Economie – Blogul lui Dumitru lui Nae

Despre jurnalizm, risipă, ecologie, PR și alte mizerii

Un prieten mi-a recomandat recent articolul lui Florin Negruțiu din Republica în care explică metamorfoza sa pînă la stadiul de persoană vîrstnică, responsabilă și chibzuită. De înțelepciune și decență nu se pune problema – cu astea s-a terminat înainte de a începe odată cu acceptarea provocării ENGIE, pentru care dl. Negruțiu face un pic de public relations. Bun, articolul e din august 2022, adica e vechi de două luni, dar tema e atît de vehiculată, iar manipularea este atît de grosolană – mai ales în mainstream media, aia plătită cu sume colosale din banii contribuabililor prin mîna guvernului, încît n-am mai suportat și am spus că trebuie să zic și io ceva.

Așa că hai să o luăm metodic. Bazîndu-ne pe evocarea sa, dl. Negruțiu a fost departe de a fi un exaltat furios autentic, cum a fost bună parte din generația decrețeilor, în special din mediul urban – așa cum vrea să dea de înțeles. Sau poate că a fost, dar nu putea să ne spună toate alea, că umorul cu care e dotat și cu care ar fi putut să mascheze elegant asta e cam ca al unui pionier comandant de detașament din 1989.

Lucrurile se limpezesc pe măsură ce citim articolul:

Nu era lumină, nu era căldură, nu era mâncare, ni se spunea că „trebuie să facem economie ca să se plătească datoriile externe”.
Așa încât să stingi lumina ca să faci economie la curent și după Revoluție, cum făcea maică-mea, mi se părea cam… comunist.

Felul cum e prezentată situația mai sus lasă de înțeles că situația în regimul Ceaușescu nu era atît de rea în sine, ci doar o chestie de disconfort personal înțeleasă greșit de mintea unui copil. Dar aici avem o primă manipulare – economia, ca folosire chibzuită a resurselor personale, este într-adevăr o chestiune virtuoasă, însă nu asta a fost problema noastră reală. Problema cu care ne-am confruntat a fost o penurie artificială – de hrană, de bunuri de folosință curentă, de energie, decisă politic de regim ca să acopere niște găuri colosale făcute tot de Ceaușescu. Mobilul „confuziei” ăsteia este sensibilizarea populației cu privire la prezente scumpiri (pe care deja le experimentăm cu succes) și viitoare penurii induse politic , care, nu-i așa, nu sînt atît de rele, că doar toți trebuie să facem economie!…

Nu putea lipsi din articolul dlui Negruțiu autopromovarea cunoscută ca virtue signaling, o apucătură pe cît de des întîlnită, pe atît de reprobabilă:

Știu doar că odată, demult, când eram reporter la Parlament, am fost străfulgerat într-o seară, spre închiderea programului, de o mirare de om bătrân: „Doamne, Dumnezeule, câtă risipă!” Casa Poporului, goală de aleși, scânteia ca un pom de Crăciun.

Mergînd pe repede înainte, așa cum sugerează și dl. Negruțiu, ajungem la „propunerea UE” de reducere cu 15% a consumului de gaze naturale „în urma războiului din Ucraina”. Asta e a doua manipulare grosolană.

Istoria a mers pe repede-nainte și, după 12 luni, toate aceste teme sunt atât de fierbinți în Europa, încât UE le propune acum statelor membre, în urma războiului din Ucraina, să-și reducă consumul de gaze naturale cu 15 la sută.

Problemele cu energia ale Europei nu au legătură cu războiul din Ucraina decît în al șaptelea rînd. În primele rînduri se află: descurajarea de către UE a exploatării și producției locale în favoarea importurilor rusești, deși au fost multe voci care au spus cu subiect și predicat că asta crează o vulnerabilitate strategică în fața Rusiei cu mult înainte de începerea războiului din Ucraina; eliminarea de către UE a energiei nucleare de pe lista surselor „curate” – țări cum este Germania și-au închis mare parte din centralele nucleare, mutînd producția în centrale termoelectrice, făcîndu-se astfel și mai vulnerabile la dependența de gaz metan. Ironia este că în centralele termoelectrice nu se arde doar gaz metan, ci și cărbune, care, se știe, e mult mai „curat”; subvenționarea excesivă de către UE a producției de energie „verde” în detrimentul producției clasice și modul asociat de reglementare al prețului pentru energie.

Cumva, sîntem în aceeași paradigmă ca pe timpul lui Ceaușescu. UE descurajează producția de gaze naturale și energie electrică ieftină în centrale nucleare; UE nu se opune vulnerabilității create de importul cvasiexclusiv de gaze din Rusia și nu impune o politică unitară de negociere cu aceasta, lăsînd fiecare țară să se descurce cum poate; cînd începe războiul din Ucraina UE îndeamnă la „economie”, anunțînd de fapt scumpiri și penurie induse politic, la fel ca Ceaușescu cînd au crescut americanii dobînzile la împrumuturi; și tot la fel ca pe timpul lui Ceaușescu, presa ne sensibilizează să fim îngăduitori cu regimul politic, transmițîndu-ne subliminal că nu politicienii sînt incompetenți și corupți și aroganți, ci ceilalți – rușii, americanii, războiul, marțienii – sînt de vină pentru nenorocirile noastre; iar noi trebuie să răspundem cu responsabilitate apelului făcut de regimul politic care, nu doar că ne-a nenorocit, ci nici nu suferă alături de alegători, politicienii fiind, nu-i așa, speciali, la fel ca activiștii de partid și securiștii lui Ceaușescu la vremea lor.

Cu o întrebare am rămas totuși după articolul dlui Negruțiu:

După cine stinge el lumina?

Ranga ca argument.

Citeam azi un articol din Libertatea în care Costi Rogozanu, cu trimitere la volumul Slujbe de căcat. O teorie. (Graeber, David (2018): Bullshit Jobs. A Theory. Simon & Schuster), zice așa:

De ce am susține mari companii cu fonduri publice enorme ca să ”creeze joburi” (de cele mai multe ori inutile și alea sau prea prost plătite și exploatatoare doar pentru că n-au chef să investească într-un robot) în loc să suținem un venit universal pentru fiecare cetățean?
Se întreba Graeber: cum am ajuns să aprobăm că e bine să creezi joburi dându-le unora cu averi imense și mai mulți bani, dar să refuzăm redistribuirea banilor către cât mai mulți care vor întreține economia prin nevoile lor?

O să încerc o demontare a tîmpeniilor de mai sus:

În unele cazuri izolate, care nu fac obiectul de fond al articolului și al ideilor lui David Graeber, companii private primesc scutiri temporare de impozite pentru crearea de locuri de muncă. Însă diferența netă e în favoarea statului, adică scutirile de impozit sînt mai mici decît sumele care se întorc la stat sub formă de impozite de la acele companii. Cazul tipic este acela al companiilor private care angajează atîți oameni cîți au nevoie ca să își îndeplinească obiectivele în condiții de eficiență economică și concurență;
Impozitele pe salarii reprezintă unul din principalii piloni ai bugetelor statelor (în România e pe locul 3, după TVA și accize, și reprezintă peste 14% din încasările totale la bugetul de stat). Adică mai mulți angajați = mai mulți bani la buget. Iar dacă angajații ăia sînt în mediul privat, atunci vorbim de veniturile reale ale bugetului de stat (impozitele și taxele pe muncă ale angajaților din sectorul public nu contribuie în mod real la creșterea veniturilor bugetare, pentru că sînt plătite direct de la bugetul de stat).
Pentru roboți nu se plătesc impozite si taxe pe muncă, ceea ce, presupunînd înlocuirea oamenilor cu roboți pe scară largă, ar conduce la scăderea semnificativă a veniturilor bugetare.
Există posibilitatea teoretică a unui „venit universal pentru fiecare cetățean”. Întrebarea e de unde ar veni banii ăia. Dar ne lămurim imediat, din redistribuirea banilor altora. Adică prin jaf, așa cum au făcut Lenin, Hitler, Stalin și toți descendenții lor. Antropologie curată!
Aparenta salvare ar veni de la „cât mai mulți care vor întreține economia prin nevoile lor”, adică cu cît mai mare foamea și penuria, cu atît mai bine e întreținută economia, ca nu cumva să se îngrașe!

Ideile astea de planificare centralizată a economiei și de redistribuire arbitrară a bogăției bîntuie lumea de mai bine de 100 de ani și au fost încercate cu rezultate catastrofale de fiecare dată cu scuza nelipsită că nu au fost corect aplicate. N-ar fi nimic extraordinar dacă aberațiile nu ar trece la un nivel cu totul nou – În apărarea jafului. O istorie a vandalismului. (Osterveil, Vicky (2020): In Defense of Looting: A Riotous History of Uncivil Action. Bold Type Books).

Descrierea cărții pe Amazon zice așa:

A fresh argument for rioting and looting as our most powerful tools for dismantling white supremacy.

Anarhismul nu e cîtuși de puțin o teorie nouă, iar opera tovarășei Osterweil este doar o banală canistră de benzină aruncată în focul evenimentelor din America disimulată în straie pseudointelectuale și progresiste. Sper totuși că practica jafului cu violență și a distrugerii cu impunitate nu va fi următorul experiment social extins la nivel global, aidoma marxismului. Sînt curios cum vor justifica intelectualii adevărați componenta rasistă a mișcării împotriva omului alb.

Altfel, singura concluzie logică a celor două cărți e că decît să te chinuiești cu un bullshit job, mai bine pui mîna pe rangă și îți iei singur tot ce ai nevoie – se vor găsi suficienți intelectuali care să îți ia apărarea.

Jurnal de front

În care vedem cît de mare e prăpastia dintre comunicatele oficiale și ce se întîmplă în realitate, de data asta la ministerul finanțelor.

ziua 30 de stare de urgență, pandemie de COVID-19

Florin Cîțu, ministrul finanțelor – „Reconstruim economia! Pe 17 Aprilie incep înscrierile în cel mai important program de susținere a IMM-urilor din ultimii 30 de ani. Împreună o să ieșim din această perioadă cu o economie mai puternică și mai competitivă.” https://www.facebook.com/florin.citu/videos/10219730199383746/

ziua 32

Florin Cîțu, ministrul finanțelor, nu permite nici o șmecherie – „Probabil aceleasi personaje care arunca cu noroi in tot ceea ce face guvernul au atacat site-ul IMM INVEST. Nici eu si nici romanii onesti care au acum nevoie de aceste resurse nu ne asteptam la o asemenea ticalosie. Nicio problema. Continuam. Mergem inainte. Aflam cine este in spatele acestui atac si ii voi prezenta public. De un lucru va asigur pe toti. Pe perioada cat site-ul nu functioneaza nu se inregistreaza nimeni in acest program. Nu permit nicio smecherie.” https://www.facebook.com/florin.citu/posts/10219750753977598

ziua 33

Florin Cîțu, ministrul finanțelor – „Agenția de rating Fitch A PĂSTRAT rating-ul României dar a scăzut perspectiva. În condițiile crizei prin care trece astăzi economia globală PĂSTRAREA rating-ului arată ÎNCREDEREA pe care o are agenția de rating în măsurile luate de acest guvern. Înrăutățirea perspectivei este un AVERTISMENT CLAR dat de agenția de rating populiștilor din Parlament. […]” https://www.facebook.com/florin.citu/posts/10219761124036843

ziua 36

Florin Cîțu, ministrul finanțelor – „<<Economia va ieși mult mai bine decât ne așteptam din această criză. Știu că am spus că au scăzut încasările, dar acum companiile au revenit, plătesc la timp și estimez că în aprilie vom încheia mai bine decât credeam. 90% dintre companiile românești sunt IMM-uri, s-au descurcat să-și facă reconversie, au răspuns imediat la apelul nostru, s-au pliat pe situația de față și au început să producă ventilatoare, materiale sanitare și ce a mai fost nevoie. Veți vedea, eu am încredere că după ce ieșim din această criză vom avea o economie mult mai bună>>, a declarat Florin Cîțu, la Digi 24.” https://newsweek.ro/economie/citu-economia-va-iesi-mult-mai-bine-decat-ne-asteptam-din-aceasta-criza

ziua 39

Florin Cîțu, ministrul finanțelor – „Am fost informat de instituțiile abilitate că noua forma a site-ul IMM INVEST, pe care înțeleg că nu o mai poate ataca nimeni, o să fie gata saptamana viitoare. […] Romanii trebuie să știe adevărul! Că să fie mai clar, site-ul IMM INVEST o să fie lansat săptămâna viitoare si se va deschide cu anunțul din cartolina atașată. Am fost informat de specialiști că este foarte probabil că site-ul să fie accesat de cel puțin 4 milioane de oameni în prima ora.” https://www.facebook.com/florin.citu/posts/10219831015224079

ziua 40

Florin Cîțu, ministrul finanțelor, va face totul – „Agenția de rating Moody’s a PĂSTRAT rating-ul României și a schimbat perspectiva de la stabil la negativ. La fel ca Standard and Poor’s și Fitch agenția de rating Moody’s spune doua lucruri:

– finanțele României au fost administrate ingrozitor de prost în ultimii ani de guvernele socialiste;

– legea pensiilor trecută prin Parlament de Ciolacu și PSD fară niciun fel de sursa de finanțare. Și Moody’s, la fel ca celelalte doua agenții de rating, folosește legea pensiilor ca motiv principal pentru schimbarea perspectivei la negativ. Legea pensiilor adaugă la cheltuieli în buget 10 miliarde lei în 2020 și 30 miliarde lei în 2021.

[…] Am înțeles avertisementul agențiilor de rating. Le asigur că vom continua exact pe drumul pe care am pornit. Iar pe români îi asigur că voi lua masurile necesare în așa fel încât să nu existe niciun fel de problema în finanțarea deficitului și implicit plata facturilor statului la timp, chiar și în condițiile în care avem aceste aprecieri din partea agențiilor de rating. În plus, voi face tot ce este posibil ca la următoarele evaluări ale agențiilor de rating Romania să revină la perspectiva stabila sau chiar direct la pozitiv.” https://www.facebook.com/florin.citu/posts/10219841951177471

Bun. Acuma hai să vedem ce zice Moody’s pe 24 Aprilie 2020. (aici în format .pdf © 2020 Moody’s Corporation, Moody’s Investors Service, Inc., Moody’s Analytics, Inc. and/or their licensors and affiliates (collectively, „MOODY’S”). All rights reserved.) .

„Cei doi factori cheie pentru schimbarea perspectivei în negativ sunt:
1. O deteriorare structurală a finanțelor publice, agravată de o creștere a datoriilor pe termen lung care se referă la reforma pensiilor din 2019;
2. O agravare a poziției externe a României, cu o creștere a datoriei în valută pe termen scurt, care sporește susceptibilitatea țării la riscul de evenimente.

Ce ar îmbunătăți ratingul?
Având în vedere perspectivele negative, actualizarea ratingului este puțin probabilă în viitorul apropiat. Moody's ar putea schimba probabil perspectiva ratingului la stabilă, dacă ar ajunge la concluzia că guvernul are succes în a opri și - pe termen mediu - a inversa deteriorarea structurală a finanțelor publice. Pe termen mediu, consolidarea fiscală structurală susținută de o colectare mai mare de impozite și o pondere mai mică din cheltuielile curente ar îmbunătăți sustenabilitatea fiscală. Împreună cu o reechilibrare către creșterea cheltuielilor de investiții, o reducere constantă a deficitului structural de cont curent și o acoperire sporită a fluxurilor generatoare de datorii ar fi, de asemenea, pozitive pentru credit.
Ce ar deteriora ratingul (încă și mai tare, n.m.)?
Probabil că ratingurile României vor scădea de vreme ce Moody's a concluzionat că sănătatea fiscală a României va continua să se deterioreze structural, în timp ce dezechilibrele externe vor rămâne la un nivel ridicat. În ultimă instanță, această concluzie va reflecta probabil absența pe termen mediu a unui răspuns politic determinat și eficient la provocările structurale ale țării, deteriorînd și mai mult evaluarea noastră asupra puterii instituționale și a guvernării. În absența unor șocuri ulterioare severe asupra economiei și / sau a intensificării riscurilor financiare, Moody's se așteaptă ca perspectivele negative să se diminueze în următoarele 12-18 luni. În acest scenariu, evaluarea lui Moody ar avea în vedere agenda politică a guvernului care va fi aleasă la sfârșitul acestui an sau la începutul anului 2021.”

Și, cu asta, capitalul de respect pe care l-am avut pentru dl Florin Cîțu s-a epuizat. Pentru că se tot bate cu pumnii în piept că agențiile de rating au păstrat ratingul și doar au scăzut perspectiva, în condițiile în care păstrarea ratingului nu are nici o semnificație pentru investitori (aceștia privesc mai mereu spre viitor), ci doar un sprijin politic voalat pentru guvernul penelist, ca să nu fie aruncat direct la gunoi. Iar asta nu e un cadou, ci doar grijă pentru banii investitorilor care sînt deja aici, pentru că alternativa la guvernul penelist ar putea fi mult mai nocivă (ca și precedenta). Pe de altă parte, perspectiva spune esențialul și anume că dacă mergem în continuare pe drumul ăsta (pensii speciale, creșterea punctului de pensie, ajutoare de stat distribuite arbitrar & prostește etc.) ne ia dracu, lucru pe care dl Cîțu îl confirmă textual (vezi postarea din ziua 40), preferînd să sprijine demagogia populistă curentă.

Concluzia mea este că în urma stării de urgență economia noastră va fi lovită dur – peste 1 milion de contracte de muncă suspendate la data de 21 Aprilie, reprezentînd cca 15% din totalul contractelor de muncă la nivel național (inclusiv cele din domeniul public), care ar putea ajunge după incă o lună la 20%. Criteriile birocratice de acordare a ajutoarelor către firme și persoane aflate în dificultate sînt atît de stricte și stufoase încît sînt mai curînd inaccesibile. Guvernul actual lucrează în proporție de 90% să își conserve capitalul electoral, susținerea baronilor locali – fie ei peneliști sau din alte partide și susținerea altor structuri de putere (servicii de informații, BOR etc.).

Și cînd actualii guvernanți vor cîștiga (probabil) alegerile, că asta e, sub presiunea realității crude la care au contribuit voios aproape un an întreg, vor deveni și mai intervenționiști (Vom face totul!…), și mai populiști (Românii trebuie să știe!…) și mai totalitari.

Scuza că ceilalți ar fi fost mai răi nu ține.

Comitetul oamenilor muncii se întoarce

„A clear conscience is usually the sign of a bad memory.” Steven Wright

Văd o mulțime de ofuscați pompoși care înfierează cu mînie proletară creșterile de preț la articole care cu greu se mai găsesc zilele astea prin magazine. Price gauging & Virtue signalling, cum ar veni.

Un exemplu elocvent aici:

Ne place sau nu, crizele nu suspendă legile economice. La unele categorii de produse – de exemplu făină, drojdie, spirt medicinal cererea a crescut de peste 3 ori! Producătorii angajează cheltuieli suplimentare semnificative să își dubleze producția (nimeni nu lucrează în mod normal la 50% din capacitate) și tot nu reușesc să acopere cererea. Prima și cea mai banală creștere de cheltuieli este cea cu personalul, fie că trebuie să angajeze mai mulți oameni, să lucreze în 3 schimburi, fie că trebuie să-i plătească pe cei existenți pentru ore suplimentare. Asta în condițiile în care și producătorii și distribuitorii români sînt loviți de criză. Pe urmă mai multe utilaje – de exemplu, în România există stocuri uriașe de făină, dar care nu este ambalată. Iar ambalarea se face pe linii de ambalare ale căror capacități sînt dimensionate pentru o vînzare normală, nu pentru situații de criză și consumatori smintiți. Nu cu mult diferit stau lucrurile la drojdie, măști sterile, dezinfectant, paste făinoase, spirt medicinal, conserve, hîrtie igienică etc.

Iar după vîrful ăsta de cerere, evident va veni o cădere bruscă a cererii, care va aduce la rîndul ei cheltuieli suplimentare și pierderi. Va veni pentru că va trece valul de panică și oamenii vor realiza că nu au ce face cu 10 kilograme de făină în casă, că oricum se găsește, chiar dacă mai scumpă. Plus că bugetele gospodăriilor se vor subția cît de curînd. Iar producătorii vor trebui să dea afară din oameni și/sau să le reducă programul de lucru (și salariile) și să plătească aiurea pentru utilajele nefolosite. Unii vor trebui să închidă cu totul și să își declare insolvența (chestie care evident că nu îl interesează pe ofuscatul pompos de serviciu).

Pînă la urmă, în toată nebunia asta, trebuie să ne hotărîm dacă mai vrem să vedem produsele alea la culoare, chiar și la un preț de 3 ori mai mare. Apelul la plafonarea prețurilor, de control și amendare a producătorilor și comercianților, public shaming -ul nu sînt decît forme de populism și iresponsabilitate.

În fond nu trebuie să ne căznim prea tare, trebuie doar să reactivăm legea nr. 5 / 1974 (care a fost abrogată abia în 1998!):

Pentru infaptuirea hotaririlor partidului si statului privind dezvoltarea intensiva si modernizarea continua a agriculturii, realizarea indicatorilor de productie si economici la un nivel ridicat, in vederea cresterii aportului unitatilor agricole de stat la dezvoltarea economiei nationale si in aprovizionarea populatiei cu cantitati sporite de produse agrozootehnice, sarcini deosebite revin comitetelor oamenilor muncii, directorilor, inginerilor sefi, contabililor sefi, sefilor de ferme si celorlalte cadre tehnice si economice din aceste unitati.
In vederea cresterii rolului si raspunderii fata de partid si de stat a comitetelor si consiliilor oamenilor muncii, directorilor, inginerilor sefi, contabililor sefi, sefilor de ferme si celorlalte cadre tehnice si economice din unitatile agricole de stat,
Marea Adunare Nationala a Republicii Socialiste Romania adopta prezenta lege.

Încetuț cu unicornii pe scări

Citeam azi pe Pressone (bravo! chiar dacă mai mult a preluat) un articol despre dezastrul companiei wework, un unicorn despre care Forbes scria în august „cea mai ridicolă IPO din 2019” (https://www.forbes.com/sites/greatspeculations/2019/08/27/wework-is-the-most-ridiculous-ipo-of-2019/) și mi-am adus aminte că voiam să scriu despre Dan Barna și reacțiile la articolul din Rise Project despre domnia sa.

Care-i legătura dintre cele două? Continuumul tîmpenie – ticăloșie. La una dintre extreme ești atît de incompetent încît nu îți dai seama cît de incompetent ești, dar conjunctural ai ajuns să poți lua decizii în ce îi privește pe alții, cu consecințe ușor previzibile, iar la cealaltă extremă ești cît se poate de competent, dar, într-o amoralitate totală, duci lucrurile înainte deși știi că vor fi consecințe negative (Nu am făcut nimic ilegal!). Cum se întîmplă aproape mereu în viață, vorbim despre un melanj tîmpenie – ticăloșie care, bănuiesc eu, urmărește o distribuție normală.

Dar ce făcură ăștia de la wework? În jur de 2010, beneficiind de indexul imobiliar scăzut în urma crizei din 2008 – 2009 s-au apucat să închirieze pe termen lung (~15 ani) imobile întregi pe care apoi, după o minimă reamenajare, să le subînchirieze într-o formulă elastică și modernă unor antreprenori mai mari sau mai mici. Lucrurile au mers bine, în sensul că numărul subcontractanților momiți de un marketing inspirat a crescut frumos, au apărut finanțatori dornici să investească (și să cîștige, la un moment dat) sume semnificative (miliarde de dolari), compania s-a dezvoltat global, cu prezență în peste 100 de metropole, culminînd cu pregătirea unui IPO în Septembrie (a doua cea mai mare anunțată în 2019, pornind de la valoarea de piață de 47 miliarde de dolari). Lucrurile au încetat să mai meargă bine prin August, cînd, stîrniți de anunțul IPO, mai mulți analiști au arătat cine este wework: o companie cu pierderi istorice monstruoase (1,6 miliarde dolari), nu atît de inovativă pe cît pretinde (închirierea de birouri vopsită ca business high tech pe seama unui sos secret – un altgoritm sofisticat de alegere a imobilelor / amplasamentelor), cu practici de guvernanță corporativă îndoielnice și cu un model de business tarat de un risc sistemic – discrepanța dintre termenul de închiriere de 15 ani raportat la termenul mediu al unui contract de subînchieire de 15 luni, care, în eventualitatea unei noi crize, ar conduce pe cel mai scurt drum către faliment.

Acuma se pune întrebarea – au încălcat ăștia de la wework legea? Strict din perspectiva datelor de mai sus și a celor mai detaliate din presa de specialitate, nu. Oamenii ăștia au riscat, i-au convins și pe alții să riște și au cam pierdut. Asta-i viața. Merită totuși nota scăzută la purtare pentru ticăloșia de a încerca să-și recupereze pagubele prin diseminarea eșecului lor financiar prin bursă, deși știau foarte bine ce păstoreau, și este meritul presei și al independenților că atrag atenția asupra acestor comportamente.

Dar ce făcu Barna? Înainte să răspundem la această întrebare, să vedem cum sintetizează recent situația un membru marcant USR+. Conform lui Claudiu Năsui, „toate tunurile sînt pe candidatul USR+, Dan Barna” pentru că:

președintele Iohanis are interesul să intre în turul doi cu Dăncilă (pentru că o poate întrece ușor etc.);
Barna a fost consultant pentru atragerea de fonduri europene („Ce e rău în a atrage fonduri europene?!”), a lucrat în mediul privat – spre deosebire de Iohanis și Dăncilă;
Barna a ajutat înființarea de întreprinderi sociale (sîc!) care nu au fost viabile, deși nu doar el se găsește în situația asta, iar ponderea întreprinderilor sustenabile susținute de Barna este mult mai mare decît cea a întreprinderilor neviabile.

Conform Rise Project, lucrurile despre Dan Barna se rezumă astfel:

Antreprenorul de succes Dan Barna duce în spate o serie lungă de eșecuri care au costat aproape șase milioane de euro;
Prezidențiabilul vrea să-i întoarcă pe români în țară, dar și-a consolidat cariera pe seama unora nevoiți să plece;
Opozantul și-a dirijat afacerile în algoritmul de încredere al pesedistului Dragnea: bani publici pentru prietenii de școală;
Șeful USR, partidul care a inițiat campania #FărăPenali, este supervizorul senin al unor fraude și conflicte de interese cu fonduri UE;
La bilanț, managementul care l-a consacrat pe Barna îi este profitabil sieși, în timp ce oameni aflați în cumpănă au beneficiat doar pe hârtie.

Și în acest caz se pune întrebarea: a încălcat Dan Barna, consultantul pe atragerea de fonduri europene, legea? Strict din perspectiva datelor de mai sus și a celor disponibile public, nu. Dan Barna a făcut un business concentrat pe parcurgerea pentru clienții săi a etapelor birocratice din proiectele de obținere a unor finanțări europene nerambursabile, în schimbul unui comision reglementat. Probabil că sînt multe afaceri care au beneficiat de serviciile dlui Barna care sînt prospere. Unii dintre clienții ăștia erau considerați a fi persoane vulnerabile, fapt care îi punea într-o situație defavorizantă nu numai să acceseze finanțările europene, ci și capacitatea de derula activitatea economică ulterioară, motiv pentru care au primit în cadrul proiectelor lor stagii de pregătire în domeniu. Alți clienți beneficiari de finanțări nerambursabile nu au avut probleme ca cei dinainte, dar au avut ca scop declarat să dea de muncă unor persoane vulnerabile care altfel erau greu sau deloc angajabile pe piața muncii. Foarte frumos. Și totuși…

Să nu fi intuit dl. Barna că unele dintre proiectele alea nu aveau cum să fie viabile economic încă de la analiza discounted cash flow? Să nu fi observat dl. Barna că unii dintre clienții beneficiari nu aveau capacitatea de a conduce o întreprindere economică, în ciuda tuturor stagiilor de pregătire? Și, în condițiile astea, fiind vorba despre persoane vulnerabile, se poate ascunde consultantul Barna în spatele argumentului „E problema lor de antreprenori dacă afacerea rezistă după încetarea finanțării.”? În 2016, fără nici o legătură cu Dan Barna, dar tot despre POSDRU, scriam așa:

Schema e simplă (e necesară doar o masă critică de politicieni și birocrați, de care avem din plin):

Interzici oamenilor fără „calificare” accesul liber pe piața muncii ;
Reglementezi „calificarea” astfel încît ea să fie accesibilă doar cu ajutorul unor birocrați și ai prietenilor lor de afaceri, cu control strict al statului (cu parandărătul de rigoare);
Țintești țeava de bani publici la care vrei să te cuplezi pe baza unui proiect foarte frumos dar cu aplicabilitate practică care tinde asimptotic către zero;
Avînd în vedere corelația dintre mărimea purcoiului de bani care pot fi „accesați” și numărul de participanți, cauți (și găsești) o grămadă de necăjiți pe care îi amăgești că îi poți treinui să devină angajabili pe piața oficială a muncii (le lipsește calificarea…). Oferta de cursuri de „calificare” e așa de bogată, încît firmele care gestionează proiectele oferă bani celor care acceptă să participe. Evident că au apărut și o grămadă de oportuniști: eu îți semnez că mă înscriu la curs, voi îmi dați banii, că oricum cîștigați o grămadă pe seama mea;
Începi să strîngi hîrtii (borderouri cu participanți, contracte cu diverși prestatori prin proceduri de OUG 34, facturi și chitanțe cu tot felul de chestii etc. etc.) pe care le trimiți către decontare autorităților naționale/europene care gestionează fondurile;
Încep să curgă banii.

Unde se află, deci, dl. Dan Barna pe continuumul tîmpenie – ticăloșie? Eu cred că merită nota scăzută la purtare pentru că se face că nu înțelege:

efectul nociv al banilor gratis în economie (a se vedea Capitolul XXVI. Imposibilitatea calculului economic în regim socialist);
efectul nociv al alterării mediului concurențial (de exemplu o întreprindere socială care timp de un an nu își face probleme de cash și rentabilitate poate omorî o afacere similară din vecinătate care nu beneficază de ajutoare);
că este imoral să oferi speranțe contra cost unor persoane vulnerabile știind aproape sigur că lucrurile nu vor merge, chiar dacă nu e ilegal;
că este imoral să folosești persoane vulnerabile ca pretext de business, chiar dacă nu e ilegal.

În terminologia de business unicornul este o companie care ajunge în scurt timp de la înființare (startup) la o valoare de piață de peste un miliard de dolari. În politică, aș zice eu, unicornul este formațiunea politică înființată recent care reușește să acumuleze un capital politic semnificativ (~20% din intențiile de vot) în timp foarte scurt, iar USR+ este aici. Sper că unicornul nostru va trece cu bine prin furtunile specifice ascensiunilor fulminante și se va obișnui la timp cu aerul rarefiat al politicii la nivel înalt fără să încerce prea tare să ne ia de proști ca vechii politicieni.

PS: @Claudiu Năsui – stimate domn, un antreprenor privat care are ca obiect principal de activitate facilitarea obținerii de fonduri publice nu este nici pe departe atît de „privat” ca vînzătorul de covrigi de la colțul străzii 😉

Cronica unui jaf* anunțat

Cred că prin 2016 a venit prima dată primarul în pelerinaj la locatarii blocurilor din zona centrală a orașului să le vorbească despre reabilitare termică. Și nu a venit singur, a venit însoțit de o ingineră. Întîlnirile erau anunțate și organizate la fiecare bloc astfel încît să poată participa un număr cît mai mare de proprietari. Discuția a fost cam așa:

– Eu, primar, am făcut demersuri la autoritățile publice centrale, la organismele de alocare de fonduri europene pentru dezvoltare rurală etc. ca să coordonez reabilitarea termică a blocurilor în care locuiți dumneavoastră, pe baza unui proiect.
– Foarte frumos, mulțumim! Cam cît ne costă?
– Facem și terasa și subsolul și în jurul blocului, schimbăm tîmplăria și ferestrele cu totul, nu doar izolarea exterioară a pereților …
– Foarte frumos, dar cît costă?
– Stați, să vedeți, că lucrările sînt acoperite din bani europeni și din bugetul local al primăriei, iar dumneavoastră o să plătiți doar un sfert din costul total al lucrării…
– Tii, ce frumos, totuși cît costă???
– Doamna inginer, cît costă estimativ pentru proprietari lucrările la blocul ăsta?
– În jur de 8000 Lei pe apartament.
– 8000 Lei e valoarea totală pe apartament, la care noi trebuie să achităm un sfert, nu?
– Nu, 8000 Lei reprezintă 25% din valoarea lucrării pe apartament, contribuția pe care dvs. trebuie să o plătiți, restul de 24000 Lei fiind acoperiți din fonduri europene și din bugetul local.
– Păi, dom’ primar, vecinul de la etajul doi și-a făcut anul trecut reabilitare termică în regie proprie, a angajat firmă, proiect, contract, schelă, polistiren alea-alea, și l-a costat cu totul 7000 Lei. Acuma dvs. veniți și ne ziceți că pe fonduri europene aceeași lucrare costă 32000, adică de peste 4 ori mai mult?!
– Dar v-am zis, nu e doar izolarea pereților, e mult mai mult, hidro-termo izolația terasei, subsolul, în jurul blocului…

La momentul ăla, pătruns de bănuiala că sîntem jucați, am săpat puțin și am găsit că există un act normativ care impunea limite maximale pentru lucrări de reabilitare termică finanțate din bani publici. Actul ăla se numește Hotărârea Guvernului numărul 1061 și a fost publicată în monitorul oficial partea I nr. 765 din 14 Noiembrie 2012. Este semnat de Victor Ponta – prim ministru, et al. Conform acestui document, destul de tehnic, după cum se vede mai sus, se puteau calcula tarifele lucrărilor specifice de reabilitare termică (suprafață opacă – zidărie, suprafața vitrată, terasă și subsol) atît în Lei, cît și în Euro, la paritatea de atunci – cca. 4,34 Lei / EUR.

Pentru că aveam un pic de timp liber, pornind de la dimensiunile blocului în care locuiesc, mi-am zis să calculez cam care sînt suprafețele specifice: opacă – zidărie, vitrată, terasa și subsolul (astea sînt cam egale). Mai departe am aplicat tarifele maximale din HG 1061 / 2012 și mi-a ieșit că, dacă se fac toate lucrările (terasă, subsol, zidărie și suprafețe vitrate înlocuite în întregime), valoarea totală (fără TVA) pentru blocul nostru ar fi trebuit să nu fie mai mare de 250.000,00 Lei, respectiv 16.000 Lei pe apartament. Asta ar fi însemnat că cei 25% nu ar fi putut fi mai mult de 4.000,00 Lei fără TVA (a cărei cotă nu știu cît este la lucrările astea), în orice caz foaaaaarte departe de cei 8.000 Lei per apartament vehiculați în discuțiile cu dom’ primar.

În vara lui 2017 dom’ primar a revenit cu tema reabilitării termice pentru o a doua rundă de discuții cu locatarii, doar că de data asta avea și niște poze frumoase. Pe de altă parte, și eu aveam socotelile făcute. Ne-a încîntat cu fotografiile lui cu niște simulări chicioase făcute pe calculator și a pomenit iar de contribuția de cca. 8.000 Lei per apartament reprezentînd 25% din valoarea totală la nivel de bloc. Cînd i-am zis și i-am și arătat – de față cu majoritatea proprietarilor din bloc – calculele mele și am pomenit de HG 1061 / 2012, l-a băgat pe inginerul care îl însoțea la înaintare. Dlui inginer i-am oferit calculele și mi-a zis că mă contactează el, dacă are nelamuriri sau găsește greșeli de calcul (evident că nu m-a contactat niciodată), iar lui dom’ primar i-am promis că îl reclam dacă forțează nota.

Dom’ primar n-a forțat nota, cel puțin nu pînă în Iulie 2019. Cînd ne-am pomenit cu băeții care montau schele de jur împrejurul blocurilor. L-am întrebat pe responsabilul de bloc care-i treaba și mi-a zis că, gata, dom’ primar a rezolvat, iar proprietarii nu o să mai plătească nimic. Cînd l-am întrebat dacă e vreo hîrtie oficială, ceva, mi-a zis că nu, doar cuvîntul lui dom’ primar.

Din nou, avînd foarte multă încredere în administrația publică locală de la noi, m-am dus la primărie să mă interesez. Dialogul din primărie a fost suprarealist.

La biroul de informații:
– Bună ziua! Doresc să aflu dacă proprietarii trebuie să platească pentru lucrările de reabilitare termică a blocurilor din centru.
– Nu se plătește.
– Bine, dar există un document, ceva?
– Întrebați la biroul investiții.
– Mulțumesc.
La biroul investiții.
– Bună ziua! Doresc să aflu dacă proprietarii trebuie să platească pentru lucrările de reabilitare termică a blocurilor din centru.
– Nu se plătește.
– Bine, dar există un document, ceva?
– Păi este hotărîre de consiliou local!
– Aha, perfect, spuneți-mi și mie vă rog numărul și din ce dată, că găsesc singur.
– Stați să întrebăm la secretariat.
La secretariat.
– Bună, Nuți, uite domnul dorește să afle numărul hotărîrii de consiliu local prin care s-a stabilit că proprietarii nu mai plătesc pentru reabilitarea termică a blocurilor.
– Ăăăh, stați puțin, o să dureze cîteva minute.
– Mulțumesc, aștept pe hol.
După cîteva minute și o foială considerabilă printre diversele birouri și „direcții”, Nuți se întîlnește pe hol cu o doamnă pătrunsă de o mare importanță, pe care o întreabă:
– Doamna juristă, nu vă supărați, căutăm hotărîrea consiliului local prin care s-a stabilit că proprietarii nu mai plătesc pentru reabilitarea termică a blocurilor.
– Ce hotărîre?! Nu e nici o hotărîre! Nici nu ar fi legală!
După care au dispărut subit care-ncotro. După alte cîteva minute, revine pe hol tipul de la biroul investiții cu care am vorbit prima dată însoțit de Nuți și cu un clipboard la subțioară:
– Nu vă supărați, cum vă numiți și în ce bloc locuiți, ca să ne dăm seama care este situația dvs. concretă?
– Mă numesc Dumitru Nae și locuiesc în locul ăla.
– Perfect, stați să vedem, așaaaa, blocul acela, da. Să vedeți cum stă treaba. În mod normal ar fi trebuit să plătiți 25% din totalul lucrării aferente proprietății dvs., dar s-a discutat în consiliul local și s-a stabilit că primăria o să acopere contribuția dvs. pînă la 3,5%.
– Deci o să plătim, pînă la urmă…
– Nu, că aranjăm noi să nu îi plătiți nici pe ăia…
– Dar nu este nimic clar, nu? Și, în fond, cît reprezintă ăia 3,5%?
– O secundă. Circa 1.400 Lei.
– Bine, dar asta înseamnă 40.000 Lei per apartament!
– Corect.
– Da, dar știți, există o hotărîre de guvern care stabilește standarde de cost la lucrările de reabilitare termică făcute din fonduri publice, iar valoarea calculată conform acelor prețuri maximale este de 2,5 ori mai mică decît sumele vehiculate de dvs.
– Aaah, nu, că proiectul ăsta e finanțat din bani europeni, prin POR, nu din bani publici! Plus că a fost o licitație publică la care au participat 14 firme!

Copleșit de competența funcționarilor, am fugit din primărie. Licitație publică, care va să zică! Băi nenică, stai așa că e prea mare tupeul, și parcă nu îmi vine a crede că sînt atît de idioți. Ia să mai verific odată.

În cîteva minute am găsit răspunsul – Ordonanța de urgență nr. 85/2018 pentru abrogarea unor dispoziții legale în domeniul investițiilor finanțate din fonduri publice, publicată în monitorul oficial pe 20.09.2018, semnată de Vasilica-Viorica Dăncilă – prim-ministru, et al.

Au urmat la foc automat:

ordinul MDRAP 6008 din 24.10.2018 semnat de Paul Stănescu – ministrul dezvoltării regionale și administrației publice, care spune la articolul 1 că „se va avea în vedere analiza documentațiilor tehnico-economice aferente obiectivelor / proiectelor de investiții publice anexate la cererea de finanțare din perspectiva aplicării legislației în vigoare la momentul recepției documentației respective de către investitori”, iar la articolul 2 „Beneficiarii cererilor de finanțare vor înainta documente din care rezultă momentul recepției documentațiilor tehnico-economice aferente obiectivelor / proiectelor de investiții publice solicitate în etapele ce urmează a fi demarate după intrarea în vigoare a prezentului ordin.”.
Instrucțiunea numărul 98 din 01.11.2018 semnată de Luminița Zezeanu – șeful autorității de management pentru POR, „pentru evitarea riscului de dezangajare la nivelul POR 2014-2020 pentru anul 2018”.

Cu alte cuvinte, pentru că nu mai era loc de pará-ndărăt și nu ar fi putut justifica cu nici un chip creșteri ale tarifelor de 250%, nu s-au mai obosit să actualizeze vechiul standard de cost, cu argumente cum ar fi creșterea cursului Leu / Euro, creșterea costului forței de muncă, creșterea prețului materialelor (sau scăderea?), ci l-au eliminat cu totul. Și ca să pună ceva în loc, au pus chestia asta: „pentru fundamentarea rezonabilității costurile și punctarea corespunzătoare se va avea în vedere celelalte alternative oferite de ghidul specific aplicabil (eg. oferte de preț, analize de piață, justificări de preț, etc.)”. Că persoana care a redactat asta este agramată și pompoasă este una, dar ca să justifici rezonabilitatea costurilor cu prețul ofertantului trebuie să fii foarte departe de logică și bun simț.

Va urma.

–

* În orice caz, combinația asta de mai sus deși miroase de la o poștă a potlogărie, este legală. Cel puțin deocamdată.

Notă: Acesta este un pamflet. Orice asemănare cu realitatea a fost, este și va fi pur întîmplătoare.

Binele cu anasîna și activiștii

La bunică-mea la țară, în perioada colectivizării forțate, activiștii comuniști căutau să confiște și să omoare caii oamenilor din sat. Motivul era că majoritatea țăranilor refuzau serviciile tractoarelor de la CAP (și implicit înscrierea în cooperativa socialistă) și foloseau caii, un mijloc de producție primitiv, dar viabil, pentru conservarea independenței lor economice. Da, activiștii ăștia comuniști, deși erau cele mai odioase bestii, erau adevărați factori ai progresului. Argumentele erau logice – consolidarea parcelelor fragmentate în loturi de dimensiuni mari, prelucrarea mecanizată, planificarea și organizarea industrială erau elemente care aveau să sporească eficiența producției agricole la cote fără precedent. Mulți și-au scăpat dobitoacele de glonț acunzîndu-le în pădurea din apropiere. Dar n-au mai putut să-și folosească caii la munca cîmpului și au sfîrșit înscriindu-se în CAP.

Apoi comuniștii au venit și cu alte măsuri progresiste. Au adus curent electric. Au organizat o rețea de transport în comun pentru cei care voiau să meargă la oraș (caii pentru căruțe deveniseră rari). Au naționalizat comerțul, birturile, fierăriile etc. pe aceeași logică progresistă – planificare și organizare industrială, modernizarea lanțului de aprovizinare – desfacere, folosirea unui sistem modern de previziuni pentru eliminarea penuriilor și a creșterilor fulminante de preț asociate.

Sursa: http://tramclub.org/viewtopic.php?t=1261&sid=a11b1a1cff68f27aa582b7799d47ccdd

Mulți dintre țăranii deposedați de pămînt și de mijloacele de producție, folosindu-se de transportul modern organizat de statul comunist, s-au dus să lucreze la oraș, în general munci necalificate, dar care asigurau un venit stabil. Puținii care au rămas să muncească la CAP -urile proaspăt înființate trăgeau chiulul cum puteau și furau ce apucau (de fapt își luau înapoi în rate bunurile furate de comuniști). Comerțul de stat a devenit o modernă rețea de magazine în care, pe lîngă tot felul de conserve pe care nu le cumpăra nimeni și „creveți” din republica populară Vietnam, nu mai găseai nimic – nici zahăr, nici ulei, nici făină, nici carne, nici săpun, nici hîrtie igienică, nici frigidere, nici televizoare, nici mașini de spălat. Bine, se mai găseau, fie pe sub mînă, la suprapreț, fie cu programare (pentru electrocasnice sau automobile, de exemplu), fie accidental, cînd „se băgau” diverse bunuri de folosință curentă, cu cozi care rămas în memoria colectivă a mai multor generații.

Progresiștii de azi, mînați de intenții nu mai puțin bune decît ale activiștilor comuniști de odinoară, n-au învățat nimic din istoria recentă și continuă să promoveze impunerea unor soluții rigide la problemele cu care se confruntă societatea, uitînd că binele cu anasîna și constrîngerea au condus întotdeauna la dezastru. De exemplu, domnul Andrei Caramitru, într-o postare tipică a sa, pe tema corupției și a evaziunii fiscale, zice așa:

„Haide sa va dau aici câteva idei simple:
1) camere de filmat 24/7 in instituțiile de stat. La fiecare ghișeu, camere atașate de fiecare polițist (bodycam) și fiecare mașină de la stat. Filmările merg direct in cloud in servere centrale care pot fi accesate inclusiv de public. Cam așa e in toate țările civilizate
2) eliminam cash-ul din economie (eliminam evaziunea fiscală si banii negri care circulă, cuplat cu o reducere de taxe și plafonarea comisioanelor bancare). Toate plățile de salarii, pensii etc. pe card. Toate plățile la magazine, ANAF etc. cu cardul (nici o plata de peste 2000 de lei cash nu este permisă). Depunerea (după o perioada de gratie) si scoaterea de bani cash din cont de peste câteva mii de lei nu mai sunt posibile. Nu e nimic revoluționar – în mai toate țările e așa
3) toate avizele și Autorizațiile date de stat monitorizate digital. Proceduri clare cu pași codați in protocolul de lucru (și perioade maxime de răspuns). Odată ce a intrat in sistem, se poate vedea clar unde sta documentul și de cât timp. Dacă funcționarul nu livrează in perioada maximă este sancționat automat. Exista soluții tehnologice simple care sunt aplicate peste tot in mediul privat. Nimic prea complex.
Lucrurile astea se pot face rapid de tot. 1-2 ani probabil. Tehnologia exista și e ieftină. Trebuie doar voință politică.”

Pe lîngă imaturitate, dl. Adrei Caramitru frapează prin graba și determinarea cu care ar interzice chestii prin puterea legii (dacă ar fi după mintea lui) sau cu care ar complica inutil o birocrație inutilă și ineficientă (prin digitalizare) în loc să o elimine pur și simplu.

Și ca să arate că nu a înțeles unde a greșit, ieri mai toarnă niște gaz peste foc:

„Înțeleg ca nu e voie să propunem o rețea de ATM-uri și carduri în sate. OK, clar.
Dar avem voie să propunem rețele de apă potabilă si electricitate? O rețea de drumuri avem voie? O rețea de autobuze avem voie? O rețea de irigații avem voie?
Sau sunt prea moderne și cei din sate nu o să știe cum să le folosească?”

Nu, propunerile dlui Caramitru jr. nu sînt orice fel de propuneri, cum ar fi oferirea unei opțiuni noi, accesibilă prin liber consimțămînt. „Propunerile” dlui Caramitru implică legea și puterea statului, cu ajutorul cărora să elimine vechile opțiuni și să limiteze liberul consimțămînt, încearcînd să ne amăgească, în cel mai josnic stil politicianist posibil.

Domnule Caramitru, să știți că și comuniștii au băgat rețele de apă, canalizare, electricitate, au făcut locuințe moderne, încălzire centralizată, irigații, alimentație științifică etc. dar nu i-a iubit prea multă lume, deși pe mulți au prostit la început. Și tot la dezastru ne-au condus. Dumneavoastră încotro?

Scurt exercițiu de imaginație

Să zicem că, printr-o minune, scăpăm de Dragnea & Co. Pur și simplu, Flaușatului îi cedează nervii și fuge în Madagascar. Veorica, rămasă fără principala sursă de idei și bilețele de pe care să citească, își dă demisia, ca să se întoarcă la Videle. Vâlcov, simțind adierea rece de beci, o taie și el, ca mai toți tartorii din cercul apropiat al Flaușatului, mai puțin cîțiva fraieri, în frunte cu Teodorovici. Iohanis, într-o pasă de zile mari, restabilește urgent ordinea constituțională și pune un nou guvern fără PSD-ALDE. Booon.

Lucrurile vor fi oricum cam nasoale, economia va încetini, consumul va scădea, investițiile se vor lăsa așteptate (cine dracu mai are curaj să investească într-o casă de nebuni?!), pensiile vor întîrzia, utilitățile se vor scumpi, șomajul va crește, salariile vor scădea, dobînzile vor crește, cei care s-au grăbit să-și cumpere locuințe pe credit în plină perioadă speculativă vor intra în dificultăți financiare serioase, posibil să existe cîteva falimente de proporții, cîteva mari firme străine se vor retrage din România etc.

Chestia e că guvernul ăsta, cel puțin la nivel economic, ca să reducă efectele daunelor inevitabile, trebuie să repare ce-au stricat ăi dinainte:

trebuie rescris codul fiscal, astfel încît să fie curățat de toate mizeriile și imbecilitățile curente;
trebuie făcut un buget pe 2019, pornind de la premize realiste, fără deficit.

În legătură cu premizele astea, e clar că multe porcării ascunse cu ajutorul institutului național de statistică și complicitatea băncii naționale vor ieși la iveală și vor fi decontate în 2019 & anii următori, ceea ce se traduce printr-un buget de austeritate. Vor fi făcute disponibilizări în sectorul public, în special în administrația publică centrală și locală, vor fi desființate pensiile speciale cu totul, cu revenire la principiul corelației directe între suma plătită în perioada stagiului de cotizare și cuantumul pensiei, indiferent de sectorul de activitate.

Cum ar veni, un fel de program de guvernare à la Băsescu, pentru că Băsescu a fost asociat în mentalul colectiv cu austeritatea, omul care a vrut să ia generalilor, coloneilor și a altor ofițeri de carton gofrat pastrama de capră neagră în aspic de limbă de privighetoare de pe masă.

Dar ce credeți? Armata de pensionari de lux, de asistați abonați la țîța bugetelor publice, veșnicii clienți ai pomenilor electorale și ai circului organizat la prețuri exorbitante din bani publici, sutele de mii de aparatnci, sindicatele (la comandă politică sau din oportunism al liderilor), televiziunile infractorilor & ofițerilor de securitate supărați ca li se taie din privilegii și se întoarce pericolul de a face pușcărie pentru găinăriile pe care le-au comis vor sări în sus ca arși, ca și cum situația în care am ajuns nu ar fi catastrofală din cauza și cu complicitatea lor.

sursa: www

Iar bravii capitaliști de la noi, monumente de oportunism și ipocrizie, vorba lui Sorin Ioniță, într-un comentariu pe FB la articolul lui Dragoș Paul Aligică de pe Marginalia:

„Zero organizare in big business pentru cauza comuna a good governance; totul, lipeli si smenuri pe sub masa, cu directorii de minister si secretarii de stat, fiecare pentru firma lui. Iar energie si banci = top of the freeriding. Economia de piata s-o sustina ongistii, noi din marele business facem doar lobby discret si corporatism selectiv, cu brandul propriu.”

Ceea ce mă duce cu gîndul că efortul de încerca să amortizăm căderea din copac după ce gașca veselă de infractori, corupți și incompetenți PSD-ALDE & Co. ne-a tăiat craca de sub picioare e o idee proastă, pentru că pe craca asta sînt mult prea mulți ticăloși, idioți și oportuniști care vor zădărnici veșnic orice întoarcere la normalitate.

În ce culoare vopsim barca cu care ne scufundăm

Cam 80% din clasa politică actuală de la noi este coruptă și ineptă, plină de indivizi șantajabili, promovați acolo tocmai de-aia; majoritatea asta de 80% este manevrată în interes personal de o bandă de ticăloși – în special pentru evitarea proceselor și a condamnărilor pentru infracțiuni economice, dar și numeroase alte tipuri de infracțiuni; banda asta de ticăloși – un distilat al răutății, prostiei, imposturii și nimicniciei societății românești contemporane – a ajuns la conducere prin indiferența unei mari majorități a electoratului, dar cu susținerea celor care au putut fi cumpărați cu 50 de lei la pensie sau cu paranghelii gen Căcâna, cu pelerinaje executate industrial și cu larga participare a interlopilor locali, care au căpătat astfel liber la furat de la împărăție.

Banda de ticăloși nu numai că a amanetat economia țării ca să dea mită electoratului captiv, format din specialiști în tăiat frunză la cîini – frați, surori, cumetri, nași, fini și amante, plus armata de asistați sociali și pensionari, dar a dat drumul criminalilor din pușcării. Și pentru că nu e deajuns, dezincrimiează furtul din bani publici, abuzul în serviciu și pregătesc o amnistie nemaivăzută ca să fie siguri că n-o să ajungă la ei închisoare.

Și, în pragul dezastrului, avem așa-zise dezbateri ideologice, în care ne punem etichete din spectrul tefeliști, neo-marxiști, sexo-marxiști, socialiști, naziști, fasciști, creștinopați, neo-liberali etc. Cum ar veni, problema noastră nu este cangrena și septicemia, ci ifosele legate de culoarea bărcii în care ne scufundăm.

Ifosele unor oameni educați, tineri, care se lasă pradă vanităților personale, care nu mai au răbdare și se radicalizează în ideologii exotice. Ifosele acelor tineri educați care, deși văd semnele bolii, în foarte rarele ocazii care contează, rămîn pasivi și nu votează împotriva pletorei de ticăloși, justificîndu-se cu „Nu e problema mea” sau „Oricum nu se schimbă nimic”.

Cea mai recentă temă de ceartă este catedrala neamului, acest vapor de neam prost, sau, cum zice Daniel, „corabia care ajută pe oameni să treacă de la viața pămîntească vremelnică la viața cerească veșnică”. Pentru că biserica nu este, așa cum am fi putut crede, o instituție care să ne învețe să fim mai buni și mai vituoși, care să fie aproape de cei necăjiți și care să vorbească limpede împotriva opresiunii, ci o societate comercială de transport naval care, în goana ei după bani și privilegii, a ales să facă politică de partea bandei de ticăloși aflați la putere, folosind ca monedă de schimb masele de credincioși pe care i-au prostit.

Care credincioși nu sînt, nici ei, deloc absolviți de vină în această conspirație împotriva bunului simț, pentru că participă cu evlavie la propăvăduirea ticăloșiei, hoției, minciunii, prostiei, răutății, incompetenței, a slăbiciunii, a nedreptății și a urîtului, fără să tresară la expunerea ostentativă a opulenței într-o țară în care sărăcia e la ea acasă.

Vapor, corabie sau barcă, tot găunoase sînt, indifent de culoare, și pare că nu mai există decît un singur colac de salvare, selecția naturală.

Proletari din toate țările, păziți-vă!

Ce mai citim în Ziarul Financiar, precum în ziarul Scînteia de odinioară? Azi, de exemplu, opinia unui savant român consacrat pe la universități americane și britanice, dar și colaborator la platfoma Critic Cotcodac, Cornel Ban, pe numele său.

Domnul Cornel Ban debutează cu titlul „Nu există alternativă la măririle de salariu minim. Însă ele sunt insuficiente pentru a opri depopularea pe calea convergenţei salariale reale cu media UE”.

Pe scurt, punctul de vedere al dlui Ban poate fi sintetizat așa:

pe fondul emigrației, „în termeni simpli de cerere și ofertă” creșterile salariale erau invitabile (corect);
„per total efectele (creșterii salariului minim, n.m.) au fost bune pentru cererea agregată, veniturile aduse la bugetele publice din salariile mărite, şi, în general, sentimentul celor mai prost platiţi dintre angajaţi că se face ceva, acolo, cât de puţin şi pentru ei”…

Concluzia și măsurile propuse de dl. Cornel Ban sînt:

convergenţa salarială cu UE nu poate veni decât prin deschiderea a minim patru fronturi de schimbare structurală: 1) Mărirea de câteva ori a investiţiilor publice în cercetare-dezvoltare industrială şi în complexul universitaro-industrial (și mai multe taxe); 2) Mărirea de câteva ori a numărului absolvenţilor de învăţământ dual şi punerea patronatului la cofinanţarea acestuia (mult, mult mai multe taxe); 3) Sindicalizare masivă, între altele, prin reducerea pragului de angajaţi necesari pentru a înfiinţa un sindicat (este deja obligatorie, fără rezultate notabile, cu excepția promovării unor oportuniști odioși în politică); 4) O bancă publică de dezvoltare socio-economică care să capteze fondurile de stimul gestionate de Banca Europeană de Investiţii (socialism în toată puterea cuvîntului!).

Nu o să dezvolt aici argumente împotriva tuturor inepțiilor din articol, ci mă voi referi doar la noțiunea de salariu minim, la care „nu există alternativă”.

Himera salariului minim într-o economie liberă este construită pe următoarea logică strîmbă – capitaliștii să facă bine să aloce din marja de profit destinată investițiilor în dezvoltare și acumulării de capital o cotă mărită fondului de salarii. Ceteris paribus, vreau să zic. Pentru că altă sursă a măririi fondului de salarii al unei entități economice nu există, decît dacă produce mai mult și reușește să vîndă cel puțin la fel de scump producția suplimentară realizată. Ca să rămînem în ipoteza himerei de mai sus, sînt cîteva întrebări la care trebuie să răspundem:

Cine sînt cei (alții decît proprietarii firmei) care stabilesc / impun dirijarea capitalului într-o firmă privată – cît la investiții, cît la acumulare de capital, cît la creșterea fondului de salarii – și cu ce drept fac asta?
Care este alocarea optimă pentru creșterea fondului de salarii, sau de la ce nivel al profitabilității încolo se face această realocare, dacă există acest nivel?
Ce fac capitaliștii al căror specific al activității și rată a profitabilității nu le permite să facă o creștere a fondului de salarii, nici măcar dacă elimină cu totul investițiile și acumularea de capital, pentru că pur-și-simplu nu ajunge?

Pe lîngă acestea, mai trebuie adresat argumentul macroeconomic al creșterii cererii agregate indus de creșterea salariului minim, respectiv ceșterea veniturilor statului din impozitele aplicate unor salarii mărite.

Sa o luăm pe rînd. Cine sînt cei (alții decît proprietarii firmei) care stabilesc (au puterea să impună) dirijarea capitalului într-o firmă privată? Răspunsul e simplu, statul. Dar ce drepturi are statul în a stabili bunul mers al unei firme? Nu are. Singurul drept (sic!) pe care îl are statul în legătură cu o entitate economică este cel fiscal, reglementat ca atare. Aici statul abuzează de poziția sa de reglementator monopolist și intervine în înțelegerile dintre patronat și reprezentanții salariaților, deși nu i-a cerut nimeni asta. Evident, fără nici o conotație electorală sau vreo doză de populism.

Care este alocarea optimă pentru creșterea fondului de salarii? Evident că nu există așa ceva. Pentru că dacă ne ghidăm după argumentul creșterii calității vieții cetățenilor săi, statul ar trebui să mărească salariul minim nu cu 20%, ci cu 100%, că ne-ar fi de 5 ori mai bine, nu? Sau de ce nu mai mult? Care e problema?! Problema e că nu e de unde, pentru că statul a făcut politica fiscală în așa fel încît să fie sigur că își asigură veniturile independent de profitablitatea firmelor – cca. 80% din veniturile la bugetul consolidat al statului vin din TVA, taxe și impozite pe muncă. Mai puțin de 20% din veniturile statului vin din impozitul pe profit al firmelor. Ce înseamnă asta? Înseamnă o profitabilitate foarte scăzută a firmelor. Iar profitabilitatea foarte scăzută a firmelor înseamnă, pe lîngă lipsa investițiilor și imposibilitatea acumulării de capital, lipsa resurselor de a mări arbitrar fondul de salarii. În mod ironic, acest aspect al fragilității capitalului este remarcat de dl. Cornel Ban, dar ignorat în concluzii: „o mare parte a capitalului românesc este atât de necompetitiv încât măririle de salariu minim au venit la pachet cu munca neplătită peste program şi creşterea intensităţii muncii”.

Ce fac capitaliștii al căror specific al activității și rată a profitabilității nu le permite să facă o creștere a fondului de salarii? Întîi concediază niște oameni, dintre ăia cu salariul minim, ca să împartă aceiași mămăligă la mai puține guri. Cei care au noroc se reechilibrează așa, fie că își cresc productivitatea de spaima falimentului, fie că își reduc producția și cresc prețul. Însă mulți nu vor putea continua să facă aceeași treabă cu mai puțini oameni, pentru că nu pot crește prețul produselor și serviciilor lor, nu își vor mai putea acoperi cheltuielile și vor închide. În orice caz, mai mulți oameni vor rămîne pe drumuri, iar munca la negru va crește. Mulți dintre cei care își închid afacerile aici vor emigra, fiind oameni muncitori și determinați, care își vor găsi ușor un loc de muncă în țări mai prietenoase sau care își vor deschide chiar alte afaceri acolo. Ce rezultă de aici? Statul cîștigă mai puțini bani din TVA, taxe și impozite pe muncă mai puține, impozit pe profit mai puțin. Spectrul găinii care făcea ouă de aur ne bîntuie din ce în ce mai insistent.

Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Goose_That_Laid_the_Golden_Eggs

Legat de argumentul macroeconomic al creșterii cererii agregate indus de creșterea salariului minim, respectiv ceșterea veniturilor statului din impozitele aplicate unor salarii mărite, pornind de la argumentele de mai sus, e clar că e o trăznaie, pentru că da, vor crește o parte dintre salarii, dar o parte dintre locurile de muncă existente anterior vor dispărea cu totul, fie că oamenii vor îngroșa și mai tare emigrația, fie că vor fi forțați de împrejurări să lucreze la negru, că altă alternativă nu au. Dar nu numai asta. Puținii care vor avea salarii mărite și șansa să le cheltuiască vor cumpăra mai mult, sau vor cumpăra ce nu își permiteau anterior, de obicei produse și servicii care nu vin din sectorul lor de activitate, ci fie din sectoare locale unde oferta a scăzut din cauza scăderii numărului de angajați și a numărului de firme producătoare, ceea ce va conduce la creșterea inerentă a prețurilor (adică inflație), fie din import, care nu stimulează aproape deloc economia locală, dar dezechilibrează și mai mult deficitul comercial și moneda națională.

Avînd în vedere că creșterea salariului minim nu este doar inevitabilă, ci și insuficientă, propun (sic!) să se reintroducă și controlul prețurilor de către stat, să nu mai vîndă exploatatorii ăștia imperialiști pătrunjelul la prețuri speculative, munca patriotică în sectoarele economice deficitare și închiderea granițelor pentru păstrarea forței de muncă în țară. Doar astfel o să-i putem depăși pe imperialiștii conduși de neo-liberali. Iar celor de la Ziarul Financiar le sugerez să pună și ei sus, pe prima pagină:

Proletari din toate țările, uniți-vă!