Nae Cațavencu și statul paralel

Am luptat și am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! Ieri bigotismul, azi liber-pansismul! Ieri întristarea, azi veselia! … Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituțional!

La fel de combativi ca directorul ziarului Răcnetul Carpaților, cațavencii de azi nu ostoiesc cu statul paralel. Și dă-i, și luptă! Mi se pare remarcabil cum, la aproape 150 de ani de la prima demascare de proporții a statului paralel, încă dezbatem la modul serios această temă.

Cetățeni responsabili, unii dintre ei oameni educați, cu pretenții, descoperă brusc marea problemă a țărișoarei noastre dragi și se năpustesc fără rezerve să condamne ce? Jocurile de culise și traficul de influență care reprezintă o constantă în toată istoria omenirii. Fie că e vorba de monarhi, șefi de state, politicieni, agenți de informații, diplomați, reprezentanți ai clerului sau promotorii unor mișcări subversive, toți au făcut parte din una sau mai multe facțiuni ale ecosistemului statului paralel.

Pentru că da, statul paralel este fomat din mai multe facțiuni. De exemplu, pe timpul lui Ceaușescu erau cel puțin trei asemenea facțiuni – cea filo-sovietică, cea naționalist-protocronistă și cea filo-occidentală. Ceaușescu era reprezentantul celei de-a doua, cea mai puternică, iar evenimentele din Decembrie 1989, au schimbat această stare de lucruri, aducîndu-i pe reprezentanții primei facțiuni la putere. Chestia e că, pe la sfîrșitul anilor ”90, facțiunea filo-rusă de la noi a rămas fără susținerea vecinului de la răsărit, unde venise la putere un filo-occidental (Boris Yeltsin), moment speculat de filo-occidentalii de la noi, care ne-au pus pe o traiectorie de aderare la NATO și mai tîrziu UE. Evident că lucrurile nu au mers lin, cei din facțiunile adverse – naționaliștii și mai ales filo-rușii nu au încetat nici un moment să saboteze eforturile diplomatice și politice de raliere la valorile occidentale, apelînd sistematic la acele tehnici subversive (manipulare, șantaj, mită) care formează de fapt imaginea de bau-bau a statului paralel. Da, facțiunea filo-occidentala s-a organizat și a reușit încet-încet să taie dintre capetele balaurului filorus și al celui naționalist. Am putut vedea astfel condamnări la cel mai înalt nivel pentru mită, pentru trafic de influență, pentru șantaj, pentru abuz în serviciu. Desigur că demersul facțiunii pro-occidentale nu a fost fără cusur, fiind marcat și el de trădări și abuzuri, dar pentru omul de rînd este mai curînd îndreptățit. La capătul celălalt, reprezentanții celorlalte două facțiuni, care au furat, mințit și s-au îmbogățit din jafuri făcute cu impunitate, țipă ca din gură de șarpe că nu li se respectă drepturile (sic!), că se folosesc tehnici ale serviciilor de informații ca să fie prinși și că se fabrică dovezi împotriva lor, ca și cum averile pe care le au ar fi putut fi strînse dintr-un salariu de bugetar în doar cîțiva ani.

Dacă lăsăm ipocrizia și spaimele nejustificate deoparte, problema noastră azi nu este existența statului paralel, pentru că el a existat și va exista încă multă vreme de acum încolo, ci care este agenda acestuia. Rămîne să ne hotărîm ca nație încotro vrem să o luăm – fie pensii speciale, pomeni electorale, jaf în bugetele publice, incompetență pe toate palierele administrației publice, aplicarea polarizată a legii, limitarea drepturilor civile, mita ca mod de viață, toate sub conducerea unei grupări care își negociază libertatea și susținerea externă prin sacrificarea siguranței naționale, fie stat de drept, egalitate în fața legii, cheltuirea responsabilă a banului public, promovarea pe bază de merite și revenirea la buna morală.

Este o certitudine că opoziția liberală („statul paralel”) va îndeplini toate dezideratele de mai sus? Probabil că nu, însă nu e nici o îndoială că actuala putere va compromite orice idee de democrație, libertate și stat de drept, aruncîndu-ne într-o realitate paralelă infernală.

Comisia pentru adevăr

Oricum, pentru a afla adevărul, poate e nevoie de o comisie.Florin Iordache

Declarațiile și atitudinile recente ale politicienilor de la putere cu privire la justiție îmi aduc aminte de Nicolae Ceaușescu.

Multă lume îi lua apărarea piticului în legătură cu situația grea în care se zbăteau românii la sfîrșitul anilor ”80, că, vezi Doamne, nu știa, că era izolat de realitate de oamenii răi etc.

În august 1989, Ceaușescu a acceptat să dea un interviu revistei Newsweek. Jurnalistul american Michael Meyer rememorează începutul interviului, cînd îl întreabă pe Ceaușescu despre penuria de alimente.

  • Cum să fie penurie de alimente?!
  • Păi am fost în magazine alimentare și n-am văzut nimic pe rafturi.
  • Da, pentru că totul este păstrat în depozite.

Cam aceeași este reacția ministrului justiției în legătură cu modificarea legilor justiției, cu revocarea șefei DNA și așa mai departe. La fel și cu șeful camerei deputaților care vrea să valideze adevărul prin parlament. Adevărul lor. Asta a făcut Ceaușescu, asta fac și ăștia de acum: „Pentru că putem!” – ca niște veritabili smardoi. În plan intern aproape nimeni nu mai are curaj să protesteze, pentru că fie te arestează pentru fapte închipuite, fie te dau în judecată pentru defăimare, fie te reclamă la una din instituțiile preș care te execută fără să clipească. Iar pe excentricii care mai au curajul să zică ceva, din nou la fel ca pe timpul lui Ceaușescu, după ce îi saltă de pe stradă, îi trimit și la psihiatrie, pentru că, nu-i așa, doar un nebun ar mai putea să protesteze într-o societate capturată de mafioți.

Iar ziariștii străini, politicienii străini și responsabilii din diversele structuri europene din care (încă) facem parte, sînt luați la mișto după modelul din dialogul de mai sus.

Problema smardoilor este că, încet-încet, rămîn fără legitimitate și ajung să se bizuie doar pe forță, asemenea lui Nicolae Ceaușescu. Doar că nici asta nu ține prea mult, pentru că cultivarea corupției și incompetenței nu poate duce decît la criză economică, foame, dificultăți de a plăti salarii și, mai ales, pensii, la fel ca…

Iar atunci sfîrșitul ăstora va fi tot ca al lui Ceaușescu.

Cîntarea României. Reloaded.

Democraţia nu trebuie înţeleasă denaturat.” N. Ceaușescu

Unul dintre cele mai abjecte lucruri produse în perioada socialist-ceaușită a fost festivalul Cîntarea României (1976 – 1989).

Pentru cine a deschis televizorul mai tîrziu, „Cântarea României era definită ca un “festival al educaţiei şi culturii socialiste…, amplă manifestare educativă, politico-ideologică, cultural artistică de creaţie şi interpretare, menită să îmbogăţească şi să diversifice viaţa spirituală a ţării, să sporească aportul geniului creator al poporului român la patrimoniul cultural naţional şi universal.”. Implicaţia directă era că orice creaţie artistică, dar şi tehnică, orice manifestare culturală, spectacol de amatori sau folcloric, reprezentaţie teatrală, etc. trebuiau să obţină aprobarea „activiştilor” responsabili cu Cântarea României, prezenţi în fiecare întreprindere şi în fiecare sat.” (Tismăneanu et al, 2007, p. 602).

În fiecare sat… Citim azi (2018 a.d.) în Republica.ro că <<Angajații Primăriei Bascov (Argeș, n.m.) au trimis „la Măruță”, de pe telefoanele de serviciu, mii de SMS-uri în valoare de 100.000 de lei ca să câștige concursul „Duelul Ansamblurilor”>>. Potrivit articolului, sînt cîțiva consilieri care s-au opus decontării celor 100.000 Lei din bugetul public al localității, dar probabil că vor fi ignorați.

Ce avem noi aici? Ca și pe timpul lui Ceaușescu, avem în fiecare sat, oraș etc. activiști politici de ispravă care se ocupă cu distrarea populației. Din cam toate partidele. Care organizează din bani publici de la festivaluri, tîrguri, evenimente culturale – concerte, piese de teatru etc., evenimente sportive, sponsorizări de echipe de handbal, ziare editate-printate-distribuite gratuit, campanii de promovare la antena3, pînă la concursuri gen „Cea mai frumoasă façadă”.

Ca și pe timpul lui Ceaușescu, activiștii de partid se ocupă cu distragerea atenției de la problemele reale ale societății – lipsuri și subdezvoltare economică generate de corupție, incompetență și orgolii primitive, respectiv cu fabricarea unei pseudo-realități roz, cu multe brizbriz -uri.

Ca și pe timpul lui Ceaușescu se cenzurează la greu – fie că e vorba de rețele de socializare, unde activiștii de partid șterg comentarii critice și blochează utilizatori, sau redacții de știri, se fac denunțuri, se fac liste negre, se fac presiuni, se întrerup proiecții de film în săli publice de spectacol în timp ce autoritățile se uită în partea cealaltă etc. Decît să reclami un abuz al unui funcționar din primărie sau al unui director de gradiniță, mai bine îți vezi de treabă, că nu știi pe cine deranjezi…

Ca și pe timpul lui Ceaușescu avem artiști care nu au nici o jenă să ridice osanale politicienilor zilei și să-și vîndă prestațiile la evenimentele „culturale” (de fapt electorale, dar plătite din bani publici) organizate de activiștii de partid, devenind abonați cu drepturi depline ai bugetelor publice locale și centrale.

Că sînt unii – destul de mulți, după opinia mea, care gustă genul ăsta de distracție, validînd astfel cumva democratic alocarea resurselor publice, n-am ce să fac, însă nu pot trece cu vederea cîteva aspecte supărătoare care vin la pachet cu noul festival al culturii și educației socialiste: resuscitarea naționalismului, intoleranța față de tot ce nu e conform cu linia oficială, reincriminarea delictului de opinie, jaful generalizat.

Se pare că omul nou pe care voia să-l creeze geniul din Carpați nu numai că a fost un experiment reușit, dar a făcut și pui. Nu m-ar mira să apară din nou organizațiile de șoimi ai patriei, pionieri și taberele PTAP.

  • Tismăneanu, V., Alexandrescu, S., Berindei, M., Ticu Dumitrescu, C., Filipescu, R.,
    Ierunca, V., Ilieşiu, S., Kligman, G., Lovinescu, M., Manolescu, N., Oprea, M., Patapievici, H.-R., Petrescu, D., Pippidi, A., Rusan, R., Salat, L., Tănase, S., Vasile, C.,  Zub, A. 2007. Raport final. București: editura Humanitas.

Statul a dat, statul a luat, numele Statului fie…

Guvernanții s-au gîndit că, printre alții, bolnavii de cancer cîștigă cam prea mulți bani din indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate (concedii medicale).

Așa că au dat OUG 3 / 2018 (08 Februarie), în care au modificat baza lunară de calcul a contribuției de asigurări sociale datorate bugetului asigurărilor sociale de stat (articolul 144 din codul fiscal – legea 227 / 2015). Astfel, noua bază lunară de calcul este chiar suma reprezentând indemnizația de asigurări sociale de sănătate de care beneficiază asiguratul nostru bolnav de cancer, baza de calcul fixă existentă anterior, reprezentând 35% din câștigul salarial mediu brut la nivel național, fiind eleminată.

Rezultatul este că pentru un ghinionist bolnav de cancer asigurat la casa natională de asigurări de sănătate din România care avea salariul brut la nivelul mediu național (4.000 Lei), după aplicarea OUG 3 / 2018 va avea indemnizația lunară de asigurări sociale de sănătate redusă cu 572 Lei (-17%), de la 3.272 Lei net la 2.700 Lei. *

Modificarea nu afectează asigurații în mod uniform – pe cei cu venituri mici (de exemplu 1.500 Lei brut în stagiul de cotizare) îi va afecta foarte puțin, însă cei cu venituri mai mari înregistrate în stagiul de cotizare îi afectează cu sume importante (scădere de peste 20%), după cum se poate vedea în graficul de mai jos:

Aici este un tabel de calcul pentru salariul net** în condițiile anului 2018. Nu se știe cît o să dureze pînă o să modifice din nou legislația.

* Sumele prezentate pot avea valori diferite în funcție de parametri cum ar fi stagiul de cotizare, persoane aflate în întreținere și alții, așa cum sînt definiți în oug 158 / 2005, legea 227 / 2015 și altele.
** Tabelul de calcul prezentat este destinat exclusiv calculului in scop estimativ a salariului si a indemnizației lunare de asigurări sociale de sănătate. Deși a fost făcut cu bună credință, declin responsabilitatea legală pentru orice eroare de calcul. Erorile vor fi corectate imediat dacă îmi sînt aduse la cunoștință aici.

Reputație doar cu buletinul

Unul dintre cele mai prețuite lucruri ale oamenilor din societățile civilizate este reputația, pentru că reputația este sursa încrederii, substratul pe care s-au clădit societățile civilizate moderne.

Dincolo de definiție, reputația este un indicator de predictibilitate, iar buna reputație a unei persoane se clădește pe asumarea de către aceasta a unui set de valori distilat în sute de ani din învățăturile filosofilor antici și din morala creștină. Setul ăsta de valori cuprinde între altele cinstea, altruismul, răbdarea, onestitatea, modestia, politețea, integritatea și a fost adoptat în societate în mod natural, nu atît din considerente pecuniare, ci din înțelegerea faptului că asta este condiția sublimă a naturii umane.

Clădirea unei bune reputații pornea de timpuriu și nu era ușoară, pentru că pe lîngă vicisitudinile vremurilor, trebuiau înfruntați proprii monștri: teama, poftele, lenea etc. Buna reputație avea avantaje, în sensul că deschidea calea către lumea bună, unde procese sociale sau economice destul de complicate și anevoiase pentru individ deveneau foarte facile. Într-un sens mai larg, pentru societate, reputația a constituit catalizatorul unei dezvoltari fără precedent prin facilitarea interacțiunilor dintre indivizii cu bună reputație și marginalizarea celor cu potențial de a face rău.

Pe la începutul secolului XX reputația a început să cadă în desuetitudine, așa că niște indivizi cu spirit antreprenorial au găsit un bun prilej să acționeze: pe de-o parte au început să le transmită oamenilor că e în regulă să mai calce strîmb din cînd în cînd, ba chiar este amuzant și relaxant, iar pe de altă parte au început să fabrice industrial bune-reputații pentru cine avea disponibilitatea să plătească suficienți bani.

Apoi, fenomenul declanșat de firmele de public relations a fost amplificat de stat, care, extinzînd limitele contractului social peste drepturile naturale, s-a insinuat ca garant absolut la toate nivelurile societății. Din acel moment, semnificația reputației a scăzut puțin cîte puțin pînă în zilele noastre cînd a ajuns o glumă, iar concubinajul fățiș dintre stat și firmele de public relations nu mai scandalizează pe nimeni.

Din 2015 în China se desfășoară un mega experiment, în care sute de milioane de utilizatori de smartphone sunt atrași într-o schemă de creditare care îmbină tehnologia plăților electronice (non-bank online payment market) cu comportamentul indivizilor pentru stabili un fel de reputație digitală, numită social credit. După cum spune articolul de pe Wired.com, lucrurile au început în 2011 cînd Alipay, o companie din Alibaba Group, a introdus întîi plățile electronice prin scanarea de coduri QR cu smartphone -ul. În 2015 Ant Financial – noua denumire a Alipay, era una dintre cele 8 firme care a primit aprobare din partea Băncii Chinei să dezvolte o platforma proprie de credit scoring. Altgoritmul folosit de Ant Financial în aplicația Zhima Credit nu ține seama doar de situația patrimonială a individului, ci mai degrabă de comportamentul acestuia, și nu oferă pur și simplu o limtă de credit ca sumă de bani, ci un index format din trei digiți, care poate lua valori între 350 și 950, unde 950 este valoarea favorabilă. Măsura comportamentului este dată de sistemul de evaluare pe care îl au la dispoziție ofertanții de produse și servicii (sunt sute) aflați sub contract cu Ant Financial. Mai mult decît atît, prin aplicația de social media din Zhima Credit, scorul personal este influențat de creditul social al prietenilor din rețeaua de socializare. În cuvintele lor,  <<Zhima Credit “ se va asigura că oamenii răi nu-și vor găsi loc în societate, în timp ce oamenii buni se vor putea mișca deplină libertate.”>> (Lucy Peng, company’s chief executive, as quoted as saying in Ant Financial.).

Avantajele acestui sistem de reputație digitală sînt evidente – oamenii vor deveni destul de repede mult mai civilizați, nivelul de încredere va crește la cote neîntîlnite într-o societate în care neîncrederea era un dat cultural, iar progresul îi va lovi mai puternic decît a lovit civilizațiile apuse în ultimele două secole. Dezavantajul este că această reputație digitală se bizuie pe un cod amoral, ba chiar ușor (de) politizat. După cum remarcă Mara Hvistendahl, autoarea articolului citat, „pentru Partidul Comunist Chinez, creditul social este o tentativă de autoritarism mai puțin evident. Scopul este direcționarea oamenilor către comportamente cum ar fi economia de energie sau obediența față de partid (stat, n.m.).” Granița pînă la o distopie la scară planetară este foarte aproape, dacă nu cumva a fost depășită.

Făcînd un pas în urmă, încerc să-mi imaginez cum ar arăta la noi un sistem de reputație digitală. Nu reușesc. Rațiunea îmi spune că e mai bine așa. Și totuși…

Dreptul de a fi prost

This institution [University of Virginia] will be based on the illimitable freedom of the human mind. For here we are not afraid to follow truth wherever it may lead, nor to tolerate any error so long as reason is left free to combat it.” – Thomas Jefferson.

E deranj mare în America. Sînt (cel puțin) două tabere de zmuciți acolo, dintre care se remarcă un soi de neonaziști și unii numiți generic antifa. Problema nu este doar că sînt îndoctrinați, ci că sînt și violenți.

Pe lîngă nebunii care se duc să-și scoată ochii unii altora, preofensații au găsit ocazia vieții lor și caută să obțină avantaje prin autovictimizare, după un mecanism descris într-un studiu din 2014 produs de Bradley Campbell și Jason Manning. Nici o manipulare, nici o exagerare, nimic nu este interzis în demersul de desființare a „agresorului” și de obținere de noi „drepturi”.

Mai nou, se vorbește despre vindictive protectiveness, care este pasul următor după dreptul indivizilor de a nu fi oripilați de cuvinte, expresii sau idei cu care nu sînt de acord, și care aduce un nou drept – cel de al răzbunării.

Că lucrurile au luat-o razna stau dovadă articole precum cel scris de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt în 2015, in The Atlantic: „The Coddling of the American Mind”:

<<Scopul suprem – din cîte se pare – este să se transforme campusurile universitare în „safe spaces” (spații sigure, n.m.) în care indivizii să fie protejați de cuvinte sau idei care le-ar putea crea disconfort. Mai mult decît atît, mișcarea asta caută să pedepsească pe oricine stă în calea acestui scop suprem, chiar și accidental. Asta este „vindictive protectiveness”. Chestia asta crează o cultură în care oricine trebuie să se gîndească de două ori înainte să vorbească, pentru că altfel va fi acuzat de insensibilitate, agresiune sau mai rău.>>

Dezbaterea de idei a devenit mai mult decît oricînd înainte cîh! pe motiv că simpla enunțare a unora dintre idei ar putea transforma, pentru mințile mai înguste, intolerabilul în acceptabil. Problema este că îngrădirea dezbaterii și a ideilor „periculoase” cu mijloace violente a devenit tolerabilă, ceea ce e intolerabil.

Că pe unii educația și dezbaterea de idei nu o să-i facă bine niciodată este destul de clar, însă la fel de clar este că folosirea violenței o să-i facă mai răi și mai mulți. Poate ar trebui, pur și simplu, să respectăm dreptul fiecăruia de a fi prost.

 

 

 

 

Ce se mai produce la Academia Română?

O să vă judece colegii mei, academicienii!” – Elena Ceaușescu, 25 Decembrie 1989

Academia Română a produs de curînd STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a, (Vlad, et al., 2016). Lucrarea este structurată pe cîteva tematici (școală și educație, resurse naturale, energie etc.) și reprezintă etapa a treia dintr-un proiect mai amplu demarat anterior anului 2014, prevăzut a fi finalizat în anul 2018.

Motivul pentru care am început să citesc lucrarea pomenită mai sus este un titlu de presă care mi s-a părut prea inept ca să fie adevărat – „Soluţia Academiei Române la exodul creierelor: absolvenţii de facultate, obligaţi să lucreze în ţară după terminarea studiilor” de pe ECONOMICA.net .

Ei bine, m-am înșelat, și iată că în capitolul Finanțare din PROIECTUL 1. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10 găsim următoarea alegație *:

Pentru a reduce pierderile de capital uman cu pregătire superioară, prin părăsirea țării, credem că se impune ca orice absolvent de învățământ superior beneficiar al subvenției de la buget să fie obligat să lucreze în țară un interval de timp egal cu durata studiilor subvenționate sau să deconteze cheltuielile cu pregătirea profesională.”(Dumitrache et al., 2016, p. 35)

Acuma se ridică următoarele întrebări:

  • Absolvenții trebuie să lucreze „la stat” sau se acceptă și la privat? Nu de alta, dar privatul ăla s-ar putea să fie o filială a unei multinaționale malefice!
  • Absolvenții trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat sau pot să presteze orice muncă ca să își recapete libertatea?
  • Dacă trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat și nu găsesc un angajator care să-i vrea, îi angajează automat statul? Sau se oferă repartiții la terminarea facultății ca pe vremea lui Ceaușescu?
  • Dacă îi angajează statul fără să fie neapărat nevoie de ei acolo, din ce bani le plătește salariile? Nu cumva din aceiași bani pe care statul îi ia de la milioanele de părinți care plătesc taxe pentru, printre altele, învățămînt gratuit?
  • Nu cumva acuma statul va mări taxele ca să plătească salariile unor absolvenți care sînt împiedicați să își găsească de muncă pe piața liberă a muncii?
  • Oare impunerea de bariere în procesul educațional este de natură să sporească competitivitatea acestuia?

Nu mă aștept ca Academia Română să aibe răspunsuri la întrebările de mai sus, dar, avînd în vedere reacțiile îndoielnice ale unor oameni care au luptat cu „valorile” comunismului în ultimele trei decenii, cred că ar trebui să zăbovim un pic mai mult asupra acestei idei revoluționare. De exemplu, Patrick André de Hillerin:

pah-investitii-copyhttps://www.facebook.com/patrickandredehillerin/posts/10210708079312615

Nu, nu e deloc corect. Investiția în educație nu este același lucru cu investiția într-un mijloc de producție, decît dacă reduci omul la nivelul de unealtă sau sclav. Da, proprietarii de sclavi de odinioară vorbeau despre sclavi și îi tratau ca pe niște active economice, investiții cu potențial de profit. Iar dacă ar fi să luăm în considerare ipoteza asta abominabilă – statul proprietar de sclavi, ar trebui să uităm cu totul că statul este doar un mandatar, iar proprietari sînt cetățenii, care finanțează funcționarea statului prin taxe și impozite din munca lor, în scopul atingerii unor obiective stabilite prin consens democratic. Pe de altă parte, prețul învățămîntulului gratuit (dar pe care îl finanțăm din greu prin taxe și impozite) devine prea mare și insuportabil în momentul în care ne costă libertatea copiilor.

Adevăratele beneficii ale investiției în educație, cel puțin în viziunea etatistă general acceptată, derivă din faptul că absolvenții vor da înapoi societății pe parcursul vieții active mai mult decît au primit, cu condiția să aibe oportunități și libertate deplină de alegere. Faptul că statul finanțează din banii contribuabililor învățămînt gratuit pe bandă rulantă, iar în paralel sufocă economia reală și piața muncii prin politici inepte, corupție, birocrație etc., anulînd orice oportunități reale ale absolvenților, este o problemă a statului care nu trebuie rezolvată pe seama libertații absolvenților.

Întorcîndu-mă la lucrarea însăilată de colectivul coordonat de prof. dr. ing. Ioan Dumitrache, parcurgerea ei mi-a amintit de senzațiile pe care le aveam cînd ni se prelucrau Directivele Congresului al XII -lea al Partidului Comunist Român. Aceeași limbă de lemn, aceeași decreptitudine, aceeași spoială de progresism, aceeași rezonanță socialistă în care statul e în tot și în toate. Bomboana de pe colivă este bibliografia, cu doar cinci referințe, toate fiind din „Strategia Națională … ”.

* educație ≠ învățămînt

EDUCÁȚIE s. f. 1. Fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate. 2. Cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora. ◊ Loc. vb. A face educație cuiva = a educa pe cineva. ◊ Educație fizică = ansamblu de exerciții corporale, practicate în școli și universități, destinat întreținerii calităților fizice ale organismului. [Var.: (înv.) educațiúne s. f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -onis. https://dexonline.ro/definitie/educa%C8%9Bie/864186

  1. Dumitrache, I., Burzo, E., Pop, I.A., Pârvulescu, V., Andronescu, E., Caramihai, S.I., Susan-Resiga, N., Munteanu, R., David, D., Daniel, B.V., Stănescu, A.M., Cazacu, G., Polexa, O.F., Popa S., Colceag, F., Bostan, C.G. și Mircea, E.N., 2016. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10. În: Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române.
  2. Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române. Disponibilă la http://www.academiaromana.ro/bdar/strategiaAR/doc13/StrategiaIII_2.pdf

Uneori votul nostru contează

Dacă am fi într-un scenariu gen waterworld, pe unicul vapor care mai plutește, în căutarea unei iluzorii bucăți de uscat, ar fi mai simplu. Viitorul imediat este cert – dacă nu se acționează, vaporul pe care ne aflăm se scufundă din cauză că ia apă prin nenumăratele găuri din cală.

Cum s-a ajuns aici? E simplu, cei care au avut mandatul să administreze și să conducă vaporul au furat de-au rupt.

Nu este vaporul lor? Nu, nu este vaporul lor. Ne-au împiedicat prin cele mai întortochiate mijloace birocratice să ne facem propriile noastre vapoare mai mici, confiscîndu-ne sumele aferente prin taxe și impozite, oferindu-ne în schimb povești frumoase, despre vaporul comun – mai mare, mai sigur, mai economic, într-ajutorare, egalitate de șanse, echitate socială – că nu toată lumea își permite vapor propriu și ar fi o crimă să-i lăsăm în apă pe cei mai năpăstuiți etc. Așadar este vaporul nostru.

Sună bine – și atunci unde este furtul? Mandatarii au folosit scopurile „nobile” de mai sus ca acoperire pentru o fraudă de proporții biblice: cu banii confiscați de la contribuabili au cumpărat materiale la prețuri de zeci de ori mai mari decît prețul pieței fără licitații sau cu licitații trucate, au plătit lucrări care nu s-au făcut niciodată sau care nu erau necesare etc. Practic, multe dintre lucrurile promise nu s-au făcut niciodată, iar cele care totuși s-au făcut au costat de zeci de ori mai mult decît ar fi fost normal, plus că nu funcționează. Scopurile mandatarilor urmărite consecvent și cu asiduitate au fost două: îmbogățire rapidă prin sifonarea banilor contribuabililor și menținerea la butoane prin cumpărarea de influență.

Furtul explică singur starea actuală de lucruri? Nu, dezastrul nu putea fi obținut fără o doză consistentă de incompetență. Faptul că au avut ca scop căpătuirea prin furt nu i-a împiedicat pe mandatari să calce în străchini magistral, de parveniți ignoranți ce sînt. S-au bizuit apoape exclusiv pe influența cumpărată ca să își spele imaginea publică – vorbe goale și pomeni electorale pentru prostime, contracte avantajoase pentru cei care colaborau benevol, amenințări și șantaj pentru cei care voiau / puteau să protesteze.

Bine, și există vreo ieșire din coșmarul ăsta? Ar fi, însă cei care au suficientă voință și putere să-i înlocuiască pe vechii mandatari sînt dezbinați. Unii sînt de părere că proiectul inițial de vapor comun este o idee bună aplicată prost, iar ceilalți spun că vaporul comun a fost o idee proastă de la bun început, pentru că descurajează inițiativa privată, munca, inovarea, progresul, libera competiție, denaturează relațiile dintre cerere și ofertă etc., ceea ce, oricît de bune ar fi intențiile inițiale, duce la dezastru.

Totuși, în fața evidenței și a iminentului dezastru, de ce nu există un consens? Pentru că s-a instalat o mare lehamite. Oamenii au fost atît de mult mințiți încît nu mai au încredere în nimeni. Pe de altă parte, sînt oameni care se laudă cu opțiunea lor de a nu participa la alegeri. Un mix ciudat de blazare și respingere sofistică a ideii de a alege răul mai mic.

Și de-unde-pînă-unde rău mai mic? Din convingerea că avem ca alternative niște impostori și infractori condamnați (răul mai mare) și niște socialiști de tip nou – îndrăgostiți de modelul de stat asistențialist (welfare state), pe care îi putem bănui în cel mai bun caz de naivitate (răul mai mic). Pe de altă parte, nu avem nevoie de simulări Monte Carlo ca să ne dăm seama că refuzul pe scară largă al membrilor societății de a alege „răul cel mai mic” ne va conduce la răul cel mai mai mare.

Și atunci care e problema? Problema este să scăpăm de cei care ne-au adus în pragul naufragiului, care este o certitudine dacă aceștia rămîn în continuare la putere. Impostorii și infractorii condamnați care ne-au condus pînă acum și-au făcut iahturi personale, iar pentru ei naufragiul nu reprezintă un pericol real. Divergențele de opinii dintre ideologii de serviciu ar trebui să treacă în plan secund – importantă este menținerea pe linia de plutire și reputația celor care sar să ne mențină acolo în viitorul imediat.

Dacă am fi pe un vapor, ar fi mai simplu.

Bunul simț a murit. Trăiască legea!

Incidentul de zilele trecute cu doamna care a traversat prin loc nepermis și a fost arestată de poliție încă face valuri. De fapt, partizanatul dintre cei pro și cei contra polițiștilor a ajuns de-a dreptul psihoză.

Voluptatea cu care oameni educați, cu simțul umorului și de obicei raționali se năpustesc într-o dezbatere cu încărcătură preponderent emoțională, abandonînd cu suspectă ușurință rigorile unei discuții principiale și apelînd la arme din panoplia mahalalei, îmi ridică semne de întrebare pe care mi-aș fi dorit să nu le am. În fond ăștia sînt oamenii care ar trebui să reprezinte normalitatea într-o țară a cărei majoritate își vinde votul pe un kilogram de faină și un litru de ulei și alei cărei repere morale se înscriu în genul „Da dom-le, a luat și el acolo un milion, două. Parcă ce, tu dacă erai în locul lui nu luai?!”.

Dacă am fi extratereștri am putea sintetiza faptele așa: o persoană a traversat prin loc nepermis, încălcînd astfel legea. Cei puși să vegheze la respectarea legii (numim aici polițiștii) au observat încălcarea și au oprit-o pe persoană pentru aplicarea procedurilor specifice (identificarea persoanei, amendă sau avertisment, după caz). Persoana oprită pentru încălcarea legii nu se supune procedurilor legale, refuză să-și decline identitatea, nu recunoaște autoritatea polițiștilor și îi insultă, fapt care constituie o altă încălcare a legii. Situația degenerează fiind necesară folosirea forței pentru stabilirea identității persoanei, a legilor încălcate și a pedepselor potrivite. Cam asta e. De aici începe circul.

Unul dă de înțeles, de exemplu, că aplicarea legii în cazul de mai sus este superfluă, de vreme ce CPT s-a băgat în față la coadă la permise auto și nu l-a arestat nimeni. Ca și cum nesancționarea unei abateri implică automat trecerea cu vederea a tuturor abaterilor. Ca să nu mai vorbim că nu există o lege care să sancționeze contravențional scurt-circuitarea cozii de către un coios, în afara bunului simț care prevede sancțiunea cu oprobiul public. Dar se pare că nu se înțelege diferența…

Altul zice că, de vreme ce temperatura depășea 40 de grade și nu a cauzat nici un accident auto prin traversarea sa, persoana care a nesocotit legea trebuia lăsată să plece fără multă tevatură, chiar dacă a refuzat să-și decline identitatea și i-a înfruntat pe polițiști. Domnul acesta refuză să vadă ipoteza în care persoana care a traversat ilegal suferă de o afecțiune psihică acută sau cronică (accentuată de căldură) și reprezintă astfel un real pericol pentru siguranța circulației, chiar dacă prima dată „a ratat”. Asta cu atît mai mult cu cît ipoteza menționată este susținută de reacția total irațională în fața polițiștilor – dacă ai greșit și ai fost prins nu te ajută cu nimic să-i jignești pe polițiști.

O fostă glorie tv, jumătatea necondamnată a unui cuplu care era amuzant pe sticlă la vremea lui, s-a gîndit să-și facă un titlu de glorie din ironizarea grosolană a unui polițist cu veleități de scriitor care are naivitatea (lăudabilă!) să creadă că legea trebuie aplicată și care s-a remarcat în trecut prin integritate și curaj. Ce ratează acest minunat țuțăr, este că, avînd în vedere vîrsta, pregătirea, experiența și pretențiile sale, ar fi trebuit să dea înapoi cu eleganță în fața mai puțin titratului polițist-scriitor, cu atît mai mult cu cît acesta pare foarte bun prieten cu bunul simț. Mahalagismul, atacul la persoană și deriziunea grosolană făceau rating cu ani în urmă, și probabil că fac și acum, dovadă fiind televiziunile din trustul lui felix. Dar probabil că cîrcota nu era doar un nume de emisiune tv, ci o filosofie de viață.

Evident că toți cei de mai sus au deopotrivă susținători și critici, și în general toată lumea are o opinie foarte solidă. Și totuși, cine are dreptate? Dar oare asta este întrebarea corectă în situația noastră?

Da, din păcate legea a ajuns în mare măsură instrument de extorcare, aplicarea legii se traduce prin vînătoare de greșeli, iar amîndouă conduc deopotrivă la spoliere, corupție endemică și totalitarism. În condițiile astea este normal protestul. Dar să ne ascundem sub fustele legii cînd ne convine (pensii, alocații, măriri de salarii, legislația muncii, catedrale și alte trăsnăi) și să facem gălăgie și să ne rupem hainele de pe noi cînd nu ne convine legea, mai ales cînd sîntem prinși „cu rața-n gură”, ăla nu mai e protest, ci oportunism de cea mai joasă speță!

La fel cum nici exhibarea frustrărilor (în mare măsură îndreptățite) față de aparatul represiv al statului, cînd numitul aparat oprește un nebun care se joacă cu chibrituri în depozitul de benzină, nu este protest, ci pierderea uzului rațiunii! Sînt curios dacă, retrospectiv, vajnicii apărători ai libertății sînt la fel de înțelegători față de doamna judecător cu probleme alcoolice. În fond n-a omorît pe nimeni, nu?

Da, îngrijorarea mea cred că este îndreptățită: abandonînd exercițiul introspectiv de a căuta dreptatea exclusiv în seama legii, sîntem pe cale să pierdem am pierdut acel bun-simț care îl făcea pe orice individ, indiferent de nivelul de educație formală, să simtă ce este just și ce este injust.

 

 

Despre sifonarea panilor publici. Azi rețeta POSDRU

<<Prin POSDRU s-au cheltuit sume fabuloase pentru instruirea persoanelor în vederea găsirii unui loc de muncă. De acolo, de la birouri, să înveți pe cineva să pescuiască în loc să îi tot dai pește, are sens. În teren, realitatea arată că aceste femei ar fi putut să se instruiască la angajator și fără noi.>> Sursa http://republica.ro/40-de-femei-au-visat-ca-vor-ajunge-la-carrefour-si-la-billa-zm-a-durut-era-pentru-prima-data-in-viata

Schema e simplă (e necesară doar o masă critică de politicieni și birocrați, de care avem din plin):

  1. Interzici oamenilor fără „calificare” accesul liber pe piața muncii ;
  2. Reglementezi „calificarea” astfel încît ea să fie accesibilă doar cu ajutorul unor birocrați și ai prietenilor lor de afaceri, cu control strict al statului (cu parandărătul de rigoare);
  3. Țintești țeava de bani publici la care vrei să te cuplezi pe baza unui proiect foarte frumos dar cu aplicabilitate practică care tinde asimptotic către zero;
  4. Avînd în vedere corelația dintre mărimea purcoiului de bani care pot fi „accesați” și numărul de participanți, cauți (și găsești) o grămadă de necăjiți pe care îi amăgești că îi poți treinui să devină angajabili pe piața oficială a muncii (le lipsește calificarea…). Oferta de cursuri de „calificare” e așa de bogată, încît firmele care gestionează proiectele oferă bani celor care acceptă să participe. Evident că au apărut și o grămadă de oportuniști: eu îți semnez că mă înscriu la curs, voi îmi dați banii, că oricum cîștigați o grămadă pe seama mea;
  5. Începi să strîngi hîrtii (borderouri cu participanți, contracte cu diverși prestatori prin proceduri de OUG 34, facturi și chitanțe cu tot felul de chestii etc. etc.) pe care le trimiți către decontare autorităților naționale/europene care gestionează fondurile;
  6. Încep să curgă banii.

Se poate mînca o pîine albă din schema asta, cu respectarea unei aparențe de legalitate (totul e acoperit cu hîrtii). Chestia e că, cu mici excepții, toată lumea știe că nu e decît o formulă de trăit pe banii altora, pentru că rezultatele sînt hilare: diplomele obținute de cursanți au cam aceiași valoare cu cea a cartonului pe care sînt imprimate, iar ponderea celor care se angajează sau promovează pe baza lor este incertă. Astfel, deși unul din obiectivele specifice ale POS DRU îl constituie „Promovarea inserţiei/reinserţiei pe piaţa muncii a persoanelor inactive, inclusiv din zonele rurale” (p. 63), în analiza calitativă din Raportul anual de implementare pe 2014,Rata de succes, [este] definită ca raportul dintre proiectele aprobate şi proiectele evaluate, la nivelul POSDRU a fost de 34%.” (p. 38), fără nici o referire la gradul realizat net de inserție/reinserție pe piața muncii (rezultate)!

Și aici este evitat cu strășnicie cuvîntul eficiență. Pentru că dacă s-ar folosi, ca raport între rezultate și efort, ar arunca în derizoriu toată această mascaradă, la fel ca și indicatorul rată de succes exprimat ca raport între banii cheltuiți și banii solicitați, ca și cum cheltuirea banilor ar fi o mare ispravă în sine.

Transformarea vechiului model ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim într-unul de tip nou – ei se fac că ne protejează, noi ne facem că progresăm pare să fie o realitate în care ne complacem aidoma celei din perioada anilor ”60 – ”80, însă nu știm dacă cu consecințe la fel de blînde. Dar deocamdată să visăm frumos…