Defăimarea antisocială

Am citit că liderul penal cu inițiative sociale „a urmărit cu foarte mare atenţie toate observaţiile care au apărut în spaţiul public” și s-a gîndit să facă un discount. Mai lasă de la el la amenzi, scoate cîteva cuvinte, dar în esență susține aceiași lege tembelă, ca să ne protejeze de riscuri, „tensiuni şi foarte multe atitudini radicale”. Poate că nu pe noi, ci pe domniile lor, politicienii…

Stăteam să mă gîndesc la subiectul de facto al legii – defăimarea socială – și nu-mi suna deloc românește: cum poate fi defăimarea – o acțiune perfidă prin definiție – socială?!

Defăimarea e o chestie negativă – înseamnă a ponegri, am calomnia, a minți. Adjectivul social are un sens pozitiv incompatibil cu substantivul defăimare: creat de societate, propriu societății; care este legat de viața oamenilor în societate, de raporturile lor în societate sau față de societate; care privește societatea omenească. https://dexonline.ro/definitie/social/844260

Să fi avut oare liderul penal în vedere acel social din denumirea partidului? Trecînd peste faptul că la acești indivizi toate chestiile sînt sociale în titulatură (ajutoare sociale, locuințe sociale, protecție socială etc. – au chiar și un minister cu denumirea asta 🙂 !), de fapt ei girează o redistribuire ucigătoare a rezultatelor celor care muncesc și produc, punctată de șpăgi, sifonarea banilor publici și scandaluri de corupție monstruoase, totul doar pentru interes politic și putere. Ori asta e o chestie profund antisocială, deci nu poate fi asta.

Să fi mizat domnia sa pe ponderea importantă a abonaților la șpăgi electorale, nepăsători la astfel de nuanțe semantice, în scopul reducerii la tăcere a vocilor critice din spațiul public? Păi asta s-ar chema cenzură, limitarea dreptului de exprimare, chestii profund antisociale, la fel ca și îngrădirea dreptului de vot pentru românii din străinătate în urmă cu un an. După cum s-a văzut la ultimile alegeri, marele coordonator național a dat chix cu strategia asta, deci nu, nu poate fi asta.

Probabil că nu vom afla niciodată cu siguranță mecanismele prin care luminatul politician a ajuns la această sintagmă stupidă. Dar știm sigur că, prin detaliile administrative pe care le-a țesut precum un păianjen, nu urmărește decît să folosească legea asta ca să anihileze opoziția, oriunde s-ar afla ea.

Sper doar ca prostia să nu devină obligatorie prin lege. Doar asta ne mai lipsește.

Cum am ajuns o victimă a buticarilor

Guvernul a decis scăderea cotei de TVA la produse alimentare de la 1 Iunie. Dacă e o măsură bună sau o măsură rea încă se dezbate – a trecut doar o săptămînă. E cu siguranță însă prilej de indignare proletară pentru mințile otrăvite de comunism sau, mai nou, de propaganda găunoasă a clasei politice actuale.

După ce au lăsat din colimator supermarketurile pentru închipuite creșteri de preț anterior scăderii cotei de TVA, tagma proletară a început de săptămîna trecută să înfiereze micii comercianți – buticari, tarabagii etc. – că marchează cîștigul nemodificînd prețul de vînzare corespunzător modificării taxei pe valoarea adăugată.

Care e problema? Într-o economie liberă, bazată pe concurență și eficiență economică, comerciantul este liber să vîndă la ce preț dorește fără să fie obligat să-l justifice. Cu cît are cîștig mai mare, cu atît plătește impozit mai mare. Dacă prețul cerut de comerciant e prea ridicat (prin comparație cu alți comercianți, desigur), va rămîne fără cumpărători care vor căuta oferte mai avantajoase. Problema e că a cere socoteală unui comerciant sau a-l certa cu privire la prețul său e o încălcare a dreptului de proprietate, iar asta e apucătură specifică socialismului, comunismului și fascismului.

Acuma proletarii indignații pot fi împățiți în cîteva categorii:

  • cei născuți, crescuți și otrăviți în perioada comunistă, care nu mai au șanse să înțeleagă și să se adapteze într-o societate liberă;
  • cei tineri, cum este autorul articolului „De ce trebuie să trăiască chioșcurile de parter din banii mei…”; cu bunăvoință și răbdare, aceștia au o șansă să înțeleagă coordonatele pe care funcționează o economie liberă și chiar să se adapteze la ea;
  • demagogii, categorie populată în principal cu politicieni, lideri de sindicat, funcționari publici cu posturi călduțe și oengiști de respirație socialistă; ăștia nu fac decît să speculeze un context pentru a-și face reclamă, pentru a-și crește notorietatea și influența asupra unui număr cît mai mare de oameni; ăștia din urmă sînt masa de manevră necesară pentru legitimizarea potlogăriilor ălora pomeniți mai înainte (adevăratele victime). Un exemplu este fostul președinte pedelist (da, da, de la pdl!) al anaf, parlamentar european și profesor la ASE, care cîntă prohodul TVA -ului de 24%, cu același argument că operatorii economici vor marca cîștigul în dauna consumatorilor și a statului.

Pentru cei care mai au o șansă, înainte să mai deschidă gura, poate ar fi înțelept să ia în considerare cîteva chestii. De exemplu faptul că mulți dintre buticarii incriminați nu sînt înregistrați ca plătitori de TVA, pentru că cifra lor de afaceri anuală nu îi califică pentru așa ceva. Antreprenorii ăștia nu au cum să reducă prețurile pentru mărfurile pe care le au în stoc odată cu reducerea cotei de TVA, decît, eventual, pe seama adaosului comercial. O altă chestie asupra căreia ar merita reflectat este efectul de penurie indus atunci cînd statul se implică în controlul prețurilor. S-a văzut la noi în anii ”80 și se vede acum în Venezuela: Mercurialul sau cum să înfometezi o națiune. Statul trebuie doar să introducă cît mai puține piedici producătorilor și comercianților, pentru că numai abundența conduce la scăderea naturală a prețurilor.

Iar în final, pentru autorul articolului din Ziarul financiar, pe lîngă nesfîrșita naivitate cu care se victimizează (în fond, nu-l obligă nimeni să cumpere de unde nu-i convine), încălcarea proprietății pe care o săvîrșește cu impunitate e similară cu cea ipotetică în care eu l-aș înfiera pentru taxa pe care publicația la care colaborează o cere pentru accesul la unele dintre articolele sale pe internet din secțiunea Corporate. Păi ce fel de democrație e asta ?!

P.S. Dacă nu-i convine să ia de la buticul de la parter, să se urce în mașină, să se ducă la supermarket și să-și care de acolo baxul de apă. S-ar putea ca diferența de cîțiva lei să nu merite, dar merită să lupți pentru principii, nu?

Limbajul diplomatic „Davai ceas, davai palton”

Soldat-sovietic-Berlin

Rău era cu “die, der, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie!

Apucăturile fine ale tovarășilor din răsărit sînt exhibate din nou zilele astea. N-au nici o apăsare, cu toate că și-au dat petlițele jos de pe uniforme. Cum n-au avut nici la eliberarea Bucureștiului de sub jugul fascist, în 1944. Beneficiile aduse de „eliberatori” au fost evocate de Constantin Tănase, care, la un an de la invazia sovietică din 1944, încă mai juca în București. Într-unul din spectacolele sale, satirizînd fărădelegile hoardelor bolşevice, între care şi obsesia acestora pentru ceasuri de orice fel (pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare somând victimele: „Davai Ceas!” (dă-mi ceasul)), artistul a introdus vestitul monolog.

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptusite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţînd la iveală un ceas cu pendulă! A spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”.

Două zile mai târziu, marele actor era mort.

În 1975, alţi artişti memorabili români ni-l aduc memorie pe Constantin Tănase, cu filmul Actorul si sălbaticii. Evident că nu puteau să redea detaliile de mai sus, că se supăra fratele mai mare de la răsărit. Au dat-o cu nemţii lui Hitler, că şi de ăia a făcut haz, ca şi de legionari. Însă ăia nu l-au omorât, aşa cum, la indicaţiile preţioase ale cenzurii din epocă, se arată în film. Cei care au trăit perioada respectivă au înteles.

Astăzi pe TVR 2 la ora 20:10 putem vedea filmul Actorul și sălbaticii, cu atît mai mult cu cît zilele astea îl comemorăm și pe actorul Toma Caragiu.

Meseria lor este auto?

Pentru că așa cum fiecare conducător auto își dorește ca vehiculul său să înainteze spre destinația dorită, tot așa și politicienii noștri – nu vor să rămînă de căruță. Singurul impediment ar fi că, uneori, între dorințe și capacitatea de a le împlini poate fi o prăpastie pe care n-o pot trece nici cei mai vestiți cascadori. Dar despre asta, mai tîrziu.

Să presupunem că economia noastră este un automobil, șofer este guvernul, dublat de parlament (copilot), iar noi restul îndeplinim simultan rolul de pasageri și componente funcționale, de la fiecare după posibilități, pentru fiecare după nevoi. Motorul acestui automobil este alimentat cu taxele, impozitele și contribuțiile pasagerilor care lucrează în economia reală, unde produc bunuri și servicii. Nu toți pasagerii contribuie activ la alimentarea motorului: unii pentru că nu le permite condiția fizică (vîrstă, sănătate etc.), iar alții pentru că deși apți, le este mai comod să facă blatul cu șoferul nostru, care e precum nașul de pe calea ferată.

Destinația noastră? Aparent există un consens general că aceasta este lumea civilizată. O lume cu mașini frumoase, puternice, eficiente și nepoluante, cu șoferi și pasageri civilizați, care nu călătoresc înghesuiți – ba chiar mai au locuri libere, care circulă pe autostrăzi moderne, care le permit să ajungă în siguranță și confort unde își doresc. Totuși, dincolo de aparențe, sînt cîteva probleme:

  • starea tehnică a mașinii noastre;
  • probleme grave de alimentare cu combustibil;
  • fățărnicia șoferului.

Starea tehnică deplorabilă a mașinii noastre se datorează înainte de toate vechimii ei – o Dacie 1300 de la UAP din anii ”80. Pe urmă, datorită creativității noastre vestite cu care am modificat planurile originale ale producătorului francez, abordînd soluții tehnologice care au făcut – de exemplu – ca o planetară să „țină” doar 10,000 km, în loc de 100,000 km cît rezistau cele originale. Motorul era de asemenea copleșit de capacitatea tehnică românească, însă noroc cu cîțiva pasageri bine intenționați care au înlocuit în parcarea din spatele blocului cămășile cilindrilor cu altele făcute artizanal din țeavă de sondă, iar segmenții cu unii scoși de la un Renault 12 dezafectat. Grație deschiderii de după 1990, unele lucruri s-au îmbunătățit, însă rezultatul tot lasă de dorit:

dacia_1300_bmw_tuning_816Sursa: http://sandero.forum-dacia.com/viewtopic.php?t=448&start=10&sid=c4b670edad11a39a93eabfd66abf3fae

Alimentarea cu combustibil este din ce în ce mai problematică. Traseul actual al circuitului de alimentare cu combustibil (taxe, impozite etc.) are la bază varianta din anii ”80, însă a fost reparat și „îmbunătățit” de atît de multe ori, încît acum e precum labirintul lui Dedal, dar într-o variantă superioară, în care nici unul dintre arhitecți nu mai știe să iasă din el. Pe de altă parte, numărul pasagerilor care contribuie la alimentarea cu combustibil a motorului scade dramatic, pentru că tot mai mulți își dau seama că se află în mașina nepotrivită și coboară din mers spre a se îmbarca în alte mașini, iar alții, tot mai numeroși, realizează că e mai rentabil „cu nașu”, în varianta automobilistică. Colac peste pupăză, șoferul, care observă cum viteza de înaintare a mașinii scade din ce în ce mai mult, apasă pe pedala de accelerație și mai abitir, la asta reducîndu-se de fapt abilitățile sale în domeniul auto (cele de căpătuire prin metode neconvenționale țin de alt domeniu).

Șoferul, în afară de faptul că-i înjură și-i amenință pe puținii pasageri care mai contribuie la sistemul de alimentare al motorului, fiind conștient de starea tehnică a automobilului, deja își face planuri să-l vîndă cu tot cu pasagerii rămași la fier vechi – o cascadorie neautomobilistică, menită să depășească prăpastia amintită la început (se pare că a luat deja un avans). Oricum, șoferii din lumea civilizată îi spuseseră de mult că nu poate intra cu „bolidul” pe autostrăzile lor decît dacă îndeplinește standardele de poluare și siguranță rutieră. Dar cînd tu, șofer, dai banii pe autocolante, folie pentru geamuri, sisteme audio exotice, în loc să repari direcția, motorul, să înlocuiești circuitul de alimentare cu unul eficient, nu faci decît să vinzi iluzii pasagerilor care nu și-au dat seama (deocamdată) că destinația reală nu este lumea civilizată, ci cimitirul de mașini al istoriei.

Rabat la prosperitate

Un studiu publicat de reputata firmă A. T. Kearney numit The Shadow Economy in Europe, 2013 (Schneider, 2013) concluzionează că, pentru „scoaterea la lumină” a activităților economice ce nu se regăsesc în statisticile oficiale, dar care sînt susceptibile a eroda bugetele publice greu încercate ale țărilor europene, ar fi de întreprins următoarele măsuri:

  1. Descurajarea folosirii numerarului:
    • Lărgirea bazei de acceptare a tranzacțiilor cu carduri bancare;
    • Încurajarea folosirii de terminale POS;
    • Încurajarea tranzacțiilor electronice;
    • Încurajarea păstrării banilor în conturi bancare;
  2. Măsuri directe împotriva tranzacțiilor economice care nu apar în statisticile oficiale *:
    • Impunerea legislației împotriva evaziunii;
    • Crearea unui sentiment de culpabilitate contribuabililor;
    • Reducerea birocrației;
    • Promovarea folosirii sistemului financiar (bănci, conturi, carduri etc.);

Potrivit studiului citat, printre factorii care favorizează economia subterană se află beneficiile făcute prin neplata taxelor, lipsa sentimentului de culpabilitate a celor care fac evaziune, risc scăzut de a fi descoperit și ușurința practicării evaziunii prin folosirea numerarului.

Vasăzică numerarul are o reputație proastă, favorizează evaziunea și este piatra de temelie a economiei subterane, iar antidotul este sistemul bancar și tranzacțiile electronice.

Totuși este interesant un alt studiu al aceluiași autor, numit Shadow Economies: Size, Causes, and Consequences (Schneider și Enste, 2000), care, spre deosebire de articolul menționat la început, nu este publicat sub tutela unei importante entități financiare, activă în special în sectorul cardurilor bancare, și care concluzionează că sporirea fiscalității, atît în număr, cît și în cuantum a taxelor, combinată cu reglementarea excesivă și corupția sînt principalele cauze ale creșterii economiei subterane.

shadow gnpSursa: Shadow Economies: Size, Causes, and Consequences (Schneider și Enste, 2000, p. 81)

Între timp, de peste ocean, se aud voci precum cea a lui Paul Krugman, care, în ipoteza unei stagnări economice prelungite, susține că o soluție ar fi „reconstruirea întregului sistem monetar, anume renunțarea la bancnote și plata unor dobînzi negative pentru conturile bancare”. De ce afirmația lui Krugman este o prostie (dar nu nevinovată) explică magistral dl. Bogdan Glăvan în articolul Goana după dobândă negativă în epoca raționalității descrescânde.

Cu alte cuvinte, se întrevede perspectiva unei noi forme de debt bondage, în care nu numai că vom plăti taxe pentru acoperirea efectelor incompetenței și corupției guvernanților, dar vom plăti și pentru lăcomia și incompetența marilor instituții financiare, ale căror pierderi uriașe vor fi sînt acoperite prin dobînzi negative – deja un fenomen cotidian, nu numai prin raportarea la inflație, ci și în termeni nominali.

Iar din timp în timp, sub diverse pretexte umanitare, statul, nu-i așa, va face „prelevări” precum în cazul Cipru de anul trecut, după o schemă promoțională clasică, cu rabat. Rabat la prosperitate.

* Un exemplu de tranzacție economică este următorul: eu merg și cumpăr pîine de la magazinul din sat; prezum că băcanul înregistrează tranzacția pe casa de marcat fiscală și îmi dă bon fiscal; ca să plătesc pîinea am două variante: pot să achit cu numerar (1), sau pot să achit cu cardul (2). În cazul (1), sursa banilor mei nu poate fi determinată, iar aceasta poate fi licită (salariu, pensie, dividende etc.), sau mai puțin licită (în funcție de ce ne dă voie tov. statul 🙂 , cum ar fi din pătrunjelul de la mine din grădină pe care l-am vîndut trecătorilor prin fața curții fără bon fiscal și fără să plătesc impozit pe cîștigul rezultat). În cazul (2), sursa veniturilor mele poate fi mereu aflată, grație informațiilor pe care băncile sînt obligate să le dea statului despre tranzacțiile contribuabililor. Surse de venit „nevinovate” ale contribuabilor, care scăpă de obicei statisticilor oficiale, sînt diverse forme de ajutor bănesc de la rude (de ex. a se vedea căpșunarii), vînzarea de produse din gospodăria proprie etc. O altă formă de tranzacție economică care scapă statisticilor oficiale este autoconsumul (ce își produce contribuabilul în grădina din spatele blocului, sau ce primesc contribuabilii din mediul urban cu titlu gratuit cu ocazia vizitelor „la țară”), care este estimat potrivit Comisiei Naționale de Prognoză (2013, p.12) la 5,3% din PIB -ul anului 2013, în creștere față de anul 2012 (5,1% din PIB), deși probabil că ponderea reală a acestuia este dublă.

Impozitul anual efectiv – IAE

Citeam ieri pe portalul realitatea.net un articol despre minciuna taxelor mici din România, a cărui argumentație este fundamentată pe raportul Doing Business 2014 publicat de Banca Mondială (2013).

Conform articolului evocat, cota consolidată de impozit plătită de firmele din România exprimată ca pondere din profit este de 42,9%, după cum se poate vedea și în tabelul de mai jos:

cota de impozit consolidat din profitsursa: http://www.doingbusiness.org/data/exploreeconomies/romania#paying-taxes

Mi s-a părut mică ponderea de 42,9% din profit, motiv pentru care am citit metodologia. Și m-am luminat – domnii de la Doing Business nu iau în calcul popularul TVA! E drept că TVA nu este asimilabil impozitului pe profit așa cum sînt taxele și contribuțiile pe muncă plătibile de firmă, însă nici nu poate fi ignorat. E ca și cum v-ați duce la bancă și v-ar spune că rata dobînzii pentru împrumutul pe care-l aveți este de 16.5%, însă cînd vedeți suma lunară de plată realizați că mai e ceva: diverse comisioane care fac ca cei 16,5% să devină 34,5% 🙂 Dacă se adaugă și TVA în discuția asta, procentul devine după estimarea mea aproximativ 60%, aceasta fiind ponderea reală din profit pe care o expropriază tov. statul unui antreprenor mediu 🙁

Așa cum statul a dat o lege care definește Dobînda Anuală Efectivă (DAE) pentru a proteja cetățenii de „apucăturile fine” ale băncilor comerciale, respectiv pentru corecta informare a consumatorilor, tot așa ar trebui să dea o lege pentru definirea Impozitului Anual Efectiv (IAE) plătibil de către o firmă, pentru a-l apăra pe antreprenor de guverne socialiste incompetente și lacome și pentru a-i informa corect pe inconștienții care vor să deschidă o afacere în România.

România 2025

Potrivit portalului Breitbart, într-o prelegere ținută la sfîrșitul lunii Ianuarie 2013 în Washington, DC, Paul Krugman afirmă următoarele (începînd cu minutul 1:02 pînă la minutul 2:23, în clipul de mai jos):

În cele din urmă, avem o problemă. Anume că populația îmbătrînește, costurile cu asistența medicală cresc… iar întrebarea este cum vom plăti pentru asta. Anul 2025, anul 2030, ceva va trebui să dăm… […] Vom avea nevoie de mai multe venituri… Cu siguranță vor fi necesare și niște taxe asupra clasei mijlocii… Nu vom putea susține genul de guvernare pe care societatea și-l va dori fără o creștere a taxelor… asupra clasei mijlocii, poate o taxă pe valoarea adăugată… Și va trebui să luăm decizii în ce privește asistența medicală, plata pentru tratamentele medicale care nu au beneficii demonstrate asupra sănătății. Sau, în varianta pentru cîrcotași – pe care nici n-ar trebui s-o spun pentru că mă va băga în bucluc, comisiile morții și taxele pe bunuri și servicii sînt soluția prin care rezolvăm problema.”

Lăsînd ironiile deoparte, cum credeți că va arăta România într-un orizont de 10 – 15 ani, în condițiile în care guvernarea va merge pe aceleași coordonate (taxe, taxe, taxe și pomeni electorale) ca și în ultimii 10 ani? Credeți că sistemul medical de stat va mai reuși să asigure servicii medicale gratuite la un nivel comparabil cu cel de azi? Sau credeți că sistemul public de pensii va reuși să susțină același nivel al pensiilor cu cel actual?

Chiar dacă ultima frază citată din discursul lui Paul Krugman este doar o ironie aspră aruncată în obrazul republicanilor (în frunte cu Sarah Pallin), guvernanții de pe Dîmbovița au luat-o de bună. Dovada este proiectul de lege a sănătății promovat de un alt reputat economist – Nicolăescu și frecvența cu care folosește doctorul premier cuvîntul taxe. Să le spună cineva că era o glumă!!!

Azi în Timișoara, mîine-n toată țara!

Zilele astea vanitatea timișorenilor e pusă la mare încercare: există o variantă de lucru potrivit căreia sediul regional ANAF să fie mutat la Deva. Armata de slujbași ai statului de la direcția financiară Timișoara (vreo 600 de suflete) au întrerupt lucrul de Luni și protestează mînați nu atît de interesul lor egoist, cît de grija pentru timișoreni! <<”Oamenii trebuie să fie alături de noi, ne-am cam pierdut spiritul de timișoreni și poate că e momentul să ni-l reamintim. Politicienii de rahat din Timișoara nu fac nimic să ne ajute! Măcar oamnii să fie solidari” – spune unul din funcționarii publici. Valetin Murariu, angajat al Direcției Financiare timișoara susține că nici oamenii politici nici cetățenii județului nu realizează ce înseamnă de fapt mutarea instituției regionale ANAF la Deva. ”Habar nu au ce li se pregătește. Nu au idee cum se vor duce cu căciula în mână să ceară alocare din buget pentru orice. Mutarea nu înseamnă doar niște locrui de muncă. De aceea oamnii au decis și azi să protesteze și nu vor să intre la lucru până nu avem garanții că propunerea cu Deva nu se întâmplă”, a spus Murariu.>> – http://www.evz.ro/detalii/stiri/protestul-continua-politicieni-de-rahat-habar-nu-au-cum-se-vor-duce-cu-caciula-in-mana-1048866.html. Dincolo de harababura specifică direcțiilor de finanțe publice, funcționarii timișoreni au intrat în febra comprimărilor, aidoma celor din Hercules -ul lui Ilf și Petrov.

Mai exact, funcționarul citat de cotidianul EVZ, își face griji că nu vor mai putea timișorenii să ceară și ei ca tot omul o „alocare din buget pentru orice”. Păi ăsta e motiv de bucurie, stimați concetățeni! Înseamnă că bugetul local are o șansă să-și tragă sufletul și să nu mai sfîrșească în roșu. Desigur, vor fi sacrificate proiecte grandioase din categoria „pentru orice”, însă cred că merită să ne sacrificăm și să îndurăm risipa alocarea banilor pentru orice.

Nu rămîne decît să vedem timișorenii că vor fi alături de bieții funcționari și-și vor aduce aminte de spiritul lor vestit, ieșind în stradă în număr mare să ceară schimbarea destinației noii direcții regionale de finanțe publice de la Deva la Arad. Oricum, e mai aproape de Timișoara.

Elucubrații despre satul românesc.

De fapt era suficient să zic elucubrații și să indic sursa. Un individ cu succes, cu rezultate remarcabile în mediul virtual și probabil în buzunar, ne dovedește ieri 2 Iulie ceea ce oamenii care trăiesc în realitate știu demult: prea mult timp petrecut în mediul virtual afectează negativ sănătatea. La asta se mai adaugă și efectele succesului asupra unui ego insuficient dezvoltat. Rezultatul demonstrației poate fi vizionat sub titlul „Satul românesc trebuie să moară” de pe blogul zoso.ro.

Este destul de probabil că autorul nu susține cu adevărat punerea în practică a ceea ce scrie: „satele românești ar trebui rase de pe fața pământului și țăranii înecați ca șobolanii”, ci doar folosește o formă de exprimare de tabloid ca să crească audiența ideilor progresiste pe care le ventilează.

Dincolo de inspirația cu care construiește metafore, autorul se referă la un fenomen economic cu conotații sociale și culturale. Dacă înțeleg bine, tovarășul blogger este revoltat în legătură cu îndărătnicia cu care țăranii – atîția cît au rămas – se cramponează să exploateze în condiții primitive loturile de teren agricol pe care le au în posesie, în loc să lase loc marilor exploatații, care ar fi cu mult mai rentabile decît cele amintite înainte, care ar permite prețuri mai scăzute la producția internă și care ar face neatractive importurile.

Ce pierde din vedere zoso? Cîteva mici detalii:

  1. Comuniștii au venit în anii ”50 cu aceleași idei și au folosit la propriu o abordare precum cea din metafora amintită. Pentru cei care nu s-au născut cu nasul direct în calculator, aceasta încă este o amintire dureroasă, fie și pentru faptul că este a părinților sau a bunicilor. Totuși, este posibil ca urmașii foștilor nomenclaturiști, securiști, activiști criminali etc. să nu cunoască (sau să nu găsească relevant) acest aspect și, astfel, să-l treacă cu vederea.
  2. În economia de piață nu există o legătură deterministă între prețul de producție și prețul de vînzare către consumatul final. Pentru băieții de la oraș se poate formula următorul exemplu: dacă productivitatea muncii într-o firmă crește cu 20%, nu este obligatoriu ca salariile să crească cu 20%. Motivul este că variabila rezultat este influențată simultan de mai mulți factori, între care prețul de producție (sau productivitatea din celălalt exemplu) este doar unul, la care se adaugă nivelul cererii, concurența, cadrul legislativ, fiscalitatea, strategia privind distribuția, promovarea, obiectivele organizației etc. Cu alte cuvinte este posibil un scenariu în care prețul de producție scade iar prețul către consumatorul final să crească. Cîteva detalii aici http://www.fao.org/worldfoodsituation/foodpricesindex/en/
  3. În mod normal, gospodăriile agricole nu dau faliment, pentru că membrii lor trăiesc din ceea ce produc. Pentru larga majoritate a gospodăriilor tradiționale nu există alternative: trebuie să-și producă proprii porci, propriile găini (+ouă), propriul lapte de la propria vacă, propria țuică, propria făină, propriul vin, propriul mălai, propriile legume și fructe și propriile conserve de roșii, zacuscă, gem etc. Zicala „cum îți așterni așa dormi” are o conotație aparte pentru acești oameni. Surplusul îl vînd, iar cu banii își procură chestii pe care nu și le pot produce singuri.
  4. Desigur că acești indivizi care sînt în mare parte independenți de stat, de angajatori de bine, de bănci – sînt priviți ca potențiale „vaci de muls”: statul le poate impune fel de fel de impozite (și chiar o face), li se oferă credite în condiții înșelătoare, fiind îndemnați să construiască ferme, să devină mai eficienți, mai productivi, să folosească tehnologii noi, semințe certificate, rase de animale îmbunătățite etc.. Dacă reacționează greu la cele amintite anterior, se produc adevărate campanii de culpabilizare media, aceștia fiind vinovații de serviciu pentru prețurile mari la cartofi, roșii, ouă, mere, găini etc., se inventează epidemii (vezi pesta porcină, gripa aviară) în urma cărora li se limitează dreptul fundamental de a dispune liber de rezultatul propriei munci, se introduc limitări legislative absurde, sînt lipsiți de drumuri și lăsați în calea inundațiilor (deși statul este spoliat de sume uriașe pentru amenajări care se fac doar pe hîrtie).
  5. Marii retaileri – printre care și cel evocat de autor – se numără printre cei care nu fac simple importuri – altfel operațiuni perfect normale. Nu, aceștia au centrale de achiziții răspîndite la nivel global, care speculează prețul foarte scăzut în anumite țări sau zone geografice ca urmare a supraproducției favorizate de condițiile pedoclimatice neobișnuit de bune și a ofertei excedentare. În asemenea zone, dacă ești producător, fie vinzi la preț de nimic către marile rețele, fie arunci 50% sau mai mult din producție. Apoi, produsele achiziționate de firma în cauză sînt trimise către propriile centre de distribuție din toată lumea, cu ajutorul unui aparat logistic impresionant. În nici un caz un producător din România (sau orice altă țară) nu poate concura un preț de achiziție obținut în condițiile descrise anterior, decît cel mult accidental.

Avem de-a face cu un mit. Ignoranța autorului este relevantă doar în contextul combaterii concepției din ce în ce mai răspîndite că țăranii și gospodăriile tradiționale sînt ceva rău. Însă ar trebui să fim înțelegători – omul trăiește din chestia asta.

„Eu te-am făcut, eu te omor!”

A zis cineva că statul care confiscă averi (parțial sau integral, din conturi sau din fonduri de pensii) face un act de samavolnicie? A greșit.

Pentru că iată ce zice Cass Sunstein – citat de Tom G. Palmer în The Origins of State and Government [pdf], Catto’s Letter, Fall 2012, pp. 1-5, disponibil la http://www.cato.org/sites/cato.org/files/pubs/pdf/catosletterv10n4.pdf :

Government is ‘implicated’ in everything people own. . . . If rich people have a great deal of money, it is because the government furnishes a system in which they are entitled to have and keep that money.”. Adică, guvernul are o contribuție în tot ceea ce poporul are în proprietate… Dacă bogații au o grămadă de bani, asta este din cauză că statul pune la dispoziție un sistem în care aceștia sînt îndreptățiți să aibe și păstreze banii în cauză.

Ar trebui să zică mulțumesc!, nesimțiții ăștia de bogătani, nu? Chestia e că tov. Statul s-ar putea la un moment dat să-i considere bogați și pe ăia care au ce mînca la cină.

Pentru cine dorește, recomand o traducere integrală a articolului citat anterior aici: http://www.ecol.ro/content/originile-statului

Concluzia e că de vreme ce statul e în tot și în toate și pune la dispoziție sistemul prin care bla – bla, acesta are voie – nu-i așa – să mai tragă „subiecților” săi o chelfăneală din cînd în cînd, sau să le ia cu japca din bunuri și din muncă, sau mai rău, după principiul bătrînesc (dar sănătos!) „Eu te-am făcut, eu te omor”!.