifice acestui domeniu? Răspunsul e unul singur – statul. Cu alte cuvinte, dacă privații au un avantaj nemeritat pe seama nerespectării legislației, e vina statului.

3. Strategia non-combat din interes a întreprinderilor de stat este obiectul muncii al unor instituții de stat. Mai simplu de atît nu se poate – statul e de vină cînd statul nu își face treaba.

Concluzia mi se pare destul de evidentă: statul este incapabil să asigure servicii publice decente în condiții de eficiență și rentabilitate economică, însă a ales să căpușeze întreprinderile private, atît la nivel al fiscalității cît și la nivel de interes personal (al organului) și/sau de grup (partid). Ca să nu se revolte cumva, statul are grijă să-l culpabilizeze sistematic pe întreprinzătorul privat, astfel încît acesta să nu poată beneficia de simpatia populației.

Lucrurile sînt mai simple decît s-ar putea crede. RATB ar trebui să-și reorganizeze traseele așa-zis nerentabile pe aceleași baze ca și întreprinzătorii privați cu MAXI-TAXI. Șoferul ar trebui să vîndă și bilete. Cine nu plătește nu urcă. Privații au dovedit că se poate. Totodată, aceiași șoferi ar trebui recompensați în funcție de încasări. Fac pariu pe 10 abonamente pe toate liniile la RATB pe un an că în 6 luni traseele „nerentabile” ar deveni rentabile, iar companiile MAXI-TAXI ar diminua prețul și ar oferi servicii mai bune. Sau ar dispărea. Dacă există voință se poate schimba și statutul RATB, și contract colectiv de muncă și orice. Dar există voință?

Desigur, cotârlele (COTAR și primarele doctor) ar trebui să lucreze 30 de minute pentru intersul public.