Categorie: Politică

Face politică! E abonat la ziar! Şi impozitele nu vrea să le plătească!

Nimic. La puterea infinit.

Adică nimic.

Încă un final de an cu ProTV, care trebuia să dea o notă autohtonă de-acum veșnicului Another Christmas In The Trenches, și anume cu Las Fierbinți, acest experiment itinerant pe care cred că îl urmărește cu sfințenie majoritatea ciucalachistă a spectrului politic pe post de cod de conduită, respectiv pe post de turnesol social. Bă, ești prost??

Cel mai recent episod (ediție specială de Crăciun 2022) este o pastișă politică, menită să testeze / influențeze o anumită stare de spirit și să favorizeze acceptarea socială:

Desfășurarea începe, tipic, cu văicăreala primarului Vasile – „Voi credeți că e ușor să fii primar?”, continuă cu o confesiune stereotip „Cînd am intrat în politică am vrut să fac bine. Nu mie. […] M-am lovit de oameni vechi și mai mari în funcție ca mine, care nu m-au lăsat să fac bine pentru voi dacă nu făceam mai întîi bine pentru ei.”, urmată de falsa concluzie „Rău, laș, mincinos – da, m-am pierdut pe mine!”. Falsă, pentru că Vasile a fost așa de la început – rău, laș, mincinos, că altfel nu făcea compromisurile mizerabile pe care le-a făcut. Apoi o bagă pe aia cu balaurul sărăciei cu care „trebuie să ne luptăm, să-l dovedim, să-l punem jos, în frunte cu noi, din clasa politică, așa ar trebui să facem!”, însă fără să omită disclaimerul uzual „Dar pînă la urmă cine știe ce o să se mai întîmple…”, după modelul inoxidabil noi vrem să fie bine, dar lumea rea nu ne lasă. Pe urmă trebuia să ungă puțin, nu-i așa, și coarda naționalistă „România e o minune!”, cu șinele vechi de 50 de ani care rezistă ca prin minune, cu minunea de a nu avea mai multe accidente ca cele de la Colectiv și maternitatea Giulești, ca și cum nu clasa politică pe care o evoca mai înainte (și din care nu omite să spună că face parte) ar fi responsabilă de neglijențele criminale care au condus la acele accidente.

Ce avem aici nu este doar un whitewashing, ci este și o tentativă de validare a etosului mioritic românesc. Întotdeauna am urît clișeul ăsta cu etosul mioritic românesc (mai mult decît pe altele), în sensul în care e folosit de tot felul de neaveniți ca să explice aproape orice se întîmplă în România. Și îl urăsc pentru că aproape că au dreptate, ceea ce îi face aproape deștepți. Pentru că problema de fond, rămîne – fatalismul, cuplat cu alte apucături fine – complicitatea la furăciune, delațiunea, oportunismul, corupția, lenea, lăudăroșenia, formează adevăratul etos românesc, pe care mulți îl apără rupîndu-și cămeșa de pe ei că ar fi „identitatea noastră națională”.

În ce privește România educată (pentru care nu sînt suficienți bani…), mi-a atras atenția în mod special promisiunea primarului Vasile:

Vă rog să mă iertați că n-am putut să fac nimic, dar vă promit că de la anul o să fac de zece ori pe atît.

Băi, ești nebun???

De la defăimarea socială la hărțuirea morală

Sau ce legi minunate ne mai dă nouă pesedeul.

Am primit săptămîna trecută la serviciu un regulament intern actualizat. Nu mică mi-a fost mirarea cînd, citindu-l pe diagonală, am ajuns la un nou concept numit hărțuire morală.

Constituie hărțuire morală la locul de muncă și se sancționează disciplinar, contravențional sau penal, după caz, orice comportament exercitat cu privire la un angajat de către un alt angajat care este superiorul său ierarhic, de către un subaltern și/sau de către un angajat comparabil din punct de vedere ierarhic, în legătură cu raporturile de muncă, care să aibă drept scop sau efect o deteriorare a condițiilor de muncă prin lezarea drepturilor sau demnității angajatului, prin afectarea sănătății sale fizice sau mentale ori prin compromiterea viitorului profesional al acestuia, comportament manifestat în oricare dintre următoarele forme: a) conduită ostilă sau nedorită; b) comentarii verbale; c) acțiuni sau gesturi.

Am fost mirat, că ai mei angajatori, cu toate excesele lor, sînt oameni normali, iar paragraful de mai sus (și ce mai urmează) nu prea e. Pînă ieri, cînd am auzit la radio Guerrilla pomenindu-se de hărțuirea morală, ca nouă prevedere legislativă.

Căutai oleacă pe internet și găsii că avem legea nr. 167 din 7 august 2020 nășită de băetzii (și fetele) de la pesede. Dar au trecut 2 ani…

Mi-am dat seama că pesede are o adevărată pasiune socială pentru discriminare și hărțuire, iar după tentativa (stupidă, în formă, ticăloasă pe fond) lui Livache din 2015, dna ministru Gabriela Firea iese luni 12 decembrie cu piesa ei de rezistență:

„Ghidul privind hărțuirea pe criteriu de sex și hărțuirea morală la locul de muncă este o premieră pentru România. Documentul a fost elaborat de specialiștii ANES împreună cu Institutul Român Pentru Drepturile Omului și Ministerul Muncii și Solidarității Sociale(…) Acest ghid este un instrument important, pe care dorim să-l implementăm în toate instituțiile și care va fi sprijin real pentru angajați, dar și pentru angajatori. Orice conduită ostilă sau nedorită, orice comentariu nepotrivit, cu tentă sexuală, orice acțiuni și gesturi nepotrivite înseamnă hărțuire și acest ghid stabilește toate măsurile care trebuie luate la nivelul unei instituții pentru a gestiona astfel de situații, dar în primul rând pentru a preveni”, a anunțat ministrul Gabriela Firea.

Cică ghidul poate fi consultat timp de 30 de zile pe site -ul Ministerului Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse, doar că la 24 de ore de la anunț eu nu îl găsesc pe https://mfamilie.gov.ro/

Dincolo de emfaza hidoasă cu care dna Firea anunță o chestie veche de 2 ani, stau să mă gîndesc ce e în spatele acestui stunt pr:

Obiective:

  1. creșterea vizibilității personale. Dna Firea e într-un con de umbră, pe un portofoliu inventat special pentru dînsa, care funcționează și azi ca un fel de anexă a ministerului muncii. Ea este plasată într-o poziție ferită de intemperiile politice curente pentru conservarea potențialului electoral, însă tocmai ăsta este și dezavantajul acestei poziții.
  2. sigilarea pozițiilor deținute de oameni fideli regimului pesede-penele, care nu mai pot fi îndepărtați așa de ușor din instituțiile statului, companii de stat și, cine știe, chiar companii private.

Strategie: folosirea trendului woke ajustat la particularitățile și, nu-i așa?, nevoile noastre, astfel încît demersul dnei Firea să nu poată fi combătut fără riscul de a fi catalogat dinozaur social (sic!).

În rest, numai de bine – am răsuflat ușurat cînd am văzut asta în legea 167 din 2020:

PS: sînt totuși un pic dezamăgit, dacă pesede ar fi avut măcar un dram de consecvență, după discriminarea socială ar fi consacrat conceptul de hărțuire socială, că aia cu morala are conotații elitiste – atît de urîte de electorat, dar dureros jinduite de politicienii lor.

Look back in anger

Cît de departe am ajuns cu alienarea? Cred că oamenii au avut întotdeauna angoase, dar a fost nevoie de ubicuitatea internetului și explozia tehnologică ca să transforme banale neliniști de bucătărie în adevărate psihoze planetare. Răspunsul societății a fost transformarea știrilor în divertisment (știrile trebuie să fie amuzante, picante, ori să ne inducă panică și, în nici un caz, să nu ne lase să ne plicitisim), a științei în religie – știința produce tot mai mult ce i se cere de către cei care o finanțează, iar cei care contrazic argumentul it’s science, baby! sînt etichetați ca eretici (conspiraționiști, zilele astea, în sensul medieval al termenului, ca și cum știința ar fi fost întotdeauna un consens universal) și a statului în vătaf universal – ne spune ce e fake news și ce nu, ce trebuie să credem și ce trebuie să facem, cît trebuie să coste pîinea, benzina, curentul electric sau berea, fără să producă nici una din chestiile astea. Cineva ar putea zice că nu, acesta nu este răspunsul societății, ci al elitelor, al politicienilor, al magnaților putred de bogați etc., dar acel cineva nu ar face decît să ignore că poporul a înfulecat cu nesaț mizeriile servite pe post de știri, divertisment, știință și contract social, validînd astfel pe conducătorii lor ca parte a societății.

Acuma, cu ajutorul aceleiași tehnologii și a internetului, hai să vedem o retrospectivă asupra campaniilor oficiale și a științei din spatele strategiei împotriva covid19 din ultimii doi ani:

Sursa:

 

Despre jurnalizm, risipă, ecologie, PR și alte mizerii

Un prieten mi-a recomandat recent articolul lui Florin Negruțiu din Republica în care explică metamorfoza sa pînă la stadiul de persoană vîrstnică, responsabilă și chibzuită. De înțelepciune și decență nu se pune problema – cu astea s-a terminat înainte de a începe odată cu acceptarea provocării ENGIE, pentru care dl. Negruțiu face un pic de public relations. Bun, articolul e din august 2022, adica e vechi de două luni, dar tema e atît de vehiculată, iar manipularea este atît de grosolană – mai ales în mainstream media, aia plătită cu sume colosale din banii contribuabililor prin mîna guvernului, încît n-am mai suportat și am spus că trebuie să zic și io ceva.

Așa că hai să o luăm metodic. Bazîndu-ne pe evocarea sa, dl. Negruțiu a fost departe de a fi un exaltat furios autentic, cum a fost bună parte din generația decrețeilor, în special din mediul urban – așa cum vrea să dea de înțeles. Sau poate că a fost, dar nu putea să ne spună toate alea, că umorul cu care e dotat și cu care ar fi putut să mascheze elegant asta e cam ca al unui pionier comandant de detașament din 1989.

Lucrurile se limpezesc pe măsură ce citim articolul:

Nu era lumină, nu era căldură, nu era mâncare, ni se spunea că „trebuie să facem economie ca să se plătească datoriile externe”.

Așa încât să stingi lumina ca să faci economie la curent și după Revoluție, cum făcea maică-mea, mi se părea cam… comunist.

Felul cum e prezentată situația mai sus lasă de înțeles că situația în regimul Ceaușescu nu era atît de rea în sine, ci doar o chestie de disconfort personal înțeleasă greșit de mintea unui copil. Dar aici avem o primă manipulare – economia, ca folosire chibzuită a resurselor personale, este într-adevăr o chestiune virtuoasă, însă nu asta a fost problema noastră reală. Problema cu care ne-am confruntat a fost o penurie artificială – de hrană, de bunuri de folosință curentă, de energie, decisă politic de regim ca să acopere niște găuri colosale făcute tot de Ceaușescu. Mobilul „confuziei” ăsteia este sensibilizarea populației cu privire la prezente scumpiri (pe care deja le experimentăm cu succes) și viitoare penurii induse politic , care, nu-i așa, nu sînt atît de rele, că doar toți trebuie să facem economie!…

Nu putea lipsi din articolul dlui Negruțiu autopromovarea cunoscută ca virtue signaling, o apucătură pe cît de des întîlnită, pe atît de reprobabilă:

Știu doar că odată, demult, când eram reporter la Parlament, am fost străfulgerat într-o seară, spre închiderea programului, de o mirare de om bătrân: „Doamne, Dumnezeule, câtă risipă!” Casa Poporului, goală de aleși, scânteia ca un pom de Crăciun.

Mergînd pe repede înainte, așa cum sugerează și dl. Negruțiu, ajungem la „propunerea UE” de reducere cu 15% a consumului de gaze naturale „în urma războiului din Ucraina”. Asta e a doua manipulare grosolană.

Istoria a mers pe repede-nainte și, după 12 luni, toate aceste teme sunt atât de fierbinți în Europa, încât UE le propune acum statelor membre, în urma războiului din Ucraina, să-și reducă consumul de gaze naturale cu 15 la sută.

Problemele cu energia ale Europei nu au legătură cu războiul din Ucraina decît în al șaptelea rînd. În primele rînduri se află: descurajarea de către UE a exploatării și producției locale în favoarea importurilor rusești, deși au fost multe voci care au spus cu subiect și predicat că asta crează o vulnerabilitate strategică în fața Rusiei cu mult înainte de începerea războiului din Ucraina; eliminarea de către UE a energiei nucleare de pe lista surselor „curate” – țări cum este Germania și-au închis mare parte din centralele nucleare, mutînd producția în centrale termoelectrice, făcîndu-se astfel și mai vulnerabile la dependența de gaz metan. Ironia este că în centralele termoelectrice nu se arde doar gaz metan, ci și cărbune, care, se știe, e mult mai „curat”; subvenționarea excesivă de către UE a producției de energie „verde” în detrimentul producției clasice și modul asociat de reglementare al prețului pentru energie.

Cumva, sîntem în aceeași paradigmă ca pe timpul lui Ceaușescu. UE descurajează producția de gaze naturale și energie electrică ieftină în centrale nucleare; UE nu se opune vulnerabilității create de importul cvasiexclusiv de gaze din Rusia și nu impune o politică unitară de negociere cu aceasta, lăsînd fiecare țară să se descurce cum poate; cînd începe războiul din Ucraina UE îndeamnă la „economie”, anunțînd de fapt scumpiri și penurie induse politic, la fel ca Ceaușescu cînd au crescut americanii dobînzile la împrumuturi; și tot la fel ca pe timpul lui Ceaușescu, presa ne sensibilizează să fim îngăduitori cu regimul politic, transmițîndu-ne subliminal că nu politicienii sînt incompetenți și corupți și aroganți, ci ceilalți – rușii, americanii, războiul, marțienii – sînt de vină pentru nenorocirile noastre; iar noi trebuie să răspundem cu responsabilitate apelului făcut de regimul politic care, nu doar că ne-a nenorocit, ci nici nu suferă alături de alegători, politicienii fiind, nu-i așa, speciali, la fel ca activiștii de partid și securiștii lui Ceaușescu la vremea lor.

Cu o întrebare am rămas totuși după articolul dlui Negruțiu:

După cine stinge el lumina?

Cu discriminarea pe discriminare călcînd

Citeam despre proiectul de lege care prevede că partidele politice sunt obligate să aibă o cotă minimă de o treime pentru fiecare gen și mi-am adus aminte de o discuție veche de cîțiva ani pe care am avut-o cu un prieten.

Amicul era supărat pe ideea promovată (și) la noi în vremea din urmă de discriminare pozitivă (știu, știu, oximoron, se spune corect affirmative action), prin care sînt promovați reprezentanți ai minorităților (sexuale, rasiale etc.) în școală, în politică, în mediul economic nu pe criterii de merit, ci pe criteriul echității și al reparării unor traume sociale istorice, pe motiv că erodează performanța (academică, politică, economică, adminstrativă). Sensibilitatea lui legată de subiect este legată de experiențele trăite pe timpul comuniștilor, care au făcut același lucru ca progresiștii de azi, promovînd țărani și muncitori la șaibă în posturi înalte în defavoarea unor contracandidați cu „origini nesănătoase” – oameni care au făcut parte din intelectualitea interbelică, antreprenori, medici, profesori sau copii ai acestora. Mecanismul de promovare al celor pomeniți era destul de simplu – erau selectați cei mai buni de gură, mai combativi în sprijinirea regimului, erau băgăți în școli pe liste speciale, erau promovați fără nici o preocupare pentru performanța școlară, apoi erau puși jupîni peste cîte o fabrică, peste cîte un liceu, la vreo unitate militară, de securitate, sau la cîte un comitet județean de partid. Asta a fost o politică de stat desfășurată pe timp de 40 de ani care a condus la rezultatele cunoscute.

I-am propus amicului să privim dintr-o perspectivă diferită problema asta a  discriminării pozitive. Am convenit amîndoi că, istoric, au existat comportamente umane îngrozitoare; că există un fond de prejudecăți și discriminare între diferite grupuri sociale; chiar și atunci cînd accesul la educație a fost facilitat (școala a devenit obligatorie), rezultatele celor din anumite grupuri (în special etnice) nu s-au ridicat la așteptări; că starea asta de lucruri reprezintă o formă de echilibru din care nu se poate ieși în mod natural (sau cel puțin nu repede), pentru că frînele sociale funcționează de ambele părți ale balanței, și că situația asta nu este moral acceptabilă.

Concluzia la care am ajuns este că un mod de ieșire din vechiul echilibru nesustenabil este o intervenție artificială, travesarea unei perioade tranzitorii – în care se fac concesii, în care sînt promovați membri valoroși ai grupurilor defavorizate pînă la punctul la care aceștia devin modele de succes suficient de relevante și numeroase cît să fie capabile să schimbe percepțiile atît în cadrul grupurilor lor, cît și a majorității, adică pînă acolo unde se deblochează acele frîne sociale, conducînd astfel la crearea unui nou echilibru, mai echitabil (n-am găsit altă rimă), în care discriminarea pozitivă să nu mai fie necesară, urmată de revenirea la clișeele meritocratice care ne-au consacrat ca civilizație. Asta dacă nu ai suficient timp și răbdare.

Am căzut amîndoi de acord că affirmative action nu este o chestie rea, deși este periculoasă. Neajunsurile vin din frustrările majorității care consideră că i se ia din ceea ce i se cuvine ca să se dea altora, mai nevrednici, din tendința reprezentanților minorităților de a monopoliza justiția socială (a se vedea CRT), din apariția autovictimizării ca strategie a unor indivizi neremarcabili și lipsiți de scrupule de a dobîndi drepturi imaginare și din populismul unor lideri politici care fac din lupta împotriva discriminării o platformă politică.

De exemplu, retorica premierului canadian Justin Trudeau (a se citi No, Canada. Justin Trudeau’s crackdown on protests could make things worse) îndreptată către cei care își exprimă dezacordul și protestează împotriva măsurilor sanitare anticovid excesive (în condițiile în care cca. 90% din canadieni sînt vaccinați) este concentrată pe antisemitism, islamofobie, homofobie, transfobie și anti-black racism (Sic!).

Lăsînd la o parte abordarea criminală a premierului canadian – întîi îi provoacă cu aroganță pe protestatari, numindu-i „a fringe minority”, pentru ca apoi, știind bine cît de mare e amploarea protestului, să declare stare de urgență, sub care a luat fără restriște măsuri din manualul dictatorului amator, apelul său la discriminare lasă să se vadă că populismul sec este singura sa  doctrina politică. Chiar și fără să cheme minerii, Justin Trudeau este un demn urmaș al lui Ion Iliescu, zis și „Măi, animalule!”, care în 1990 ne apăra de amenințarea fascistă reprezentată de PNȚ și PNL.

Ieri, doamna Oana Băluță, legat de dezbaterea din spațiul public privind cotele de gen în politică, scria:

Cred că doamna Prună, deputată USR, m-a ajutat să înțeleg cât de important este Sfântu’ Așteaptă când discutăm despre reprezentarea femeilor în politică. Pentru laici, agnostici, se poate înlocui Sfântu’ Așteaptă cu La Paștele Cailor. După preferințe și valori.

Mona Muscă a fost una dintre opozantele foarte vocale față de orice măsură menită să stimuleze partidele politice să selecteze și să nominalizeze și femei. O retorică parțial comparabilă găsim și la doamna Prună: prin noi înșine, este jignitor, femeile pot, mă iertați, dar blablabla…

https://www.facebook.com/oana.baluta2012/posts/5414516921942587

Falsa problemă pe care o avem aici este afirmația absolută subreprezentare = discriminare, de unde necesitatea intervenției artificiale prin lege. Da, în multe situații afirmația este validă, în sensul în care cei subreprezentați vor să li se facă auzite vocile și dorințele, dar sînt sistematic blocați și ignorați de majoritate. Dar este suficientă o banală reducere la absurd ca să arătăm că există grupuri care își văd interesele mai bine reprezentate de membrii altor grupuri. Cu alte cuvinte, nu trebuie să eliminăm o frînă socială – femeile nu sînt stigmatizate dacă aleg politica ca ocupație principală, ci mai degrabă una culturală, care poate fi corectată prin educație.

Iar aici nu mă refer la educația de tipul Feminism modern reflexiv, un fel de conveyor belt de ridicare pe scara socială a unei mase eterogene, fără preocupare pentru concentrația de știință și bun simț dacă este în cantitate suficient de mare, ci, de exemplu, la aia pe care o practică din toate puterile Valeriu Nicolae.

 

USL 2.0 și plăcuța suedeză

Cică toți cei 20 de miniștri propuși să formeze noul guvern USL (PSD-PNL-UDMR) au primit aviz favorabil în comisiile de specialitate din parlament. Azi dimineață e votul în parlament. Nu cred că vor fi surprize – teama de alegeri anticipate e prea mare.

Cea mai mare teamă – pe deplin justificată – e cea penelistă, pentru că în eventualitatea unor alegeri anticipate s-ar chinui serios să depășească pragul electoral. Și chiar dacă l-ar trece, ar ajunge în zona irelevantă politic. Nici pesedeul nu stă prea bine, pentru că băeții de la aur le-ar lua foarte multe procente, poate cam jumătate, așa.

Și ca orice guvern, și USL 2.0 are un program de guvernare, care poate fi sintetizat în două fraze:

Desigur, între cele două idei principale, programul de guvernare mai conține și alte lucruri minunate. De exemplu interzicerea centralelor de apartament în blocurile noi și taxarea celor existente. Cel mai probabil că pînă la urmă nu vor interzice instalarea de centrale termice individuale, că nici Comisia Europeană nu recomandă așa ceva, ci vor face altceva, mult mai previzibil – vor impune fumăritul, acea practică feudală prin care se luau bani cu japca familiilor care își permiteau luxul să se încălzească pe vreme rece. Acoperirea „ecologică” a acestei măsuri este hilară, de vreme ce nu se aplică, de exemplu, cetățenilor din Sintești și împrejurimi, care asfixiază de mulți ani zona de sud a Bucureștiului și localitățile învecinate, atît iarna cît și vara.

Sursa.

Iar problema principală a încălzirii locuințelor cu sobe care folosesc combustibil solid (carbune, lemn, resturi, peleți) sau lichid (păcură) nu este nici pomenită și nici pe departe rezolvată, cum a făcut Polonia, unde oamenii au fost încurajați și subvenționați să treacă de la cărbune la centrale pe gaz.

Un alt lucru minunat pe care USL 2.0 vorbește că îl va face este impozitarea muncii casnice. Sub frumoasa acoperire a grijii față de amărîții care muncesc cu ziua să își asigure o mîncare caldă (sau o bere la PET), useliștii vor scoate în afara legii și vor transforma în infractori un mare număr de persoane cu posibilități modeste. Nu doar că persoanele care desfășoară diverse munci gospodărești ocazionale „precum cele de menaj casnic, prepararea hranei, grădinărit, îngrijirea animalelor de companie și alte activități care au legătură strictă cu gospodăria unei familii sau unei persoane singure” vor trebui să plătească taxe și impozite, dar și beneficiarii acestor activități vor putea fi acuzați de favorizarea evaziunii fiscale și angajare la negru.

Cu alte cuvinte, dacă am nevoie de curățenie în curte, că am tuns pomii și trebuie adunate și frunzele de pe jos, de cineva care să strîngă gunoiul ăsta și să-l pregătească să fie ridicat de serviciul de salubritate, primul lucru pe care trebuie să îl fac este să mă duc să cumpăr tichete de activități casnice de la poștă sau de la ANOFM. Sau de pe internet… Apoi vorbesc cu nea Marin, care de regulă își face veacul la birtul de peste drum cu cîte o bombă de Neumarkt și care, de regulă, este amator de astfel de lucrări. Căruia îi explic că o să-i dau pentru o muncă de circa două ore șapte tichete de activități casnice a 15 lei fiecare, în loc de suta de lei pe care o primea de obicei, și că tichetele alea nu-i sînt primite la birt. Că trebuie să se ducă cu ele pînă în centru, la poștă, să le depună acolo, dar doar luni, că atunci deschide. Iar doamnele de la poștă, după cel îl chinuie să completeze niște formulare cu fel de fel de date, îi dau în mînă 80 lei din cei 105 primiți pe tichete de la mine. Noroc că nea Marin mă știe de demult, n-o să-i treacă prin minte că rîd de el și o să-mi facă cinste cu un Neumarkt, doar să-l las în pace cu prostiile astea. Adevărul e că n-am băut demult o bere la PET.

Parafrazîndu-l pe Kelemen Hunor, care, referindu-se la încrederea dintre membrii alianței penele și pesede, a zis că „Dacă arunci plăcuţa suedeză în fiecare zi, plăcuţa suedeză se întoarce la tine”, se poate spune că usele 2.0, conștientă de simpatia populară de care beneficiază, oferă la rîndul ei populației mwe la liber. Atît celor care au bani de centrale proprii, cît și celor care ocazional își permit o mîncare caldă. Sau o bere la PET.

 

Criză. De isterie.

Eram într-o mică pauză de la calculele mele despre imbecilismul măsurii primarului din Lyon, Grégory Doucet, de a reduce din viteza maximă din oraș la 30km/h începînd din primăvara lui 2022, ca să îmi dau seama cu cît ar putea crește poluarea în loc să o scadă*, cînd am văzut asta:

 

https://www.haaretz.com/world-news/.premium.HIGHLIGHT-men-are-causing-the-climate-crisis-women-have-the-solutions-1.10379587

Prima reacție a fost să cred că e o glumă, în genul celor de la Babylon Bee – Fake News You Can Trust . Pentru că socialiștii de la Haaretz cred totuși în puterea banului și cer subscription fee ca să îi citești, am căutat și am găsit textul integral al articolului aici:

https://theworldnews.net/il-news/men-are-causing-the-climate-crisis-women-have-the-solutions

Aflăm astfel că „cea mai mare diferență provine din consumul de combustibil și de carne – care cumulează împreună aproximativ 70% din cheltuielile bărbaților (OMFG!!!, n.m.). Și nu doar că aceste domenii (energie și carne) servesc în principal bărbații, așa cum arată studiul, dar sînt și conduse în principal de bărbați (după cum relevă o privire sumară asupra listei proprietarilor și executivilor marilor corporații din energie și producție de carne din lume). Acești bărbați își susțin cu încăpățînare industriile și marile profituri personale în timp ce fac eforturi să blocheze reglementările care ar putea să le limiteze activitățile poluante.”

În articolul din Haaretz este citat un studiu făcut în Suedia care, chipurile, susține teza de mai sus. Rămîne la aprecierea fiecăruia să tragă concluzii  https://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/jiec.13176 Studiul este citat și de The Guardian care face și un grafic frumos:

https://www.theguardian.com/environment/2021/jul/21/men-cause-more-climate-emissions-than-women-study-finds

Grafic în care observăm că lipsesc în mod miraculos emisiile de carbon datorate confortului locuinței. Pentru că Suedia nu e o țară cu climă mediteraneană, ci mai degrabă rece, unde probabil că ponderea cheltuielilor destinate încălzirii și apei calde menajere e semnificativă.

Dar poate că suedezele nu sînt ca nevastă-mea care îmi spune frecvent „Mai dă și tu drumul la căldură!” (temperatura ambiantă de 21 de grade e pentru spartani) și care își face baie cu apă la 45 grade în care stă cîte o oră, nu ca mine la 38 grade și 15 minute. Iar dacă trece o săptămînă  și nu mănîncă friptură începe să se uite la mine cu ceva mai mult decît dragoste.

Și fără o legătură anume cu dragostea, feministele ar trebui să știe (sau să își aducă aminte) că soluția a venit de la un bărbat: Joseph Mortimer Granville.

*autovehiculele au cutii de viteze, care ajustează regimul de cuplu optim și putere al motorului cu ardere internă cu viteza și condițiile de deplasare. Și pentru că prin intermediul cutiei cuplul motor și puterea sînt menținute la parametri relativ constanți la viteze diferite de deplasare ale autovehiculului, factorul timp devine parte a ecuației consumului de combustibil și aer necesar parcurgerii unei unități de lungime, alături de forța de rezistență a aerului (prin coeficientul aerodinamic al autovehiculului) și de forța de frecare a roților cu solul. Ipoteza de lucru este că scăzînd viteza de deplasare cu 40% (de la 50 km/h la 30 km/h), deși energia necesară învingerii forțelor de frecare cu aerul și cu solul scade cu 35%, consumul instantaneu de combustibil și aer al motorului este același, timpul necesar parcurgerii unei unități de lungime crește cu 40%, la fel ca și consumul total de combustibil și aer.

Țara lui „Fură, dar face ceva și pentru noi!”

Am citit azi un articol excelent al domnului Adrian Mihălțianu în publicația PressOne care se numește PNL, aurul și mafioții. 

Titlul este în mod vădit inspirat de filmul Profetul, aurul și ardelenii, o mostră de cinematografie românească din 1978. Genul filmului este Red Western, filme despre vestul sălbatic american făcute în țări din blocul comunist (URSS, Germania Democrată, România, Cehoslovacia etc.) care erau servite ca entertainment pentru mase, dar și ca mijloc de îndoctrinare ideologică și politică.

Filmul ăsta (și cele două sequels) îmi provoacă zîmbete nostalgice și acuma și aș putea urmări cu plăcere toată seria într-un weekend, însă ce vreau să scot în evidență aici este încărcătura ideologică. În fond filmul încearcă să ne arate cît de coruptă, violentă și nedreaptă este societatea liberă de o autoritate superioară atotputernică și atotprezentă cum aveam noi. E despre o lume în care cel mai lipsit de scrupule individ reușește să captureze o întreagă comunitate, să își aservească atît actul de justiție cît și impunerea legii, transformand-o într-o feudă personală sinistră. Noi, avînd la conducere partidul comunist, eram chipurile feriți de astfel de scenarii ale groazei, pentru că partidul nu lăsa pe orice haiduc să ia în stăpînire, nu-i așa, comunități întregi pe care să și le aservească după plac (pentru că nu-i plăcea concurența!).

Adrian Mihălțianu exact la metafora asta face trimitere cu articolul său – transformarea țării în anul 2021 în moșii ale politicienilor din toate partidele, în care comunitățile sînt capturate, în care justiția și aplicarea legii sînt aservite, a căror unică menire este să producă bani și putere pentru stăpîni.  Iar aici se referă în mod special la cei din PNL care sînt la putere și care nu numai că girează jaful post-PSD, ci îl promovează activ.

Domnul Mihălțianu speră într-o intervenție salvatoare a unui grup de reformatori din PNL, aidoma fraților Brad, care, asumîndu-și toate riscurile posibile, să acționeze decisiv pentru neutralizarea mafiei politice.

Ce cred că ratează autorul articolului (sau trece intenționat sub tăcere?) este că românul tipic contemporan este mult mai aproape de minerii comozi, proști și lași din film, care refuză să se organizeze și să își ia destinele în propriile mîini, decît de ardelenii cu care ne fălim, iar șansele de reușită ale unor Brazi în condițiile astea sînt infime.

Și minerii ăia tot așa ziceau, ca și românii din zilele noastre: Ne fură, dar ne mai lasă și nouă ceva!

 

 

 

Frenezie ideologică și rețele sociale

„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește.”

Printre cele mai urîte lucruri pe care mi le amintesc din epoca Ceaușescu este frenezia ideologică. De fapt, partidul comunist român avea chiar un departament de stimulare a freneziei ideologice, Secția de Propagandă și Agitație a CC al PCR.

„Sarcina” principală trasată de Plenară (Plenara CC al PCR din 22–25 aprilie 1968, n.m.), cu efecte dramatice pe termen lung, era tratarea tuturor ştiinţelor sociale într-o cheie unică, prin intermediul căreia se dorea reconcilierea, până la identificare, a ideologiei cu ştiinţa.

Sursa: Popa, Cosmin (2017): Intelectualii în capcana ceauşismului sau înfiinţarea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice , REVISTA ROMÂNĂ DE SOCIOLOGIE, Anul XXVIII, Nr. 1–2 • 2017.

Frenezia ideologică este turnesolul care arată nu doar că te conformezi – asta poate să facă orice fraier, mai ales dacă nu are prea are de ales – ci că ești total dedicat cauzei. Conformarea este condiția necesară, dar nu și suficientă cînd ești prins în menghina „Ești cu noi sau împotriva noastră!”, așa că trebuie să te bagi frumos în hazna și, chiar dacă pute, să te prefaci că ești fericit să te poți alimenta din aceeași scîrnă ca și propăvăduitorii adevărului unic. Nu este doar falsa dilemă, ci este vorba despre constrîngere.

La teroarea socialistă din epoca Ceaușescu au existat cîteva tipuri de reacții: conformism necondiționat – „Da’ ce dom’le, eu sînt mai cu moț decît actorul X, doctorul Y sau profesorul Z??? Dacă pentru ei e suficient de bun căcatul ăsta încît n-au nici o reținere să-l consume public, înseamnă că e bun și pentru mine și o voi face și eu bucuros! ”; oportunism – „Acuma e momentul pentru mine – dacă mănînc mai mult căcat decît oricine și dacă o fac suficient de ostentativ, voi fi remarcat și mi se vor oferi oportunități remarcabile!”; conformism de fațadă – ăștia mîncau căcatul oficial în public, iar acasă ascultau Europa liberă și îi bîrfeau pe liderii comuniști, și rezistență – dizidenții.

Dacă nu manifestai o frenezie ideologică solidă nu prea puteai avansa profesional și ierarhic, pe cînd abilitatea de a mînca căcat cu bucurie în public îți garanta succesul, chiar dacă altfel erai bîtă.

Cei care aveau aroganța nu doar să fie rezervați, dar chiar să dea glas dubiilor pe care le aveau erau înregistrați în evidențele serviciilor de informații ca fiind dizidenți – persoane periculoase și dușmani ai poporului. Acestor aroganți li se oferea întotdeauna oportunitatea să-și facă autocritica – să mănînce public mizeria pe care înainte au criticat-o și să-și pună și în cap, sub justificarea unei rătăciri de moment. Unii scăpau doar cu ostracizarea, alții erau trimiși la închisoare sau lăsați pe drumuri fără posibilitatea de a-și găsi de lucru sau o locuință, iar cei mai ghinioniști erau asasinați, asemenea lui Gheorghe Ursu. Și, pentru orice eventualitate, periodic aveau loc astfel de anchete menite să le dea de gîndit celor insuficient convinși.

În ultimii o sută de ani știința și tehnologia au avansat inimaginabil, pînă la punctul la care o persoană cu douăzeci de ani de educație formală nu poate înțelege detalii ale unor concepte care au intrat sau sînt gata să intre în viața noastră de zi cu zi, cum ar fi calculatoarele cuantice, altgoritmii de inteligență artificială sau vaccinurile cu mARN.

Sîntem așadar în punctul în care, ca să luăm decizii în ce ne privește frecvent trebuie să ne bizuim pe alții, mai pregătiți, mai informați și cu o reputație ireproșabilă, ingredientul esențial fiind încrederea pe care o inspiră.

Citeam un articol al lui Dorian Linskey prilejuit de lansarea cărții sale The Ministry of Truth: The Biography of George Orwell’s 1984, în care  identifică momentul alegerii lui Donald Trump ca președinte al Americii în 2017 și perioada imediat următoare ca pe o nouă apropiere de orizontul distopic al lui 1984. Nu este vorba despre o impresie personală, ci despre mulți americani care, speriați de perspectivele noului președinte american, au resimțit nevoia să recitească nuvela, pînă la punctul la care a devenit No 1 bestseller. 

Dorian Linskey vorbește în același articol atît despre realitatea paralelă a președintelui Donald Trump – pe care o numește ironic Versionland, cît și despre creșterea fenomenului deep fake image synthesis, „care combină computer graphics cu altgoritmi de inteligență artificială ca să producă imagini a căror falsitate nu poate fi depistată decît de experți și care are potențialul de a crea un labirint paranoid unde, în funcție de prejudecățile privitorului, falsul devine adevăr, iar adevărul fals”, ca și cum canalele consacrate de știri ar fi imune la asta.

Și, deși Dorian Linskey identifică corect cauza, citînd-o pe autoarea americană de literatură sci-fi Marta Randall, care în 1980 a spus că „Va fi foarte greu pentru un ‘Big Brother’ să mai convingă pe cineva în legătură cu orice după afacerea Watergate și după afacerea războiului din Vietnam. S-ar putea să încetăm cu totul să ne mai bazăm pe știrile oficiale”, anume epidemia de neîncredere, ratează magistral concluzia: în opinia lui oamenii au devenit victime ale manipulării de pe rețelele sociale – radicalizați nefrecventabili, aidoma dizidenților din 1984 – le românesc care contestau regimul comunist.

Combining cynicism with credulity, people who were proudly sceptical of CNN or the New York Times were perfectly happy to take unsourced Facebook posts and quack science at face value.

Ca persoană care a trăit în 1984 – și anul, și coșmarul Orwellian al totaritarismului ceaușist, cred că este ironic cum Dorian Linskey ratează exact esența și spiritul nuvelei – oamenii nu au devenit simple victime ale manipulării de pe rețelele sociale, ci mai întîi s-au săturat de nouvorba, dublugînditul și poliția gîndirii promovate de politicieni și canalele consacrate de știri care sînt plătite de autorități cu sume colosale de bani publici ca să fie prietenoase și să susțină adevărul oficial!

Iar rezultatul, chiar dacă a durat un pic cam mult, indiferent dacă e vorba despre poluare și mediu, energie, economie, minorități, politică, protecție socială, drepturile omului, pandemie sau vaccinuri, este că reconcilierea ideologiei cu ştiinţa e deplină.

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANȚA ESTE PUTERE

Din păcate Dorian Linskey are în parte dreptate, asemenea lui Winston Smith, mulți oameni care se sustrag freneziei ideologice își construiesc o realitate paralelă în care își imaginează că izbăvirea le vine de pe social media, acest O’Brien cu privire empatică.

–

Pandemie, măști și campanie electorală

„nu respectă, adică nu ne protejează”

Ministrul penelist al economiei, domnul Virgil Popescu, ne spune de la înălțimea poziției și a competenței sale că „jumătate din măştile care se găsesc la comercializare, în momentul de faţă, în reţelele de distribuţie – hypermarketuri, farmacii, depozite, la importatori – nu respectă, adică nu ne protejează”.

Sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24441638-ministrul-economiei-jumatate-dintre-mastile-piata-nu-protejeaza-impotriva-covid-toate-mastile-neconforme-sunt-din-import.htm

Lăsînd la o parte că titlul celor de la Hotnews este înșelător, pentru că ministrul a spus două lucruri care nu sînt automat legate între ele (1. că jumătate din măștile de pe piață nu ne protejează și 2. că ANPC va emite un ordin prin care „măștile care nu se încradrează în standarde și nu îndeplinesc condițiile de calitate, etichetele trebuie să conțină precizarea că aceste produse nu protejează împotriva COVID-19”), este de remarcat abilitatea cu care politicianul evită să intre în zone periculoase cu afirmații fără acoperire. Evident că asta nu îl împiedică să facă aluzii, să sugereze pericole uriașe și să se erijeze în salvatorul națiunii.

Dar să intram un pic în context. În funcție de ce declară în documentele de vînzare și pe ambalaj producătorii și comercianții din UE, măștile se pot găsi în trei categorii mari și late: dispozitive medicale (de ex. măști chirurgicale), echipament individual de protecție sau măști de design.

Primele două categorii – dispozitivele medicale și echipamentele individuale de protecție – sînt „domenii” reglementate, adică există o legislație specifică atît la nivelul Uniunii Europene, cît și la nivel național, în timp ce a treia categorie nu.

Verificările demarate de ANPC în luna Octombrie (și încă neîncheiate) vizează respectarea la literă a legislației UE și naționale prin prisma documentelor care (ar trebui) să însoțească pe circuitul comercial produsele din categoriile reglementate, a marcajelor și informațiilor de pe ambalaj, aspecte de asemenea reglementate. Documentele valide sînt emise de organisme independente de certificare recunoscute la nivelul UE (există organisme de certificare care nu sînt recunoscute în UE), care au testat temeinic conformarea produselor la standardele specifice și se numesc certificate de conformitate.

Pe de altă parte, legislația specifică europeană și națională privind dispozitivele medicale (Regulamentul (UE) 2017/745) și echipamentele individuale de protecție (Reg. (UE) 2016/425) este făcută cu ani înaintea pandemiei de COVID-19 și evident că nu face nici o referire directă la acest flagel.

Cu alte cuvinte, ANPC nu testează protecția la COVID-19 a măștilor, ci doar verifică niște hîrtii – certificatele de conformitate, care hîrtii nu fac nici o referire la COVID-19!

De altfel, din cîte știu eu pînă acum, nu există nici un studiu clinic care să certifice în mod specific măsura în care diferite tipuri de măști din domeniile reglementate oferă protecție contra COVID-19. Totul se bazează pe statistică – cu cît masca este mai densă (filtrează particule, aerosoli etc.), cu atît este mai probabil să fii protejat purtînd acea mască.

Ceea ce înseamnă că putem vorbi despre măști neconforme – produse aflate la comercializare promovate ca dispozitive medicale sau echipament individual de protectie care nu sînt însoțite de documente valabile privind conformitatea (la domeniile reglementate), care nu respecta reglementările privind marcajele și informațiile de pe ambalaj, dar în nici un caz nu putem vorbi despre măști care „nu protejează împotriva COVID-19”, pentru că nu există măști definite și certificate astfel!

Statul român, prin agenția guvernamentală care se ocupă de protecția consumatorilor (sîc!), nu a făcut în opt luni de pandemie cel mai simplu lucru pe care l-ar fi putut face: să urmărească presa independentă de investigație și să investigheze aspectele semnalate de aceasta.

Sursa: https://www.riseproject.ro/articol/felia-interlopa-din-afacerea-cu-masti/

Rise Project semnala cu lux de amănunte încă din luna Aprilie potlogăriile făcute cu măști, potlogării în care sînt implicate o companie a statului, funcționari și politicieni români. A reacționat atunci public ANPC sau dl. ministru? Nu.

În luna Iunie tot Rise Project a plătit un test la un laborator acreditat care a dovedit că măștile importate de Compania Națională UNIFARM S.A. nu erau conforme – nu filtrau decît jumătate din particulele pe care ar fi trebuit să le filtreze conform standardului pe care susțineau că îl respectă. A reacționat atunci public ANPC sau dl. ministru? Nu.

În luna Iulie Rise Project revine și expune filiera chineză de măști: „Certificatele de conformitate obținute de la samsarii cu care am negociat sunt contrafăcute, iar firmele producătoare nu se află pe lista companiilor acreditate de autoritățile chineze să producă și să exporte măști.”. Potrivit investigației Rise măștile astea au ajuns pe piață, ca și cele aduse de CN Unifarm S.A., inclusiv la primăria orașului Voluntari, Compania de Apă Olt, Penitenciarul Jilava și RAPPS București. A reacționat atunci public ANPC sau dl. ministru? Nu.

Și, după cum arată Newsweek România, nici în luna August afacerile guvernamentale cu măști nu s-au liniștit. Nici de data asta ANPC și dl. ministru Virgil Popescu nu au avut nimic de zis.

Nu au reacționat pentru că nu era în interesul lor. Interesul lor – guvern, agenții guvernamentale (ANPC, ANMDMR), partid, politicieni etc., era acțiunea de tip heirupist de salvare a națiunii de amenințarea COVID-19 sub umbrela stării de urgență, acțiune în care s-au implicat deplin și care trebuia promovată masiv (pentru asta au plătit din bani publici companiile de media), fără grijă pentru niște detalii nesemnificative cum ar fi respectatea prevederilor legale în achizițiile publice, a contractelor sau niște amărîte de certificate de conformitate corecte.

Dl. ministru și brelocul său, ANPC, desfășoară acum o campanie de imagine menită să combată acuzațiile de incompetență și potențială corupție, încercînd după vechea metodă pesederistă să arunce culpa doar pe firmele private care s-au descurcat cum au putut în perioada asta. Cu cît mai sonor e circul ăsta (din nou, bani publici), cu atît încearcă dl. ministru să se scoată, pe el și partidul, ca salvator al națiunii. 

Partea bună este că măștile, indiferent dacă sînt „conforme” sau doar de design, protejează. Unele dintre ele mai mult, altele mai puțin, însă toate protejează. Ceea ce nu putem spune și despre ANPC și dl. ministru.