Alegeri, între deratizare și condescendență

sursa https://www.facebook.com/UtopiaGrup/posts/2168086859935645

Culmea e că exact argumentul ăsta îl auzeam de la un bun prieten ieri. Și nu glumea. Are ușoare circumstanțe atenuante că e plecat de mult timp din țară și e destul de departe. Și totuși.

Logica e cam așa – cel mai nociv politician din ultimii ani din România trebuia lăsat în continuare în libertate să fure, să corupă, să ne vîndă pe semințe rușilor, chinezilor și altor prieteni de conjunctură ai săi, să ne îndatoreze la un nivel nemaintîlnit doar ca să își mituiască electoratul fidel cu pensii și salarii nesimțite, să ne facă de rîsul lumii cu oamenii de paie (bieți idioți utili și ariviști ordinari) pe care și i-a pus în cele mai reprezentative funcții ale statului, să submineze economia cu bugete fantasmagorice și legi care blochează economia, să fure banii din pensiile private ale românilor, să prăpădească tezaurul României, să ne distrugă de-a dreptul nu numai azi, nu numai anul ăsta, ci pentru zeci de ani de-acum încolo, pînă cînd ar fi fost prins cu ceva „serios”.

Ca și cum, cînd vezi un șobolan, nu îl strivești direct cu lopata, ci te apuci de determinări de laborator să vezi dacă ăsta e într-adevăr șobolanul care ți-a mîncat ție porumbul din hambar, că poate fi nevinovat – o fi mîncat doar de la vecini.

Nu, nu e isterie. Este sentimentul plăcut al lucrului bine făcut, chiar dacă știi că mai sînt o grămadă de șobolani care trebuie stîrpiți. Iar vestea bună este că oamenii încep să se organizeze, să coopereze în sensul ăsta, trecînd peste divergențe de opinie pînă cînd igienizarea în profunzime e isprăvită.

Sigur, așa cum s-a întîmplat în istoria omenirii, epidemiile nu au fost complet eradicate niciodată, existînd din timp în timp resurgențe, dar din ce în ce mai slabe, pentru că oamenii au învățat să combată cauzele și a apărut imunitatea naturală. Azi epidemia este populismul.

Evident că influencer -ii condescendenți care s-au ferit mereu să supere pe cei de la putere că de acolo le vin mare parte din venituri, comentează ironic de pe margine „E, si acum înapoi la Puie Monta :)”. Sînt aceiași care i-au ironizat pe cei din mișcarea #rezist, pe cei care s-au opus contractului Roșia Montană – Gold Corporation, iar îndemnul lor parșiv la demobilizare este cam același:

Ce naivi sînteți! A mai fost filmul ăsta, a existat înainte CDR, Băsescu, Kovesi și ce au făcut? Toți sînt la fel! Sînt parte din același sistem. De ce vă mai agitați?

Sînt sigur că așa au fost cîțiva și în Europa medievală cînd s-a descoperit că șobolanii sînt principala cale de propagare a ciumei.

UBERizarea. Un remediu pentru tembelizare.

În care este vorba despre un articol din revista Sinteza – „UBERizarea.O luptă pentru putere și control în paradisul neoliberal” publicat pe 27 Aprilie 2019.

Avem în față o mostră de propagandă socialistă, în care sînt amestecate aproape dibaci fapte reale, clișee, manipulări grosolane și concluzii superflue, semnată convenabil „Redacția”, deși se simte de la o poștă izul pesedist specific domnului profesor Vasile Dîncu. Dar să o luăm pe rînd.

Fapte reale. Da, expansiunea economiei colaborative este colosală și este favorizată de accesul aproape universal la internet. Da, accesul generalizat la internet și rețele de socializare este pe cale să dărîme și să înlocuiască vechile modele de agregare politică, nu numai vechile modele economice. Deși, da, există și neajunsuri, cum ar fi ușurința cu care se propagă știrile false fabricate în laboratoare obscure și distribuite țintit către cele mai vulnerabile victime cu ajutorul tehnologiei. Da, este adevărat că proprietarii rețelelor de socializare pe care se sprijină revoluția digitală (sîc!) lucrează pentru maximizarea profitului, nu sînt sub controlul statului și au uneori comportamente abuzive (cenzură).

Clișee. Încă din titlu, sîntem loviți de clișeul „neoliberal” – un termen peiorativ inventat în mediul academic occidental, secția social sciences, respectiv în aceleași ateliere de creație unde se forjează political correctness -ul și alte aberații cum ar fi argumente (!) pentru restrîngerea violentă a dreptului de exprimare liberă. Mai avem „uberizare”, „tsunami digital”, „revoluție digitală”, „corpus social”, „internetul ca valoare progresistă”, „echitate”, „partidul-twitter”, „management societal” etc.

Manipulări grosolane. Autorii pun alături în aceeași frază USR și „lipsa de respect pentru regulile și cutumele parlamentare sau chiar violenţa de limbaj”, fără să îi acuze direct de asta. Dincolo de realitatea hoțului care strigă „HOȚUL!”, regulile, dar mai ales cutumele parlamentului nostru merită același respect ca și politicienii cu probleme penale care îl populează. Mai încolo afirmă despre campania Fără penali în funcții publice că ar avea un puternic caracter anticonstituțional, pentru că este încălcat dreptul la „prezumpţia de nevinovăţie” – ca și cum un individ condamnat penal de o instanță, chiar dacă nu a ajuns la instanța supremă, ar fi altceva decat un infractor condamnat. Apoi, autorii, făcînd vorbire despre „o tânără de la USR [care] a vorbit despre nevoia de comuniune, de viaţă în comun, după modelul unei trib postmodern care trăiește paradisiac o emoţie a solidarităţii” și ratînd (intenționat?) faptul că madam Bogdan era de la Plus, nu de la USR, vîntură chestia asta ca pe o sperietoare aidoma celor folosite la referendumul Cpf. Cică „mulţi au râs sau au strâmbat din nas, dar nu au înţeles că aceasta este una dintre imaginile posibile ale viitorului politicii.”… Și ca să întărească pericolul reprezentat de uberizare, autorii se întrebă retoric dacă nu cumva „O societate a participării și a consensului ar putea oare inhiba competiţia și ar ucide participarea politică, reprezentarea minorităţilor și nașterea unor noi tendinţe? Nu cumva imaginea idilică a participării ar crea majorităţi fără opozanţi?”, ca să nu bată la ochi afirmînd direct chestia asta, făcîndu-se că nu văd că modelul colaborativ al rețelelor de socializare favorizează dezbaterea și o atomizare a polilor de influență – exact invers decît se sugerează, dar și că uriașul consens la care s-a ajuns în societatea românească este împotriva găștii de politicieni toxici, impostori și cu probleme penale care ne guvernează.

Dacă ne oprim să ne facem că nu vedem elefantul din cameră și acceptăm că deprecierea morală și intelectuală a individului mediu din țara asta ne îndepărtează de orice deziderat de normalitate, o să constatăm că nu uberizarea este problema noastră cea mai mare, ci tembelizarea. Da, pentru că tembelizarea asta nu a fost absolut deloc întîmplătoare, ci a fost cultivată științific de comuniști (lupta de clasă) și continuată după 1990 cu succes de FSN-PDSR-PSD – partidul domnului profesor Dîncu, timp de peste 20 de ani cît a fost la putere. Tembelizarea asta a fost organizată pe mai multe paliere – eliminarea elitelor din toate domeniile (fie prin suprimare în lagăre de exterminare, fie prin gonirea din țară), instituirea unei stări permanente de frică dezumanizantă, desființarea suveranității individuale în favoarea unui colectivism forțat, interzicerea independenței economice individuale în favoarea dependenței economice necondiționate față de partid și de stat, distrugerea profundă a sistemului de învățămînt și, peste toate, corupție generalizată. Tembelizarea asta a fost un pas necesar comuniștilor și continuatorilor lor din FSN-PDSR-PSD, pentru a putea face ce-și doresc pentru binele lor personal fără să-i poată contrazice nimeni sau să le ceară socoteală.

Acuma, uberizarea asta, așa, cu neajunsurile ei, este pe cale să întoarcă implacabil procesul de tembelizare din ultimii 70 de ani, iar socialiștii pe caviar, din tagma cărora face cu modestie parte și domnul Dîncu, simt cum le fuge pămîntul de sub picioare. Ghinion!

Populism și responsabilitate individuală

Am văzut postarea dnei Andreea Maria Paul (Vass) de pe facebook, de alaltăieri, în care își exprimă opinia favorabilă despre introducerea votului obligatoriu prin lege https://www.facebook.com/andreea.maria.paul/posts/2057295661015634

Au apărut imediat voci indignate care au zis „Aha, uite că, de fapt, dna Paul nu doar că nu este liberală (cum se declară), dar este socialistă cu acte în regulă!”. E greșită și afirmația, și atitudinea.

Doamna Paul este un cadru universitar suficient de serios încît să nu o putem bănui că s-ar încurca în derapajele logice specifice socialismului. Însă tocmai pentru același motiv o suspectez de populism. O mostră luată la întîmplare ar arăta așa:

Introduc nu numai forţa numerică a subreprezentării grave a femeilor din politica românească, ci şi un model integrat de reprezentare a femeilor în politica românească. Nu este suficient să ai o cotă minimală distributivă de gen, pe care o susţin puternic. Dacă reprezentarea numerică este o reprezentare formală, fie prin cote voluntare minimale de gen, fie prin cote legiferate, spun foarte clar că simpla prezenţă a femeilor în poziţii decizionale nu implică automat şi puterea politică”, pentru ca mai apoi, cîteva rînduri mai jos, să fie citată zicînd că „ea a mai spus că există femei competente, care vor să facă politică, dar că nu pot, deoarece criteriile de selectare şi promovare în interiorul partidelor nu se bazează exclusiv pe criterii de competenţă.” Sursa https://www.gandul.info/politica/vass-femeile-sunt-involuntar-marginalizate-in-politica-8070886

Cu alte cuvinte, doamna Paul susține (puternic) criterii artificiale de promovare în politică (criteriul de gen, fără nici o legătură cu ce ai nevoie să fii echipat să duci o treabă la bun sfîrșit), pentru ca imediat mai apoi să se plîngă că nu contează doar competența. Ceea ce elimină ipoteza autoamăgirii și deschide ușa oportunismului și meschinăriei.

Cum am ajuns aici?

Populismul nu are aderență decît acolo unde un număr semnificativ de oameni își imaginează că poate să le fie mai bine pe seama altora, de regulă a celor care muncesc corect și prosperă prin forțe proprii, fără consecințe. Vorba lui Ilie Moromete:

– Băi, ce vrea ăștia nu se poate! Sau se poate, da’ iese rău.

Și cred că se pierde destul de ușor din vedere că populiștii pot fi de stînga sau pot fi de dreapta. Și dă-i și luptă!

Populiștii de toate culorile segmentează (sîc!) electoratul pe categorii de vîrstă, de venit, în funcție de nivelul de instruire formală etc., identifică principalele nemulțumiri populare (șomaj, sărărcie, inflație, corupție, lipsuri etc.), promit rezolvarea acestora (avînd grijă să evite investigarea cauzelor reale), mimează reforma – dau legi peste legi (întotdeauna multe legi, care adesea se bat cap în cap!), îi defăimează pe competitori, elimină contestatarii și dizidența, pentru ca, în cele din urmă, să sfîrșească prin a fi dictatori.

Într-o societate liberală este normal să existe și populiști (demagogi etc.) – mereu au exitat, dar marginal. Trebuie să fim toleranți cu aceștia, însă fără a-i lua în serios, pentru că menirea lor este să ne țină spiritul treaz, aidoma unor insecte care fac parte din lanțul trofic.

Și totuși, cum se face că, după atîtea eșecuri – adevărate catastrofe umanitare la scară istorică (nazismul, comunismul), populismul este încă ademenitor pentru largi categorii de oameni?

Teoria mea este că există un sentiment de culpabilitate individual derivat din experiența imperfectă de viață pe care o are fiecare dintre noi. Ăsta e unul dintre motivele pentru care dăm bani cerșetorilor, deși știm că nu este bine. Dar, din comoditate, nu acționăm în direcția corectă – de exemplu organizînd, participînd și susținînd direct organizații umanitare. Odată cu condamnarea morală a individualismului, populistul, fie el de dreapta sau de stînga, ne izbăvește de responsabilitatea personală prin colectivism (personificat de stat) – panaceul miracol pentru stînjeneala creată de sentimentul de culpabilitate individual de care pomeneam. Statul va face, statul va drege, statul o să dea legi, statul o să aibă grijă. Evident că este o himeră, care nu face decît să îl adîncească pe individ și mai mult în nefericire, disperare și boală. Jordan B. Peterson descrie foarte bine mecanismul*.

Și mă întorc la Ilie Moromete – care, fără școală multă, știa prea bine că întotdeauna există consecințe și responsabilitate individuală:

– Asta să vă învățați minte să vă mai încredeți în stat!

* Jordan B. Peterson – 12 reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru. Editura Trei. București, 2018.

Veșnicul Caritas românesc

Pe la începutul anilor ”90 un găinar mărunt, pe numele lui Ioan Stoica, s-a hotărît să monetizeze credulitatea abundentă a românilor abia ieșiți din bezna celui mai crunt totalitarism și a construit o schemă piramidală numită Caritas. Firma asta cu nume latinesc și cu răspundere limitată românească promitea restituirea unei sume de opt ori mai mari decît cea depusă după un termen de șase luni și se estimează că a cuprins în doi ani (1992 – 1994) jumătate dintre gospodăriile din România. New York Times, care punea pe prima pagină a ziarului din 13 Noiembrie 1993 articolul „Pyramid Scheme a Trap for Many Romanians”, estimează că sumele atrase în schema asta piramidală au fost între 1 și 5 miliarde de dolari.

În 1994 Caritas a intrat oficial în faliment, cu datorii de circa jumătate de miliard de dolari către 300.000 de deponenți, deși se știa de pericolul escrocheriei ăsteia cel puțin din 1993, cînd, Daniel Dăianu de la BNR, exasperat că guvernul condus de Nicole Văcăroiu și președintele Ion Iliescu (amîndoi de la PDSR, cum se numea atunci PSD -ul) îi ignoră mesajele, a dat informația în presă.

În varianta oficială, politicienii zilei – Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), condus de facto de Ion Iliescu și Partidul Unității Naționale a Românilor (PUNR), condus de Gheorghe Funar, cu dragoste de oameni și miloși cum îi știm, nu au oprit escrocheria națională de teama tulburărilor sociale care s-ar fi putut isca. Așa că au oblojit-o.

Însă adevăratul motiv pentru care statul (guvern, președinte, parlament, servicii de informații, justiție) nu a oprit escrocheria este că o mare parte dintre reprezentanții săi – polițiști, judecători, politicieni, procurori, securiști – au participat cu nesaț la jaf, de cele mai multe ori fără să mai aștepte 6 luni ca toți proștii care au alimentat escrocheria.

După Caritas, încă cel puțin o duzină de jocuri piramidale au mai apărut, ultimul fiind documentat prin 2005. Pe lîngă jocurile piramidale ordinare, în ultimii 25 de ani am avut în România și escrocherii mai elaborate, cum ar fi SAFI, Bancorex, Dacia Felix, Bankcoop, Banca Internationala a Religiilor sau FNI, care de asemenea s-au desfășurat sub atenta supraveghere a statului – interesant de văzut conexiunile politice pînă în zilele noastre 🙂

Ați putea crede că după 20 de ani, probabil milioane de români păcăliți și multe miliarde de dolari furate, în mare măsură cu concursul statului, românii s-au deșteptat. Ei bine, nu, nici vorbă! În schimb s-a deșteptat statul, care nu mai operează prin intermediari și nu se mai mulțumește cu mărunțis, ci a adoptat jocul piramidal ca politică națională. Mecanismul este simplu – votați-ne, și noi vă dublăm salariile, pensiile, facem canalul București – Dunăre – Marea Neagră, autostrăzi suspendate, reducem dobînzile, ieftinim gazul metan, numai lapte și miere. De fapt sifonează bani în conturile partidelor de la putere și ale politicienilor de la conducere. Falimentul plutește în aer, nu avem buget de stat, funcționari din structurile statului devin agitați și încep să dea din casă că nu mai sînt bani de pensii și salarii, RADET -ul cade din ce în ce mai rău, energia electrică se scumpește, băncile nu mai cumpără titluri de stat, moneda națională se depreciază accelerat etc.

Dar milioane de pensionari, cadre militare, polițiști, aparatnici de tot felul și muncitori la companii de stat falimentare consfințesc astăzi deriva morală națională și nesimțirea de a vrea să ne fie mai bine pe seama altora cu argumentul „Măcar ăștia ne-au dat ceva!”.

Doar că de data asta paguba nu va mai fi de 5 miliarde de dolari, ci probabil că de zeci de ori mai mare…

Scurt exercițiu de imaginație

Să zicem că, printr-o minune, scăpăm de Dragnea & Co. Pur și simplu, Flaușatului îi cedează nervii și fuge în Madagascar. Veorica, rămasă fără principala sursă de idei și bilețele de pe care să citească, își dă demisia, ca să se întoarcă la Videle. Vâlcov, simțind adierea rece de beci, o taie și el, ca mai toți tartorii din cercul apropiat al Flaușatului, mai puțin cîțiva fraieri, în frunte cu Teodorovici. Iohanis, într-o pasă de zile mari, restabilește urgent ordinea constituțională și pune un nou guvern fără PSD-ALDE. Booon.

Lucrurile vor fi oricum cam nasoale, economia va încetini, consumul va scădea, investițiile se vor lăsa așteptate (cine dracu mai are curaj să investească într-o casă de nebuni?!), pensiile vor întîrzia, utilitățile se vor scumpi, șomajul va crește, salariile vor scădea, dobînzile vor crește, cei care s-au grăbit să-și cumpere locuințe pe credit în plină perioadă speculativă vor intra în dificultăți financiare serioase, posibil să existe cîteva falimente de proporții, cîteva mari firme străine se vor retrage din România etc.

Chestia e că guvernul ăsta, cel puțin la nivel economic, ca să reducă efectele daunelor inevitabile, trebuie să repare ce-au stricat ăi dinainte:

  • trebuie rescris codul fiscal, astfel încît să fie curățat de toate mizeriile și imbecilitățile curente;
  • trebuie făcut un buget pe 2019, pornind de la premize realiste, fără deficit.

În legătură cu premizele astea, e clar că multe porcării ascunse cu ajutorul institutului național de statistică și complicitatea băncii naționale vor ieși la iveală și vor fi decontate în 2019 & anii următori, ceea ce se traduce printr-un buget de austeritate. Vor fi făcute disponibilizări în sectorul public, în special în administrația publică centrală și locală, vor fi desființate pensiile speciale cu totul, cu revenire la principiul corelației directe între suma plătită în perioada stagiului de cotizare și cuantumul pensiei, indiferent de sectorul de activitate.

Cum ar veni, un fel de program de guvernare à la Băsescu, pentru că Băsescu a fost asociat în mentalul colectiv cu austeritatea, omul care a vrut să ia generalilor, coloneilor și a altor ofițeri de carton gofrat pastrama de capră neagră în aspic de limbă de privighetoare de pe masă.

Dar ce credeți? Armata de pensionari de lux, de asistați abonați la țîța bugetelor publice, veșnicii clienți ai pomenilor electorale și ai circului organizat la prețuri exorbitante din bani publici, sutele de mii de aparatnci, sindicatele (la comandă politică sau din oportunism al liderilor), televiziunile infractorilor & ofițerilor de securitate supărați ca li se taie din privilegii și se întoarce pericolul de a face pușcărie pentru găinăriile pe care le-au comis vor sări în sus ca arși, ca și cum situația în care am ajuns nu ar fi catastrofală din cauza și cu complicitatea lor.

sursa: www

Iar bravii capitaliști de la noi, monumente de oportunism și ipocrizie, vorba lui Sorin Ioniță, într-un comentariu pe FB la articolul lui Dragoș Paul Aligică de pe Marginalia:

Zero organizare in big business pentru cauza comuna a good governance; totul, lipeli si smenuri pe sub masa, cu directorii de minister si secretarii de stat, fiecare pentru firma lui. Iar energie si banci = top of the freeriding. Economia de piata s-o sustina ongistii, noi din marele business facem doar lobby discret si corporatism selectiv, cu brandul propriu.

Ceea ce mă duce cu gîndul că efortul de încerca să amortizăm căderea din copac după ce gașca veselă de infractori, corupți și incompetenți PSD-ALDE & Co. ne-a tăiat craca de sub picioare e o idee proastă, pentru că pe craca asta sînt mult prea mulți ticăloși, idioți și oportuniști care vor zădărnici veșnic orice întoarcere la normalitate.

În ce culoare vopsim barca cu care ne scufundăm

Cam 80% din clasa politică actuală de la noi este coruptă și ineptă, plină de indivizi șantajabili, promovați acolo tocmai de-aia; majoritatea asta de 80% este manevrată în interes personal de o bandă de ticăloși – în special pentru evitarea proceselor și a condamnărilor pentru infracțiuni economice, dar și numeroase alte tipuri de infracțiuni; banda asta de ticăloși – un distilat al răutății, prostiei, imposturii și nimicniciei societății românești contemporane – a ajuns la conducere prin indiferența unei mari majorități a electoratului, dar cu susținerea celor care au putut fi cumpărați cu 50 de lei la pensie sau cu paranghelii gen Căcâna, cu pelerinaje executate industrial și cu larga participare a interlopilor locali, care au căpătat astfel liber la furat de la împărăție.

Banda de ticăloși nu numai că a amanetat economia țării ca să dea mită electoratului captiv, format din specialiști în tăiat frunză la cîini – frați, surori, cumetri, nași, fini și amante, plus armata de asistați sociali și pensionari, dar a dat drumul criminalilor din pușcării. Și pentru că nu e deajuns, dezincrimiează furtul din bani publici, abuzul în serviciu și pregătesc o amnistie nemaivăzută ca să fie siguri că n-o să ajungă la ei închisoare.

Și, în pragul dezastrului, avem așa-zise dezbateri ideologice, în care ne punem etichete din spectrul tefeliști, neo-marxiști, sexo-marxiști, socialiști, naziști, fasciști, creștinopați, neo-liberali etc. Cum ar veni, problema noastră nu este cangrena și septicemia, ci ifosele legate de culoarea bărcii în care ne scufundăm.

Ifosele unor oameni educați, tineri, care se lasă pradă vanităților personale, care nu mai au răbdare și se radicalizează în ideologii exotice. Ifosele acelor tineri educați care, deși văd semnele bolii, în foarte rarele ocazii care contează, rămîn pasivi și nu votează împotriva pletorei de ticăloși, justificîndu-se cu „Nu e problema mea” sau „Oricum nu se schimbă nimic”.

Cea mai recentă temă de ceartă este catedrala neamului, acest vapor de neam prost, sau, cum zice Daniel, „corabia care ajută pe oameni să treacă de la viața pămîntească vremelnică la viața cerească veșnică”. Pentru că biserica nu este, așa cum am fi putut crede, o instituție care să ne învețe să fim mai buni și mai vituoși, care să fie aproape de cei necăjiți și care să vorbească limpede împotriva opresiunii, ci o societate comercială de transport naval care, în goana ei după bani și privilegii, a ales să facă politică de partea bandei de ticăloși aflați la putere, folosind ca monedă de schimb masele de credincioși pe care i-au prostit.

Care credincioși nu sînt, nici ei, deloc absolviți de vină în această conspirație împotriva bunului simț, pentru că participă cu evlavie la propăvăduirea ticăloșiei, hoției, minciunii, prostiei, răutății, incompetenței, a slăbiciunii, a nedreptății și a urîtului, fără să tresară la expunerea ostentativă a opulenței într-o țară în care sărăcia e la ea acasă.

Vapor, corabie sau barcă, tot găunoase sînt, indifent de culoare, și pare că nu mai există decît un singur colac de salvare, selecția naturală.

Cu liberalismul la doctor

LIBERALÍSM s. n. 1. Doctrină politică și economică bazată pe ideea dreptului individului la egalitate, proprietate, libertate de expresie și acțiune, care proclamă principiul neintervenției statului în economie, existența economiei de piață etc. 2. Atitudine de îngăduință excesivă față de greșelile altora. – Din fr. libéralisme.

sursa: https://dexonline.ro/definitie/liberalism/863954

liberalism

lib·er·al·ism (lĭb′ər-ə-lĭz′əm, lĭb′rə-)
n.
1. The state or quality of being liberal.
2. a. A political theory founded on the natural goodness of humans and the autonomy of the individual and favoring civil and political liberties, government by law with the consent of the governed, and protection from arbitrary authority.
2. b. often Liberalism The tenets or policies of a Liberal party.
3. An economic theory in favor of laissez-faire, the free market, and the gold standard.
4. Liberalism
a. A 19th-century Protestant movement that favored free intellectual inquiry, stressed the ethical and humanitarian content of Christianity, and de-emphasized dogmatic theology.
b. A 19th-century Roman Catholic movement that favored political democracy and ecclesiastical reform but was theologically orthodox.

sursa: https://www.thefreedictionary.com/liberalism

Adică n-am nici o intenție să descurc brambureala de înțelesuri recente ale liberalismului, brambureală în topul căreia conduce, evident, cea mai liberală țară din lume, în care termenul a căpătat conotații de-a dreptul rușinoase 🙂 Și n-am treabă nici cu meschinăria liberalilor de inspirație uselistă, care din păcate sînt încă foarte mulți. În schimb, mă voi rezuma la limitele date de definițiile de mai sus.

Problema este cu acei liberali cărora le place libertatea dar nu acceptă să plătească prețul, și care, în momentul în care ceva nu le convine, cer intervenția statului să dea o lege prin care să îngrădească ceva – fumatul în cluburi private, avortul, căsătoria dintre persoane de același sex,  consumul de droguri, prostituția etc.

De exemplu, dl. Vlad Petreanu, care acuma se scandalizează de reacția abuzivă a statului la reclama „Copiii referendumului” a celor de la Declic, n-a avut nici o problemă să ceară insistent intervenția aceluiași stat ca să interzică fumatul inclusiv în cluburi private. Campania asta, prin trimiterea pe care o face (foarte bine!) la serialulul distopic The Handmade’s Tale, este de fapt o palmă morală dată pudibonderiei, obscurantismului și bigotismului promovate de odioasa alianță care cere intervenția statului la cel mai înalt nivel – modificarea constituției. Și da, indignarea dlui Petreanu este justificată, chiar dacă nu înțelege că statul e cu atît mai intruziv cu cît îi cerem mai mult să intervină în fel de fel de privințe care ni se par nouă existențiale.

Sau, ca să dau alt exemplu de iliberalism, printre adepții laissez-faire care susțin și la noi homeschooling -ul ca alternativă la monopolul statului în educație (foarte bine!), sînt unii care se definesc ca fiind pro-life, adică susțin intervenția statului împotriva (sîc!) dreptului femeilor de a face avort. Mizeria asta de pro-life este în mod evident un termen politizat la fel de deplorabil ca și cei care îl folosesc fără să aibe nici o tresărire de conștiință. Ești împotriva avortului? Foarte bine, zi așa, nu te da după pătrunjel spunînd că ești pentru viață! Ah, vrei susținerea statului pentru îngrădirea prin lege a avortului? Înseamnă că ai pierdut orice urmă de moderație într-o dezbatere în care sînt multe argumente serioase și pentru, și împotrivă, și ai trecut deja la „argumentul” forță, ceea ce numai liberal nu este.

Bonus, sînt șanse mari să intri în plasa populiștilor, alături de o grămadă de alți idioți utili, care au abdicat de la rațiune, compasiune și common sense în favoarea frustrărilor, a fricilor și, da, a recompenselor, care ajung să legitimeze cele mai odioase regimuri totalitare.

Pentru cei mai tineri, citiți și articolul din Adevărul. <<Unul dintre cei care au subliniat importanţa schimbării legii avorturilor [în sensul interzicerii, n.m.] a fost Alexandru Drăghici, membru al Comitetului Executiv al CC al PCR, care a atacat dur. „Tot studiul acesta“, zicea el, „e o însăilare a experienţei auzite din diferite ţări, există în el multă demagogie şi se propune să se dea fel de fel de prime ca şi cum statul ar trebui să cumpere aceşti copii. Fiecare dintre noi suntem fii de muncitori sau ţărani, de oameni sărmani şi ştim cum am crescut. Nu ştiu de ce alergăm în altă parte să căutăm experienţă. Trebuie să terminăm odată cu decretul acesta păcătos (Decretul din 1957 de liberalizare a avorturilor, n.r.) care nu face decât să încurajeze libertinajul, iar familia să fie familie. De asemenea, trebuie să luăm măsuri să oprim divorţurile“.>>

sursa: https://adevarul.ro/news/societate/video-decretul-mortii-10000-femei-ucise-numele-meternitatii-povestile-tulburatoare-femeilor-obligate-bata-devina-mame-epoca-aur-1_51654bd300f5182b85a327fb/index.html

De bine, de rău, nu e prea bine

Never forget that everything Hitler did in Germany was legal.
Martin Luther King Jr.

După aproape 30 de ani de căderea pactului de la Varșovia, probabil cea mai mare închisoare din epoca modernă, 30 de ani în care am avut undă verde să ne dezbărăm de totalitarism, frică, decădere morală și să ne înscriem pe drumul normalității – libertate economică, politică și de mișcare, pare că totalitarismul nu și-a spus ultimul cuvînt.

Ce au în comun România, SUA, Ungaria, Venezuela, Turcia, Rusia, dar și Polonia, Olanda, Filipine, Spania și, de curînd, Brazilia? Aș spune că, la fel ca germanii, rușii și italienii de la începutul secolului XX, au reușit să transpună în viață din nou zicerea românească „Am scăpat de dracu și am dat de tac-su!”.

N-o să înșir aici citate și link -uri pe teoria asta – ar fi mult mai plictisitor decît de obicei, ci o să încerc să fac un mic manual al populistului.

  • Ești un individ mediocru, fără perspective, dar care se descurcă fără să se împiedice de principii;
  • Ai spirit antreprenorial și vezi imediat oportunitățile oferite de context;
  • Ești modest educat, mai ales la capitolele istorie, filosofie, economie, dar…
  • ai un profil psihologic de sociopat și ești încredințat de misiunea ta (divină?) de a aduce lumea pe un drum mai bun, care evident, poate să-ți fie (mai ales) și ție favorabil.

Și vii cu bagajul ăsta și vrei să ieși cumva în evidență, că anonimatul e pentru fraieri. Ei bine, se poate:

  1. Identifici care sînt principalele nemulțumiri populare (șomaj, sărărcie, inflație, corupție, lipsuri etc.);
  2. Ai grijă să eviți cu strășnicie investigarea cauzelor reale;
  3. Promiți că răstorni lumea, că elimini pentru vecie șomajul, sărărcia, inflația, corupția, lipsurile și toate relele pămîntului, chiar dacă habar n-ai cum ai putea face asta și, de fapt, nici nu te prea interesează;
  4. Inventezi cauze fanteziste ale nemulțumirilor populare (cu cît mai fanteziste, cu atît mai bine vei beneficia de reclamă gratuită!) și cauți țapi ispășitori;
  5. Mimezi reforma, dar de fapt nu faci decît să-ți pui oameni obedienți în posturi cheie și modifici legislația astfel încît să permită manevrele tale, care altfel nu au nici un fundament moral sau economic;
  6. Îți concentrezi toată energia pe defăimarea țapilor ispășitori, cu un discurs cît mai belicos;
  7. Elimini contestatarii și dizidenții, genul care văd și spun fără jenă că împăratul e gol, fără să te împiedici în detalii cum ar fi respectarea drepturilor și libertăților elementare, că ai de-a face cu inamici ai șansei la bunăstare populară universală;
  8. Ai reușit – ești dictator!

Evident că, statistic, unele dintre măsurile pe care le iei sunt benefice, și există numeroase exemple – eliminarea unor taxe, diminuarea birocrației, proiecte de investiții, neutralizarea unor carteluri nocive etc. – însă toate astea nu fac parte dintr-un plan coerent, cu obiective clare și strategii consistente, ci sînt mai degrabă acțiuni bezmetice, ca un tratatament cu antibiotice autoprescris cînd te doare capul.

Partea cea mai proastă nu este că faci și greșeli, ci că nu ai mecanisme de analiză și corecție, pentru că te-ai înconjurat de yesmen -i la fel de incompetenți și lipsiți de busolă morală ca și tine, care nu ostoiesc să te complimenteze și găsească vinovați mereu în altă parte decît acolo unde sînt…

Deja cînd ai ajuns aici te afli pe o spirală care coboară într-o altă fundătură a istoriei din care nu poți ieși, dar în care tragi după tine destinele unei națiuni întregi, sau mai rău.

Care națiune are și ea partea ei de vină. Cum ce vină?! Păi dictatorul a avut o susținere populară care i-a conferit legitimitate, indiferent dacă accederea la putere s-a făcut democratic sau prin violență. Ah, că și-a pierdut legitimitatea aia cînd și-a arătat adevărata față? Cam tîrziu, pentru că era previzibil!

Aici nu mai este despre stînga – dreapta, progresism vs. conservatorism, ci despre pierderea bunului simț. Comuniștii i-au scos vinovați pentru toate păcatele lumii pe capitaliști, naziștii pe evrei, iar fasciștii pe socialiști și imigranți. Sigur că sînt probleme, dar oare de cîte ori trebuie să mai ajungem în comă după ce ne-am tăiat craca de sub picioare ca să înțelegem că populismul nu este soluția?

Ievaluarea democraturii mioritice

O nație în care ponderea buimacilor, a nesimțiților și a celor care cred că șmecheria e un mod onorabil de viață e mai mare decît a celorlalți are rezultate pe măsură.

Printre cele mai relevante clișee ce ne caracterizează putem enumera:

  • Da’ ce, domle, dumneata ești perfect?
  • Nu merg la vot, că toți sînt la fel.”, cu varianta pentru intelectuali cu principii „Nu vreau să mai votez răul cel mai mic!
  • „Cum o vrea Dumnezeu.”
  • O mică atenție pentru dvs… – nu-mi aprobați și mie cererea asta?
  • Bă, tu știi cine sînt eu?!

Faptul că avem infractori condamnați în poziții de conducere ale statului, plagiatori ordinari pe posturi de miniștri și o analfabetă pe post de prim ministru sînt consecințe firești ale celor de mai sus.

https://i1.wp.com/www.striblea.ro/wp-content/uploads/2014/06/ma-pis-pe-el-de-vot.jpg?resize=565%2C377

Sursa: http://www.striblea.ro/de-vorba-cu-fata-care-se-pisa-pe-el-de-vot/

Orice buticar care vrea să conducă țara asta face acest calcul simplu:

  1. cam 20% din electorat poate fi prostit cu un kil de ulei și unul de făină, găleți de plastic, doi poli în plus la pensie și Latrina 3 la liber; cam 15% din electorat e plecat la lucru în străinătate și nu-i prea mai arde de politica de la noi (și nici n-ar putea să voteze pe sistemul actual); cam 15% din electorat merge în direcția de bun simț, iar restul de cca. 50% nu votează, fie că oamenii au ceva important de făcut – de ieșit la grătar, de exemplu, fie că sînt oameni cu „principii” gen Mă piș pe el de vot.
  2. alegerile sunt odată la 4 ani și le poți cîștiga cu ăia 20%, iar odată cîștigate, poți să faci cam ce vrei. Sigur, trebuie să-i ții ocupați pe ăia 20% care te-au votat, care îți asigură în continuare legitimitate. Îi mituiești pe cîțiva care contează (sînt destui ticăloși rămași în sistem de pe vremea lui Ceașcă), ăia care nu se lasă mituiți îi schimbi, te înconjori de slugi obediente șantajabile, și dă-i. Poți să îți dai ce legi ai nevoie, poți să schimbi regulile electorale în așa fel încît să te avantajeze pe tine în dauna celorlalți, poți să bați, să gazezi, să arestezi și să amendezi pe cei care protestează împotriva ta, poți să schimbi judecători, procurori, ofițeri de poliție, armată și servicii de informații care nu sînt obedienți etc. Da, cam orice. Păi cine să te tragă de urechi?! Statul? Păi TU ești statul! Comisia de la Veneția? Comisia Europeană? Consiliul Europei? Ăia sînt prea departe, prea normali ca să înțeleagă absurdul societății noastre, și prea puțini dintre băștinași țin seama de ce zic. Americanii? Ăia sînt prea ocupați să gestioneze problemele cu maimuța portocalie, ca să le pese de țări bananiere. Deci, open for business.

Partea amuzantă, dacă n-ar fi tristă, este că nici măcar o dictatură ca la carte nu sînt în stare ăștia să facă. De exemplu, tartorul de la justiție a intrat zilele trecute în concediu de odihnă uitînd să-l demită abuziv pe procurorul șef. Și ce face? Se întoarce scriptic din concediu pentru o zi, face o ievaluare de ficțiune, demarează procedura de demitere, după care intră din nou în concediu. Fabulos! Pentru cei care încă mai au îndoieli, să știți că și dictatura lui Ceaușescu era minunat deghizată în democrație. Pe occidentali i-a păcălit ani la rînd 🙂

Ce e de făcut? Desigur, trebuie să înceapă să ne pese, să ne implicăm, să luăm atitudine împotriva minciunii, corupției, imposturii și nesimțirii. Dar cred că marea problemă pe care trebuie să o rezolvăm acum este să demitizăm politicienii. Trebuie să încetăm să gîndim ca niște copii – nici un politician nu este Zîna cea bună sau balaurul cel rău (nici măcar Dragnea), ci sînt oameni cu calități și defecte, pe care, ca adulți, ar trebui să știm destul de ușor să-i citim cît de onești și bine intenționați sînt. În fond, cum îți alegi prieteni sau un partener de viață? Visînd la Ilene Cosînzene sau Feți frumoși și rămînînd la burlăcie veșnică? Alegînd un model care face bulevardul doar pentru că arată bine sau un interlop doar pentru că are bani mulți și mașină tare, deși, chiar dacă nu te va trăda niciodată, nu vei ști niciodată sigur? Sau vei căuta o persoană care să fie interesată de tine și să te aprecieze așa cum ești, care să-ți dea și să-ți ofere încredere, împreună cu care poți realiza lucruri importante, chiar dacă uneori aveți opinii diferite?

Cred că a venit vremea să ne pese mai mult de conținut decît de ambalaj, să ne concentrăm pe cauze, nu pe efecte, și să înțelegem că avem și responsabilități, nu numai drepturi. Pentru că, în orice caz, ne merităm soarta.

Proletari din toate țările, păziți-vă!

File:LogoScinteia.svg

Ce mai citim în Ziarul Financiar, precum în ziarul Scînteia de odinioară? Azi, de exemplu, opinia unui savant român consacrat pe la universități americane și britanice, dar și colaborator la platfoma Critic Cotcodac, Cornel Ban, pe numele său.

Domnul Cornel Ban debutează cu titlul „Nu există alternativă la măririle de salariu minim. Însă ele sunt insuficiente pentru a opri depopularea pe calea convergenţei salariale reale cu media UE”.

Pe scurt, punctul de vedere al dlui Ban poate fi sintetizat așa:

  • pe fondul emigrației, „în termeni simpli de cerere și ofertă” creșterile salariale erau invitabile (corect);
  • per total efectele (creșterii salariului minim, n.m.) au fost bune pentru cererea agregată, veniturile aduse la bugetele publice din salariile mărite, şi, în general, sentimentul celor mai prost platiţi dintre angajaţi că se face ceva, acolo, cât de puţin şi pentru ei”

Concluzia și măsurile propuse de dl. Cornel Ban sînt:

  • convergenţa salarială cu UE nu poate veni decât prin deschiderea a minim patru fronturi de schimbare structurală: 1) Mărirea de câteva ori a investiţiilor publice în cercetare-dezvoltare industrială şi în complexul universitaro-industrial (și mai multe taxe); 2) Mărirea de câteva ori a numărului absolvenţilor de învăţământ dual şi punerea patronatului la cofinanţarea acestuia (mult, mult mai multe taxe); 3) Sindicalizare masivă, între altele, prin reducerea pragului de angajaţi necesari pentru a înfiinţa un sindicat (este deja obligatorie, fără rezultate notabile, cu excepția promovării unor oportuniști odioși în politică); 4) O bancă publică de dezvoltare socio-economică care să capteze fondurile de stimul gestionate de Banca Europeană de Investiţii (socialism în toată puterea cuvîntului!).

Nu o să dezvolt aici argumente împotriva tuturor inepțiilor din articol, ci mă voi referi doar la noțiunea de salariu minim, la care „nu există alternativă”.

Himera salariului minim într-o economie liberă este construită pe următoarea logică strîmbă – capitaliștii să facă bine să aloce din marja de profit destinată investițiilor în dezvoltare și acumulării de capital o cotă mărită fondului de salarii. Ceteris paribus, vreau să zic. Pentru că altă sursă a măririi fondului de salarii al unei entități economice nu există, decît dacă produce mai mult și reușește să vîndă cel puțin la fel de scump producția suplimentară realizată. Ca să rămînem în ipoteza himerei de mai sus, sînt cîteva întrebări la care trebuie să răspundem:

  1. Cine sînt cei (alții decît proprietarii firmei) care stabilesc / impun dirijarea capitalului într-o firmă privată – cît la investiții, cît la acumulare de capital, cît la creșterea fondului de salarii – și cu ce drept fac asta?
  2. Care este alocarea optimă pentru creșterea fondului de salarii, sau de la ce nivel al profitabilității încolo se face această realocare, dacă există acest nivel?
  3. Ce fac capitaliștii al căror specific al activității și rată a profitabilității nu le permite să facă o creștere a fondului de salarii, nici măcar dacă elimină cu totul investițiile și acumularea de capital, pentru că pur-și-simplu nu ajunge?

Pe lîngă acestea, mai trebuie adresat argumentul macroeconomic al creșterii cererii agregate indus de creșterea salariului minim, respectiv ceșterea veniturilor statului din impozitele aplicate unor salarii mărite.

Sa o luăm pe rînd. Cine sînt cei (alții decît proprietarii firmei) care stabilesc (au puterea să impună) dirijarea capitalului într-o firmă privată? Răspunsul e simplu, statul. Dar ce drepturi are statul în a stabili bunul mers al unei firme? Nu are. Singurul drept (sic!) pe care îl are statul în legătură cu o entitate economică este cel fiscal, reglementat ca atare. Aici statul abuzează de poziția sa de reglementator monopolist și intervine în înțelegerile dintre patronat și reprezentanții salariaților, deși nu i-a cerut nimeni asta. Evident, fără nici o conotație electorală sau vreo doză de populism.

Care este alocarea optimă pentru creșterea fondului de salarii? Evident că nu există așa ceva. Pentru că dacă ne ghidăm după argumentul creșterii calității vieții cetățenilor săi, statul ar trebui să mărească salariul minim nu cu 20%, ci cu 100%, că ne-ar fi de 5 ori mai bine, nu? Sau de ce nu mai mult? Care e problema?! Problema e că nu e de unde, pentru că statul a făcut politica fiscală în așa fel încît să fie sigur că își asigură veniturile independent de profitablitatea firmelor – cca. 80% din veniturile la bugetul consolidat al statului vin din TVA, taxe și impozite pe muncă. Mai puțin de 20% din veniturile statului vin din impozitul pe profit al firmelor. Ce înseamnă asta? Înseamnă o profitabilitate foarte scăzută a firmelor. Iar profitabilitatea foarte scăzută a firmelor înseamnă, pe lîngă lipsa investițiilor și imposibilitatea acumulării de capital, lipsa resurselor de a mări arbitrar fondul de salarii.  În mod ironic, acest aspect al fragilității capitalului este remarcat de dl. Cornel Ban, dar ignorat în concluzii: „o mare parte a capitalului românesc este atât de necompetitiv încât măririle de salariu minim au venit la pachet cu munca neplătită peste program şi creşterea intensităţii muncii”.

Ce fac capitaliștii al căror specific al activității și rată a profitabilității nu le permite să facă o creștere a fondului de salarii? Întîi concediază niște oameni, dintre ăia cu salariul minim, ca să împartă aceiași mămăligă la mai puține guri. Cei care au noroc se reechilibrează așa, fie că își cresc productivitatea de spaima falimentului, fie că își reduc producția și cresc prețul. Însă mulți nu vor putea continua să facă aceeași treabă cu mai puțini oameni, pentru că nu pot crește prețul produselor și serviciilor lor, nu își vor mai putea acoperi cheltuielile și vor închide. În orice caz, mai mulți oameni vor rămîne pe drumuri, iar munca la negru va crește. Mulți dintre cei care își închid afacerile aici vor emigra, fiind oameni muncitori și determinați, care își vor găsi ușor un loc de muncă în țări mai prietenoase sau care își vor deschide chiar alte afaceri acolo. Ce rezultă de aici? Statul cîștigă mai puțini bani din TVA, taxe și impozite pe muncă mai puține, impozit pe profit mai puțin. Spectrul găinii care făcea ouă de aur ne bîntuie din ce în ce mai insistent.

https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/80/The_Goose_That_Laid_the_Golden_Eggs_-_Project_Gutenberg_etext_19994.jpg?resize=439%2C640&ssl=1

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Goose_That_Laid_the_Golden_Eggs

Legat de argumentul macroeconomic al creșterii cererii agregate indus de creșterea salariului minim, respectiv ceșterea veniturilor statului din impozitele aplicate unor salarii mărite, pornind de la argumentele de mai sus, e clar că e o trăznaie, pentru că da, vor crește o parte dintre salarii, dar o parte dintre locurile de muncă existente anterior vor dispărea cu totul, fie că oamenii vor îngroșa și mai tare emigrația, fie că vor fi forțați de împrejurări să lucreze la negru, că altă alternativă nu au. Dar nu numai asta. Puținii care vor avea salarii mărite și șansa să le cheltuiască vor cumpăra mai mult, sau vor cumpăra ce nu își permiteau anterior, de obicei produse și servicii care nu vin din sectorul lor de activitate, ci fie din sectoare locale unde oferta a scăzut din cauza scăderii numărului de angajați și a numărului de firme producătoare, ceea ce va conduce la creșterea inerentă a prețurilor (adică inflație), fie din import, care nu stimulează aproape deloc economia locală, dar dezechilibrează și mai mult deficitul comercial și moneda națională.

Avînd în vedere că creșterea salariului minim nu este doar inevitabilă, ci și insuficientă, propun (sic!) să se reintroducă și controlul prețurilor de către stat, să nu mai vîndă exploatatorii ăștia imperialiști pătrunjelul la prețuri speculative, munca patriotică în sectoarele economice deficitare și închiderea granițelor pentru păstrarea forței de muncă în țară. Doar astfel o să-i putem depăși pe imperialiștii conduși de neo-liberali. Iar celor de la Ziarul Financiar le sugerez să pună și ei sus, pe prima pagină:

Proletari din toate țările, uniți-vă!