Banana republic 2.0

Se pare că termenul „Banana republic” a fost prima dată folosit de scriitorul american O. Henry în cartea sa Cabbages and Kings (1904), inspirată de experiențele trăite în Honduras, unde se ferea un pic de autoritățile americane în urma unor complicații legate de activitatea sa profesională la First National Bank of Austin, Texas.

După cum este destul de evident, Republica Anchuria (unde are loc acțiunea poveștilor lui O. Henry) era o țară a cărei economie depindea în mare măsură de cultivarea bananelor, săracă, mică și instabilă politic. Interesant este că povestirile sunt scrise înainte de 1910, cînd a Honduras a intrat în circuitul productiv pentru câțiva întreprinzători americani (Alison Acker, 1989. Honduras: The making of a banana republic).

Printre caracterisiticile unei republici bananiere clasice putem enumera (Marcelo Bucheli, 2006. Good dictator, bad dictator: United Fruit Company and Economic Nationalism in Central America in the Twentieth Century. Disponibil la http://www.business.illinois.edu/working_papers/papers/06-0115.pdf):

  • Subdezvoltare economică;
  • Sărăcie cronică;
  • Guvernare ineficientă și guvernanți corupți;
  • Frecvente lovituri de stat și schimbări de regim politic;
  • Dictatură – bazată pe armată în solda corporațiilor;
  • Concesionarea de către stat a principalelor resurse către corporații în condiții unilateral avantajoase pentru cei din urmă;
  • Lipsa concurenței în economie;

În zilele noastre termenul este larg folosit în sens peiorativ pentru a descrie țări subdezvoltate conduse de regimuri politice inepte & corupte menținute la putere pe căi oculte de către reprezentanții marilor corporații, care la rîndul lor beneficiază de tratamente preferențiale cu privire la taxe, redevențe, concesionări de resurse și exploatări etc.. Aranjamentul celor menționați anterior nu are nici o treabă cu nativii țării respective.

Totuși, în zilele noastre s-au înregistrat anumite progrese:

  • Subdezvoltarea economică poate fi înlocuită cu statusul „în curs de dezvoltare”;
  • Sărăcia a evoluat în disparitatea veniturilor;
  • Guvernarea tot ineficientă și coruptă este, însă există democrație;
  • Separarea puterilor în stat există, chiar dacă doar pe hîrtie, și există alegeri;
  • Campaniile electorale sunt finanțate printr-un sistem împrumutat de la mafia siciliană;
  • Nu mai există lovituri de stat, doar tentative de suspendare a liderilor aleși, pe motive imaginare;
  • Concesionarea resurselor de către stat se face prin contracte și licitații publice, însă acestea au caracter secret pentru muritorii de rând și sunt de asemenea favorabile exclusiv beneficiarilor;
  • Lipsa concurenței este înlocuită cu înțelegerile dintre marii jucători din piață care mimează că se întrec între ei;

Interesant este că descrierea de mai sus nu ni se potrivește doar nouă, ci și unora cu pretenții mult mai mari.

Scanner -ul biofotonic şi politica

Aţi avut vreodată ocazia să fiţi invitaţi la o întâlnire de afaceri pe tema unor suplimente alimentare şi a scanner -lui biofotonic care determină cantitatea (sau ponderea, nu mai rețin exact) de antioxidanți din corpul dvs.? Nu? N-ați pierdut nimic, dimpotrivă. Eu am avut răbdare, ca să văd pînă unde merge spiritul antreprenorial și care sunt cele mai noi tehnologii de aburire a clientului.

Nu intru decât puțin în detalii cu privire la tehnologia aparatului minune, care folosește, chipurile, un fel de analiză spectrografică . După cîtă fizică mai știu eu, deși principiul este valabil, în cazul ăsta nu se respectă nici o rigoare de măsurare, în sensul în care spectrul radiației electromasgnetice emis de epiderma dvs. după excitarea cu laserul din echiparea aparatului poate fi (și chiar este) influențat de praf, transpirație, cît de multă sare consumați, glicemie, grosimea pielii, nivelul vascularizației capilare (care diferă de la o zona a epidermei la alta), nivelul de pigment melanic (care diferă în funcție de rasă etc.). În plus, cred că energia laserului din echiparea aparatului e atît de mică, încît nu poate produce excitarea atomilor din substanța epidermei pînă la nivelul la care să apară efectul de fotoemisie (în mod obișnuit pentru excitare în genul ăsta de măsurări se folosește radiație ionizantă de energie mare – UV, X etc.). Adică, pe scurt, e o păcăleală.

Desigur că în păcăleala asta se folosesc și frînturi de adevăr, dar chestii în general greu verificabile și care necesită un grad ridicat de cunoștințe de specialitate, care nu sunt la îndemîna omului de rând.

Păcăleala asta e structurată pe mai multe nivele:

  1. Cu scanner -ul biofotonic (însăși denumirea e lipsită de orice noimă științifică) ți se spune că ai deficit de antioxidanți, deci ești potențial expus unor afecțiuni medicale nedorite.
  2. Ți se oferă pastila minune, pe care – evident – n-o poți cumpăra decît de la ei, care-ți rezolvă urgent problema antioxidanților. Chestia e că trebuie să iei tot timpul, adică nu e ca un tratament de 2 săptămâni.
  3. Ți se propune să intri în ”afacerea vieții tale”, cumpărînd sau închiriind un scanner biofotonic cu care să oferi nefericiților o explicație a necazurilor lor, oferindu-le în același timp remediul salvator, devenind astfel distribuitor / partener.

Ce se vinde de fapt? De fapt se vînd iluzii. Bine, o să spuneți că asta nu e decât o șarlatanie nevinovată, că nu face rău la nimeni și că cel puțin poate îmbunătăți starea de spirit a unora aflați în depresie. Care-i legătura cu politica? Păi ca de la parte la întreg.

Câte zile pe an muncim pentru stat

În mod normal într-un an calendaristic sînt cam 250 de zile lucrătoare. Se scad Sîmbetele și Duminicile, sărbătorile legale, și cam asta e. Concediul de odihnă legal nu-l scad, că ăla e plătit ca și cum am fi la serviciu pe perioada lui. Din astea 250 de zile, cam cît credeți că muncim pentru stat? Păi ca să ne facem o idee, ar trebui să ne orientăm după cota de taxe (impozite, contribuții etc.). Cota de taxe pe care le plătim statului este echivalentă cu zilele de clacă impuse țăranilor acum o sută de ani și mai bine. Pentru a nu complica calculele inutil, am să mă rezum la taxele pe salarii și TVA. În mod intenționat voi ignora taxele pe proprietate (bunuri mobile și imobile), accizele pe combustibili, alcool, tutun și cafea, fără a uita că acestea se adaugă totuși poverii fiscale. Voi ignora de asemenea faptul că există cotă de TVA redus la cărți, reviste etc., deoarece ponderea acestora este minusculă. Baza de pornire a calculului meu o constituie o familie cu doi salariati care cîștigă fiecare salariul mediu net pe economie, adică 1543 Lei bani în mînă, respectiv TVA -ul aferent coșului mediu de consum.

Taxa pe muncă

După cum se poate vedea în tabelul de mai jos, pentru fiecare 1000 Lei bani în mînă (sau pe card 🙂 ), angajatorul mai scoate din buzunar încă 820 Lei, ridicînd astfel costul total al angajatului la 1820 Lei. E drept că taxele astea (820 Lei) sunt împărțite între angajat și angajator (426 Lei angajat – 52%, respectiv 394 Lei angajator – 48%), însă din punctul de vedere al angajatorului el plătește 1820 Lei pentru ca noi să rămînem cu 1000 Lei pe card. Detalii aici.

TVA -UL

TVA -ul aferent coșului mediu de consum, presupunând că din bugetul familiei de 3086 Lei (2 x 1543 Lei) se cheltuiește tot pe bunuri alimentare, nealimentare și servicii conform ponderilor INSSE este de circa 597 Lei. Dacă vi se pare că 3086 lei e un buget familial generos, citiți aici.

Bun, păi tragem linie și adunăm: taxele salariale aferent venitului familial mediu sunt de 2530 Lei (3086 x 820/1000), iar TVA -ul 597 Lei, adică un total de 3127 Lei. Ce sînt ăștia 3127 Lei? Taxe lunare ale unei gospodării medii din România. Și sînt mai mari decât veniturile nete (grație jumulirii angajatorilor în contul nostru)!

Cu alte cuvinte, din 250 de zile, 126 de zile lucrăm pentru stat precum clăcașii, iar 124 de zile lucrăm pentru noi.

Cîrcotașii o să spună că da, dar acum avem asistență medicală gratuită, învățământ gratuit, drumuri, servicii publice, sistem public de pensii, la care iobagii de acum 100 de ani nici nu visau. Așa este, dar le răspund cu următoarea întrebare: vi se pare normal ca la claca asta să fie puși numai 58,5% (5,34 milioane indivizi) din populația activă civilă de 9,14 milioane? Și dacă mai ținem cont și de faptul că dintre ăștia 5,34 milioane de salariați, cam 1,3 milioane sînt bugetari, ajungem la concluzia că, de fapt, 4 milioane de salariați țin în spate 5,6 milioane de pensionari plus cei 1,3 milioane bugetari.

Din nou despre un subiect atît de drag nouă – productivitatea muncii

Cu totul întîmplător am dat peste un articol scris de un domn – pe numele său Ionuț Simion, Tax Partner at PricewaterhouseCoopers, după cum scrie în profilul domniei sale de pe LinkedIn.

Articolul l-am găsit pe cursdeguvernare.ro și se numește Productivitatea muncii e doar 42% din media Uniunii Europene și este publicat în Februarie anul ăsta. Dincolo de faptul că dl. Simion este un susținător al taxării, domnia sa nu indică nici o sursă a afirmațiilor sale.

Drept care m-am apucat să abordez această temă generoasă, cu atît mai mult cu cît de productivitatea muncii se leagă orice discuție principială despre salarii.

În teorie, productivitatea muncii ”măsoară cantitatea de bunuri şi servicii produse de către fiecare membru al forţei de muncă sau raportul output / input al forţei de muncă. Acesta poate fi măsurată într-o varietate de moduri. Pentru indicatorii structurali, acesta poate fi măsurată prin produsul intern brut (PIB) fie în raport cu numărul de persoane angajate, fie în raport cu numărul de ore lucrate.” Sursa http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php/Glossary:Labour_productivity

Chestia e că, după definiția de mai sus, sîntem în situația în care comparăm bani cu oameni (număr de oameni sau număr de ore lucrate de oameni), fără să ținem seama de un element evident: pe oamenii amintiți îi plătim tot cu bani 🙂 Astfel, afirmația dlui Simion e corectă, însă irelevantă, iar competența domniei sale se rezumă la a reda statistici ”oficiale”.

Enervat de nesătuii de la INSSE (care cer bani pentru orice informație cît-de-cît relevantă) am luat calea Eurostat -ului. Și iată ce-a ieșit:

Sursa 1 http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/national_accounts/data/database

Sursa 2 http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/employment_unemployment_lfs/data/database

Sursa 3  http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/labour_market/labour_costs/database

Datele prezentate sunt la nivelul anului 2008 – cele mai recente găsite.

În tabel (Costul mediu al muncii Europa) am calculat productivitatea ținînd seama care este costul aferent forței de muncă, nu doar de dimensiunea acesteia, respectiv, care este cota anuală din PIB aferentă la 1000 EURO plătiți pentru mînă de lucru.

Surpriză! Bulgaria și România ocupă locurile 2 și 3! Adică pentru fiecare 1000 EURO plătiți pentru mînă de lucru, în România se produc 2397 EURO, adică cu peste 50% mai mult decât in Germania!!!

Acuma chestia asta poate să însemne mai multe lucruri:

  • că sîntem mai productivi decît germanii, iar chestia cu productivitatea scăzută din România e un mit;
  • că salariații din țări precum România sînt underpaid;
  • că salariații din țări precum Germania sînt overpaid;
  • sau că menținerea actualului sistem de exprimare a productivității este foarte irelevant.

Desigur că maniera de calcul prezentată mai sus are neajunsuri, bazîndu-se pe simplificări și anumite prezumpții, însă concluzia nu cred că poate fi contrazisă pe fond. 

Ar mai fi de spus și că avem de-a face cu niște dezechilibre majore care nu pot fi compensate doar prin creșterea salariilor. De exemplu că nu mai producem pe cît consumăm, că prin suprareglementare și suprataxare descurajăm munca sau că aplicăm modele economice nepotrivite gradului de dezvoltare actual din România.

Şomajul, bugetele asigurărilor sociale de stat şi de sănătate vs. statistica oficială

Urmăresc cu interes cum scade rata şomajului în România de la un an la altul: 738200 de şomeri in Aprilie 2010 şi 493400 de şomeri în Aprilie 2011. Numărul de şomeri a scăzut cu 244800 într-un an! Rata şomajului a scăzut de la 8,10% în Aprilie 2010 la 5,40% în Aprilie 2011. E de bine!

Veţi spune că cei aproape 250000 de mii de români şi-au găsit o slujbă şi, pe cale de consecinţă, numărul salariaţilor a crescut simţitor.

Ei bine, nu. Nu numai că numărul salariaţilor nu a crescut în intervalul la care m-am referit, ci a scăzut cu circa 3%, adică cu 159400 persoane! Unde s-au dus 250000 de şomeri atunci?

Ca să rezum: într-un an avem cu cca. 250000 mai puţini şomeri şi simultan 159400 salariati mai puţin. Datele sunt absolut autentice, în sensul în care sunt luate din raportul Institutului Naţional de Statistică: http://www.insse.ro/cms/files%5Carhiva_buletine2011%5Cbsl_5.pdf  (luna Mai 2011). Atasat, pentru cârcotaşi, este şi un fişier excell care sintetizează datele INS.

Explicaţia se află în definiţia „savantă” pe care o dă Legea 76 / 2002 privind asigurările pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă şomerilor (cu contribuţia notabilă a ANOFM şi preluată pe nemestecate de INS, de vreme ce o aplică cu succes). Astfel, la capitolul II, secţiunea 1, articolul 5, punctul IV, putem citi:

„IV. şomer – persoană care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

 a) este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani şi până la îndeplinirea condiţiilor de pensionare; 

 b) starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice o fac aptă pentru prestarea unei munci; 

 c) nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează, din activităţi autorizate potrivit legii, venituri mai mici decât salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plata, în vigoare; 

 d) este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare, dacă s-ar găsi un loc de muncă.* 

Hopa, avem un asterix! Definiţia de mai sus e în acord cu normele internaţionale, dar nu era suficient de bună pentru politicienii români. Aşa că i-au adus o „mică îmbunătăţire”. Să vedem:

IV1. şomer înregistrat – persoană care îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute la pct. IV şi se înregistrează la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă în a cărei raza teritorială îşi are domiciliul său, după caz, reşedinţa ori la alt furnizor de servicii de ocupare, care funcţionează în condiţiile prevăzute de lege, în vederea obţinerii unui loc de muncă.*

Deci aşa. Practic, statisticile oficiale se referă la „şomeri înregistraţi”, conform punctului IV 1., iar nu la şomeri în general.  Şmecheria e că şomerii se „înregistrează” (de fapt sunt obligaţi să se prezinte lunar) la ANOFM doar atâta vreme cât primesc indemnizaţia de şomaj, adică între 6 şi 12 luni, după care li se pune în vedere că nu mai primesc bani şi sunt scoşi din statistică. Sunt scoşi din statistică pentru că, nemaiprimind bani şi fiind făţiş descurajaţi, nu mai pontează lunar la ANOFM, nemaifiind astfel „înregistraţi”. Aceşti şomeri „dispar”. Ce convenabil, nu?

 Cel mai grăitor argument privind manipularea INS este statistica Eurostat privind şomajul la nivel european:

 Sursa:  http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php?title=File:Unemployment_rates_Member_States.PNG&filetimestamp=20110801115557

Datele prezentate de Eurostat provin tot de la INS, însă acolo raportările se fac după rigorile stabilite la nivel european, nu după cum vor să ne prostească politicienii români. Deci rata şomajului la sfârşitul trimestrului 1 2011 în România era cam 7%, nu 5,4%, adică cu vreo 150000 de şomeri mai mult decât cei raportaţi de statistica naţională.

Acuma că am lămurit-o cu ANOFM şi INS, să luăm în discuţie şi alte aspecte interesante. După cum v-ati putut da seama, statul legal de şomer este o chestie profund birocratică. Dincolo de asta, rata şomajului este şi irelevantă din punctul de vedere al economiei naţionale (dar nu numai). Mult mai relevant este gradul de ocupare, exprimat ca raport dintre populaţia ocupată (numărul de salariaţi) şi populaţia activă civilă conform legii (sau, dacă preferaţi, rata de ocupare a populaţiei de 15 ani şi peste în populaţia totală de 15 ani şi peste, conform ordinului 186 din 2002), numai că nu prea auzim de statistica asta pentru că nu e deloc telegenică. Pornind de la definiţia ratei şomajului ANOFM şi datele INS, am calculat care este populaţia activă civilă (nu cuprinde cadre militare şi ale ministerului de interne) şi respectiv gradul de ocupare.


Sursa: prelucrare date http://www.insse.ro/cms/files%5Carhiva_buletine2011%5Cbsl_5.pdf

După cum se poate vedea, mai puţin de jumătate din populaţia activă civilă din România are statut de salariat cu contract de muncă. Ce cuprinde totuşi această populaţie activă civilă? Cuprinde „toate persoanele care, la sfârşitul anului, aveau un loc de muncă legal în activităţile neagricole din sectorul formal sau în activităţi din agricultură, cu statut de: salariaţi, patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremuneraţi, membri ai unor societăţi agricole sau ai unor cooperative” plus şomerii „înregistraţi” (varianta ANOFM). De remarcat că aici nu sunt cuprinşi elevii şi studenţii care îndeplinesc condiţia de vârstă. Observăm că avem o diferenţă consistentă (4,1 milioane persoane în Aprilie 2010, 4,5 milioane persoane în Aprilie 2011), care nu sunt nici şomeri, nici salariaţi (diferenta de cca. 400000 de persoane dintre cele două momente este formată din cei 250000 de şomeri „mai puţin” şi cei aprox. 160000 de salariaţi rămaşi pe dinafară în 2011).

Avem deci 4,5 milioane de persoane apte de muncă care nu au contracte de muncă şi nu plătesc CAS, CASS şi şomaj. Vorbim despre persoane casnice, agricultori, persoane care s-au descurajat să mai caute un loc de muncă, asistaţi sociali care trăiesc din furat şi din alocaţiile copiilor, persoane care pur şi simplu nu vor să muncească, persoane care muncesc „cu ziua” numai pentru mâncare şi un acoperiş, şi multe persoane care muncesc „la negru”. Date concrete sunt mai greu de găsit pe tema muncii la negru, dar sunt păreri care spun că ar fi vorba de peste 2 milioane de persoane…

Previziunile la nivelul anului 2011 pentru cele trei bugete de asigurări obligatorii se prezintă în felul următor: pensii – deficit de 14,8 miliarde Lei (3,5 miliarde Euro); sănătate – deficit de 2,1 miliarde Lei (490 milioane Euro); şomaj – deficit de 2 miliarde de Lei (470 milioane de Euro). Total notă de plată pentru 2011: 19 miliarde de Lei, respectiv 4,49 miliarde Euro – sursa http://www.zf.ro/profesii/reforma-pensiilor-majoreaza-deficitul-fondului-de-pensii-cu-1-mld-euro-unde-este-economia-8599094

Între timp, micul titulescu afirmă la realitatea că pot avea loc mişcări sociale similare celor din Marea Britanie dacă statul continuă să se izoleze de oameni. Oameni care văd „cum banii publici sunt direcţionaţi aiurea, în timp ce nu se oferă niciun fel de sprijin pentru cei afectaţi de criza economică.”, dar sunt orbi la găunoşenia declaratiilor reprezentanţilor opoziţiei.

Lobby -ul: de la teorie la practică (2)

Un alt caz interesant de lobby este ancheta în urma căreia compania Johnson & Johnson a admis că a dat şpagă la reprezentanţi guvernamentali din domeniul sănătăţii (admitted to improper payments to healthcare employees) în Grecia, Polonia şi România. Sursa:

https://www.justice.gov/opa/pr/johnson-johnson-agrees-pay-214-million-criminal-penalty-resolve-foreign-corrupt-practices-act

Statul român nu face anchete din astea, dar promite ca va lua măsuri http://www.zf.ro/eveniment/seful-consiliului-concurentei-analizeaza-de-ce-statul-cheltuieste-prea-mult-pe-medicamente-scumpe-8132825

Noi să fim sănătoşi!

Lobby -ul: de la teorie la practică (1)

Într-o prelungire firească a postului Cum devine treaba cu lobby -ul , vă prezint şi câteva mostre de manifestare, aflate la distanţă de aproape un veac şi jumătate între ele.

  1. Afacerea Strussberg http://en.wikipedia.org/wiki/Bethel_Henry_Strousberg din a doua jumătate a secolului 19, privind dezvoltarea infrastructurii de cale ferată (Ştefan Golescu – prim ministru liberal) http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Afacerea_Strousberg Detalii interesante pot fi găsite şi în seria de  cinci articole din ziarul Timpul publicate de Mihai Eminescu începand cu 10 Noiembrie 1879 sub titlul „Răscumpărarea căilor ferate”.
  2. Afacerea Boeing din perioada 2008-2009 (Tăriceanu -prim ministru) http://www.adevarul.ro/actualitate/wikileaks_despre_romania/Americanii_vad_doar_coruptia_altora_0_455954746.html
  3. Afacerea Bechtel – autostrada Transilvania din perioada 2003 (Adrian Năstase – prim ministru) http://www.adevarul.ro/actualitate/wikileaks_despre_romania/Wikileaks_despre_Romania-_Bechtel_in_cablogramele_WikiLeaks_0_452955314.html
  4. UPDATE: http://catavencu.ro/ambasada-sua-are-pe-limba-numele-premierului-independent-43374

Aproape că nu sunt diferenţe. Aceiaşi reţetă de spoliere a unei naţiuni conduse de politicieni incapabili, corupţi, buni de nimic. Şi de vreme ce a funcţionat 150 de ani (sau mai mult), va funcţiona şi pe viitor cu succes.

Rechtsstaat pe dracu!

Istoria se repetă*

Puterea noastră economică, trebuie să ne-o mărturisim astăzi cu durere, este nu se poate mai slabă. Afară decît industria agricolă, care în mare parte se face într-un chip cu totul rudimentar, nici o altă producţie reală, afară de două trei escepţii – şi acelea nu tocmai recomandabile, nu se mai dă pe pământul românesc. O concurenţă puternică, din ce în ce mai ameninţătoare, se ridică în contra negustoriei noastre cu productele cîmpului din Rusia de miazăzi, din Egipt şi din America. Ţăranul român, braţele mişcătoare ale singurei noastre industrii, se află – e locul prea strîmt aici ca să dezbatem asupra cauzelor acestui rău – într-o stare din zi în zi mai îngrijorătoare. Nu munceşte destul, pentru că nehrănindu-se bine este anemic – zic unii; este anemic – zic alţii – pentru că nemuncind destul n-are cu ce se hrăni. Comerţul pe zi ce merge e părăsit în mâini străine. O reţea de cale ferată cu mult mai costisitoare decît ne iartă mijloacele şi decît poate dînsa produce, stăbate în lung şi-n lat ţara, ale cării moşii, sate şi tîrguşoare n-au în cea mai mare parte căi ordinare de comunicaţie între dînsele.

În vreme ce economiceşte stăm astfel, ce se petrece la noi pe tărîmul naţional şi social? În nici o ţară locuită de oarecare naţiune, neapărat trebuie trebuie să aibă o limbă, o istorie, tradiţii, moravuri – proprii caracteristice – nu s-a deschis cu o nepăsare mai stupidă o cale de intrare mai largă pentru toate elementele străine, bune rele, venind de oriunde nevoia le-ar face imposibil traiul. Un nepricopsit ce în cutare ţară nu şi-a putut găsi norocul, un nenorocit ce în ţara lui s-a certat cu condica penală respectivă, un isteţ cavaler de industrie căruia între ai săi i s-au înfundat resursele, un netrebnic care nu-i bun de nimic în patria lui – toţi, toţi găsesc ultimul şi cel mai fericit orizont de activitate în liberala şi umanitara Românie, unde nimeni nu te întreabă de răvaş de drum. Aici pentru întreprinderile publice nu trebuie nu trebuie nici soliditate comercială, nici onorabilitate personală, pentru a face ştiinţă nu trebuie învăţătură, pentru literatură nu trebuie daruri fireşti, pentru a trăi mai bine în lume, mai jos sau cît de sus, nu se cere o anumită curăţenie a numelui.  Nici moravurile nici limba, nici tradiţiile locale nu-ţi cer vre-un respect; dacă ai fost meşteşugar la rolina din Monaco, chelner la Viena, bărbier la Paris, ştii destule limbi, ai destul de bune maniere, eşti destul de bine crescut pentru ca să faci în ţara românească pe autorul în toate genurile, să scoţi o gazetă sau mai multe pentru apărarea liberalismului şi românismului, să iei întreprinderi publice, şi apoi să pui mîna pe o zestre, să primeşti cetăţenia şi pe deasupra şi o decoraţie pentru serviciile aduse naţiunii române.

Ca organizaţie socială şi de stat stăm iarăşi destul de bine, pentru că unii pretind că am putea sta şi mai rău. Pe cîtă vreme în ţările industriale, cu o producţie imensă, cu o mişcare dezvoltată la maxima încordare a activităţii omeneşti, cifra medie a împiegaţilor publici nu trece nicicînd peste 4-5 la sută din numărul populaţiei, – la noi cu toată neînsemnătatea mişcării noastre, cu toate că nu producem alta nimic decît pe tărîmul agricol, cifra medie a funcţionarilor trece peste 20 la sută din numărul populaţiei. Afară de această enormă diferenţă în numărul funcţionarilor, noi avem în plus la lefuri o diferenţă de 15-20 la sută. Cu 15 la sută mai mulţi funcţionari, plătiţi cu 15 la sută mai mult pentru o muncă relativ de zece sau cincisprezece ori mai mică?

O altă nenorocire tot aşa de mare sunt rezultatele pe care ni le dă şcoala. În liceele noastre învăţătura nu are nici un temei; viciurile programului şi lipsa de buni profesori fac că absolvenţii nu ies din şcoală cu nici o cunoştinţă pozitivă, fără să ştie cumsecade nici o limbă, şi mai puţin decît toate limba românească. Această lipsă de cunoştinţe temeinice pe de o parte şi pe de alta deprinderea uşurinţii şi pospăelii în studii au ca urmare neapărată năvălirea celei mai mare număr de absolvenţi ai liceului în facultatea de drept. An peste an, din cîţi elevi intră la universitate 75-80 la sută merg pe băncile cursului de drept de-aci sau, ce e mai rău, din străinătate. Patru din cinci părţi prin urmare a fiecărei generaţii de oameni trecuţi prin şcoală, se consacră uneia şi aceleiaşi cariere speculative. Cei mai mulţi apoi dintre aceşti studenţi, fără să fie capabili a scrie corect în vreo limbă măcar o propoziţie simplă, fără a fi învăţat vreodată să cugete, după cei trei sau cinci ani reglementari ai cursului, au tradus rău sau au plătit să li se traducă o teză pentru licenţă sau doctorat; armaţi astfel cu un titlu uzurpat, intră în societatea românâ împinşi de sfînta foame a bugetului. Aceşti cetăţeni constituiesc o parte foarte însemnată a clasei de mijloc din oraşe, şi se numesc: junele generaţii inteligente ale naţiunii române. Numele acesta fiind destul de frumos şi de atrăgător, nu e negustor, meseriaş, tîrgoveţ sau mărginaş care să nu aspire din toate puterile sufletului şi să nu-şi dea toate ostenelile pentru a-şi procopsi în sensul acesta odraslele. Astfel, negustoriile şi meseriile rămîn în părăsire; nişte capete care ar fi fost destul de bine organizate pentru a moşteni cu succes taraba sau unealta părintească, sunt trimite la una şi aceiaşi sferă de activitate cu totul străină de chemarea lor. […]”

Articol fără titlu din ziarul „Timpul”, an IV, 4 august 1879, semnat de Mihai Eminescu. Publicat şi cu titlul „Calea rătăcirii noastre” de I. Creţu în Opera politică, vol. I, pag. 526-529.

Sursa: Mihai Eminescu, Economia naţională, editura Junimea, Iaşi 1983, pag. 143-145. Ortografia şi punctuaţia sunt cele originale, aşa cum apar în sursa citată.

* este titlul schiţei lui I.L. Caragiale, care poate fi citită aici: Ion Luca Caragiale – Istoria se repeta

 

 

Coşul de consum al românilor – între statistică şi sărăcie

Citeam azi un articol din ziarul Adevarul pe tema ultimului comunicat dat de Institutul National de Statistica, cu privire la indicele preţurilor de consum (IPC), inflaţie şi ponderea cheltuielilor în bugetul familial mediu, la nivelul lunii Ianuarie 2011.

Mi-a atras atenţia faptul că ponderea cheltuielilor cu gazele naturale (3,2%), energia termică (1,1%) şi serviciile de apă, canal şi salubritate (2,4%) sunt prea mici. Am intrat în joc şi, cu datele de la INSSE, am ajuns la următorul rezultat:

Sursa: prelucrare date http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/ipc/a11/ipc01r11.pdf

Fişierul în format MS Excel poate fi descărcat de aici: Ponderi buget familial.

Rezultatul a fost că, deşi aritmetica e bună, datele nu reflectă realitatea în toată splendoarea ei. Mă refer la faptul că, potrivit ponderilor date de INS, românii ar cheltui pe gaze + încălzire + apă, canal şi salubritate numai 183 Lei / lună / familie, ceea ce este de-a dreptul ridicol! În mediul urban, cheltuielile unei gospodării (locuinţă în bloc, suprafaţă cca 60 metri pătraţi, 2 adulţi şi un copil) cu gazele + încălzire + apă, canal şi salubritate variază între 200 Lei – minim pe timp de vară, şi 600 Lei – maxim pe timp de iarnă, respectiv cu o medie anuală de cca 350 Lei/lună, adică dublu faţă de cît dă INS.

Tovarăşii de la INS vor spune că datele sunt totuşi corecte, şi au dreptate:

1) Raportul INS spune că „Atentie! Începând din luna ianuarie 2011 coeficienţii de ponderare utilizaţi la calculul IPC sunt obţinuti pe baza cheltuielilor medii lunare pe gospodărie rezultate din Ancheta bugetelor de familie realizată în anul 2009.

2) Ancheta bugetelor de familie realizată în anul 2009 cuprinde (probabil) şi mediul rural, unde, într-adevăr, cheltuielile cu gazele + încălzirea + apă, canal şi salubritate sunt mult mai mici sau chiar inexistente!

Miza acestei mici manipulări este indicatorul IPC (Indicele Preţurilor de Consum) care se foloseşte pentru calcularea inflaţiei. Mai exact, în ultima perioadă, ponderea cheltuielilor cu gaze + încălzire + apă, canal şi salubritate în „coşul de consum al românilor” a fost diminuată artificial în condiţiile creşterii peste medie a preţurilor la acestea pentru a ţine IPC +ul jos şi pentru a putea raporta – nu-i aşa? – o inflaţie în scădere. Evident că aici nu sunt cuprinse toate taxele, impozitele şi nici ratele de la bancă.

Dincolo de aceste consideraţii savante, uitaţi-vă la cheltuielile unei norocoase familii medii, ai cărei 2 adulţi contribuie cu salariul mediu net pe economie (cca 1350 Lei, aşa cum e dat tot de INS). Aici nu mai vorbim de statistică, ci de sărăcie generalizată.

În căutarea fericirii

Sursă imagine: http://galeatacupixeli.blogspot.com/2011/02/familia-grivei.html?showComment=1297188261398#c8498729901306730648

În 1955, în lucrarea Price Competition publicată în Journal of Retailing, economistul american Victor Lebow spunea:

„Economia noastră enorm de productivă necesită să transformăm consumul în modul nostru de viaţă, să  convertim cumpărarea şi utilizarea bunurilor în ritualuri, să căutăm satisfacţia noastră spirituală, satisfacţia ego-ului, în consum. Măsura statusului social, a acceptării sociale, a prestigiului, se regăsesc de acum în modelele noastre de consum. Chiar sensul şi semnificaţia vieţii noastre de astăzi se exprimă în termeni de consum. Cu cît mai mare presiunea asupra individului pentru a se conforma standardelor de siguranţă şi de acceptare socială, cu atît acesta are tendinţa de a-şi exprima aspiraţiile şi individualitatea în termeni de ceea ce el poartă, conduce, mănîncă, de ce casă are, ce maşină, modelul lui de servire a mesei , hobby-urile sale.

Aceste mărfuri şi servicii trebuie să fie oferite consumatorului cu o urgenţă specială. Avem nevoie nu numai de consum „cu tiraj forţat”, ci şi de consum „scump”. Este nevoie ca lucrurile să fie consumate, arse, uzate, purtate, înlocuite şi aruncate într-un ritm tot mai mare. Este nevoie ca oamenii să mănînce, să bea, să se îmbrace, să se plimbe, să trăiască cu un consum tot mai complicat şi, prin urmare, din ce în ce mai scump. Sculele electrice pentru acasă şi a întregii game „Do-It-Yourself” sunt exemple excelente de consum scump.”

Dl. Victor Lebow se referea la economia americană din perioada postbelică, însă cuvintele sale au o rezonanţă colosală şi în zilele noastre. Aceeaşi politică economică a fost aplicată în perioada 2001 – 2005 de administraţia George W. Bush[1][2] când milioane de americani au fost încurajaţi să se împrumute – deşi nu ar fi fost eligibili după criteriile bancare obişnuite, ca să poată consuma mai mult: case, maşini, vacanţe, produse electronice şi electrocasnice etc. Pardon, cică locuințele nu au intrat la contul consum, ci la contul „investiţii”. De remarcat că aproximativ acelaşi lucru s-a petrecut şi la noi, dar începand cu 2004. Rezultatele s-au văzut începînd cu 2008 şi se vor resimţi şi în 2011.

Ideile dlui Victor Lebow nu erau cu totul originale. Edward Bernays – considerat a fi părintele a ceea ce astăzi se numeşte Public Relations spunea: „Dacă puteţi influenţa liderii, cu sau fără cooperarea lor conştientă, veţi influenţa în mod automat grupul pe care îl conduc”[3]. O mână de ajutor a mai dat şi Ernest Dichter care a aplicat ceea ce el a numit „strategia dorinţei” pentru a construi o „societate stabilă,” prin crearea pentru public a unei identităţi comune, prin produsele pe care le consuma; din nou, la fel ca şi cu Cultural Commodification (cultura ca marfă), unde cultura nu are nici o „identitate”, „sens” sau „istorie” moştenită de la generaţiile anterioare, ci, mai degrabă, este creată prin atitudinile care sînt introduse de comportamente de consum şi modele sociale ale perioadei. Potrivit lui Dichter: „Pentru a înţelege un cetăţean stabil, trebuie să ştii că omul modern destul de des încearcă să-şi diminueze frustrările prin cheltuieli de autosatisfacere. Omul modern este pregătit interior să îşi întregească imaginea de sine prin achiziţionarea de produse care îl complimentează.[4]

Dintre strategiile aduse la rang de artă de către marile companii merită amintite Planned Obsolescence (învechirea – sau chiar deteriorarea – programată încă de pe planşeta de proiectare) sau Perceived Obsolescence (aşa-zisa îmbătrînire morală sau schimarea modei).
Canalele media, televiziunile în special, dar şi filmele, producţiile muzicale mainstream, revistele şi presa tipărită în general, sunt guvernate de organizaţii al căror scop este profitul. Aceste organizaţii concurează între ele pentru veniturile din publicitate, fiecare străduindu-se să fie cît mai pe placul companiilor cu mari bugete de publicitate, făcînd mici ajustări în politica editorială (teme abordate, manieră de abordare, evidenţierea sau ascunderea unor aspecte etc.). Cam în acelaşi fel se întîmplă şi în relaţia cu autorităţile statului. Evident că aceste ajustări sunt în defavoarea interesului public şi nu au nici o legătură cu etica profesională, că doar n-o să lăsăm ipocrizia să devină doar o noţiune abstractă în dicţionare[5][6]. Aşa cum este prezentat şi în documentarul The story of Stuff, canalele media sunt menite să inducă starea de nemulţumire şi nefericire, care trebuie să declanşeze cheltuielile de autosatisfacere.
Sau, desigur, putem considera că toată teoria asta nu e decît o prostie.