USL 2.0 și plăcuța suedeză

Cică toți cei 20 de miniștri propuși să formeze noul guvern USL (PSD-PNL-UDMR) au primit aviz favorabil în comisiile de specialitate din parlament. Azi dimineață e votul în parlament. Nu cred că vor fi surprize – teama de alegeri anticipate e prea mare.

Cea mai mare teamă – pe deplin justificată – e cea penelistă, pentru că în eventualitatea unor alegeri anticipate s-ar chinui serios să depășească pragul electoral. Și chiar dacă l-ar trece, ar ajunge în zona irelevantă politic. Nici pesedeul nu stă prea bine, pentru că băeții de la aur le-ar lua foarte multe procente, poate cam jumătate, așa.

Și ca orice guvern, și USL 2.0 are un program de guvernare, care poate fi sintetizat în două fraze:

Desigur, între cele două idei principale, programul de guvernare mai conține și alte lucruri minunate. De exemplu interzicerea centralelor de apartament în blocurile noi și taxarea celor existente. Cel mai probabil că pînă la urmă nu vor interzice instalarea de centrale termice individuale, că nici Comisia Europeană nu recomandă așa ceva, ci vor face altceva, mult mai previzibil – vor impune fumăritul, acea practică feudală prin care se luau bani cu japca familiilor care își permiteau luxul să se încălzească pe vreme rece. Acoperirea „ecologică” a acestei măsuri este hilară, de vreme ce nu se aplică, de exemplu, cetățenilor din Sintești și împrejurimi, care asfixiază de mulți ani zona de sud a Bucureștiului și localitățile învecinate, atît iarna cît și vara.

Sursa.

Iar problema principală a încălzirii locuințelor cu sobe care folosesc combustibil solid (carbune, lemn, resturi, peleți) sau lichid (păcură) nu este nici pomenită și nici pe departe rezolvată, cum a făcut Polonia, unde oamenii au fost încurajați și subvenționați să treacă de la cărbune la centrale pe gaz.

Un alt lucru minunat pe care USL 2.0 vorbește că îl va face este impozitarea muncii casnice. Sub frumoasa acoperire a grijii față de amărîții care muncesc cu ziua să își asigure o mîncare caldă (sau o bere la PET), useliștii vor scoate în afara legii și vor transforma în infractori un mare număr de persoane cu posibilități modeste. Nu doar că persoanele care desfășoară diverse munci gospodărești ocazionaleprecum cele de menaj casnic, prepararea hranei, grădinărit, îngrijirea animalelor de companie și alte activități care au legătură strictă cu gospodăria unei familii sau unei persoane singure” vor trebui să plătească taxe și impozite, dar și beneficiarii acestor activități vor putea fi acuzați de favorizarea evaziunii fiscale și angajare la negru.

Cu alte cuvinte, dacă am nevoie de curățenie în curte, că am tuns pomii și trebuie adunate și frunzele de pe jos, de cineva care să strîngă gunoiul ăsta și să-l pregătească să fie ridicat de serviciul de salubritate, primul lucru pe care trebuie să îl fac este să mă duc să cumpăr tichete de activități casnice de la poștă sau de la ANOFM. Sau de pe internet… Apoi vorbesc cu nea Marin, care de regulă își face veacul la birtul de peste drum cu cîte o bombă de Neumarkt și care, de regulă, este amator de astfel de lucrări. Căruia îi explic că o să-i dau pentru o muncă de circa două ore șapte tichete de activități casnice a 15 lei fiecare, în loc de suta de lei pe care o primea de obicei, și că tichetele alea nu-i sînt primite la birt. Că trebuie să se ducă cu ele pînă în centru, la poștă, să le depună acolo, dar doar luni, că atunci deschide. Iar doamnele de la poștă, după cel îl chinuie să completeze niște formulare cu fel de fel de date, îi dau în mînă 80 lei din cei 105 primiți pe tichete de la mine. Noroc că nea Marin mă știe de demult, n-o să-i treacă prin minte că rîd de el și o să-mi facă cinste cu un Neumarkt, doar să-l las în pace cu prostiile astea. Adevărul e că n-am băut demult o bere la PET.

Parafrazîndu-l pe Kelemen Hunor, care, referindu-se la încrederea dintre membrii alianței penele și pesede, a zis că „Dacă arunci plăcuţa suedeză în fiecare zi, plăcuţa suedeză se întoarce la tine, se poate spune că usele 2.0, conștientă de simpatia populară de care beneficiază, oferă la rîndul ei populației mwe la liber. Atît celor care au bani de centrale proprii, cît și celor care ocazional își permit o mîncare caldă. Sau o bere la PET.

 

Criză. De isterie.

Eram într-o mică pauză de la calculele mele despre imbecilismul măsurii primarului din Lyon, Grégory Doucet, de a reduce din viteza maximă din oraș la 30km/h începînd din primăvara lui 2022, ca să îmi dau seama cu cît ar putea crește poluarea în loc să o scadă*, cînd am văzut asta:

 

https://www.haaretz.com/world-news/.premium.HIGHLIGHT-men-are-causing-the-climate-crisis-women-have-the-solutions-1.10379587

Prima reacție a fost să cred că e o glumă, în genul celor de la Babylon Bee – Fake News You Can Trust . Pentru că socialiștii de la Haaretz cred totuși în puterea banului și cer subscription fee ca să îi citești, am căutat și am găsit textul integral al articolului aici:

https://theworldnews.net/il-news/men-are-causing-the-climate-crisis-women-have-the-solutions

Aflăm astfel că „cea mai mare diferență provine din consumul de combustibil și de carne – care cumulează împreună aproximativ 70% din cheltuielile bărbaților (OMFG!!!, n.m.). Și nu doar că aceste domenii (energie și carne) servesc în principal bărbații, așa cum arată studiul, dar sînt și conduse în principal de bărbați (după cum relevă o privire sumară asupra listei proprietarilor și executivilor marilor corporații din energie și producție de carne din lume). Acești bărbați își susțin cu încăpățînare industriile și marile profituri personale în timp ce fac eforturi să blocheze reglementările care ar putea să le limiteze activitățile poluante.

În articolul din Haaretz este citat un studiu făcut în Suedia care, chipurile, susține teza de mai sus. Rămîne la aprecierea fiecăruia să tragă concluzii  https://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/jiec.13176 Studiul este citat și de The Guardian care face și un grafic frumos:

https://www.theguardian.com/environment/2021/jul/21/men-cause-more-climate-emissions-than-women-study-finds

Grafic în care observăm că lipsesc în mod miraculos emisiile de carbon datorate confortului locuinței. Pentru că Suedia nu e o țară cu climă mediteraneană, ci mai degrabă rece, unde probabil că ponderea cheltuielilor destinate încălzirii și apei calde menajere e semnificativă.

Dar poate că suedezele nu sînt ca nevastă-mea care îmi spune frecvent „Mai dă și tu drumul la căldură!” (temperatura ambiantă de 21 de grade e pentru spartani) și care își face baie cu apă la 45 grade în care stă cîte o oră, nu ca mine la 38 grade și 15 minute. Iar dacă trece o săptămînă  și nu mănîncă friptură începe să se uite la mine cu ceva mai mult decît dragoste.

Și fără o legătură anume cu dragostea, feministele ar trebui să știe (sau să își aducă aminte) că soluția a venit de la un bărbat: Joseph Mortimer Granville.

*autovehiculele au cutii de viteze, care ajustează regimul de cuplu optim și putere al motorului cu ardere internă cu viteza și condițiile de deplasare. Și pentru că prin intermediul cutiei cuplul motor și puterea sînt menținute la parametri relativ constanți la viteze diferite de deplasare ale autovehiculului, factorul timp devine parte a ecuației consumului de combustibil și aer necesar parcurgerii unei unități de lungime, alături de forța de rezistență a aerului (prin coeficientul aerodinamic al autovehiculului) și de forța de frecare a roților cu solul. Ipoteza de lucru este că scăzînd viteza de deplasare cu 40% (de la 50 km/h la 30 km/h), deși energia necesară învingerii forțelor de frecare cu aerul și cu solul scade cu 35%, consumul instantaneu de combustibil și aer al motorului este același, timpul necesar parcurgerii unei unități de lungime crește cu 40%, la fel ca și consumul total de combustibil și aer.

Țara lui „Fură, dar face ceva și pentru noi!”

Am citit azi un articol excelent al domnului Adrian Mihălțianu în publicația PressOne care se numește PNL, aurul și mafioții

Titlul este în mod vădit inspirat de filmul Profetul, aurul și ardelenii, o mostră de cinematografie românească din 1978. Genul filmului este Red Western, filme despre vestul sălbatic american făcute în țări din blocul comunist (URSS, Germania Democrată, România, Cehoslovacia etc.) care erau servite ca entertainment pentru mase, dar și ca mijloc de îndoctrinare ideologică și politică.

Filmul ăsta (și cele două sequels) îmi provoacă zîmbete nostalgice și acuma și aș putea urmări cu plăcere toată seria într-un weekend, însă ce vreau să scot în evidență aici este încărcătura ideologică. În fond filmul încearcă să ne arate cît de coruptă, violentă și nedreaptă este societatea liberă de o autoritate superioară atotputernică și atotprezentă cum aveam noi. E despre o lume în care cel mai lipsit de scrupule individ reușește să captureze o întreagă comunitate, să își aservească atît actul de justiție cît și impunerea legii, transformand-o într-o feudă personală sinistră. Noi, avînd la conducere partidul comunist, eram chipurile feriți de astfel de scenarii ale groazei, pentru că partidul nu lăsa pe orice haiduc să ia în stăpînire, nu-i așa, comunități întregi pe care să și le aservească după plac (pentru că nu-i plăcea concurența!).

Adrian Mihălțianu exact la metafora asta face trimitere cu articolul său – transformarea țării în anul 2021 în moșii ale politicienilor din toate partidele, în care comunitățile sînt capturate, în care justiția și aplicarea legii sînt aservite, a căror unică menire este să producă bani și putere pentru stăpîni.  Iar aici se referă în mod special la cei din PNL care sînt la putere și care nu numai că girează jaful post-PSD, ci îl promovează activ.

Domnul Mihălțianu speră într-o intervenție salvatoare a unui grup de reformatori din PNL, aidoma fraților Brad, care, asumîndu-și toate riscurile posibile, să acționeze decisiv pentru neutralizarea mafiei politice.

Ce cred că ratează autorul articolului (sau trece intenționat sub tăcere?) este că românul tipic contemporan este mult mai aproape de minerii comozi, proști și lași din film, care refuză să se organizeze și să își ia destinele în propriile mîini, decît de ardelenii cu care ne fălim, iar șansele de reușită ale unor Brazi în condițiile astea sînt infime.

Și minerii ăia tot așa ziceau, ca și românii din zilele noastre: Ne fură, dar ne mai lasă și nouă ceva!

 

 

 

Frenezie ideologică și rețele sociale

„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește.”

Printre cele mai urîte lucruri pe care mi le amintesc din epoca Ceaușescu este frenezia ideologică. De fapt, partidul comunist român avea chiar un departament de stimulare a freneziei ideologice, Secția de Propagandă și Agitație a CC al PCR.

„Sarcina” principală trasată de Plenară (Plenara CC al PCR din 22–25 aprilie 1968, n.m.), cu efecte dramatice pe termen lung, era tratarea tuturor ştiinţelor sociale într-o cheie unică, prin intermediul căreia se dorea reconcilierea, până la identificare, a ideologiei cu ştiinţa.

Sursa: Popa, Cosmin (2017): Intelectualii în capcana ceauşismului sau înfiinţarea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice , REVISTA ROMÂNĂ DE SOCIOLOGIE, Anul XXVIII, Nr. 1–2 • 2017.

Frenezia ideologică este turnesolul care arată nu doar că te conformezi – asta poate să facă orice fraier, mai ales dacă nu are prea are de ales – ci că ești total dedicat cauzei. Conformarea este condiția necesară, dar nu și suficientă cînd ești prins în menghina „Ești cu noi sau împotriva noastră!”, așa că trebuie să te bagi frumos în hazna și, chiar dacă pute, să te prefaci că ești fericit să te poți alimenta din aceeași scîrnă ca și propăvăduitorii adevărului unic. Nu este doar falsa dilemă, ci este vorba despre constrîngere.

La teroarea socialistă din epoca Ceaușescu au existat cîteva tipuri de reacții: conformism necondiționat – „Da’ ce dom’le, eu sînt mai cu moț decît actorul X, doctorul Y sau profesorul Z??? Dacă pentru ei e suficient de bun căcatul ăsta încît n-au nici o reținere să-l consume public, înseamnă că e bun și pentru mine și o voi face și eu bucuros! ”; oportunism – „Acuma e momentul pentru mine – dacă mănînc mai mult căcat decît oricine și dacă o fac suficient de ostentativ, voi fi remarcat și mi se vor oferi oportunități remarcabile!”; conformism de fațadă – ăștia mîncau căcatul oficial în public, iar acasă ascultau Europa liberă și îi bîrfeau pe liderii comuniști, și rezistență – dizidenții.

Dacă nu manifestai o frenezie ideologică solidă nu prea puteai avansa profesional și ierarhic, pe cînd abilitatea de a mînca căcat cu bucurie în public îți garanta succesul, chiar dacă altfel erai bîtă.

Cei care aveau aroganța nu doar să fie rezervați, dar chiar să dea glas dubiilor pe care le aveau erau înregistrați în evidențele serviciilor de informații ca fiind dizidenți – persoane periculoase și dușmani ai poporului. Acestor aroganți li se oferea întotdeauna oportunitatea să-și facă autocritica – să mănînce public mizeria pe care înainte au criticat-o și să-și pună și în cap, sub justificarea unei rătăciri de moment. Unii scăpau doar cu ostracizarea, alții erau trimiși la închisoare sau lăsați pe drumuri fără posibilitatea de a-și găsi de lucru sau o locuință, iar cei mai ghinioniști erau asasinați, asemenea lui Gheorghe Ursu. Și, pentru orice eventualitate, periodic aveau loc astfel de anchete menite să le dea de gîndit celor insuficient convinși.

În ultimii o sută de ani știința și tehnologia au avansat inimaginabil, pînă la punctul la care o persoană cu douăzeci de ani de educație formală nu poate înțelege detalii ale unor concepte care au intrat sau sînt gata să intre în viața noastră de zi cu zi, cum ar fi calculatoarele cuantice, altgoritmii de inteligență artificială sau vaccinurile cu mARN.

Sîntem așadar în punctul în care, ca să luăm decizii în ce ne privește frecvent trebuie să ne bizuim pe alții, mai pregătiți, mai informați și cu o reputație ireproșabilă, ingredientul esențial fiind încrederea pe care o inspiră.

Citeam un articol al lui Dorian Linskey prilejuit de lansarea cărții sale The Ministry of Truth: The Biography of George Orwell’s 1984, în care  identifică momentul alegerii lui Donald Trump ca președinte al Americii în 2017 și perioada imediat următoare ca pe o nouă apropiere de orizontul distopic al lui 1984. Nu este vorba despre o impresie personală, ci despre mulți americani care, speriați de perspectivele noului președinte american, au resimțit nevoia să recitească nuvela, pînă la punctul la care a devenit No 1 bestseller

Dorian Linskey vorbește în același articol atît despre realitatea paralelă a președintelui Donald Trump – pe care o numește ironic Versionland, cît și despre creșterea fenomenului deep fake image synthesis, „care combină computer graphics cu altgoritmi de inteligență artificială ca să producă imagini a căror falsitate nu poate fi depistată decît de experți și care are potențialul de a crea un labirint paranoid unde, în funcție de prejudecățile privitorului, falsul devine adevăr, iar adevărul fals”, ca și cum canalele consacrate de știri ar fi imune la asta.

Și, deși Dorian Linskey identifică corect cauza, citînd-o pe autoarea americană de literatură sci-fi Marta Randall, care în 1980 a spus că „Va fi foarte greu pentru un ‘Big Brother’ să mai convingă pe cineva în legătură cu orice după afacerea Watergate și după afacerea războiului din Vietnam. S-ar putea să încetăm cu totul să ne mai bazăm pe știrile oficiale”, anume epidemia de neîncredere, ratează magistral concluzia: în opinia lui oamenii au devenit victime ale manipulării de pe rețelele sociale – radicalizați nefrecventabili, aidoma dizidenților din 1984 – le românesc care contestau regimul comunist.

Combining cynicism with credulity, people who were proudly sceptical of CNN or the New York Times were perfectly happy to take unsourced Facebook posts and quack science at face value.

Ca persoană care a trăit în 1984 – și anul, și coșmarul Orwellian al totaritarismului ceaușist, cred că este ironic cum Dorian Linskey ratează exact esența și spiritul nuvelei – oamenii nu au devenit simple victime ale manipulării de pe rețelele sociale, ci mai întîi s-au săturat de nouvorba, dublugînditul și poliția gîndirii promovate de politicieni și canalele consacrate de știri care sînt plătite de autorități cu sume colosale de bani publici ca să fie prietenoase și să susțină adevărul oficial!

Iar rezultatul, chiar dacă a durat un pic cam mult, indiferent dacă e vorba despre poluare și mediu, energie, economie, minorități, politică, protecție socială, drepturile omului, pandemie sau vaccinuri, este că reconcilierea ideologiei cu ştiinţa e deplină.

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANȚA ESTE PUTERE

Din păcate Dorian Linskey are în parte dreptate, asemenea lui Winston Smith, mulți oameni care se sustrag freneziei ideologice își construiesc o realitate paralelă în care își imaginează că izbăvirea le vine de pe social media, acest O’Brien cu privire empatică.

Pandemie, măști și campanie electorală

„nu respectă, adică nu ne protejează”

Ministrul penelist al economiei, domnul Virgil Popescu, ne spune de la înălțimea poziției și a competenței sale că „jumătate din măştile care se găsesc la comercializare, în momentul de faţă, în reţelele de distribuţie – hypermarketuri, farmacii, depozite, la importatori – nu respectă, adică nu ne protejează”.

Sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24441638-ministrul-economiei-jumatate-dintre-mastile-piata-nu-protejeaza-impotriva-covid-toate-mastile-neconforme-sunt-din-import.htm

Lăsînd la o parte că titlul celor de la Hotnews este înșelător, pentru că ministrul a spus două lucruri care nu sînt automat legate între ele (1. că jumătate din măștile de pe piață nu ne protejează și 2. că ANPC va emite un ordin prin care „măștile care nu se încradrează în standarde și nu îndeplinesc condițiile de calitate, etichetele trebuie să conțină precizarea că aceste produse nu protejează împotriva COVID-19”), este de remarcat abilitatea cu care politicianul evită să intre în zone periculoase cu afirmații fără acoperire. Evident că asta nu îl împiedică să facă aluzii, să sugereze pericole uriașe și să se erijeze în salvatorul națiunii.

Dar să intram un pic în context. În funcție de ce declară în documentele de vînzare și pe ambalaj producătorii și comercianții din UE, măștile se pot găsi în trei categorii mari și late: dispozitive medicale (de ex. măști chirurgicale), echipament individual de protecție sau măști de design.

Primele două categorii – dispozitivele medicale și echipamentele individuale de protecție – sînt „domenii” reglementate, adică există o legislație specifică atît la nivelul Uniunii Europene, cît și la nivel național, în timp ce a treia categorie nu.

Verificările demarate de ANPC în luna Octombrie (și încă neîncheiate) vizează respectarea la literă a legislației UE și naționale prin prisma documentelor care (ar trebui) să însoțească pe circuitul comercial produsele din categoriile reglementate, a marcajelor și informațiilor de pe ambalaj, aspecte de asemenea reglementate. Documentele valide sînt emise de organisme independente de certificare recunoscute la nivelul UE (există organisme de certificare care nu sînt recunoscute în UE), care au testat temeinic conformarea produselor la standardele specifice și se numesc certificate de conformitate.

Pe de altă parte, legislația specifică europeană și națională privind dispozitivele medicale (Regulamentul (UE) 2017/745) și echipamentele individuale de protecție (Reg. (UE) 2016/425) este făcută cu ani înaintea pandemiei de COVID-19 și evident că nu face nici o referire directă la acest flagel.

Cu alte cuvinte, ANPC nu testează protecția la COVID-19 a măștilor, ci doar verifică niște hîrtii – certificatele de conformitate, care hîrtii nu fac nici o referire la COVID-19!

De altfel, din cîte știu eu pînă acum, nu există nici un studiu clinic care să certifice în mod specific măsura în care diferite tipuri de măști din domeniile reglementate oferă protecție contra COVID-19. Totul se bazează pe statistică – cu cît masca este mai densă (filtrează particule, aerosoli etc.), cu atît este mai probabil să fii protejat purtînd acea mască.

Ceea ce înseamnă că putem vorbi despre măști neconforme – produse aflate la comercializare promovate ca dispozitive medicale sau echipament individual de protectie care nu sînt însoțite de documente valabile privind conformitatea (la domeniile reglementate), care nu respecta reglementările privind marcajele și informațiile de pe ambalaj, dar în nici un caz nu putem vorbi despre măști care „nu protejează împotriva COVID-19”, pentru că nu există măști definite și certificate astfel!

Statul român, prin agenția guvernamentală care se ocupă de protecția consumatorilor (sîc!), nu a făcut în opt luni de pandemie cel mai simplu lucru pe care l-ar fi putut face: să urmărească presa independentă de investigație și să investigheze aspectele semnalate de aceasta.

Sursa: https://www.riseproject.ro/articol/felia-interlopa-din-afacerea-cu-masti/

Rise Project semnala cu lux de amănunte încă din luna Aprilie potlogăriile făcute cu măști, potlogării în care sînt implicate o companie a statului, funcționari și politicieni români. A reacționat atunci public ANPC sau dl. ministru? Nu.

În luna Iunie tot Rise Project a plătit un test la un laborator acreditat care a dovedit că măștile importate de Compania Națională UNIFARM S.A. nu erau conforme – nu filtrau decît jumătate din particulele pe care ar fi trebuit să le filtreze conform standardului pe care susțineau că îl respectă. A reacționat atunci public ANPC sau dl. ministru? Nu.

În luna Iulie Rise Project revine și expune filiera chineză de măști: „Certificatele de conformitate obținute de la samsarii cu care am negociat sunt contrafăcute, iar firmele producătoare nu se află pe lista companiilor acreditate de autoritățile chineze să producă și să exporte măști.”. Potrivit investigației Rise măștile astea au ajuns pe piață, ca și cele aduse de CN Unifarm S.A., inclusiv la primăria orașului Voluntari, Compania de Apă Olt, Penitenciarul Jilava și RAPPS București. A reacționat atunci public ANPC sau dl. ministru? Nu.

Și, după cum arată Newsweek România, nici în luna August afacerile guvernamentale cu măști nu s-au liniștit. Nici de data asta ANPC și dl. ministru Virgil Popescu nu au avut nimic de zis.

Nu au reacționat pentru că nu era în interesul lor. Interesul lor – guvern, agenții guvernamentale (ANPC, ANMDMR), partid, politicieni etc., era acțiunea de tip heirupist de salvare a națiunii de amenințarea COVID-19 sub umbrela stării de urgență, acțiune în care s-au implicat deplin și care trebuia promovată masiv (pentru asta au plătit din bani publici companiile de media), fără grijă pentru niște detalii nesemnificative cum ar fi respectatea prevederilor legale în achizițiile publice, a contractelor sau niște amărîte de certificate de conformitate corecte.

Dl. ministru și brelocul său, ANPC, desfășoară acum o campanie de imagine menită să combată acuzațiile de incompetență și potențială corupție, încercînd după vechea metodă pesederistă să arunce culpa doar pe firmele private care s-au descurcat cum au putut în perioada asta. Cu cît mai sonor e circul ăsta (din nou, bani publici), cu atît încearcă dl. ministru să se scoată, pe el și partidul, ca salvator al națiunii. 

Partea bună este că măștile, indiferent dacă sînt „conforme” sau doar de design, protejează. Unele dintre ele mai mult, altele mai puțin, însă toate protejează. Ceea ce nu putem spune și despre ANPC și dl. ministru.

 

Ranga ca argument.

Citeam azi un articol din Libertatea în care Costi Rogozanu, cu trimitere la volumul Slujbe de căcat. O teorie. (Graeber, David (2018): Bullshit Jobs. A Theory. Simon & Schuster), zice așa:

De ce am susține mari companii cu fonduri publice enorme ca să ”creeze joburi” (de cele mai multe ori inutile și alea sau prea prost plătite și exploatatoare doar pentru că n-au chef să investească într-un robot) în loc să suținem un venit universal pentru fiecare cetățean?

Se întreba Graeber: cum am ajuns să aprobăm că e bine să creezi joburi dându-le unora cu averi imense și mai mulți bani, dar să refuzăm redistribuirea banilor către cât mai mulți care vor întreține economia prin nevoile lor?

O să încerc o demontare a tîmpeniilor de mai sus:

  1. În unele cazuri izolate, care nu fac obiectul de fond al articolului și al ideilor lui David Graeber, companii private primesc scutiri temporare de impozite pentru crearea de locuri de muncă. Însă diferența netă e în favoarea statului, adică scutirile de impozit sînt mai mici decît sumele care se întorc la stat sub formă de impozite de la acele companii. Cazul tipic este acela al companiilor private care angajează atîți oameni cîți au nevoie ca să își îndeplinească obiectivele în condiții de eficiență economică și concurență;
  2. Impozitele pe salarii reprezintă unul din principalii piloni ai bugetelor statelor (în România e pe locul 3, după TVA și accize, și reprezintă peste 14% din încasările totale la bugetul de stat). Adică mai mulți angajați = mai mulți bani la buget. Iar dacă angajații ăia sînt în mediul privat, atunci vorbim de veniturile reale ale bugetului de stat (impozitele și taxele pe muncă ale angajaților din sectorul public nu contribuie în mod real la creșterea veniturilor bugetare, pentru că sînt plătite direct de la bugetul de stat).
  3. Pentru roboți nu se plătesc impozite si taxe pe muncă, ceea ce, presupunînd înlocuirea oamenilor cu roboți pe scară largă, ar conduce la scăderea semnificativă a veniturilor bugetare.
  4. Există posibilitatea teoretică a unui „venit universal pentru fiecare cetățean”. Întrebarea e de unde ar veni banii ăia. Dar ne lămurim imediat, din redistribuirea banilor altora. Adică prin jaf, așa cum au făcut Lenin, Hitler, Stalin și toți descendenții lor. Antropologie curată!
  5. Aparenta salvare ar veni de la „cât mai mulți care vor întreține economia prin nevoile lor”, adică cu cît mai mare foamea și penuria, cu atît mai bine e întreținută economia, ca nu cumva să se îngrașe!

Ideile astea de planificare centralizată a economiei și de redistribuire arbitrară a bogăției bîntuie lumea de mai bine de 100 de ani și au fost încercate cu rezultate catastrofale de fiecare dată cu scuza nelipsită că nu au fost corect aplicate. N-ar fi nimic extraordinar dacă aberațiile nu ar trece la un nivel cu totul nou – În apărarea jafului. O istorie a vandalismului. (Osterveil, Vicky (2020): In Defense of Looting: A Riotous History of Uncivil Action. Bold Type Books).

Descrierea cărții pe Amazon zice așa:

A fresh argument for rioting and looting as our most powerful tools for dismantling white supremacy.

Anarhismul nu e cîtuși de puțin o teorie nouă, iar opera tovarășei Osterweil este doar o banală canistră de benzină aruncată în focul evenimentelor din America disimulată în straie pseudointelectuale și progresiste. Sper totuși că practica jafului cu violență și a distrugerii cu impunitate nu va fi următorul experiment social extins la nivel global, aidoma marxismului. Sînt curios cum vor justifica intelectualii adevărați componenta rasistă a mișcării împotriva omului alb.

Altfel, singura concluzie logică a celor două cărți e că decît să te chinuiești cu un bullshit job, mai bine pui mîna pe rangă și îți iei singur tot ce ai nevoie – se vor găsi suficienți intelectuali care să îți ia apărarea.

 

Adevărata pandemie la noi este ticăloșia

Newsweek România, care se lăuda în mai anul ăsta că n-o să ia bani de la guvern pe fondul pandemiei, dar care nu avea nici o problemă să plătească din buzunar pentru a crește vizibilitatea conținutului editorial despre PNL prin postări Facebook, acuma că a început campania electorală pentru alegerile locale, pare că a găsit droguri la penețeu.

Trebuia să joc rolul principal din piesa Singurătatea alergătorului de cursă lungă, m-a sprijinit un prieten din tinerețe, m-a susținut în fața consiliului artistic pe care l-a felicitat pentru această inițiativă, dar a ridicat o foarte mică obiecție, de ce tocmai eu în rolul alergătorului de cursă lungă care am platfus de mic copil… De ce am ascuns asta colectivului??? Platfus… În ce scopuri???

 

În pandemie au murit mai puțini oameni decît în aceeași perioadă a anului trecut *

În 10 August Institutul Național de Statistică a dat un comunicat de presă (203) care mi se pare că a trecut cam neobservat.

Asta deși Hotnews a preluat informația aproape imediat, iar Scînteia Financiară la o zi după (azi).

În primele șase luni din 2020 au murit cu 5765 mai puțini oameni decît în 2019, respectiv cu 4,4% mai puțini.
LunaDecedaţi
2020
Decedaţi
2019
Diferență
2020-2019
ianuarie2335227388-4036
februarie2169922357-658
martie2259123665-1074
aprilie2181221338474
mai2024921264-1015
iunie2107320529544
Total130776136541-5765

Pentru curioși, aici este comunicatul celor de INS in format .pdf și aici este fisierul .xls cu toate datele.

Situația era previzibilă încă de luna trecută, conform comunicatului 180 din 10 iulie, însă lucrurile sînt cu adevărat interesante după aproape două luni de la încetarea stării de urgență. Să vedem cum arată datele pentru Iulie, dar pentru asta va trebui să așteptăm pînă în septembrie.

Ca să fie treaba corectă și să nu și-o ia în bască, autorii comunicatului INS au băgat această notă:

Pentru o caracterizare completă a fenomenelor demografice înregistrate în lunile martie-iunie 2020, în contextul pandemiei COVID19, trebuie avut în vedere faptul că prevederile ordonanţelor militare au introdus anumite limitări în posibilitatea de desfăşurare a unor evenimente cu mai mult de 3 persoane, au limitat deplasările în afara locuinței și în afara localității, au suspendat activitățile în spații închise, au determinat Uniunea Notarilor Publici să amâne termenele pentru dosarele de divorț aflate pe rol după sistarea stării de urgență. De asemenea, prevederile Hotărârilor de Guvern pentru perioada stării de alertă au impus anumite limitări în ceea ce privește numărul persoanelor care se pot întâlni în locurile publice, precum și prevederi privind organizarea de evenimente la un număr foarte mic de participanți. Datele trebuie interpretate în corelare cu informaţiile din surse administrative, în special cele publicate de Ministerul Sănătăţii, prin Institutul Naţional de Sănătate Publică.

Cu alte cuvinte, este meritul statului și al guvernului în mod special că, de fapt, nu stăm așa de rău cum tot încearcă să ne aburească aceiași guvernanți și canalele media plătite de ei pentru asta.

Chiar dacă ne referim strict la perioada „de pandemie” martie – iunie, părerea mea este că scăderea numărului de decese trebuie interpretată prin prisma faptului că oamenii au fost mai atenți cu igiena personală, au evitat excesele și au fost mai atenți în general la starea lor de sănătate, pe considerentul că dacă te îmbolnăvești lucrurile pot deveni mai complicate decît de obicei. Totuși, datele ne arată că virusul COVID-19, deși reprezintă un pericol netăgăduit, nu este un ucigaș în masă (pentru că altfel am fi avut o creștere semnificativă a numărului de decese, iar nu o scădere ca acum) și putem specula îndreptățit că numărul deceselor cauzate de acesta este supraestimat prin modul arbitrar de contabilizare a cauzelor de deces.

* cu peste 1000

America fără etaje*

E ușor să-i judecăm pe alții, nu? De parcă vanitățile, fricile iraționale, egoismul nu ne-ar fi dus niciodată pe drumul greșit. Mai ales cînd avem doar două cartonașe. Alb și negru. Stînga, dreapta. Liberali și conservatori. Victime și agresori. Bine și rău.

Dar oare așa stau lucrurile – lumea este formată din oameni buni-buni și oameni răi-răi?

Abordarea potrivită la întrebarea asta este o simplă introspecție. Dacă sîntem suficient de onești o să găsim răspunsul. Dar dacă vrem să mergem mai departe, trebuie să abandonăm blocajele emoționale și abordarea convențională bine – rău. Pentru că fiecare acțiune a noastră nu are niciodată doar o singură consecință, ci mai multe, în funcție de context.

Inginerii, economiștii, uneori și politicienii au nevoie să exploreze un pic mai atent consecințele – anticipate și neanticipate, așa că s-a dezvoltat o ramură a științei care studiază deciziile în condiții de incertitudine. Și, deși la nivel individual oamenii judecă la fel ca în urmă cu 100 sau 1.000 de ani, cu toții sîntem captivi în bucla Between paralysis by analysis and the extinction by instinct.

Partea proastă este că bunul simț natural pe care îl căpătăm în primii ani de viață ne este sistematic erodat de politicienii care ne transmit că merităm cu mult mai mult decît primim și că nu e vina noastră dacă lucrurile merg prost, ci a celorlalți. Din cînd în cînd, ni se spune că sîntem sub amenințarea teribilă a celorlalți, că sîntem exploatați cu sălbăticie și că sîntem pe deplin îndreptățiți să ne luăm înapoi (sîc!) lucrurile de care am fost prea mult timp privați.

Ca să fie clar, asta este retorica pe care au folosit-o toate regimurile totalitare din secolul XX: comuniștii lui Lenin, naziștii lui Hitler, comuniștii lui Mao, ai lui Stalin, ai lui Castro, ai lui Pol Pot și ai tuturor sateliților lor din Europa de est și de aiurea. Toți dictatorii pomeniți au avut la început susținere socială, iar majoritatea celor care au contribuit activ la aducerea la putere a acestor criminali au crezut că fac bine, că luptă împotriva opresiunii și a injustiției și a corupției. Pentru ca, în cele din urmă, să realizeze pe propria piele cît de mult au greșit…

Și, cînd să zicem că am scăpat, iată că politicieni și canale mainstream media din zilele noastre lipsite de orice scrupule aduc în lupta pentru putere aceeași retorică manipulatoare și criminală.

Întrebarea care rămîne după ce se așează praful este dacă sîntem abosolviți de responsabilitate. Că așa făceau toți, nu? Că nu am executat decît ordine. Că injustiție socială și corupție. Că rasism. Că violență. Așa e. Așa făceau toți, am executat doar ordine, avem injustiție și corupție și rasism, dar la nivel individual răspundem pentru tot ce am făcut și ce am fi putut face și nu am făcut. 

În toate exagerările și manipulările îngrozitoare care au loc zilele astea legat de moartea lui George Floyd, cea mai bună poziție mi se pare a fi cea a lui Barack Obama, într-un discurs din 2015 legat de un caz asemănător. 

There’s no excuse for that kind of violence that we saw yesterday!

* Ilf și Petrov, 2012, Polirom.

 

Încrederea noastră și responsabilitatea lor

Alaltăieri (26.06) se văita domnul doctor Arafat că „noi creăm toate premisele ca populația să nu mai creadă nimic și să ajungem din nou în astfel de dezastru”, adică noi ăștia care sîntem mai cîrcotași și contrazicem teoriile bombastice ale domniei sale. Asta fără a omite să se laude  cu performanțele sale:

„România a evitat acest dezastru și în loc să recunoaștem că am evitat o astfel de situație, noi creăm toate premisele ca populația să nu mai creadă nimic și să ajungem din nou în astfel de dezastru”.

Sursa https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/raed-arafat-medicii-vor-ajunge-sa-decida-cine-ramane-in-viata-si-cine-nu-suna-extrem-de-cinic-dar-este-realitatea-1329472

Folosirea manipulativă a pronumelui „noi” este menită să arate că dl. doctor nu se poziționează în afara poporului pe care îl ceartă, asumîndu-și astfel prefăcut o parte a vinei.

Chestia e că ieri (27.06) la ora 13:00 site -ul https://stirioficiale.ro/ publica comunicatul Grupului de Comunicare Strategică (GCS) cu 325 de noi infecții COVID-19, din doar 1.877 de teste (677.259 de teste, cumulat), adică 17,3%! Faptul că procentul ăsta era de aproape 7 ori mai mare față de media zilnică din ultima perioadă (între 2,5 și 3%) a fost remarcat de mai multe site -uri de presă, între care Hotnews.ro și Spotmedia.ro, în timp ce la GCS nu a sesizat nimeni anomalia evidentă și nici nu a considerat de cuviință să mai verifice odată înaintea publicării oficiale.

Mai mult, odată ce li s-a atras atenția că au greșit, cei de la GCS au venit cu o actualizare la ora 14:59 și, fără să-și recunoască greșeala, au spus că au fost efectuate este de 12.236 de teste (687.618 teste, cumulat).

Numărul cazurilor depistate pozitiv cu noul coronavirus rămâne de 325 de persoane.

Și, chiar dacă nu și-au reconoscut greșeala, cei de la GCS s-au simțit datori cu o explicație:

Până la această dată, la nivel național, au fost prelucrate 677.259 de teste. Menționăm că raportarea este parțială, necuprinzând datele de la 12 laboratoare, dintre cele 112 care funcționează în prezent.

Cu alte cuvinte, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos, GCS spune că lucrurile stau în felul următor:

Nr. LaboratoareNr. Teste
26.06.2020
Nr. Infectari depistateRata infectarii
Total11212.2363252,7%
Raportare partiala1001.87732517,3%
Omise1210.35900,0%

Un număr de 100 de laboratoare au făcut în total 1.877 de teste și au descoperit 325 de cazuri de infectare cu COVID-19. Alte 12 laboratoare, inițial omise în raportare, au făcut 10.359 de teste (în medie 863 teste / zi / laborator!) și nu au găst nici un caz de infectare.

Discrepanța asta este atît de mare, încît nu putem lansa decît două ipoteze de lucru: fie metodologia de testare este perfect greșită, fie GCS ne aburește cu nerușinare. Evident că nu știu care dintre cele două ipoteze este cea reală, însă probabilitățile îmi spun că a doua e mai plauzibilă.

Punînd văicărelile ipocrite ale domnul doctor în fața erorilor de comunicare cu date foarte sensibile, dar mai ales în fața aspectului „ciudat” al acestora, ar trebui să ne întrebăm cine este de vină că „populația nu mai crede nimic”?

Mi-e dor de Vadim. Și el era ridicol, dar era unul autentic.