Antreprenoriat, jurnalism și responsabilitate socială

În mod sistematic în presă apar articole „pozitive”, care încearcă probabil să ne arate că sîntem pe un drum bun.

Un articol de azi ne informează despre exporturile grozave ale unei companii din industria auto, respectiv despre „veniturile care au crescut cu aproape 50% anul trecut, în timp ce pentru acest an sunt estimate creşteri suplimentare de peste zece procente, potrivit unor date din piaţă.”. Conform datelor publice de pe pagina Ministerului Finanțelor, observăm că această companie cu exporturi grozave și „creșteri ale veniturilor de 50%” este în pierdere în fiecare an din 2008 pînă în 2013, cînd a înregistrat o pierdere de cca. 4 milioane de Euro (peste 19 milioane de Lei).

Apoi este povestea investițiilor. Fie că este vorba despre antreprenori locali sau despre companii multinaționale, ni se prezintă cu surle și trîmbițe diverse investiții private drept mari realizări, dar care la o analiză mai atentă se dovedesc eșecuri investiționale banale. Un exemplu tipic este un antreprenor din județul Mureș, despre al cărui proiect din anul 2008 aflăm căs-a ridicat la 600.000 de euro, din care 200.000 de euro reprezintă fonduri europene nerambursabile.”. Valoarea actualizată netă a proiectului calculată pe baza profitului net în perioada 2008 – 2013 (6 ani) și a unei rate medii anuale a inflației de 5,18% este negativă, mai exact -2.126.093 Lei, respectiv, -578.247 Euro, sumă apropiată de investiția inițială. Cu alte cuvinte, în 6 ani, antreprenorul nostru nu a amortizat aproape nimic din investiția inițială.

Pervertirea antreprenoriatului este acum desăvîrșită. Dincolo de ascunderea adevărului, lucrul cel mai supărător este că acest „jurnalism pozitiv” alterează modul în care oamenii, în general, și tinerii, în special, percep fenomenul economic. Nu vorba doar despre exerciții de PR. Este vorba despre o ipocrizie generalizată, care incriminează profitul sănătos (și implicit capitalismul) și slăvește valori precum CSR.

Indiferent de strategiile de PR, o firmă nu poate fi responsabilă din punct de vedere social dacă nu este în primul rînd cu adevărat profitabilă, pentru că fie sifonează profitul pentru evitarea taxelor (curat antisocial!), fie intră în faliment, aducînd nefericire pentru comunitate și colaboratori.

 

Pledoarie în favoarea mitei

Graft, payola, slush money, speed money, dash, shakedown. Mai avem tip, gift, sop, perk, skim, favor, discount, waived fee/ticket, free food, free ad, free trip, free tickets, sweetheart deal, kickback/payback, funding, inflated sale of an object or property, lucrative contract, donation, campaign contribution, fundraiser, sponsorship/backing, higher paying job, stock options, secret commission, or promotion [1]. La ce se referă toate astea? La mită.

Dar ce este mita?

MÍTĂ, mite, s. f. Sumă de bani sau obiecte primite, date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să le îndeplinească mai conștiincios [2].

Dar mita este cu mult mai mult. Mita este sîngele corupției, este forma dominantă de materializare a acesteia. Aproape că nu se poate poate vorbi de corupție fără mită. O societate bolnavă de corupție este o societate în care mita se află în bagajul oricăruia dintre cetățenii săi [3].

Un articol pe această temă începe astfel:

Românii târâie de veacuri după ei tinicheaua obiceiurilor necinstite. Explicaţiile acestor apucături – şocante pentru occidentali, îndrăgite de băştinaşi, generatoare de sărăcie şi nedreptate – trebuie căutate adânc în trecut, până la începuturile ţărilor române. [4]

Și totuși. Mita este o cale de suraviețuire. Indiferent dacă vorbim despre pacientul care vrea să își sporească șansele de vindecare sau de medicul forțat să lucreze pe salariu fix (de obicei, minuscul), fără legătură cu performanțele sale, despre antreprenorul care vrea să scape de efectele unei măsuri administrative care i-ar periclita afacerea sau despre funcționarul a cărui supraviețuire în sistem se bazează pe capacitatea de a strînge și de a da mai departe, despre părintele care vrea să își vadă copilul cu examenul de bacalaureat luat deși nu este nici pregătit și nici dotat pentru asta sau despre profesorul care se vede în postura de a se prostitua intelectual, devenind subiectul bătăii de joc al celor pe care ar trebui să-i învețe, despre politicianul care vrea să cîștige alegerile cu scopul unei îmbogățiri rapide și a obținerii unei super-imunități în fața legii sau a alegătorului care se bucură pentru 100 de Lei, primiți spre a-l vota pe cel pomenit mai înainte.

În context economic, mita este diferența pînă la prețul de echilibru între cerere și ofertă, în condițiile intervenției unei terțe părți (de ex. statul) prin fixarea arbitrară a prețului, indiferent de justificările oferite. De exemplu prețul pentru servicii medicale stabilit de către stat este prea jos în raport cu nivelul cererii și al ofertei, iar rezultatul este că dacă vrei să beneficiezi de aceste servicii la prețul stabilit de stat, fie nu le primești, fie le primești sub nivelul calitativ așteptat. Dacă plătești diferența pînă la prețul de echilibru dintre cerere și ofertă, se cheamă că dai mită, dar ai șanse bune să primești ce ai nevoie.

Mercurialul impus în piețele agroalimentare pe timpul lui Ceaușescu, interzicea producătorilor să-și vîndă produsele la prețul dorit, fiind limitat (prețuri maximale) în vederea prevenirii spolierii populației prin prețuri speculative. Evident că adesea țăranii vindeau la prețuri mai mari, iar cînd se găsea cîte cineva să te pîrască, sau pur și simplu cînd venea în control miliția pieții, reprezentanții statului luau – așa cum se întîmplă și acum – mită, iar lucrurile mergeau mai departe.

Este un aspect pe care îl găsesc în orice abordare asupra mitei – o îngrădire, reglementări artificiale, birocrație, legi inepte, prețuri stabilite arbitrar, altfel decît prin mecanismul cererii și ofertei, îngrădirea liberei circulații a persoanelor, bunurilor și ideilor, cel mai adesea proclamate în numele celor mai înalte idealuri umane. Rezolvă acea îngrădire problema pe care vrea să o rezolve? Adesea nu, iar cînd o rezolvă, crează numeroase alte probleme la care nu s-a gîndit nimeni anterior, aidoma intervenției umane în orice ecosistem.

În ce-i privește pe occidentali, cred că aceștia nu sînt scandalizați de fenomenul mitei în sine, că au și ei din plin – vocabularul bogat o dovedește, ci de coborîrea acestuia în cele mai de jos cotloane ale societății, pe fondul unui regim etatist-comunist, al credinței oamenilor privind rezolvarea tuturor problemelor sociale de către stat prin supra-reglementare și al atrofiei valorilor morale care, teoretic, ne califică drept ființe superioare.

Parafrazîndu-l pe Arnold M. Ludwig, putem afirma că “Honesty may be a noble ideal, but it has little value in the life and death struggle for survival and security. Man has little choice in the matter – he must bribe to live.”  [5].

[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Bribery

[2] http://dexonline.ro/definitie/mita

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Corruption#Systemic_corruption

[4] Matei Udrea, „Ocărâtoarea mită“ în istoria românilor, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ocaratoarea-mita-istoria-romanilor

[5] Ludwig, Arnold M., 1965. The importance of lying, Sprinfield: C. C. Thomas.

Becurile, aspiratoarele, risipa de alimente și Comisia Europeană

Citeam zilele trecute un articol scris de Dan Alexe în publicația online New Europe. Articolul în sine este o mostră de jurnalism autentic – expune problema (blocarea unei inițiative legislative), face o introducere generală în subiect (în cazul de față risipa de alimente generată de supraproducție etc.), prezintă punctele de vedere ale părților (inițiatorii, pe de o parte, și cei care au blocat inițiativa, pe de alta), fără să omită citarea unor surse secundare, și totul condimentat cu date statistice și cu detalii de culise ale Comisiei Europene.

Dincolo de exercițiul jurnalistic, mi-am adus aminte de o inițiativă mai veche a Comisiei Europene despre „cerințele de proiectare ecologică pentru lămpi de uz casnic nondirecționale”, adică becurile obișnuite – aflată în vigoare, și o inițiativă mai nouă a aceleiași Comisii privind cerințele în materie de proiectare ecologică pentru aspiratoare.

Ce vrea Comisia Europeană? La prima vedere vrea o lume mai bună, în care iluminatul casnic să fie mai economic, curățatul prafului din gospodării să fie mai puțin energofag, iar risipa de alimente să fie limitată atît din partea producătorilor, cît și din partea marilor lanțuri de magazine, prin folosirea unei scheme fiscale elaborate, respectiv încurajarea distribuirii gratuite a alimentelor aflate în apropierea datei limită de consum către categorii sociale defavorizate în locul tradiționalei aruncări la gunoi.

Dar, după cum am învățat de mici, iadul e pavat cu bune intenții, iar cele ale Comisiei Europene nu fac excepție. În susținerea aceastei afirmații voi face următoarea demonstrație.Bec clasic cu incandescenta

  • Producătorii extracomunitari de becuri cu incandescență (China, Turcia etc.) și distribuitorii lor europeni – adică exact cei vizați în primul rînd de Regulamentul CE 244/2009 – s-au orientat și au făcut ambalaje pe care scrie „lampă cu utilizare specială, nu este adecvată iluminatului unei încăperi din gospodărie”. Prin această simplă formulare, becul nostru iese de sub incidența Regulamentului CE, care se referă exclusiv la becurile de uz casnic. Chiar și cel mai neinstruit consumator realizează că este vorba despre același bec clasic, disponibil la prețuri modice, în orice prăvălie sătească și în marile lanțuri de magazine. Pentru cei care au întrebări de genul „dar de ce scrie pe el că nu este de uz casnic?” și care nu le au cu politica CE, li se răspunde sec că respectivele becuri sunt doar pentru iluminatul găinilor outoare din ferma animalelor. În acest fel, Regulamentul CE 244/2009 devine literă moartă, vorba lui Dan Alexe, chiar dacă nu a fost blocat de lobby -ul industriei de profil.
  • Acuma au venit cu aspiratoarele. Regulamentul CE 666/2013 zice că aspiratoarele obișnuite de uz casnic, începînd cu 1 Septembrie 2014 (grăbiți-vă spre magazine să le cumpărați pe cele care se mai găsesc în stoc, dacă vreți curățenie cu efort minim), nu trebuie să aibe motoare cu putere mai mare de 1600 W. De la 1 Septembrie 2017, puterea maximă scade la 900 W, deși se prevede un nivel de absorbție mai mare decît cel reglementat pentru 01-09-2014. Fac pariu pe orice miză că vor exista producători și distribuitori care vor apela la aceiași schemă simplă și vor pune pe piață produse din categoria „aspirator comercial”, așa cum este acesta definit în art. 2 paragraful 10 al Reg. CE 666/2013, transformînd astfel și acest regulament în literă moartă.
  • Legat de inițiativa privind reducerea risipei de alimente suprimată în mod criminal de Mr. Barroso, mi se pare normal că lobby -ul a reacționat prompt. Potrivit informațiilor din articolul lui Dan Alexe, în ințiativa legislativă se afirmă că „ it was proposed that retailers provide food to food banks. The Commission was asked to devise guidelines for donors and food banks on how to comply with relevant EU legislation including: types of food suitable for donation; guidance regarding interpretation of date marking and product shelf-life; conditions for storage, transport and traceability; fiscal rules applying to food donation; and legal liability.”. Nu trebuie să fii Einstein să îți dai seama că marilor rețele de magazine și producătorilor li se va impune să facă <<donații>>. Pot să fac pariu și în acest caz că inițiativa legislativă va trece pînă la urmă, însă cu găuri excluderi suficient de generoase încît să permită cîștiguri pentru producători și marile lanțuri de magazine. Evident pe seama consumatorului final. Litera moartă devine regulă. Q. E. D.

În final nu pot să zic decît că apelul la conștiință făcut de politicienii CE nu face decît să-mi amintească de omul nou pe care îl declama Pelticle, evident cu eșecul răsunător care l-a însoțit. De fapt, în UE suntem în aceiași paradigmă ca și la noi în minunata Românie, în care politicienii fac legi „populare”, prin care „poporul” are chipurile numai de cîștigat, deși singurii cîștigători sînt aceiași politicieni – la capitolul imagine, și marile corporații – la capitolul profit. Deși nu e sigur că cei dintîi nu punctează și ei la capitolul profit 🙂

Șomaj. Statistici neoficiale

Domnul profesor Mircea Coșea zicea nu cu mult timp în urmă că nu mai are încredere în statistică. Nu la ramura matematicii numită statistică se referea dl. profesor, ci la instituțiile de stat care au ca obiect de activitate studiul laturii cantitative a realităților înconjurătoare, pentru că sînt politizate masiv și prezintă concluzii deformate grosolan pentru cosmetizarea performanțelor politicienilor zilei.

Pentru a demonstra afirmația de mai sus, să luăm un exemplu ușor – șomajul. Mai întîi să vedem definiția substantivului comun șomer.

  • ȘOMÉR, -Ă, șomeri, -e, s. m. și f. Persoană aptă de muncă dar fără un contract de muncă și care caută un loc de muncă. – Din fr. chômeur. (DEX 98);
  • chômeur, chômeuse, nom. Personne se trouvant au chômage. (Larousse).
  • chômage, nom masculin. (de chômer). Situation d’un salarié qui, bien que apte au travail, se trouve privé d’emploi. (Larousse).

În Dicționarul explicativ al limbii române ni se indică originea franțuzească a termenului, deși asta nu i-a împiedicat cu nimic pe lingviștii români să denatureze definiția originală – francezii nu spun nimic despre starea de căutare a unui loc de muncă, ci pur și simplu, definesc șomajul ca fiind situația unui salariat care, deși apt de muncă, nu este angajat.

Institutul Național de Statistică (INS) definește „șomerii înregistrați”, potrivit Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, adică doar cei care și-au pierdut locul de muncă de mai puțin de un an și care sînt înregistrați la ANOFM. Doar că, după o perioadă de 6 pînă la 12 luni (în funcție de stagiul de cotizare), șomerul își pierde calitatea de înregistrat la ANOFM, își pierde indemnizația de șomaj și este scos din statisticile oficiale privind șomajul, chiar dacă nu și-a găsit un loc de muncă. Adică dispare, în mod foarte convenabil pentru guvernanții zilei.

Asta conduce la aberații precum cea în care numărul persoanelor fără un loc de muncă crește, iar șomajul oficial scade, după cum am arătat aici https://dumitruluinae.wordpress.com/2011/08/14/somajul-bugetele-asigurarilor-sociale-de-stat-si-de-sanatate-vs-statistica-oficiala/

Desigur, mai există și definiția șomajului BIM*, termen folosit atît în statisticile oficiale (INS, Eurostat etc.) cît și de o parte a mediului academic, definiție care deși este mai puțin restrictivă decît cea din legea amintită mai devreme, tot nu reflectă realitatea în toată splendoarea ei.

Așa că, pentru a putea arăta cum stau lucrurile fără să inventez eu definiții noi, ci folosind date oficiale ale INS și definiția din dicționarul Larousse, voi ține o socoteală de-a lungul timpului a populației active civile (1), a numărului mediu de salariați (2), patroni (3), lucrători pe cont propriu (4) și lucrători familiali neremunerați (5) din economie.  Voi considera că lucrătorii pe cont propriu sînt asimilabili patronilor, iar pe lucrătorii familiali neremunerați îi voi asimila șomerilor – a se vedea șomaj voluntar. Astfel, voi considera că diferența dintre populația activă civilă și salariați + patroni + lucrători pe cont propriu, în sensul definiției din dicționarul Larousse, sînt șomeri. Cam asta e.

someri - rata somajului 2002-2012

Se poate observa în tabelul de mai sus că peste 2,2 milioane de persoane apte de muncă nu lucrau în anul 2012, reprezentînd peste un sfert din populația activă civilă. Detalii aici.

Care e relevanța acestei statistici? Păi în primul rînd ne scutește de manipularea politicienilor și a principalelor canale media care preiau pe nemestecate date de la INS, controlat de primii. În al doilea rînd, statistica asta demonstrează că ceva nu e în regulă cu sistemul de contribuții taxe și impozite pe muncă în actualul sistem, în sensul că îi descurajează și pe angajatori, și pe angajați, împingîndu-i pe primii să nu mai angajeze sau să angajeze la negru, împărțind beneficiul evaziunii cu angajații, și pe cei din urmă să nu mai muncească, pentru că oricum salariile sînt prea mici, iar statul dă ajutoare și nu lasă pe nimeni să moară de foame, că n-ar da bine.

Voi reveni cu date mai recente, în măsura în care acestea vor fi disponibile de la surse oficiale.

* International Labour Organization http://www.ilo.org/global/lang–en/index.htm

NB: Institutul Național de Statistică oferă date la liber. E de bine!

Good enough management

Există un mit potrivit căruia noi românii trăim în paradigma „lasă că merge și-așa!”.

Într-o discuție avută de curînd, mi-a fost cerută opinia despre măsura în care performanța unei întreprinderi este afectată negativ de atitudinea de tip „lasă că merge și-așa!” pe palierele inferioare ale organizației, comparativ cu pretinsa lipsă de personal, la care s-a ajuns gradual pe fondul  menținerii productivității muncii în limite comparabile cu cele dinaintea crizei. I-am răspuns interlocutorului meu că performanța întreprinderii este afectată în mod egal de cele două – atît atitudinea de tip „lasă că merge și-așa”, cît și lipsa de personal suficient în raport cu procedurile de lucru, rutinele zilnice și nivelul așteptărilor managementului.

O bucată de vreme după discuția asta am simțit o stare de frustrare, generată de senzația că nu am dat cel mai bun răspuns, fără să-mi pot da seama imediat care ar fi putut fi acesta. Odată cu un moment de liniște am descoperit care era problema: falsa dialectică dintre blamata atitudine și dimensionarea mecanică a personalului pe considerente statistice. Falsă pentru că există o legătură între cele două și în ipocrizia ei.

Legătura dintre atitudinea „lasă că merge și-așa” și reducerea de personal (aparent) doar pe considerente statistice este evidentă: în organizații mari, în care munca este atent normată și posturile riguros definite, oricare Dorel înțelege că, odată cu plecarea unui coleg, are mai mult de făcut decît pînă atunci, în condițiile aceluiași venit, pînă la punctul în care fizic nu mai are timp să facă tot ce se așteaptă de la el. În acel moment apar simultan fenomenul alienării și cel al acutizării procesului de prioritizare, în urma căruia în mod voluntar anumite sarcini sînt îndeplinite superficial sau se renunță cu totul la ele (în cazul fericit).

Ipocrizia dialecticii dintre cele două alternative este o chestie care vine din vremuri demult apuse, trece maiestuos prin comunismul autohton, în care prim-secretarii de partid raportau îndeplinirea planului cincinal în 4 ani, și cu siguranță nu va sfîrși în corporatismul zilelor noastre. Întrebarea care rămîne este dacă managerii au fost incompetenți cînd au dimensionat inițial normele de muncă și au proiectat fișele de post aferente sau cînd au încărcat excesiv angajații rămași, fără să revizuiască atît normele cît și fișele de post, știind că rezultatul final va avea de suferit.

Desigur, se poate afirma pe deplin îndreptățit că, de vreme ce vînzările au scăzut, iar profitul este amenințat, este normal să se facă reduceri de cheltuieli, inclusiv de personal. Însă, pe de-o parte trebuie avută în vedere structura personalului luată în calcul pentru disponibilizare (direct productiv / de suport), pentru că altfel ne putem trezi cu prea mulți șefi și fără executanți (sau invers), iar pe de altă parte trebuie reconfigurate normele de muncă și fișele de post ale celor rămași, cu asumarea din partea managementului a rezultatelor, pentru că altfel, exact acel management intră în paradigma „lasă că merge și-așa!”.

Mi-am adus aminte de o altă discuție, mult mai veche, avută cu un american in his sixties, fost CEO pe undeva prin us of a, care se distra călătorind și oferind consultanță firmelor din fostele țări comuniste. În contextul unei firme românești care devenise în scurt timp foarte mare (începutul anilor 90), în fața argumentelor celor din firmă privind dificultățile punerii la punct al unui sistem bine structurat de indicatori de performanță (ce lipsea cu desăvîrșire), americanul a întrebat dacă a auzit cineva de conceptul de good enough management. Nu, nu auzise nimeni*. Atunci americanul a sugerat construirea unui sistem primitiv de indicatori de performanță, în ideea că acesta este oricum mai bun decît nici unul.

Asemănarea dintre good enough management și merge și-așa își are rădăcinile în pragmatismul antreprenorului de pe orice meridian, care în fața limitărilor de tot felul trebuie să găsească soluții – oricît de ciudate – să mențină barca la suprafață și pe cursul dorit. Descurcăreala românească (pentru care unii sînt foarte mîndri) vine din jumătatea de secol de sărăcie, întuneric și stăpîni tîmpiți. Diferența dintre cele două este într-adevăr de atitudine: în timp ce unii acționează și își asumă rezultatele deciziilor pe care le iau, slugile (indiferent dacă se află pe nivelul cel mai de jos al ierarhiei sau în vîrful acesteia) nu acționează decît cel mult pe jumătate și dau invariabil vina pe alții pentru eșecuri atunci cînd nu le pot ascunde.

Deci, contrar opiniei generale, Good Enough Can Be Great, după cum afirmă și profesorul Aaron J. Nurick.

*De fapt eu auzisem, dar nu-i zicea așa de pompos, ci doar „merge și-așa”, și mi-a fost rușine să zic 🙂

Mercurialul – sau cum să înfometezi o națiune

E o zicere potrivit căreia drumul spre iad e pavat cu bune intenții. Chiar și Karl Marx a folosit-o.

Se ia o țară bogată – de exemplu Venezuela – se instaurează o administrație socialistă (este irelevantă denumirea partidului sau a coaliției de guvernămînt), iar după 15 ani se măsoară rezultatele.  Instaurarea administrației socialiste s-a făcut democratic, iar bogăția țării este dată – conform CIA / The World Factbook – de cele mai mari rezerve certe de țiței (peste 297 miliarde barili, locul 1 în lume).

Vorbind despre rezultate, astăzi Venezuela are o problemă cu hîrtia igienică, cu zahărul, uleiul și cu laptele proaspăt. ultima coada la Zahar

Bunurile evocate au dispărut de pe piață de aproximativ un an. Desigur, acestea sînt în continuare disponibile pe piața neagră, însă la prețuri cu mult mai mari decît cele oficiale. Cam ca la noi în ultimii zece ani de domnie ai lui Ceaușescu.

Cum adică ce înseamnă prețuri oficiale? Prețul oficial este unul stabilit de un guvern tembel care – în varianta naivă – își imaginează că instituind prin forța statului un mercurial cu prețuri maximale la care e voie să fie comercializate bunurile, ajută astfel cetățenii care au dificultăți financiare. În varianta „v-am păcălit și de data asta”, guvernul nu urmărește decît să cîștige alegerile după care să jumulească contribuabilii mai abitir decît cel mai afurisit capitalist.

În cazul Venezuelei, aș fi înclinat să bănuiesc varianta naivității economice, decît un populism cinic, ca reacție la avansurile făcute de diverse corporații  sau organisme internaționale de într-ajutorare, gen FMI sau BM. Naivitatea constă în faptul că liderii socialiști și-au imaginat că pot schimba realitatea de tip Banana Republic 2.0 cu suveranitatea alimentară prin ordonanțe guvernamentale, fără să ia în seamă că prețul bunurilor și serviciilor scade natural doar atunci cînd oferta tinde să depășească cererea.

Rezultatul? Mulți dintre producători au considerat că este nerentabil să mai producă, să mai crească animale sau să cultive terenul, iar comercianții au considerat că nu doresc să facă muncă patriotică vînzînd în pierdere sau cu cîștig prea mic, în ciuda amenzilor usturătoare impuse prin lege…

Desigur că cronyism -ul sau capitalismul de cumetrie este cît se poate de toxic (în fond de asta au încercat să scape socialiștii din Venezuela) și asta avem și noi acum. Se pare însă că istoria se repetă și că vom oscila indefinit între cele două rele, iar dacă n-ar exista și exemple pozitive, am putea cataloga drept utopie tentativa de a căuta altceva.

Fotografia (Ultima coadă la zahăr, 1982) este folosită cu permisiunea autorului – dl. Andrei Pandele, iar sursa este blogul personal al acestuia – http://www.ap-arte.ro/en/blog/blog-vechi/articol/am-citit-o-carte-care-m-a-atins/165/6254.html

* MERCURIÁL1, mercuriale, s. n. Listă zilnică oficială de prețuri la produsele alimentare, care se afișează în piețe. [Pr.: -ri-al] – Din fr. mercuriale.

Uniunea Europeană – înapoi la socialism

Am auzit ieri la radio că, potrivit unui studiu al Comisiei Europene, dacă ponderea femeilor din industria tehnologiei informației și a comunicațiilor (ICT) ar crește, PIB -ul la nivelul UE ar crește cu aproximativ 9 miliarde de Euro anual, în condițiile în care în momentul de față ponderea bărbaților e semnificativ mai mare decît a femeilor.

Mi s-a părut neverosimil – ori n-am înțeles eu bine, ori e ceva care-mi scapă. În orice caz, mi s-a părut că merita să sap un pic. Și iată ce-am găsit:

Ei bine, în studiul citat am găsit următoarea afirmație: „The integration of women with ICT studies into the ICT workforce in the same proportion as men would represent a gain for the EU GDP of 9 bln Euro” (p. 33).

ICT labour market calculationBun. În imaginea de mai sus avem demostrația care se presupune că ar trebui să susțină afirmația citată.

Pe înțelesul nostru, demonstrația asta zice așa: creșterea cu 8% a ponderii femeilor în domeniul ICT, dintre cele care au studii în domeniul ICT, dar care nu lucrează deloc, în condițiile conservării ponderii bărbaților cu studii ICT care lucrează în domeniul ICT, ar aduce în acest sector circa 115.000 de femei. Avînd în vedere productivitatea medie pe persoană în sectorul ICT care este de 78000 Euro pe an, rezultă un plus de 115.000 x 78.000 = 8.970.000.000 Euro pe an.

Deși operația de înmulțire de mai sus este corectă, avem aici două erori grave:

  1. ar trebui să mărim artificial numărul total de locuri de muncă în domeniul ICT cu cca. 115000 pentru a genera surplusul de 9 miliarde de Euro, pentru că dacă ar fi existat o cerere de o asemenea amploare a pieței forței de muncă din acest sector, aceasta ar fi fost acoperită de ofertă în mod natural; în mediul privat nici nu se pune problema unei creșteri artificiale a numărului locurilor de muncă, singura direcție de atac fiind sectorul public, unde respectivele locuri de muncă ar fi plătite din bani publici, adică ai noștri, chiar dacă nu ne trebuie.
  2. în aceste condiții, creșterea de 9 miliarde de euro s-ar obține indiferent de structura pe sexe a persoanelor cu studii ICT care ar ocupa cele 115000 de locuri create artificial;

Deci afirmația citată este falsă, aceasta neavînd valoare de adevăr decît în condiții particulare, de alterare a legii cererii și ofertei și de discriminare.

Desigur, putem altera după bunul plac legea cererii și a ofertei, putem substitui competența și valorea generată de un angajat cu alte criterii, însă, în cele din urmă, nu mai putem pretinde că asta e calea către progres.

Socialismul propăvăduit la nivel instituțional de Uniunea Europeană ajunge astfel să nu fie cu nimic mai prejos decît cel sovietic din epoca Ceaușescu.

femeia - nicolae ceausescu

Meseria lor este auto?

Pentru că așa cum fiecare conducător auto își dorește ca vehiculul său să înainteze spre destinația dorită, tot așa și politicienii noștri – nu vor să rămînă de căruță. Singurul impediment ar fi că, uneori, între dorințe și capacitatea de a le împlini poate fi o prăpastie pe care n-o pot trece nici cei mai vestiți cascadori. Dar despre asta, mai tîrziu.

Să presupunem că economia noastră este un automobil, șofer este guvernul, dublat de parlament (copilot), iar noi restul îndeplinim simultan rolul de pasageri și componente funcționale, de la fiecare după posibilități, pentru fiecare după nevoi. Motorul acestui automobil este alimentat cu taxele, impozitele și contribuțiile pasagerilor care lucrează în economia reală, unde produc bunuri și servicii. Nu toți pasagerii contribuie activ la alimentarea motorului: unii pentru că nu le permite condiția fizică (vîrstă, sănătate etc.), iar alții pentru că deși apți, le este mai comod să facă blatul cu șoferul nostru, care e precum nașul de pe calea ferată.

Destinația noastră? Aparent există un consens general că aceasta este lumea civilizată. O lume cu mașini frumoase, puternice, eficiente și nepoluante, cu șoferi și pasageri civilizați, care nu călătoresc înghesuiți – ba chiar mai au locuri libere, care circulă pe autostrăzi moderne, care le permit să ajungă în siguranță și confort unde își doresc. Totuși, dincolo de aparențe, sînt cîteva probleme:

  • starea tehnică a mașinii noastre;
  • probleme grave de alimentare cu combustibil;
  • fățărnicia șoferului.

Starea tehnică deplorabilă a mașinii noastre se datorează înainte de toate vechimii ei – o Dacie 1300 de la UAP din anii ”80. Pe urmă, datorită creativității noastre vestite cu care am modificat planurile originale ale producătorului francez, abordînd soluții tehnologice care au făcut – de exemplu – ca o planetară să „țină” doar 10,000 km, în loc de 100,000 km cît rezistau cele originale. Motorul era de asemenea copleșit de capacitatea tehnică românească, însă noroc cu cîțiva pasageri bine intenționați care au înlocuit în parcarea din spatele blocului cămășile cilindrilor cu altele făcute artizanal din țeavă de sondă, iar segmenții cu unii scoși de la un Renault 12 dezafectat. Grație deschiderii de după 1990, unele lucruri s-au îmbunătățit, însă rezultatul tot lasă de dorit:

dacia_1300_bmw_tuning_816Sursa: http://sandero.forum-dacia.com/viewtopic.php?t=448&start=10&sid=c4b670edad11a39a93eabfd66abf3fae

Alimentarea cu combustibil este din ce în ce mai problematică. Traseul actual al circuitului de alimentare cu combustibil (taxe, impozite etc.) are la bază varianta din anii ”80, însă a fost reparat și „îmbunătățit” de atît de multe ori, încît acum e precum labirintul lui Dedal, dar într-o variantă superioară, în care nici unul dintre arhitecți nu mai știe să iasă din el. Pe de altă parte, numărul pasagerilor care contribuie la alimentarea cu combustibil a motorului scade dramatic, pentru că tot mai mulți își dau seama că se află în mașina nepotrivită și coboară din mers spre a se îmbarca în alte mașini, iar alții, tot mai numeroși, realizează că e mai rentabil „cu nașu”, în varianta automobilistică. Colac peste pupăză, șoferul, care observă cum viteza de înaintare a mașinii scade din ce în ce mai mult, apasă pe pedala de accelerație și mai abitir, la asta reducîndu-se de fapt abilitățile sale în domeniul auto (cele de căpătuire prin metode neconvenționale țin de alt domeniu).

Șoferul, în afară de faptul că-i înjură și-i amenință pe puținii pasageri care mai contribuie la sistemul de alimentare al motorului, fiind conștient de starea tehnică a automobilului, deja își face planuri să-l vîndă cu tot cu pasagerii rămași la fier vechi – o cascadorie neautomobilistică, menită să depășească prăpastia amintită la început (se pare că a luat deja un avans). Oricum, șoferii din lumea civilizată îi spuseseră de mult că nu poate intra cu „bolidul” pe autostrăzile lor decît dacă îndeplinește standardele de poluare și siguranță rutieră. Dar cînd tu, șofer, dai banii pe autocolante, folie pentru geamuri, sisteme audio exotice, în loc să repari direcția, motorul, să înlocuiești circuitul de alimentare cu unul eficient, nu faci decît să vinzi iluzii pasagerilor care nu și-au dat seama (deocamdată) că destinația reală nu este lumea civilizată, ci cimitirul de mașini al istoriei.

Rabat la prosperitate

Un studiu publicat de reputata firmă A. T. Kearney numit The Shadow Economy in Europe, 2013 (Schneider, 2013) concluzionează că, pentru „scoaterea la lumină” a activităților economice ce nu se regăsesc în statisticile oficiale, dar care sînt susceptibile a eroda bugetele publice greu încercate ale țărilor europene, ar fi de întreprins următoarele măsuri:

  1. Descurajarea folosirii numerarului:
    • Lărgirea bazei de acceptare a tranzacțiilor cu carduri bancare;
    • Încurajarea folosirii de terminale POS;
    • Încurajarea tranzacțiilor electronice;
    • Încurajarea păstrării banilor în conturi bancare;
  2. Măsuri directe împotriva tranzacțiilor economice care nu apar în statisticile oficiale *:
    • Impunerea legislației împotriva evaziunii;
    • Crearea unui sentiment de culpabilitate contribuabililor;
    • Reducerea birocrației;
    • Promovarea folosirii sistemului financiar (bănci, conturi, carduri etc.);

Potrivit studiului citat, printre factorii care favorizează economia subterană se află beneficiile făcute prin neplata taxelor, lipsa sentimentului de culpabilitate a celor care fac evaziune, risc scăzut de a fi descoperit și ușurința practicării evaziunii prin folosirea numerarului.

Vasăzică numerarul are o reputație proastă, favorizează evaziunea și este piatra de temelie a economiei subterane, iar antidotul este sistemul bancar și tranzacțiile electronice.

Totuși este interesant un alt studiu al aceluiași autor, numit Shadow Economies: Size, Causes, and Consequences (Schneider și Enste, 2000), care, spre deosebire de articolul menționat la început, nu este publicat sub tutela unei importante entități financiare, activă în special în sectorul cardurilor bancare, și care concluzionează că sporirea fiscalității, atît în număr, cît și în cuantum a taxelor, combinată cu reglementarea excesivă și corupția sînt principalele cauze ale creșterii economiei subterane.

shadow gnpSursa: Shadow Economies: Size, Causes, and Consequences (Schneider și Enste, 2000, p. 81)

Între timp, de peste ocean, se aud voci precum cea a lui Paul Krugman, care, în ipoteza unei stagnări economice prelungite, susține că o soluție ar fi „reconstruirea întregului sistem monetar, anume renunțarea la bancnote și plata unor dobînzi negative pentru conturile bancare”. De ce afirmația lui Krugman este o prostie (dar nu nevinovată) explică magistral dl. Bogdan Glăvan în articolul Goana după dobândă negativă în epoca raționalității descrescânde.

Cu alte cuvinte, se întrevede perspectiva unei noi forme de debt bondage, în care nu numai că vom plăti taxe pentru acoperirea efectelor incompetenței și corupției guvernanților, dar vom plăti și pentru lăcomia și incompetența marilor instituții financiare, ale căror pierderi uriașe vor fi sînt acoperite prin dobînzi negative – deja un fenomen cotidian, nu numai prin raportarea la inflație, ci și în termeni nominali.

Iar din timp în timp, sub diverse pretexte umanitare, statul, nu-i așa, va face „prelevări” precum în cazul Cipru de anul trecut, după o schemă promoțională clasică, cu rabat. Rabat la prosperitate.

* Un exemplu de tranzacție economică este următorul: eu merg și cumpăr pîine de la magazinul din sat; prezum că băcanul înregistrează tranzacția pe casa de marcat fiscală și îmi dă bon fiscal; ca să plătesc pîinea am două variante: pot să achit cu numerar (1), sau pot să achit cu cardul (2). În cazul (1), sursa banilor mei nu poate fi determinată, iar aceasta poate fi licită (salariu, pensie, dividende etc.), sau mai puțin licită (în funcție de ce ne dă voie tov. statul 🙂 , cum ar fi din pătrunjelul de la mine din grădină pe care l-am vîndut trecătorilor prin fața curții fără bon fiscal și fără să plătesc impozit pe cîștigul rezultat). În cazul (2), sursa veniturilor mele poate fi mereu aflată, grație informațiilor pe care băncile sînt obligate să le dea statului despre tranzacțiile contribuabililor. Surse de venit „nevinovate” ale contribuabilor, care scăpă de obicei statisticilor oficiale, sînt diverse forme de ajutor bănesc de la rude (de ex. a se vedea căpșunarii), vînzarea de produse din gospodăria proprie etc. O altă formă de tranzacție economică care scapă statisticilor oficiale este autoconsumul (ce își produce contribuabilul în grădina din spatele blocului, sau ce primesc contribuabilii din mediul urban cu titlu gratuit cu ocazia vizitelor „la țară”), care este estimat potrivit Comisiei Naționale de Prognoză (2013, p.12) la 5,3% din PIB -ul anului 2013, în creștere față de anul 2012 (5,1% din PIB), deși probabil că ponderea reală a acestuia este dublă.

Impozitul anual efectiv – IAE

Citeam ieri pe portalul realitatea.net un articol despre minciuna taxelor mici din România, a cărui argumentație este fundamentată pe raportul Doing Business 2014 publicat de Banca Mondială (2013).

Conform articolului evocat, cota consolidată de impozit plătită de firmele din România exprimată ca pondere din profit este de 42,9%, după cum se poate vedea și în tabelul de mai jos:

cota de impozit consolidat din profitsursa: http://www.doingbusiness.org/data/exploreeconomies/romania#paying-taxes

Mi s-a părut mică ponderea de 42,9% din profit, motiv pentru care am citit metodologia. Și m-am luminat – domnii de la Doing Business nu iau în calcul popularul TVA! E drept că TVA nu este asimilabil impozitului pe profit așa cum sînt taxele și contribuțiile pe muncă plătibile de firmă, însă nici nu poate fi ignorat. E ca și cum v-ați duce la bancă și v-ar spune că rata dobînzii pentru împrumutul pe care-l aveți este de 16.5%, însă cînd vedeți suma lunară de plată realizați că mai e ceva: diverse comisioane care fac ca cei 16,5% să devină 34,5% 🙂 Dacă se adaugă și TVA în discuția asta, procentul devine după estimarea mea aproximativ 60%, aceasta fiind ponderea reală din profit pe care o expropriază tov. statul unui antreprenor mediu 🙁

Așa cum statul a dat o lege care definește Dobînda Anuală Efectivă (DAE) pentru a proteja cetățenii de „apucăturile fine” ale băncilor comerciale, respectiv pentru corecta informare a consumatorilor, tot așa ar trebui să dea o lege pentru definirea Impozitului Anual Efectiv (IAE) plătibil de către o firmă, pentru a-l apăra pe antreprenor de guverne socialiste incompetente și lacome și pentru a-i informa corect pe inconștienții care vor să deschidă o afacere în România.