Șmecheria ca ethos românesc (II)

Azi am citit postarea dlui Bogdan Glăvan despre pățania sa de ieri la o fabrică („mai degrabă un fel de depozit gigant”) de la marginea Bucureștilor. Pe scurt, dl. Glăvan, care intrase pe jos în fabrica nenumită, a vrut să părăsească fabrica pe aceeași poartă, dar a fost împiedicat de un angajat al firmei de pază pe motiv că acea poartă e doar pentru intrare, nu și pentru ieșire, cu excepția autovehiculelor. Agentul de pază a explicat că, potrivit regulilor lor, există o altă ieșire pentru cei care nu sînt cu mașina. Iar dl. Glăvan, în perfectul stil românesc de descurcăreală, ce face? Ca să ocolească regula, se urcă în mașina unui necunoscut, ieșind astfel din fabrică prin același loc pe unde intrase. Și, ca să nu dezmintă minunatele apucături românești (pentru care probabil că avem, oricum, recunoaștere internațională!), iese și se laudă cu chestia asta pe feisbuc (#constitutiacorporatiei , #fucklogic ).

Din păcate pentru noi, dacă și între cele mai destupate minți ale acestui moment avem genul ăsta de atitudine, cred că șansele noastre de e reveni la normalitate sînt nule.

Dar  la care atitudine mă refer? Păi s-o luăm pe rînd: atitudinea față de om – agentul de pază, la care se referă peiorativ „un nene, șefu’ portarilor”, care l-ar fi „tras de guler”. Lucrurile sînt lămurite în dialogul redat de dl. Glăvan, unde vedem că agentul de pază nu a fost  foarte politicos, dar nici bădăran. E nedemn să nu-ți înfrînezi frustrările și să tratezi cu aroganță un om care, cel mai probabil, este mult sub nivelul tău de educație, dar care nu este acolo decît ca să-și facă datoria (față de patron).

Apoi atitudinea față de situație – cel mai probabil regula privind accesul în și din fabrică nu era inventată de agentul de pază, ci chiar de conducerea fabricii. În cazul unui potențial partener de afaceri (cum pare să fie cazul aici), minima curtoazie impune respectarea regulilor sau negocierea, strict în această ordine, oricît de cretine ar fi (sau ni se par a fi) aceste reguli. Desigur, negocierea poate conduce la abandonarea colaborării (reguli cretine pot însemna dificultăți ulterioare în colaborare), dar aceasta se face cu cei împuterniciți să semneze contractul, nu cu agentul de pază…

Pe urmă, atitudinea față de proprietate. Contextul era că dl. Glăvan se afla în vizită pe proprietatea colaboratorului său. Gazda are libertatea să facă ce și cîte reguli poftește (cîtă vreme nu încalcă legea și nu îți afectează integritatea), iar tu, oaspete, din respect pentru proprietate, ai obligația să te conformezi. Iar dacă regulile gazdei sînt absurde și nu oferă oaspeților un respect măcar egal cu cel pe care îl așteaptă de la aceștia, tu ai libertatea să încetezi orice (potențială) colaborare – în fond nu te poate supăra decît odată. Altfel e ca și cum ai sări gardul – Ha! Nu m-a văzut, l-am păcălit!

Nu în ultimul rînd, trufia. Ok, ai ales o cale neortodoxă ca să eviți un disconfort, fie! Dar de ce să te lauzi cu asta?

Cum? Nu te lauzi, ci îi cerți pe ceilalți pentru inadecvarea lor? Serios?!

După cum scriam în urmă cu aproape trei ani, problema este că sîntem ca societate ca în bancul ăla în care un șofer care voia să-l impresioneze pe amicul său traversa toate intersecțiile pe culoarea roșie a semaforului, explicînd de fiecare dată că el poate să facă chestia asta fiind șmecher. Asta pînă la momentul cînd a ajuns într-o intersecție la culoarea verde a semaforului, unde s-a oprit brusc. Amicul l-a întrebat pe șoferul nostru: Bine, dar acum e verde, de ce nu treci?! Nu, pentru că s-ar putea să vină un alt șmecher din partea cealaltă!

Îl voi aprecia în continuare pe dl. Bogdan Glăvan pentru umorul său și pentru principiile pe care le promovează, chiar dacă uneori mai calcă strîmb. În fond, un pic de critică sau ironie nu poate face decît bine unui ego obisnuit prea adesea să aibă dreptate 😉

Ce se mai produce la Academia Română?

O să vă judece colegii mei, academicienii!” – Elena Ceaușescu, 25 Decembrie 1989

Academia Română a produs de curînd STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a, (Vlad, et al., 2016). Lucrarea este structurată pe cîteva tematici (școală și educație, resurse naturale, energie etc.) și reprezintă etapa a treia dintr-un proiect mai amplu demarat anterior anului 2014, prevăzut a fi finalizat în anul 2018.

Motivul pentru care am început să citesc lucrarea pomenită mai sus este un titlu de presă care mi s-a părut prea inept ca să fie adevărat – „Soluţia Academiei Române la exodul creierelor: absolvenţii de facultate, obligaţi să lucreze în ţară după terminarea studiilor” de pe ECONOMICA.net .

Ei bine, m-am înșelat, și iată că în capitolul Finanțare din PROIECTUL 1. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10 găsim următoarea alegație *:

Pentru a reduce pierderile de capital uman cu pregătire superioară, prin părăsirea țării, credem că se impune ca orice absolvent de învățământ superior beneficiar al subvenției de la buget să fie obligat să lucreze în țară un interval de timp egal cu durata studiilor subvenționate sau să deconteze cheltuielile cu pregătirea profesională.”(Dumitrache et al., 2016, p. 35)

Acuma se ridică următoarele întrebări:

  • Absolvenții trebuie să lucreze „la stat” sau se acceptă și la privat? Nu de alta, dar privatul ăla s-ar putea să fie o filială a unei multinaționale malefice!
  • Absolvenții trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat sau pot să presteze orice muncă ca să își recapete libertatea?
  • Dacă trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat și nu găsesc un angajator care să-i vrea, îi angajează automat statul? Sau se oferă repartiții la terminarea facultății ca pe vremea lui Ceaușescu?
  • Dacă îi angajează statul fără să fie neapărat nevoie de ei acolo, din ce bani le plătește salariile? Nu cumva din aceiași bani pe care statul îi ia de la milioanele de părinți care plătesc taxe pentru, printre altele, învățămînt gratuit?
  • Nu cumva acuma statul va mări taxele ca să plătească salariile unor absolvenți care sînt împiedicați să își găsească de muncă pe piața liberă a muncii?
  • Oare impunerea de bariere în procesul educațional este de natură să sporească competitivitatea acestuia?

Nu mă aștept ca Academia Română să aibe răspunsuri la întrebările de mai sus, dar, avînd în vedere reacțiile îndoielnice ale unor oameni care au luptat cu „valorile” comunismului în ultimele trei decenii, cred că ar trebui să zăbovim un pic mai mult asupra acestei idei revoluționare. De exemplu, Patrick André de Hillerin:

pah-investitii-copyhttps://www.facebook.com/patrickandredehillerin/posts/10210708079312615

Nu, nu e deloc corect. Investiția în educație nu este același lucru cu investiția într-un mijloc de producție, decît dacă reduci omul la nivelul de unealtă sau sclav. Da, proprietarii de sclavi de odinioară vorbeau despre sclavi și îi tratau ca pe niște active economice, investiții cu potențial de profit. Iar dacă ar fi să luăm în considerare ipoteza asta abominabilă – statul proprietar de sclavi, ar trebui să uităm cu totul că statul este doar un mandatar, iar proprietari sînt cetățenii, care finanțează funcționarea statului prin taxe și impozite din munca lor, în scopul atingerii unor obiective stabilite prin consens democratic. Pe de altă parte, prețul învățămîntulului gratuit (dar pe care îl finanțăm din greu prin taxe și impozite) devine prea mare și insuportabil în momentul în care ne costă libertatea copiilor.

Adevăratele beneficii ale investiției în educație, cel puțin în viziunea etatistă general acceptată, derivă din faptul că absolvenții vor da înapoi societății pe parcursul vieții active mai mult decît au primit, cu condiția să aibe oportunități și libertate deplină de alegere. Faptul că statul finanțează din banii contribuabililor învățămînt gratuit pe bandă rulantă, iar în paralel sufocă economia reală și piața muncii prin politici inepte, corupție, birocrație etc., anulînd orice oportunități reale ale absolvenților, este o problemă a statului care nu trebuie rezolvată pe seama libertații absolvenților.

Întorcîndu-mă la lucrarea însăilată de colectivul coordonat de prof. dr. ing. Ioan Dumitrache, parcurgerea ei mi-a amintit de senzațiile pe care le aveam cînd ni se prelucrau Directivele Congresului al XII -lea al Partidului Comunist Român. Aceeași limbă de lemn, aceeași decreptitudine, aceeași spoială de progresism, aceeași rezonanță socialistă în care statul e în tot și în toate. Bomboana de pe colivă este bibliografia, cu doar cinci referințe, toate fiind din „Strategia Națională … ”.

* educație ≠ învățămînt

EDUCÁȚIE s. f. 1. Fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate. 2. Cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora. ◊ Loc. vb. A face educație cuiva = a educa pe cineva. ◊ Educație fizică = ansamblu de exerciții corporale, practicate în școli și universități, destinat întreținerii calităților fizice ale organismului. [Var.: (înv.) educațiúne s. f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -onis. https://dexonline.ro/definitie/educa%C8%9Bie/864186

  1. Dumitrache, I., Burzo, E., Pop, I.A., Pârvulescu, V., Andronescu, E., Caramihai, S.I., Susan-Resiga, N., Munteanu, R., David, D., Daniel, B.V., Stănescu, A.M., Cazacu, G., Polexa, O.F., Popa S., Colceag, F., Bostan, C.G. și Mircea, E.N., 2016. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10. În: Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române.
  2. Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române. Disponibilă la http://www.academiaromana.ro/bdar/strategiaAR/doc13/StrategiaIII_2.pdf

Ce mai citim. Azi despre imbecilizare.

Mi-am cumpărat recent volumul „Cum suntem imbecilizați. Curriculumul ascuns al școlarizării obligatorii.” al lui John Taylor Gatto*.

Împreună cu cartea, am primit și ediția de Octombrie 2016 (tipărită) a revistei Anacronic. Chestia asta mi-a oferit un sentiment plăcut. Pe prima pagină a revistei un interviu cu dl. Cristian Comănescu. Ediția online e aici „Manipularea educației începe cu manipularea memoriei, a istoriei și a imaginii subiacente despre om”. Într-un pasaj în care încearcă să descrie parcursul de la von Mises la Sfinții Părinți (?!), dl. Comănescu afirmă „Vezi centralitatea modelelor depline (viețile sfinților cuvioși), gravitând în jurul unui model divin-uman absolut, care întemeiază și susține convergența chipurilor și asemănărilor sale. Vezi că – în varietatea lor de timp, culoare și loc – modelele exemplare vorbesc, în fond, aceeași limbă. O limbă în primul rând practică, organic legată de viață. Vorbesc limba conlucrarii lor cu Absolutul, limba tainei mereu ilustrate a dobândirii asemănării fără confundare, a unității simfonice, a comuniunii filo-calice.”. Aici e vorba despre  educație?! Ptiu’ drace!

Într-un alt pasaj în care comentează problema bisericii ortodoxe într-o strategie a libertății, dl. Comănescu afirmă „Distincția pare a se impune, însă, celor care întâi sesizează, cu ajutorul lui Dumnezeu și pentru rugăciunile iubitorilor de prieteni sau vrăjmași, savoarea conglăsuirii sfinților, apoi se smeresc, cu răbdare, până la a învața să guste civilizat și cu dreaptă socotință din posibilitatea simfoniei stat-biserică, de la purtătorii ei de cuvânt, din vremurile apostolice și ale celor Trei Ierarhi, trecând prin șirul împăraților dreptcredincioși, nu odată ei înșiși sfinți, până la moștenirea marilor Filaret al Moscovei, Ioan Maximovici și a multor catacombnici, apoi se alătură cu bucurie celor ce petrec cu ei, dând slavă lui Dumnezeu pentru că ne dezrobește și călauzește, prin sfinții Săi, până și pe cei mai întârziați dintre noi, slugi batjocorite de modernismul cel mai de pe urmă…”. Dintr-o dată tema imbecilizării m-a alarmat, iar anacronismul a devenit evident.

Am schimbat registrul și am trecut la prefața cărții, scrisă de dl. profesor Mihai Vladimir Topan. Acesta, vorbind despre „micul șoc cultural” suferit cu ocazia descoperirii cărților și ideilor lui J.T. Gatto, afirmă că cel mai mult a fost surprins de ideea conform căreia „prostia în masă (mai elegant numită ignoranță; […]) este un mit”. Nu pare să fie o scăpare confuzia dintre prostie și ignoranță, ci, cu ajutorul falsei condescendențe din paranteză, doar o ironie aruncată în obrazul celor care suferă de PC. Și tocmai cînd credeam că am scăpat de misticism, iată că dl. Topan „contabilizează, aproape obraznic, la lipsuri (ale lui Gatto, n.m.), educația întru virtute morală și duhovnicească.”. Iar asta deși Gatto subliniază în scrierile sale importanța unui cod personal de conduită. Într-adevăr, împăratul e gol.

În această stare de beatitudine spirituală și efuziune duhovnicească nu ne rămîne decît să spunem adevărul nerostit: capitalismul este demonic, oricît am încerca noi să-l reconciliem cu creștinismul ortodox. Iar un Max Weber și un Walter Block nu-s cu nimic mai presus decît Karl Marx, sau poate că sînt chiar mai „destrucționiști de suflet și lume”!

Evident că J.T. Gatto n-are nici o vină în povestea asta 🙂

* Gatto, J.T., 2002. Dumbing us down. The hidden curriculum of compulsory schooling. Traducere de Maria Comănescu, 2016. Domnești (IF): Editura Anacronic.

Intervenționism? Da, dar să fie calificat și prietenos

Citeam articolul scris de dl. Lucian Croitoru pe Hotnews legat de legea dării în plată și am avut o revelație – iată că dinspre banca națională pot veni și argumente aproape coerente, nu doar replici țîfnoase.

În articol avem cîteva dintre ingredientele ce nu pot lipsi dintr-o expunere împotriva intervenției statului / politicului în economie: compromiterea încrederii în liberul schimb, distorsionarea cererii și ofertei și riscul alunecării către totalitarism.

În argumentație dl. Croitoru pare să uite de premisele în favoarea pieței libere și, în loc să combată pe fond intervenționismul, suprareglementarea, birocrația etc., se leagă de iresponsabilitatea factorului politic în procesul legislativ, respectiv incapacitatea partidelor politice de a-și controla politicienii cu idei trăsnite și de a „raționaliza” parlamentul. Cu alte cuvinte, intervenționismul poate fi bun, cu condiția să fie calificat, disciplinat și, eventual, prietenos. Cam ca în Marea Adunare Națională, așa.

MAN 1965

Sursa: http://www.agerpres.ro/agerpres

Ca să ne convingă dl. Croitoru folosește și un citat atribuit în mod fals lui Alexander Fraser Tyler, cu tot cu greșelile de exprimare, care zice așa:

o democrație nu poate exista ca o permanentă formă de guvernare. Ea poate să existe numai până când majoritatea descoperă că poate vota pentru ea însăși venituri generoase (largesse) din trezoreria publică. După aceasta, majoritatea întotdeauna votează pentru candidatul care promite cele mai multe beneficii, cu rezultatul că democrația colapsează (sic!) din cauza slăbirii politicii fiscale care rezultă, întotdeauna fiind urmată de o dictatură, apoi de o monarhie.

Faptul că dl. Croitoru nu a avut nimic de comentat în ultimii 10 ani în numeroasele ocazii în care politicienii și-au votat privilegii peste privilegii și au făcut cele mai toxice promisiuni electorale poate fi pus așadar pe seama descoperirii foarte recente a adevărului din zicerea de mai sus. Cum ar veni, Legea dării în plată: ceva ce am descoperit deodată.

Sînt curios care ar fi argumentația dlui Croitoru despre hazardul moral al băncilor care trebuie salvate cu banii contribuabililor.

Optimizarea fiscală – între legalitate și ipocrizie

Să zicem că sîntem niște antreprenori care am reușit să devenim importatori și distribuitori pentru România ai produselor vestitei ACME Corporation.

În varianta pentru pionieri, derularea contractului cu ACME Corporation merge așa: noi, firma PIBUNI SRL trimitem comanda pentru produsele din portofoliul ACME. Aceasta trimite factura către societatea noastră cu produsele comandate și valoarea totală a acestora, pe care noi urmează să o plătim. După ce importăm marfa, o vindem punînd adaosul comercial pe care îl considerăm potrivit fiecărui articol în parte, în ideea că prețul nostru de vînzare va asigura o desfacere sănătoasă, asigurînd în același timp plata chiriei pentru sediu, utilități, salarii complete (salarii nete + toate taxele), rate de leasing pentru mașini, amortizări, dobînzi, taxe și impozite, plus un profit.

Presupunînd că am vîndut toată marfa importată, taxele și impozitele se vor aplica la diferența dintre valoarea mărfii vîndute și valoarea mărfii importate. Mai rău este că cel mai adesea taxele, impozitele și contribuțiile sînt construite să fie exigibile înaintea încasării efective a mărfii vîndute și a deducerii tuturor cheltuielilor pe care le avem la firma noastră PIBUNI SRL. Adesea putem ajunge ca după plata taxelor, impozitelor și contribuțiilor să nu prea mai avem bani pentru utilități, amortizări, chirii, rate de leasing sau chiar salarii, nemaivorbind de profit.

Din cauza asta putem lua în considerare optimizarea fiscală. Dacă statul vrea să-și ia partea înainte (ceea ce chiar se întîmplă), folosim o schemă de diminuare a sumei din care statul își ia ce pretinde, astfel încît cînd tragem linie să ne rămînă bani pentru cheltuieli, și chiar un mic profit.

Cum? Simplu. Intercalăm între societatea noastră PIBUNI SRL și ACME Corporation o firmă offshore. ACME Corporation va factura către BUSINESS OVERSEAS Ltd. (care are aceiași proprietari ca PIBUNI SRL), care își va pune un adaos și care va factura apoi către PIBUNI SRL.

BUSINESS OVERSEAS va avea un profit doar din mișcarea unor hîrtii, iar impozitul pe care îl va plăti în paradisul fiscal unde își are rezidența va fi minuscul. PIBUNI SRL va vinde în aceleași condiții ca și cum ar fi importat direct marfa (la aceleași prețuri), dar, înregistrîndu-se cu factura de import de la BUSINESS OVERSEAS Ltd. (la prețuri mai mari). Rezultatul va fi că baza de impozitare, ca diferență între valoarea mărfii vîndute și valoarea mărfii importate, va fi mai mică decît în cazul inițial, iar taxele, evident, mai mici. Legal. Valoarea cumulată a taxelor plătite în acest al doilea caz (cele ale BUSINESS OVERSEAS Ltd plus cele al PIBUNI SRL) este net mai mică decît în primul caz.

Desigur că lucrurile nu sînt chiar atît de simple, fiind necesară o cifră de afaceri semnificativă de la care această schemă să fie rentabilă și un consultant dibaci care să documenteze credibil pentru autoritățile fiscale substanța economică a tranzacției comerciale prin terți, în caz contrar existînd posibilitatea acuzației de evaziune.

Este acest comportament antreprenorial moral? La întrebarea asta eu aș răspunde că este la fel de moral cu cel al autorităților fiscale care vor să-și ia partea înaintea deducerii tuturor cheltuielilor de business. Statul nu vrea să știe de pierderi, de marfă facturată dar neîncasată, de riscuri și alte angarale. Banii sau viața. De fapt, statul te consideră evazionist infractor aprioric, nederanjîndu-se să mascheze aparențele, invitîndu-te astfel să devii un evazionist cu acte în regulă.

Nu ne văităm. N-ar fi nimic nou sub soare, dacă n-ar fi un consultant dibaci, din ăia despre care scriam mai sus că își merită banii cu prisosință, care s-a rătăcit. De obicei profesioniștii ăștia nu vor să iasă foarte mult în evidență. Oamenii simpli nu înțeleg mecansimele de apărare împotriva statului represiv, inept și avar. Acești consultanți cîștigă cu mult peste medie și nu au nevoie de bătăile de cap ale unei mediatizări excesive. Totuși, consultantul nostru atît de mult s-a băgat în seamă, încît a reușit să fie cooptat în echipa adversă. Adică de partea statului, în guvern, la secția unde se născocesc noi biruri pentru contribuabili și unde se stabilesc măsurile represive împotriva celor care nu vor sau nu pot să se conformeze.

Încă n-ar fi cu totul ieșit din comun dacă, asemenea călăilor de la începutul dictaturii comuniste din anii ”50, consultantul nostru n-ar fi făcut un exces de zel absolut odios. De ce exces de zel?

  • Pentru că a afirmat într-o notă peiorativă despre 3 milioane de români care nu plătesc taxe și impozite că sînt fantome, deși mulți dintre ei chiar nu au de unde;
  • Pentru că i-a amenițat pe cei menționați, chiar dacă voalat, referindu-se la „surprizele” pe care aceștia le vor avea;
  • Pentru că a vorbit în bătaie de joc despre persoane care trăiesc la limita subzistenței, acuzîndu-le fără discriminare de evaziune fiscală;
  • pentru că a încercat să justifice în practică ceea ce chiar și guvernul Ponta a eliminat prin amnistie fiscală.

Dincolo de oportunismul ordinar, consultantul nostru a dovedit și o incompetență strălucitoare. Dl. consultant – secretar de stat nu știa că:

  • „obligativitatea declarației și contribuțiile strânse astfel nu fac decât să încarce activitatea ANAF și nu sting nici măcar costurile administrative necesare în acest scop.”
  • „există suspiciunea de neconstituționalitate [care] ține de constrângerea persoanelor, care nu doresc să beneficieze de sistemul public de sănătate, să-și declare veniturile.”
  • „eliminarea obligativității persoanelor fără venituri de a-și depune declarația de venit și a plăti contribuția aferentă salariului minim nu are un impact bugetar, aceste eventuale contribuții nefiind luate în calcul la elaborarea bugetului pe 2016.”
  • „Curtea Constituțională a României (CCR) a emis două decizii – numărul 1.394 din 2010 și 395 din 2011 – prin care a admis excepția de neconstituționalitate a articolului din Legea sănătății 95/2006, potrivit căruia plata CASS nu poate fi calculată la o bază inferioară valorii salariului minim. Din acest motiv, persoane care au obținut venituri de câțiva lei, de exemplu, din dividende la SIF-uri, au fost obligate să plătească CASS la salariul minim lunar.”

Sursa: http://www.profit.ro/stiri/social/guvernul-va-elimina-obligativitatea-platii-cass-pentru-persoanele-fara-venituri-14476903

Probabil cariera guvernamentală a dlui consultant – secretar de stat va fi scurtă – nu cred că-l prinde mărțișorul la guvern. Legat de guvern, salut decizia acestuia de a face un pas de revenire la firesc, prin renunțarea la măsura abuzivă de impozitare a persoanelor fără venituri.

Să ne amintim în final morala fabulei Lupul moralist a lui Grigore Alexandrescu:

Când mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiţi siguri ca despoaie.

Defăimarea antisocială

Am citit că liderul penal cu inițiative sociale „a urmărit cu foarte mare atenţie toate observaţiile care au apărut în spaţiul public” și s-a gîndit să facă un discount. Mai lasă de la el la amenzi, scoate cîteva cuvinte, dar în esență susține aceiași lege tembelă, ca să ne protejeze de riscuri, „tensiuni şi foarte multe atitudini radicale”. Poate că nu pe noi, ci pe domniile lor, politicienii…

Stăteam să mă gîndesc la subiectul de facto al legii – defăimarea socială – și nu-mi suna deloc românește: cum poate fi defăimarea – o acțiune perfidă prin definiție – socială?!

Defăimarea e o chestie negativă – înseamnă a ponegri, am calomnia, a minți. Adjectivul social are un sens pozitiv incompatibil cu substantivul defăimare: creat de societate, propriu societății; care este legat de viața oamenilor în societate, de raporturile lor în societate sau față de societate; care privește societatea omenească. https://dexonline.ro/definitie/social/844260

Să fi avut oare liderul penal în vedere acel social din denumirea partidului? Trecînd peste faptul că la acești indivizi toate chestiile sînt sociale în titulatură (ajutoare sociale, locuințe sociale, protecție socială etc. – au chiar și un minister cu denumirea asta 🙂 !), de fapt ei girează o redistribuire ucigătoare a rezultatelor celor care muncesc și produc, punctată de șpăgi, sifonarea banilor publici și scandaluri de corupție monstruoase, totul doar pentru interes politic și putere. Ori asta e o chestie profund antisocială, deci nu poate fi asta.

Să fi mizat domnia sa pe ponderea importantă a abonaților la șpăgi electorale, nepăsători la astfel de nuanțe semantice, în scopul reducerii la tăcere a vocilor critice din spațiul public? Păi asta s-ar chema cenzură, limitarea dreptului de exprimare, chestii profund antisociale, la fel ca și îngrădirea dreptului de vot pentru românii din străinătate în urmă cu un an. După cum s-a văzut la ultimile alegeri, marele coordonator național a dat chix cu strategia asta, deci nu, nu poate fi asta.

Probabil că nu vom afla niciodată cu siguranță mecanismele prin care luminatul politician a ajuns la această sintagmă stupidă. Dar știm sigur că, prin detaliile administrative pe care le-a țesut precum un păianjen, nu urmărește decît să folosească legea asta ca să anihileze opoziția, oriunde s-ar afla ea.

Sper doar ca prostia să nu devină obligatorie prin lege. Doar asta ne mai lipsește.

Cum am ajuns o victimă a buticarilor

Guvernul a decis scăderea cotei de TVA la produse alimentare de la 1 Iunie. Dacă e o măsură bună sau o măsură rea încă se dezbate – a trecut doar o săptămînă. E cu siguranță însă prilej de indignare proletară pentru mințile otrăvite de comunism sau, mai nou, de propaganda găunoasă a clasei politice actuale.

După ce au lăsat din colimator supermarketurile pentru închipuite creșteri de preț anterior scăderii cotei de TVA, tagma proletară a început de săptămîna trecută să înfiereze micii comercianți – buticari, tarabagii etc. – că marchează cîștigul nemodificînd prețul de vînzare corespunzător modificării taxei pe valoarea adăugată.

Care e problema? Într-o economie liberă, bazată pe concurență și eficiență economică, comerciantul este liber să vîndă la ce preț dorește fără să fie obligat să-l justifice. Cu cît are cîștig mai mare, cu atît plătește impozit mai mare. Dacă prețul cerut de comerciant e prea ridicat (prin comparație cu alți comercianți, desigur), va rămîne fără cumpărători care vor căuta oferte mai avantajoase. Problema e că a cere socoteală unui comerciant sau a-l certa cu privire la prețul său e o încălcare a dreptului de proprietate, iar asta e apucătură specifică socialismului, comunismului și fascismului.

Acuma proletarii indignații pot fi împățiți în cîteva categorii:

  • cei născuți, crescuți și otrăviți în perioada comunistă, care nu mai au șanse să înțeleagă și să se adapteze într-o societate liberă;
  • cei tineri, cum este autorul articolului „De ce trebuie să trăiască chioșcurile de parter din banii mei…”; cu bunăvoință și răbdare, aceștia au o șansă să înțeleagă coordonatele pe care funcționează o economie liberă și chiar să se adapteze la ea;
  • demagogii, categorie populată în principal cu politicieni, lideri de sindicat, funcționari publici cu posturi călduțe și oengiști de respirație socialistă; ăștia nu fac decît să speculeze un context pentru a-și face reclamă, pentru a-și crește notorietatea și influența asupra unui număr cît mai mare de oameni; ăștia din urmă sînt masa de manevră necesară pentru legitimizarea potlogăriilor ălora pomeniți mai înainte (adevăratele victime). Un exemplu este fostul președinte pedelist (da, da, de la pdl!) al anaf, parlamentar european și profesor la ASE, care cîntă prohodul TVA -ului de 24%, cu același argument că operatorii economici vor marca cîștigul în dauna consumatorilor și a statului.

Pentru cei care mai au o șansă, înainte să mai deschidă gura, poate ar fi înțelept să ia în considerare cîteva chestii. De exemplu faptul că mulți dintre buticarii incriminați nu sînt înregistrați ca plătitori de TVA, pentru că cifra lor de afaceri anuală nu îi califică pentru așa ceva. Antreprenorii ăștia nu au cum să reducă prețurile pentru mărfurile pe care le au în stoc odată cu reducerea cotei de TVA, decît, eventual, pe seama adaosului comercial. O altă chestie asupra căreia ar merita reflectat este efectul de penurie indus atunci cînd statul se implică în controlul prețurilor. S-a văzut la noi în anii ”80 și se vede acum în Venezuela: Mercurialul sau cum să înfometezi o națiune. Statul trebuie doar să introducă cît mai puține piedici producătorilor și comercianților, pentru că numai abundența conduce la scăderea naturală a prețurilor.

Iar în final, pentru autorul articolului din Ziarul financiar, pe lîngă nesfîrșita naivitate cu care se victimizează (în fond, nu-l obligă nimeni să cumpere de unde nu-i convine), încălcarea proprietății pe care o săvîrșește cu impunitate e similară cu cea ipotetică în care eu l-aș înfiera pentru taxa pe care publicația la care colaborează o cere pentru accesul la unele dintre articolele sale pe internet din secțiunea Corporate. Păi ce fel de democrație e asta ?!

P.S. Dacă nu-i convine să ia de la buticul de la parter, să se urce în mașină, să se ducă la supermarket și să-și care de acolo baxul de apă. S-ar putea ca diferența de cîțiva lei să nu merite, dar merită să lupți pentru principii, nu?

Limbajul diplomatic „Davai ceas, davai palton”

Soldat-sovietic-Berlin

Rău era cu “die, der, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie!

Apucăturile fine ale tovarășilor din răsărit sînt exhibate din nou zilele astea. N-au nici o apăsare, cu toate că și-au dat petlițele jos de pe uniforme. Cum n-au avut nici la eliberarea Bucureștiului de sub jugul fascist, în 1944. Beneficiile aduse de „eliberatori” au fost evocate de Constantin Tănase, care, la un an de la invazia sovietică din 1944, încă mai juca în București. Într-unul din spectacolele sale, satirizînd fărădelegile hoardelor bolşevice, între care şi obsesia acestora pentru ceasuri de orice fel (pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare somând victimele: „Davai Ceas!” (dă-mi ceasul)), artistul a introdus vestitul monolog.

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptusite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţînd la iveală un ceas cu pendulă! A spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”.

Două zile mai târziu, marele actor era mort.

În 1975, alţi artişti memorabili români ni-l aduc memorie pe Constantin Tănase, cu filmul Actorul si sălbaticii. Evident că nu puteau să redea detaliile de mai sus, că se supăra fratele mai mare de la răsărit. Au dat-o cu nemţii lui Hitler, că şi de ăia a făcut haz, ca şi de legionari. Însă ăia nu l-au omorât, aşa cum, la indicaţiile preţioase ale cenzurii din epocă, se arată în film. Cei care au trăit perioada respectivă au înteles.

Astăzi pe TVR 2 la ora 20:10 putem vedea filmul Actorul și sălbaticii, cu atît mai mult cu cît zilele astea îl comemorăm și pe actorul Toma Caragiu.

Meseria lor este auto?

Pentru că așa cum fiecare conducător auto își dorește ca vehiculul său să înainteze spre destinația dorită, tot așa și politicienii noștri – nu vor să rămînă de căruță. Singurul impediment ar fi că, uneori, între dorințe și capacitatea de a le împlini poate fi o prăpastie pe care n-o pot trece nici cei mai vestiți cascadori. Dar despre asta, mai tîrziu.

Să presupunem că economia noastră este un automobil, șofer este guvernul, dublat de parlament (copilot), iar noi restul îndeplinim simultan rolul de pasageri și componente funcționale, de la fiecare după posibilități, pentru fiecare după nevoi. Motorul acestui automobil este alimentat cu taxele, impozitele și contribuțiile pasagerilor care lucrează în economia reală, unde produc bunuri și servicii. Nu toți pasagerii contribuie activ la alimentarea motorului: unii pentru că nu le permite condiția fizică (vîrstă, sănătate etc.), iar alții pentru că deși apți, le este mai comod să facă blatul cu șoferul nostru, care e precum nașul de pe calea ferată.

Destinația noastră? Aparent există un consens general că aceasta este lumea civilizată. O lume cu mașini frumoase, puternice, eficiente și nepoluante, cu șoferi și pasageri civilizați, care nu călătoresc înghesuiți – ba chiar mai au locuri libere, care circulă pe autostrăzi moderne, care le permit să ajungă în siguranță și confort unde își doresc. Totuși, dincolo de aparențe, sînt cîteva probleme:

  • starea tehnică a mașinii noastre;
  • probleme grave de alimentare cu combustibil;
  • fățărnicia șoferului.

Starea tehnică deplorabilă a mașinii noastre se datorează înainte de toate vechimii ei – o Dacie 1300 de la UAP din anii ”80. Pe urmă, datorită creativității noastre vestite cu care am modificat planurile originale ale producătorului francez, abordînd soluții tehnologice care au făcut – de exemplu – ca o planetară să „țină” doar 10,000 km, în loc de 100,000 km cît rezistau cele originale. Motorul era de asemenea copleșit de capacitatea tehnică românească, însă noroc cu cîțiva pasageri bine intenționați care au înlocuit în parcarea din spatele blocului cămășile cilindrilor cu altele făcute artizanal din țeavă de sondă, iar segmenții cu unii scoși de la un Renault 12 dezafectat. Grație deschiderii de după 1990, unele lucruri s-au îmbunătățit, însă rezultatul tot lasă de dorit:

dacia_1300_bmw_tuning_816Sursa: http://sandero.forum-dacia.com/viewtopic.php?t=448&start=10&sid=c4b670edad11a39a93eabfd66abf3fae

Alimentarea cu combustibil este din ce în ce mai problematică. Traseul actual al circuitului de alimentare cu combustibil (taxe, impozite etc.) are la bază varianta din anii ”80, însă a fost reparat și „îmbunătățit” de atît de multe ori, încît acum e precum labirintul lui Dedal, dar într-o variantă superioară, în care nici unul dintre arhitecți nu mai știe să iasă din el. Pe de altă parte, numărul pasagerilor care contribuie la alimentarea cu combustibil a motorului scade dramatic, pentru că tot mai mulți își dau seama că se află în mașina nepotrivită și coboară din mers spre a se îmbarca în alte mașini, iar alții, tot mai numeroși, realizează că e mai rentabil „cu nașu”, în varianta automobilistică. Colac peste pupăză, șoferul, care observă cum viteza de înaintare a mașinii scade din ce în ce mai mult, apasă pe pedala de accelerație și mai abitir, la asta reducîndu-se de fapt abilitățile sale în domeniul auto (cele de căpătuire prin metode neconvenționale țin de alt domeniu).

Șoferul, în afară de faptul că-i înjură și-i amenință pe puținii pasageri care mai contribuie la sistemul de alimentare al motorului, fiind conștient de starea tehnică a automobilului, deja își face planuri să-l vîndă cu tot cu pasagerii rămași la fier vechi – o cascadorie neautomobilistică, menită să depășească prăpastia amintită la început (se pare că a luat deja un avans). Oricum, șoferii din lumea civilizată îi spuseseră de mult că nu poate intra cu „bolidul” pe autostrăzile lor decît dacă îndeplinește standardele de poluare și siguranță rutieră. Dar cînd tu, șofer, dai banii pe autocolante, folie pentru geamuri, sisteme audio exotice, în loc să repari direcția, motorul, să înlocuiești circuitul de alimentare cu unul eficient, nu faci decît să vinzi iluzii pasagerilor care nu și-au dat seama (deocamdată) că destinația reală nu este lumea civilizată, ci cimitirul de mașini al istoriei.

Rabat la prosperitate

Un studiu publicat de reputata firmă A. T. Kearney numit The Shadow Economy in Europe, 2013 (Schneider, 2013) concluzionează că, pentru „scoaterea la lumină” a activităților economice ce nu se regăsesc în statisticile oficiale, dar care sînt susceptibile a eroda bugetele publice greu încercate ale țărilor europene, ar fi de întreprins următoarele măsuri:

  1. Descurajarea folosirii numerarului:
    • Lărgirea bazei de acceptare a tranzacțiilor cu carduri bancare;
    • Încurajarea folosirii de terminale POS;
    • Încurajarea tranzacțiilor electronice;
    • Încurajarea păstrării banilor în conturi bancare;
  2. Măsuri directe împotriva tranzacțiilor economice care nu apar în statisticile oficiale *:
    • Impunerea legislației împotriva evaziunii;
    • Crearea unui sentiment de culpabilitate contribuabililor;
    • Reducerea birocrației;
    • Promovarea folosirii sistemului financiar (bănci, conturi, carduri etc.);

Potrivit studiului citat, printre factorii care favorizează economia subterană se află beneficiile făcute prin neplata taxelor, lipsa sentimentului de culpabilitate a celor care fac evaziune, risc scăzut de a fi descoperit și ușurința practicării evaziunii prin folosirea numerarului.

Vasăzică numerarul are o reputație proastă, favorizează evaziunea și este piatra de temelie a economiei subterane, iar antidotul este sistemul bancar și tranzacțiile electronice.

Totuși este interesant un alt studiu al aceluiași autor, numit Shadow Economies: Size, Causes, and Consequences (Schneider și Enste, 2000), care, spre deosebire de articolul menționat la început, nu este publicat sub tutela unei importante entități financiare, activă în special în sectorul cardurilor bancare, și care concluzionează că sporirea fiscalității, atît în număr, cît și în cuantum a taxelor, combinată cu reglementarea excesivă și corupția sînt principalele cauze ale creșterii economiei subterane.

shadow gnpSursa: Shadow Economies: Size, Causes, and Consequences (Schneider și Enste, 2000, p. 81)

Între timp, de peste ocean, se aud voci precum cea a lui Paul Krugman, care, în ipoteza unei stagnări economice prelungite, susține că o soluție ar fi „reconstruirea întregului sistem monetar, anume renunțarea la bancnote și plata unor dobînzi negative pentru conturile bancare”. De ce afirmația lui Krugman este o prostie (dar nu nevinovată) explică magistral dl. Bogdan Glăvan în articolul Goana după dobândă negativă în epoca raționalității descrescânde.

Cu alte cuvinte, se întrevede perspectiva unei noi forme de debt bondage, în care nu numai că vom plăti taxe pentru acoperirea efectelor incompetenței și corupției guvernanților, dar vom plăti și pentru lăcomia și incompetența marilor instituții financiare, ale căror pierderi uriașe vor fi sînt acoperite prin dobînzi negative – deja un fenomen cotidian, nu numai prin raportarea la inflație, ci și în termeni nominali.

Iar din timp în timp, sub diverse pretexte umanitare, statul, nu-i așa, va face „prelevări” precum în cazul Cipru de anul trecut, după o schemă promoțională clasică, cu rabat. Rabat la prosperitate.

* Un exemplu de tranzacție economică este următorul: eu merg și cumpăr pîine de la magazinul din sat; prezum că băcanul înregistrează tranzacția pe casa de marcat fiscală și îmi dă bon fiscal; ca să plătesc pîinea am două variante: pot să achit cu numerar (1), sau pot să achit cu cardul (2). În cazul (1), sursa banilor mei nu poate fi determinată, iar aceasta poate fi licită (salariu, pensie, dividende etc.), sau mai puțin licită (în funcție de ce ne dă voie tov. statul 🙂 , cum ar fi din pătrunjelul de la mine din grădină pe care l-am vîndut trecătorilor prin fața curții fără bon fiscal și fără să plătesc impozit pe cîștigul rezultat). În cazul (2), sursa veniturilor mele poate fi mereu aflată, grație informațiilor pe care băncile sînt obligate să le dea statului despre tranzacțiile contribuabililor. Surse de venit „nevinovate” ale contribuabilor, care scăpă de obicei statisticilor oficiale, sînt diverse forme de ajutor bănesc de la rude (de ex. a se vedea căpșunarii), vînzarea de produse din gospodăria proprie etc. O altă formă de tranzacție economică care scapă statisticilor oficiale este autoconsumul (ce își produce contribuabilul în grădina din spatele blocului, sau ce primesc contribuabilii din mediul urban cu titlu gratuit cu ocazia vizitelor „la țară”), care este estimat potrivit Comisiei Naționale de Prognoză (2013, p.12) la 5,3% din PIB -ul anului 2013, în creștere față de anul 2012 (5,1% din PIB), deși probabil că ponderea reală a acestuia este dublă.