Economia – această pseudoștiință care ne stă în drum

Is it good or bad that professional athletes earn 400 times what nurses do?

Mi-a căzut recent sub ochi un articol care se numește „Puține lucruri sînt atît de periculoase ca economiștii invidioși pe fizicieni” (Few things are as dangerous as economists with physics envy), scris de John Rapley și editat de Sam Haselby în publicația aeon.

Pe scurt, articolul spune că în economie, spre deosebire de fizică, nu există legi imuabile cum ar fi legea a gravitației, ci, așa cum ne arată recurentele bule financiare, contextul este în permanentă schimbare sub influența comportamentului uman, respectiv a stimulentelor. Mai mult decît atît, apelativul de știință socială (social science) acordat economiei ar fi un oxymoron, aici fiind luat în balon caracterul „științific” al disciplinei, compromis iremediabil înainte de a fi consacrat, pe considerentul inconsistenței datelor generate de comportamentul uman și a eșecului „marilor” reprezentanți ai branșei, cum ar fi Alan Greenspan sau Jeffrey Sachs. Concluzia articolului este că, dată fiind natura de construct social a economiei, iar nu de știință, aceasta impune politica (ca formă de organizare și conducere a comunităților umane, prin care se menține ordinea internă și se garantează securitatea comunităților respective, probabil) și, de vreme ce afectează pe toată lumea din comunitate (prin politicile economice), justifică dreptul tuturor de a avea o opinie.

Problema pe care o ridic aici nu este – așa cum ușor ar putea să pară – o reacție de orgoliu rănit de economist, pentru că cuplul Rapley & Haselby nu merită deranjul – cînd pui serios întrebari de genul „E bine sau rău ca un sportiv de performanță să cîștige de 400 de ori cît un asistemt medical?” e clar că fie ai o dizabilitate care face dificilă înțelegerea lumii în care trăiești (de neînțeles la o persoană care a trăit în lumea liberă și care are o presupusă educație formală solidă), fie ești rău-voitor și vrei să-i manipulezi pe cei care trăiesc în societăți autoritariste, care au fost ținuți în întuneric, frig și foame, pe cei prea leneși să citească și care se mulțumesc cu gogoșile servite de alții și pe cei sărăci cu duhul. Personal, bănuiesc că șanse mai mari are ipoteza nulă – construcția articolului citat e prea fragilă pentru a fi menită să servească de manipulare 😉

Adevărata problemă este aruncarea în derizoriu a abordării științifice cu totul, înecată în impostură academică, pentru a se putea da frîu liber la manipulare și politizare, după bunul plac al potentaților zilei, la subiecte cum ar fi schimbările climatice, crizele economice, războaie „de eliberare”, terorism, alimentație sănătoasă, droguri etc. Rezultatul acestei situații este un val de exces de reglementare, intervenționism care, pe lîngă restrîngerea libertăților individuale și autoritarism, conduce la dezastre umanitare de proporții epice. Să nu uităm de Imposibilitatea calculului economic în regim socialist a lui von Mises (1949), care anticipa ce urma să se întîmple în Europa de est după jumătate de secol. Singurul remediu eficient este educația, ca proces de influențare, formare și dezvoltare a capacităților intelectuale și morale ale oamenilor, opus cu procesul de îndoctrinare de care este saturat învățămîntul public din zilele noastre. În sensul ăsta, oamenii educați reprezintă un pericol real, pentru că vor spune întotdeauna că împăratul e gol, iar economiștii sînt cu atît mai periculoși cu cît au o înțelegere mai aprofundată a economiei, această disciplină pe care politicieni inepți și/sau corupți o invocă prea des (de multe ori fără să înțeleagă nimic) pentru atingerea țelurilor lor egoiste și mascarea incompetenței.

Pentru conformitate, caracterul științic al unei discipline este dat de metodă, indiferent dacă vorbim despre literatură sau climatologie, istorie sau medicină, economie sau seismologie, agricultură sau filosofie. Evident că metoda științifică se poate aplica cam la orice, inclusiv în domeniul preparării ciorbei de burtă, însă nu trebuie pierdută din vedere relevanța pentru societate a rezultatelor cercetărilor…

Sursa: By ArchonMagnus – Own work, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=42164616

Vorba lui Nicolae Manolescu, „Pretinzând să-i fie luate în serios cugetările ştiinţifice, Dan Voiculescu are un picior bine înfipt în ficţiunea cea mai curată, în timp ce, cu celălalt picior proptit în realitatea cea mai murdară, solicită apărătorilor săi să recurgă la orice chichiţă avocăţească pentru a împiedica confiscarea averii pe care a obţinut-o prin fraudă, ca şi recuperarea prejudiciilor. La urma urmelor, cine stabileşte câtă ştiinţă conţine o lucrare scrisă în închisoare, pe picior (nu toată floarea cea vestită a puşcăriaşilor are două picioare, ca Dan Voiculescu!), în condiţiile de-acum binecunoscute ale vieţii în colectiv, cu şobolani, gândaci şi alte lighioane în loc de bibliografie de specialitate? N-aş vrea să-mi duc ideea atât de departe, încât să le pretind celor care avizează ştiinţa din aceste lucrări să se gândească, înainte de a o face, că s-ar ca unii dintre ei să împărtăşească nu numai ideile, dar şi condiţiile în care au  fost scrise cărţile cu pricina.”. Sursa : adev.ro/o2fs5v

von Mises, L., 1949. Human Action: A Treatise on Economics. New Haven: Yale University Press.

Reputație doar cu buletinul

Unul dintre cele mai prețuite lucruri ale oamenilor din societățile civilizate este reputația, pentru că reputația este sursa încrederii, substratul pe care s-au clădit societățile civilizate moderne.

Dincolo de definiție, reputația este un indicator de predictibilitate, iar buna reputație a unei persoane se clădește pe asumarea de către aceasta a unui set de valori distilat în sute de ani din învățăturile filosofilor antici și din morala creștină. Setul ăsta de valori cuprinde între altele cinstea, altruismul, răbdarea, onestitatea, modestia, politețea, integritatea și a fost adoptat în societate în mod natural, nu atît din considerente pecuniare, ci din înțelegerea faptului că asta este condiția sublimă a naturii umane.

Clădirea unei bune reputații pornea de timpuriu și nu era ușoară, pentru că pe lîngă vicisitudinile vremurilor, trebuiau înfruntați proprii monștri: teama, poftele, lenea etc. Buna reputație avea avantaje, în sensul că deschidea calea către lumea bună, unde procese sociale sau economice destul de complicate și anevoiase pentru individ deveneau foarte facile. Într-un sens mai larg, pentru societate, reputația a constituit catalizatorul unei dezvoltari fără precedent prin facilitarea interacțiunilor dintre indivizii cu bună reputație și marginalizarea celor cu potențial de a face rău.

Pe la începutul secolului XX reputația a început să cadă în desuetitudine, așa că niște indivizi cu spirit antreprenorial au găsit un bun prilej să acționeze: pe de-o parte au început să le transmită oamenilor că e în regulă să mai calce strîmb din cînd în cînd, ba chiar este amuzant și relaxant, iar pe de altă parte au început să fabrice industrial bune-reputații pentru cine avea disponibilitatea să plătească suficienți bani.

Apoi, fenomenul declanșat de firmele de public relations a fost amplificat de stat, care, extinzînd limitele contractului social peste drepturile naturale, s-a insinuat ca garant absolut la toate nivelurile societății. Din acel moment, semnificația reputației a scăzut puțin cîte puțin pînă în zilele noastre cînd a ajuns o glumă, iar concubinajul fățiș dintre stat și firmele de public relations nu mai scandalizează pe nimeni.

Din 2015 în China se desfășoară un mega experiment, în care sute de milioane de utilizatori de smartphone sunt atrași într-o schemă de creditare care îmbină tehnologia plăților electronice (non-bank online payment market) cu comportamentul indivizilor pentru stabili un fel de reputație digitală, numită social credit. După cum spune articolul de pe Wired.com, lucrurile au început în 2011 cînd Alipay, o companie din Alibaba Group, a introdus întîi plățile electronice prin scanarea de coduri QR cu smartphone -ul. În 2015 Ant Financial – noua denumire a Alipay, era una dintre cele 8 firme care a primit aprobare din partea Băncii Chinei să dezvolte o platforma proprie de credit scoring. Altgoritmul folosit de Ant Financial în aplicația Zhima Credit nu ține seama doar de situația patrimonială a individului, ci mai degrabă de comportamentul acestuia, și nu oferă pur și simplu o limtă de credit ca sumă de bani, ci un index format din trei digiți, care poate lua valori între 350 și 950, unde 950 este valoarea favorabilă. Măsura comportamentului este dată de sistemul de evaluare pe care îl au la dispoziție ofertanții de produse și servicii (sunt sute) aflați sub contract cu Ant Financial. Mai mult decît atît, prin aplicația de social media din Zhima Credit, scorul personal este influențat de creditul social al prietenilor din rețeaua de socializare. În cuvintele lor,  <<Zhima Credit “ se va asigura că oamenii răi nu-și vor găsi loc în societate, în timp ce oamenii buni se vor putea mișca deplină libertate.”>> (Lucy Peng, company’s chief executive, as quoted as saying in Ant Financial.).

Avantajele acestui sistem de reputație digitală sînt evidente – oamenii vor deveni destul de repede mult mai civilizați, nivelul de încredere va crește la cote neîntîlnite într-o societate în care neîncrederea era un dat cultural, iar progresul îi va lovi mai puternic decît a lovit civilizațiile apuse în ultimele două secole. Dezavantajul este că această reputație digitală se bizuie pe un cod amoral, ba chiar ușor (de) politizat. După cum remarcă Mara Hvistendahl, autoarea articolului citat, „pentru Partidul Comunist Chinez, creditul social este o tentativă de autoritarism mai puțin evident. Scopul este direcționarea oamenilor către comportamente cum ar fi economia de energie sau obediența față de partid (stat, n.m.).” Granița pînă la o distopie la scară planetară este foarte aproape, dacă nu cumva a fost depășită.

Făcînd un pas în urmă, încerc să-mi imaginez cum ar arăta la noi un sistem de reputație digitală. Nu reușesc. Rațiunea îmi spune că e mai bine așa. Și totuși…

Ce se mai produce la Academia Română?

O să vă judece colegii mei, academicienii!” – Elena Ceaușescu, 25 Decembrie 1989

Academia Română a produs de curînd STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a, (Vlad, et al., 2016). Lucrarea este structurată pe cîteva tematici (școală și educație, resurse naturale, energie etc.) și reprezintă etapa a treia dintr-un proiect mai amplu demarat anterior anului 2014, prevăzut a fi finalizat în anul 2018.

Motivul pentru care am început să citesc lucrarea pomenită mai sus este un titlu de presă care mi s-a părut prea inept ca să fie adevărat – „Soluţia Academiei Române la exodul creierelor: absolvenţii de facultate, obligaţi să lucreze în ţară după terminarea studiilor” de pe ECONOMICA.net .

Ei bine, m-am înșelat, și iată că în capitolul Finanțare din PROIECTUL 1. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10 găsim următoarea alegație *:

Pentru a reduce pierderile de capital uman cu pregătire superioară, prin părăsirea țării, credem că se impune ca orice absolvent de învățământ superior beneficiar al subvenției de la buget să fie obligat să lucreze în țară un interval de timp egal cu durata studiilor subvenționate sau să deconteze cheltuielile cu pregătirea profesională.”(Dumitrache et al., 2016, p. 35)

Acuma se ridică următoarele întrebări:

  • Absolvenții trebuie să lucreze „la stat” sau se acceptă și la privat? Nu de alta, dar privatul ăla s-ar putea să fie o filială a unei multinaționale malefice!
  • Absolvenții trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat sau pot să presteze orice muncă ca să își recapete libertatea?
  • Dacă trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat și nu găsesc un angajator care să-i vrea, îi angajează automat statul? Sau se oferă repartiții la terminarea facultății ca pe vremea lui Ceaușescu?
  • Dacă îi angajează statul fără să fie neapărat nevoie de ei acolo, din ce bani le plătește salariile? Nu cumva din aceiași bani pe care statul îi ia de la milioanele de părinți care plătesc taxe pentru, printre altele, învățămînt gratuit?
  • Nu cumva acuma statul va mări taxele ca să plătească salariile unor absolvenți care sînt împiedicați să își găsească de muncă pe piața liberă a muncii?
  • Oare impunerea de bariere în procesul educațional este de natură să sporească competitivitatea acestuia?

Nu mă aștept ca Academia Română să aibe răspunsuri la întrebările de mai sus, dar, avînd în vedere reacțiile îndoielnice ale unor oameni care au luptat cu „valorile” comunismului în ultimele trei decenii, cred că ar trebui să zăbovim un pic mai mult asupra acestei idei revoluționare. De exemplu, Patrick André de Hillerin:

pah-investitii-copyhttps://www.facebook.com/patrickandredehillerin/posts/10210708079312615

Nu, nu e deloc corect. Investiția în educație nu este același lucru cu investiția într-un mijloc de producție, decît dacă reduci omul la nivelul de unealtă sau sclav. Da, proprietarii de sclavi de odinioară vorbeau despre sclavi și îi tratau ca pe niște active economice, investiții cu potențial de profit. Iar dacă ar fi să luăm în considerare ipoteza asta abominabilă – statul proprietar de sclavi, ar trebui să uităm cu totul că statul este doar un mandatar, iar proprietari sînt cetățenii, care finanțează funcționarea statului prin taxe și impozite din munca lor, în scopul atingerii unor obiective stabilite prin consens democratic. Pe de altă parte, prețul învățămîntulului gratuit (dar pe care îl finanțăm din greu prin taxe și impozite) devine prea mare și insuportabil în momentul în care ne costă libertatea copiilor.

Adevăratele beneficii ale investiției în educație, cel puțin în viziunea etatistă general acceptată, derivă din faptul că absolvenții vor da înapoi societății pe parcursul vieții active mai mult decît au primit, cu condiția să aibe oportunități și libertate deplină de alegere. Faptul că statul finanțează din banii contribuabililor învățămînt gratuit pe bandă rulantă, iar în paralel sufocă economia reală și piața muncii prin politici inepte, corupție, birocrație etc., anulînd orice oportunități reale ale absolvenților, este o problemă a statului care nu trebuie rezolvată pe seama libertații absolvenților.

Întorcîndu-mă la lucrarea însăilată de colectivul coordonat de prof. dr. ing. Ioan Dumitrache, parcurgerea ei mi-a amintit de senzațiile pe care le aveam cînd ni se prelucrau Directivele Congresului al XII -lea al Partidului Comunist Român. Aceeași limbă de lemn, aceeași decreptitudine, aceeași spoială de progresism, aceeași rezonanță socialistă în care statul e în tot și în toate. Bomboana de pe colivă este bibliografia, cu doar cinci referințe, toate fiind din „Strategia Națională … ”.

* educație ≠ învățămînt

EDUCÁȚIE s. f. 1. Fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate. 2. Cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora. ◊ Loc. vb. A face educație cuiva = a educa pe cineva. ◊ Educație fizică = ansamblu de exerciții corporale, practicate în școli și universități, destinat întreținerii calităților fizice ale organismului. [Var.: (înv.) educațiúne s. f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -onis. https://dexonline.ro/definitie/educa%C8%9Bie/864186

  1. Dumitrache, I., Burzo, E., Pop, I.A., Pârvulescu, V., Andronescu, E., Caramihai, S.I., Susan-Resiga, N., Munteanu, R., David, D., Daniel, B.V., Stănescu, A.M., Cazacu, G., Polexa, O.F., Popa S., Colceag, F., Bostan, C.G. și Mircea, E.N., 2016. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10. În: Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române.
  2. Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române. Disponibilă la http://www.academiaromana.ro/bdar/strategiaAR/doc13/StrategiaIII_2.pdf

Uneori votul nostru contează

Dacă am fi într-un scenariu gen waterworld, pe unicul vapor care mai plutește, în căutarea unei iluzorii bucăți de uscat, ar fi mai simplu. Viitorul imediat este cert – dacă nu se acționează, vaporul pe care ne aflăm se scufundă din cauză că ia apă prin nenumăratele găuri din cală.

Cum s-a ajuns aici? E simplu, cei care au avut mandatul să administreze și să conducă vaporul au furat de-au rupt.

Nu este vaporul lor? Nu, nu este vaporul lor. Ne-au împiedicat prin cele mai întortochiate mijloace birocratice să ne facem propriile noastre vapoare mai mici, confiscîndu-ne sumele aferente prin taxe și impozite, oferindu-ne în schimb povești frumoase, despre vaporul comun – mai mare, mai sigur, mai economic, într-ajutorare, egalitate de șanse, echitate socială – că nu toată lumea își permite vapor propriu și ar fi o crimă să-i lăsăm în apă pe cei mai năpăstuiți etc. Așadar este vaporul nostru.

Sună bine – și atunci unde este furtul? Mandatarii au folosit scopurile „nobile” de mai sus ca acoperire pentru o fraudă de proporții biblice: cu banii confiscați de la contribuabili au cumpărat materiale la prețuri de zeci de ori mai mari decît prețul pieței fără licitații sau cu licitații trucate, au plătit lucrări care nu s-au făcut niciodată sau care nu erau necesare etc. Practic, multe dintre lucrurile promise nu s-au făcut niciodată, iar cele care totuși s-au făcut au costat de zeci de ori mai mult decît ar fi fost normal, plus că nu funcționează. Scopurile mandatarilor urmărite consecvent și cu asiduitate au fost două: îmbogățire rapidă prin sifonarea banilor contribuabililor și menținerea la butoane prin cumpărarea de influență.

Furtul explică singur starea actuală de lucruri? Nu, dezastrul nu putea fi obținut fără o doză consistentă de incompetență. Faptul că au avut ca scop căpătuirea prin furt nu i-a împiedicat pe mandatari să calce în străchini magistral, de parveniți ignoranți ce sînt. S-au bizuit apoape exclusiv pe influența cumpărată ca să își spele imaginea publică – vorbe goale și pomeni electorale pentru prostime, contracte avantajoase pentru cei care colaborau benevol, amenințări și șantaj pentru cei care voiau / puteau să protesteze.

Bine, și există vreo ieșire din coșmarul ăsta? Ar fi, însă cei care au suficientă voință și putere să-i înlocuiască pe vechii mandatari sînt dezbinați. Unii sînt de părere că proiectul inițial de vapor comun este o idee bună aplicată prost, iar ceilalți spun că vaporul comun a fost o idee proastă de la bun început, pentru că descurajează inițiativa privată, munca, inovarea, progresul, libera competiție, denaturează relațiile dintre cerere și ofertă etc., ceea ce, oricît de bune ar fi intențiile inițiale, duce la dezastru.

Totuși, în fața evidenței și a iminentului dezastru, de ce nu există un consens? Pentru că s-a instalat o mare lehamite. Oamenii au fost atît de mult mințiți încît nu mai au încredere în nimeni. Pe de altă parte, sînt oameni care se laudă cu opțiunea lor de a nu participa la alegeri. Un mix ciudat de blazare și respingere sofistică a ideii de a alege răul mai mic.

Și de-unde-pînă-unde rău mai mic? Din convingerea că avem ca alternative niște impostori și infractori condamnați (răul mai mare) și niște socialiști de tip nou – îndrăgostiți de modelul de stat asistențialist (welfare state), pe care îi putem bănui în cel mai bun caz de naivitate (răul mai mic). Pe de altă parte, nu avem nevoie de simulări Monte Carlo ca să ne dăm seama că refuzul pe scară largă al membrilor societății de a alege „răul cel mai mic” ne va conduce la răul cel mai mai mare.

Și atunci care e problema? Problema este să scăpăm de cei care ne-au adus în pragul naufragiului, care este o certitudine dacă aceștia rămîn în continuare la putere. Impostorii și infractorii condamnați care ne-au condus pînă acum și-au făcut iahturi personale, iar pentru ei naufragiul nu reprezintă un pericol real. Divergențele de opinii dintre ideologii de serviciu ar trebui să treacă în plan secund – importantă este menținerea pe linia de plutire și reputația celor care sar să ne mențină acolo în viitorul imediat.

Dacă am fi pe un vapor, ar fi mai simplu.

Despre sifonarea panilor publici. Azi rețeta POSDRU

<<Prin POSDRU s-au cheltuit sume fabuloase pentru instruirea persoanelor în vederea găsirii unui loc de muncă. De acolo, de la birouri, să înveți pe cineva să pescuiască în loc să îi tot dai pește, are sens. În teren, realitatea arată că aceste femei ar fi putut să se instruiască la angajator și fără noi.>> Sursa http://republica.ro/40-de-femei-au-visat-ca-vor-ajunge-la-carrefour-si-la-billa-zm-a-durut-era-pentru-prima-data-in-viata

Schema e simplă (e necesară doar o masă critică de politicieni și birocrați, de care avem din plin):

  1. Interzici oamenilor fără „calificare” accesul liber pe piața muncii ;
  2. Reglementezi „calificarea” astfel încît ea să fie accesibilă doar cu ajutorul unor birocrați și ai prietenilor lor de afaceri, cu control strict al statului (cu parandărătul de rigoare);
  3. Țintești țeava de bani publici la care vrei să te cuplezi pe baza unui proiect foarte frumos dar cu aplicabilitate practică care tinde asimptotic către zero;
  4. Avînd în vedere corelația dintre mărimea purcoiului de bani care pot fi „accesați” și numărul de participanți, cauți (și găsești) o grămadă de necăjiți pe care îi amăgești că îi poți treinui să devină angajabili pe piața oficială a muncii (le lipsește calificarea…). Oferta de cursuri de „calificare” e așa de bogată, încît firmele care gestionează proiectele oferă bani celor care acceptă să participe. Evident că au apărut și o grămadă de oportuniști: eu îți semnez că mă înscriu la curs, voi îmi dați banii, că oricum cîștigați o grămadă pe seama mea;
  5. Începi să strîngi hîrtii (borderouri cu participanți, contracte cu diverși prestatori prin proceduri de OUG 34, facturi și chitanțe cu tot felul de chestii etc. etc.) pe care le trimiți către decontare autorităților naționale/europene care gestionează fondurile;
  6. Încep să curgă banii.

Se poate mînca o pîine albă din schema asta, cu respectarea unei aparențe de legalitate (totul e acoperit cu hîrtii). Chestia e că, cu mici excepții, toată lumea știe că nu e decît o formulă de trăit pe banii altora, pentru că rezultatele sînt hilare: diplomele obținute de cursanți au cam aceiași valoare cu cea a cartonului pe care sînt imprimate, iar ponderea celor care se angajează sau promovează pe baza lor este incertă. Astfel, deși unul din obiectivele specifice ale POS DRU îl constituie „Promovarea inserţiei/reinserţiei pe piaţa muncii a persoanelor inactive, inclusiv din zonele rurale” (p. 63), în analiza calitativă din Raportul anual de implementare pe 2014,Rata de succes, [este] definită ca raportul dintre proiectele aprobate şi proiectele evaluate, la nivelul POSDRU a fost de 34%.” (p. 38), fără nici o referire la gradul realizat net de inserție/reinserție pe piața muncii (rezultate)!

Și aici este evitat cu strășnicie cuvîntul eficiență. Pentru că dacă s-ar folosi, ca raport între rezultate și efort, ar arunca în derizoriu toată această mascaradă, la fel ca și indicatorul rată de succes exprimat ca raport între banii cheltuiți și banii solicitați, ca și cum cheltuirea banilor ar fi o mare ispravă în sine.

Transformarea vechiului model ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim într-unul de tip nou – ei se fac că ne protejează, noi ne facem că progresăm pare să fie o realitate în care ne complacem aidoma celei din perioada anilor ”60 – ”80, însă nu știm dacă cu consecințe la fel de blînde. Dar deocamdată să visăm frumos…

 

 

 

Să înfierăm profitul cu mînie proletară

Citim zilele astea ancheta jurnalistică făcută de Cătălin Tolontan și colegii săi despre afacerea dezinfectanților vînduți pe bani publici spitalelor de stat din România și ne umplem de mînie.

Pe scurt, situația poate fi sintetizață pe trei direcții principale.

Diluarea substanțelor active din dezinfectanți (din cîte mi-am dat seama nu e condamnabilă în sine, ci poate doar în detaliile privind concentrațiile, care par să nu fie foarte bine reglementate).

Vînzarea către spitale fără licitație sau cu licitații trucate în dauna unor oferte mai avantajoase pentru sistemul public de sănătate și interesul public în general.

Folosirea unor companii offshore pentru ferirea de către fiscul din România a profiturilor conform unui mecanism destul de simplu și legal pe care îl descriam cu ceva vreme în urmă. Profiturile rezultau din aplicarea unor cote de adaos comercial de pînă la 600% asupra substanțelor active („Hexi Pharma cumpăra materia primă printr-o firmă offshore, cu un preț și de 7 ori mai mare decît cel de piață.”) multiplicată cu diluarea de pînă la 10 ori a acestora („… băga de 10 ori mai puțină substanță activă în Suprasept, Thor, Clorhexin și în alte produse.”).

Ancheta jurnaliștilor în cazul Hexi Pharma este o mostră de jurnalism autentic, cum din ce în ce mai rar mai avem ocazia să vedem în România (și nu numai). Investigațiile acestora scot la lumină un sistem profund corupt și pun presiune pe autoritățile statului să se sesizeze și să cerceteze pe baza unor dovezi ce nu (mai) pot trecute cu vederea. Din cîte se vede, autoritățile nu se grăbesc să facă lumină pentru că implicațiile sînt probabil pînă la cel mai înalt nivel al politicii, administrației publice și al serviciilor secrete.

Totuși, deși mînia e pe deplin întemeiată, ne expune pericolului unei orbiri temporare. Putem rata astfel să vedem adevărata problemă – aceea că, așa cum nu exită un sistem socialist/comunist de succes, tot așa nu poate exista un sistem public de sănătate sănătos, pentru că ambele favorizează corupția care le macină veșnic, ambele inhibă concurența reală și inovarea prin suprareglementare, și ambele sînt profund ineficiente pentru că, nu-i așa, eficiența economică este asociată cu profitul, iar noi nu vrem să facem profit din sănătatea poporului…

Ajunși aici am putea fi tentați să dăm vina, în ordine, pe guvern, ministerul sănătății, direcțiile de sănătate publică, spitale, băieții deștepți care au speculat slăbiciunile sistemului etc. Dar a cădea în această capcană e ca și cum am da vina pe cuțitul cu care ne-am tăiat singuri la mînă.

 

Intervenționism? Da, dar să fie calificat și prietenos

Citeam articolul scris de dl. Lucian Croitoru pe Hotnews legat de legea dării în plată și am avut o revelație – iată că dinspre banca națională pot veni și argumente aproape coerente, nu doar replici țîfnoase.

În articol avem cîteva dintre ingredientele ce nu pot lipsi dintr-o expunere împotriva intervenției statului / politicului în economie: compromiterea încrederii în liberul schimb, distorsionarea cererii și ofertei și riscul alunecării către totalitarism.

În argumentație dl. Croitoru pare să uite de premisele în favoarea pieței libere și, în loc să combată pe fond intervenționismul, suprareglementarea, birocrația etc., se leagă de iresponsabilitatea factorului politic în procesul legislativ, respectiv incapacitatea partidelor politice de a-și controla politicienii cu idei trăsnite și de a „raționaliza” parlamentul. Cu alte cuvinte, intervenționismul poate fi bun, cu condiția să fie calificat, disciplinat și, eventual, prietenos. Cam ca în Marea Adunare Națională, așa.

MAN 1965

Sursa: http://www.agerpres.ro/agerpres

Ca să ne convingă dl. Croitoru folosește și un citat atribuit în mod fals lui Alexander Fraser Tyler, cu tot cu greșelile de exprimare, care zice așa:

o democrație nu poate exista ca o permanentă formă de guvernare. Ea poate să existe numai până când majoritatea descoperă că poate vota pentru ea însăși venituri generoase (largesse) din trezoreria publică. După aceasta, majoritatea întotdeauna votează pentru candidatul care promite cele mai multe beneficii, cu rezultatul că democrația colapsează (sic!) din cauza slăbirii politicii fiscale care rezultă, întotdeauna fiind urmată de o dictatură, apoi de o monarhie.

Faptul că dl. Croitoru nu a avut nimic de comentat în ultimii 10 ani în numeroasele ocazii în care politicienii și-au votat privilegii peste privilegii și au făcut cele mai toxice promisiuni electorale poate fi pus așadar pe seama descoperirii foarte recente a adevărului din zicerea de mai sus. Cum ar veni, Legea dării în plată: ceva ce am descoperit deodată.

Sînt curios care ar fi argumentația dlui Croitoru despre hazardul moral al băncilor care trebuie salvate cu banii contribuabililor.

Analfabetism economic și manipulare

Am auzit la radio în urmă cu vreo două zile că „Rusii si romanii au cele mai proaste cunostinte financiare, arata un studiu international facut anul acesta.”. Bineînțeles că respectabilul trust media nu se obosește să indice sursa. Pe care am încetat s-o caut și eu de îndată ce am auzit comentariul redactorului, care zice așa (minutul 2:29):

Situația este îngrijorătoare pentru că, atunci cînd ajung la maturitate, mulți români refuză să apeleze la bănci.”

Totuși, căutarea mea după formula „financial literacy” m-a condus la un studiu făcut de Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (en. OECD), care se numește PISA 2012 Results: Students and Money. Financial literacy skills for the 21st century și care poate fi descărcat de aici.

Potrivit acestui studiu, Rusia se poziționează pe la jumătatea clasamentului, imediat după SUA, cu un scor mediu de 486 puncte, la fel cît Franța.

PISA 2012 results - Copy (2)De unde putem trage concluzia că dacă rușii sînt la mijlocul clasamentului în studiul ăsta, nici românii nu sînt neapărat pe ultimul loc la „cunoștințe financiare”, după cum încearcă să ne trombonească mașinăria de PR a băncilor locale care – cel mai probabil – a produs știrea pomenită la început. Ghilimelele le-am pus pentru că expresia aparține celor de la trustul media, deși o formulare mai potrivită ar fi fost educație financiară.

Pe de altă parte, e destul de limpede că românii au o problemă cu educația economică și financiară, însă cred că soluția nu poate veni de la bancherii din România, a căror performanță este bazată pe ignoranța clienților, clauze contractuale abuzive și relații privilegiate cu statul, ci din familie, unde părinții ar trebui să-și învețe copii ce este cumpătarea și cît este de important să economisești, și din școală, unde cred că mai sînt profesori care să învețe copiii ce este o investiție (nu, mașina NU e o investiție, de exemplu), ce înseamnă dobînda, inflația sau profitul.

Demersul ăsta educativ real este cu atît mai necesar cu cît băncile tind să monopolizeze relația noastră cu banii, mergînd pînă la desființarea banilor numerar și instituirea de dobânzi negative pentru economiile noastre, în complicitate cu statul.

Cum am ajuns o victimă a buticarilor

Guvernul a decis scăderea cotei de TVA la produse alimentare de la 1 Iunie. Dacă e o măsură bună sau o măsură rea încă se dezbate – a trecut doar o săptămînă. E cu siguranță însă prilej de indignare proletară pentru mințile otrăvite de comunism sau, mai nou, de propaganda găunoasă a clasei politice actuale.

După ce au lăsat din colimator supermarketurile pentru închipuite creșteri de preț anterior scăderii cotei de TVA, tagma proletară a început de săptămîna trecută să înfiereze micii comercianți – buticari, tarabagii etc. – că marchează cîștigul nemodificînd prețul de vînzare corespunzător modificării taxei pe valoarea adăugată.

Care e problema? Într-o economie liberă, bazată pe concurență și eficiență economică, comerciantul este liber să vîndă la ce preț dorește fără să fie obligat să-l justifice. Cu cît are cîștig mai mare, cu atît plătește impozit mai mare. Dacă prețul cerut de comerciant e prea ridicat (prin comparație cu alți comercianți, desigur), va rămîne fără cumpărători care vor căuta oferte mai avantajoase. Problema e că a cere socoteală unui comerciant sau a-l certa cu privire la prețul său e o încălcare a dreptului de proprietate, iar asta e apucătură specifică socialismului, comunismului și fascismului.

Acuma proletarii indignații pot fi împățiți în cîteva categorii:

  • cei născuți, crescuți și otrăviți în perioada comunistă, care nu mai au șanse să înțeleagă și să se adapteze într-o societate liberă;
  • cei tineri, cum este autorul articolului „De ce trebuie să trăiască chioșcurile de parter din banii mei…”; cu bunăvoință și răbdare, aceștia au o șansă să înțeleagă coordonatele pe care funcționează o economie liberă și chiar să se adapteze la ea;
  • demagogii, categorie populată în principal cu politicieni, lideri de sindicat, funcționari publici cu posturi călduțe și oengiști de respirație socialistă; ăștia nu fac decît să speculeze un context pentru a-și face reclamă, pentru a-și crește notorietatea și influența asupra unui număr cît mai mare de oameni; ăștia din urmă sînt masa de manevră necesară pentru legitimizarea potlogăriilor ălora pomeniți mai înainte (adevăratele victime). Un exemplu este fostul președinte pedelist (da, da, de la pdl!) al anaf, parlamentar european și profesor la ASE, care cîntă prohodul TVA -ului de 24%, cu același argument că operatorii economici vor marca cîștigul în dauna consumatorilor și a statului.

Pentru cei care mai au o șansă, înainte să mai deschidă gura, poate ar fi înțelept să ia în considerare cîteva chestii. De exemplu faptul că mulți dintre buticarii incriminați nu sînt înregistrați ca plătitori de TVA, pentru că cifra lor de afaceri anuală nu îi califică pentru așa ceva. Antreprenorii ăștia nu au cum să reducă prețurile pentru mărfurile pe care le au în stoc odată cu reducerea cotei de TVA, decît, eventual, pe seama adaosului comercial. O altă chestie asupra căreia ar merita reflectat este efectul de penurie indus atunci cînd statul se implică în controlul prețurilor. S-a văzut la noi în anii ”80 și se vede acum în Venezuela: Mercurialul sau cum să înfometezi o națiune. Statul trebuie doar să introducă cît mai puține piedici producătorilor și comercianților, pentru că numai abundența conduce la scăderea naturală a prețurilor.

Iar în final, pentru autorul articolului din Ziarul financiar, pe lîngă nesfîrșita naivitate cu care se victimizează (în fond, nu-l obligă nimeni să cumpere de unde nu-i convine), încălcarea proprietății pe care o săvîrșește cu impunitate e similară cu cea ipotetică în care eu l-aș înfiera pentru taxa pe care publicația la care colaborează o cere pentru accesul la unele dintre articolele sale pe internet din secțiunea Corporate. Păi ce fel de democrație e asta ?!

P.S. Dacă nu-i convine să ia de la buticul de la parter, să se urce în mașină, să se ducă la supermarket și să-și care de acolo baxul de apă. S-ar putea ca diferența de cîțiva lei să nu merite, dar merită să lupți pentru principii, nu?

TVA – angoasa noastră cea de toate zilele

Conspirația comercianților este desăvîrșită: „o treime din prețul plătit pentru mâncare va rămâne la retaileri și după 1 Iunie” și „retailerii, acuzați că au crescut prețurile înainte de creșterea TVA”.

Cu alte cuvinte, presa oficială ne informează că reducerea TVA de la 24% la 9% începînd cu 1 Iunie 2015 nu se va transforma în avantaj pentru consumatorii finali, ci în profit pentru comercianți. Articolele și reportajele pe acest subiect sînt puternic îmbibate de retorica socialistă a anilor ”70 și ”80, cînd penuria generalizată din magazine era pusă pe seama îmbuibaților care cumpărau cîte 3 kilograme de zahăr (cînd aveau noroc și găseau), în loc să cumpere doar 1 kilogram, să ajungă la toată lumea. Așa s-a ajuns la introducerea cartelelor pentru alimente. Credeam că după 25 de ani de la căderea lui Pelticle oamenii s-au săturat de stilul ziarului Scînteia, dar se vede că m-am înșelat.

IICCR_W086_Scanteia_19620428

O abordare normală am găsit în articolul De ce se scumpesc produsele în hipemarketuri înainte de scăderea TVA. Articolul subliniază că efectul în economie al reducerii TVA este diferit de efectul contabil al acesteia, avînd legătură cu cererea și cu oferta, cu înclinația mai pronunțată spre consum decît spre economisire a consumatorilor, cu anticiparea agenților economici legată de creșterea cererii și lupta acestora pentru o cotă cît mai mare din piață. Ce omite articolul, după părerea mea, este aspectul concurenței dintre agenții economici din sectorul alimentar, factor care va limita într-o măsură semnificativă efectul creșterii prețurilor ca rezultat al creșterii cererii. Rezultatul ar putea fi creșterea sensibilă a consumului de bunuri și servicii (creșterea puterii de cumpărare) și schimbarea sensibilă a structurii consumului (produse alimentare & nealimentare / servicii).

Între timp parlamentarii noștri lucrează: caută prețul corect în hipermarketuri. Nu contează că sînt incompetenți, ci doar populismul ieftin – singura virtute pe care este clădită cariera lor politică. Însă trebuie să se știe că acest nevinovat populism poate duce la catastrofe umanitare precum cea actuală din Venezuela (sau cea din România anilor ”80). Și acolo politicienii au vrut să limiteze prețurile și au amendat comercianții. Rezultatul? Foamete.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Sursa: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Escasez_en_Venezuela,_Central_Madeirense_8.JPG

Opinia mea este că efectul benefic major al reducerii TVA va fi indirect, prin scăderea presiunii fiscale asupra producătorilor, importatorilor și comercianților, prin reducerea fraudelor din returnări ilegale de TVA (nu prea mai rentează), prin reducerea concurenței neloiale prin evaziune fiscală și prin impulsionarea concurenței. În aceste condiții ne putem aștepta ca prețurile alimentelor să scadă cu mai mult de 12% cît este diferența contabilă în urma modificării cotei de TVA.

Nu ne rămîne decît speranța că politicienii vor înțelege lipsa de legitimitate a intervenției lor în treaba comercianților (sau că vor eșua s-o facă) și că vom avea un an agricol bun.