Intervenționism? Da, dar să fie calificat și prietenos

Citeam articolul scris de dl. Lucian Croitoru pe Hotnews legat de legea dării în plată și am avut o revelație – iată că dinspre banca națională pot veni și argumente aproape coerente, nu doar replici țîfnoase.

În articol avem cîteva dintre ingredientele ce nu pot lipsi dintr-o expunere împotriva intervenției statului / politicului în economie: compromiterea încrederii în liberul schimb, distorsionarea cererii și ofertei și riscul alunecării către totalitarism.

În argumentație dl. Croitoru pare să uite de premisele în favoarea pieței libere și, în loc să combată pe fond intervenționismul, suprareglementarea, birocrația etc., se leagă de iresponsabilitatea factorului politic în procesul legislativ, respectiv incapacitatea partidelor politice de a-și controla politicienii cu idei trăsnite și de a „raționaliza” parlamentul. Cu alte cuvinte, intervenționismul poate fi bun, cu condiția să fie calificat, disciplinat și, eventual, prietenos. Cam ca în Marea Adunare Națională, așa.

MAN 1965

Sursa: http://www.agerpres.ro/agerpres

Ca să ne convingă dl. Croitoru folosește și un citat atribuit în mod fals lui Alexander Fraser Tyler, cu tot cu greșelile de exprimare, care zice așa:

o democrație nu poate exista ca o permanentă formă de guvernare. Ea poate să existe numai până când majoritatea descoperă că poate vota pentru ea însăși venituri generoase (largesse) din trezoreria publică. După aceasta, majoritatea întotdeauna votează pentru candidatul care promite cele mai multe beneficii, cu rezultatul că democrația colapsează (sic!) din cauza slăbirii politicii fiscale care rezultă, întotdeauna fiind urmată de o dictatură, apoi de o monarhie.

Faptul că dl. Croitoru nu a avut nimic de comentat în ultimii 10 ani în numeroasele ocazii în care politicienii și-au votat privilegii peste privilegii și au făcut cele mai toxice promisiuni electorale poate fi pus așadar pe seama descoperirii foarte recente a adevărului din zicerea de mai sus. Cum ar veni, Legea dării în plată: ceva ce am descoperit deodată.

Sînt curios care ar fi argumentația dlui Croitoru despre hazardul moral al băncilor care trebuie salvate cu banii contribuabililor.

Optimizarea fiscală – între legalitate și ipocrizie

Să zicem că sîntem niște antreprenori care am reușit să devenim importatori și distribuitori pentru România ai produselor vestitei ACME Corporation.

În varianta pentru pionieri, derularea contractului cu ACME Corporation merge așa: noi, firma PIBUNI SRL trimitem comanda pentru produsele din portofoliul ACME. Aceasta trimite factura către societatea noastră cu produsele comandate și valoarea totală a acestora, pe care noi urmează să o plătim. După ce importăm marfa, o vindem punînd adaosul comercial pe care îl considerăm potrivit fiecărui articol în parte, în ideea că prețul nostru de vînzare va asigura o desfacere sănătoasă, asigurînd în același timp plata chiriei pentru sediu, utilități, salarii complete (salarii nete + toate taxele), rate de leasing pentru mașini, amortizări, dobînzi, taxe și impozite, plus un profit.

Presupunînd că am vîndut toată marfa importată, taxele și impozitele se vor aplica la diferența dintre valoarea mărfii vîndute și valoarea mărfii importate. Mai rău este că cel mai adesea taxele, impozitele și contribuțiile sînt construite să fie exigibile înaintea încasării efective a mărfii vîndute și a deducerii tuturor cheltuielilor pe care le avem la firma noastră PIBUNI SRL. Adesea putem ajunge ca după plata taxelor, impozitelor și contribuțiilor să nu prea mai avem bani pentru utilități, amortizări, chirii, rate de leasing sau chiar salarii, nemaivorbind de profit.

Din cauza asta putem lua în considerare optimizarea fiscală. Dacă statul vrea să-și ia partea înainte (ceea ce chiar se întîmplă), folosim o schemă de diminuare a sumei din care statul își ia ce pretinde, astfel încît cînd tragem linie să ne rămînă bani pentru cheltuieli, și chiar un mic profit.

Cum? Simplu. Intercalăm între societatea noastră PIBUNI SRL și ACME Corporation o firmă offshore. ACME Corporation va factura către BUSINESS OVERSEAS Ltd. (care are aceiași proprietari ca PIBUNI SRL), care își va pune un adaos și care va factura apoi către PIBUNI SRL.

BUSINESS OVERSEAS va avea un profit doar din mișcarea unor hîrtii, iar impozitul pe care îl va plăti în paradisul fiscal unde își are rezidența va fi minuscul. PIBUNI SRL va vinde în aceleași condiții ca și cum ar fi importat direct marfa (la aceleași prețuri), dar, înregistrîndu-se cu factura de import de la BUSINESS OVERSEAS Ltd. (la prețuri mai mari). Rezultatul va fi că baza de impozitare, ca diferență între valoarea mărfii vîndute și valoarea mărfii importate, va fi mai mică decît în cazul inițial, iar taxele, evident, mai mici. Legal. Valoarea cumulată a taxelor plătite în acest al doilea caz (cele ale BUSINESS OVERSEAS Ltd plus cele al PIBUNI SRL) este net mai mică decît în primul caz.

Desigur că lucrurile nu sînt chiar atît de simple, fiind necesară o cifră de afaceri semnificativă de la care această schemă să fie rentabilă și un consultant dibaci care să documenteze credibil pentru autoritățile fiscale substanța economică a tranzacției comerciale prin terți, în caz contrar existînd posibilitatea acuzației de evaziune.

Este acest comportament antreprenorial moral? La întrebarea asta eu aș răspunde că este la fel de moral cu cel al autorităților fiscale care vor să-și ia partea înaintea deducerii tuturor cheltuielilor de business. Statul nu vrea să știe de pierderi, de marfă facturată dar neîncasată, de riscuri și alte angarale. Banii sau viața. De fapt, statul te consideră evazionist infractor aprioric, nederanjîndu-se să mascheze aparențele, invitîndu-te astfel să devii un evazionist cu acte în regulă.

Nu ne văităm. N-ar fi nimic nou sub soare, dacă n-ar fi un consultant dibaci, din ăia despre care scriam mai sus că își merită banii cu prisosință, care s-a rătăcit. De obicei profesioniștii ăștia nu vor să iasă foarte mult în evidență. Oamenii simpli nu înțeleg mecansimele de apărare împotriva statului represiv, inept și avar. Acești consultanți cîștigă cu mult peste medie și nu au nevoie de bătăile de cap ale unei mediatizări excesive. Totuși, consultantul nostru atît de mult s-a băgat în seamă, încît a reușit să fie cooptat în echipa adversă. Adică de partea statului, în guvern, la secția unde se născocesc noi biruri pentru contribuabili și unde se stabilesc măsurile represive împotriva celor care nu vor sau nu pot să se conformeze.

Încă n-ar fi cu totul ieșit din comun dacă, asemenea călăilor de la începutul dictaturii comuniste din anii ”50, consultantul nostru n-ar fi făcut un exces de zel absolut odios. De ce exces de zel?

  • Pentru că a afirmat într-o notă peiorativă despre 3 milioane de români care nu plătesc taxe și impozite că sînt fantome, deși mulți dintre ei chiar nu au de unde;
  • Pentru că i-a amenițat pe cei menționați, chiar dacă voalat, referindu-se la „surprizele” pe care aceștia le vor avea;
  • Pentru că a vorbit în bătaie de joc despre persoane care trăiesc la limita subzistenței, acuzîndu-le fără discriminare de evaziune fiscală;
  • pentru că a încercat să justifice în practică ceea ce chiar și guvernul Ponta a eliminat prin amnistie fiscală.

Dincolo de oportunismul ordinar, consultantul nostru a dovedit și o incompetență strălucitoare. Dl. consultant – secretar de stat nu știa că:

  • „obligativitatea declarației și contribuțiile strânse astfel nu fac decât să încarce activitatea ANAF și nu sting nici măcar costurile administrative necesare în acest scop.”
  • „există suspiciunea de neconstituționalitate [care] ține de constrângerea persoanelor, care nu doresc să beneficieze de sistemul public de sănătate, să-și declare veniturile.”
  • „eliminarea obligativității persoanelor fără venituri de a-și depune declarația de venit și a plăti contribuția aferentă salariului minim nu are un impact bugetar, aceste eventuale contribuții nefiind luate în calcul la elaborarea bugetului pe 2016.”
  • „Curtea Constituțională a României (CCR) a emis două decizii – numărul 1.394 din 2010 și 395 din 2011 – prin care a admis excepția de neconstituționalitate a articolului din Legea sănătății 95/2006, potrivit căruia plata CASS nu poate fi calculată la o bază inferioară valorii salariului minim. Din acest motiv, persoane care au obținut venituri de câțiva lei, de exemplu, din dividende la SIF-uri, au fost obligate să plătească CASS la salariul minim lunar.”

Sursa: http://www.profit.ro/stiri/social/guvernul-va-elimina-obligativitatea-platii-cass-pentru-persoanele-fara-venituri-14476903

Probabil cariera guvernamentală a dlui consultant – secretar de stat va fi scurtă – nu cred că-l prinde mărțișorul la guvern. Legat de guvern, salut decizia acestuia de a face un pas de revenire la firesc, prin renunțarea la măsura abuzivă de impozitare a persoanelor fără venituri.

Să ne amintim în final morala fabulei Lupul moralist a lui Grigore Alexandrescu:

Când mantaua domnească este de piei de oaie,
Atunci judecătorii fiţi siguri ca despoaie.

Defăimarea antisocială

Am citit că liderul penal cu inițiative sociale „a urmărit cu foarte mare atenţie toate observaţiile care au apărut în spaţiul public” și s-a gîndit să facă un discount. Mai lasă de la el la amenzi, scoate cîteva cuvinte, dar în esență susține aceiași lege tembelă, ca să ne protejeze de riscuri, „tensiuni şi foarte multe atitudini radicale”. Poate că nu pe noi, ci pe domniile lor, politicienii…

Stăteam să mă gîndesc la subiectul de facto al legii – defăimarea socială – și nu-mi suna deloc românește: cum poate fi defăimarea – o acțiune perfidă prin definiție – socială?!

Defăimarea e o chestie negativă – înseamnă a ponegri, am calomnia, a minți. Adjectivul social are un sens pozitiv incompatibil cu substantivul defăimare: creat de societate, propriu societății; care este legat de viața oamenilor în societate, de raporturile lor în societate sau față de societate; care privește societatea omenească. https://dexonline.ro/definitie/social/844260

Să fi avut oare liderul penal în vedere acel social din denumirea partidului? Trecînd peste faptul că la acești indivizi toate chestiile sînt sociale în titulatură (ajutoare sociale, locuințe sociale, protecție socială etc. – au chiar și un minister cu denumirea asta 🙂 !), de fapt ei girează o redistribuire ucigătoare a rezultatelor celor care muncesc și produc, punctată de șpăgi, sifonarea banilor publici și scandaluri de corupție monstruoase, totul doar pentru interes politic și putere. Ori asta e o chestie profund antisocială, deci nu poate fi asta.

Să fi mizat domnia sa pe ponderea importantă a abonaților la șpăgi electorale, nepăsători la astfel de nuanțe semantice, în scopul reducerii la tăcere a vocilor critice din spațiul public? Păi asta s-ar chema cenzură, limitarea dreptului de exprimare, chestii profund antisociale, la fel ca și îngrădirea dreptului de vot pentru românii din străinătate în urmă cu un an. După cum s-a văzut la ultimile alegeri, marele coordonator național a dat chix cu strategia asta, deci nu, nu poate fi asta.

Probabil că nu vom afla niciodată cu siguranță mecanismele prin care luminatul politician a ajuns la această sintagmă stupidă. Dar știm sigur că, prin detaliile administrative pe care le-a țesut precum un păianjen, nu urmărește decît să folosească legea asta ca să anihileze opoziția, oriunde s-ar afla ea.

Sper doar ca prostia să nu devină obligatorie prin lege. Doar asta ne mai lipsește.

Cum am ajuns o victimă a buticarilor

Guvernul a decis scăderea cotei de TVA la produse alimentare de la 1 Iunie. Dacă e o măsură bună sau o măsură rea încă se dezbate – a trecut doar o săptămînă. E cu siguranță însă prilej de indignare proletară pentru mințile otrăvite de comunism sau, mai nou, de propaganda găunoasă a clasei politice actuale.

După ce au lăsat din colimator supermarketurile pentru închipuite creșteri de preț anterior scăderii cotei de TVA, tagma proletară a început de săptămîna trecută să înfiereze micii comercianți – buticari, tarabagii etc. – că marchează cîștigul nemodificînd prețul de vînzare corespunzător modificării taxei pe valoarea adăugată.

Care e problema? Într-o economie liberă, bazată pe concurență și eficiență economică, comerciantul este liber să vîndă la ce preț dorește fără să fie obligat să-l justifice. Cu cît are cîștig mai mare, cu atît plătește impozit mai mare. Dacă prețul cerut de comerciant e prea ridicat (prin comparație cu alți comercianți, desigur), va rămîne fără cumpărători care vor căuta oferte mai avantajoase. Problema e că a cere socoteală unui comerciant sau a-l certa cu privire la prețul său e o încălcare a dreptului de proprietate, iar asta e apucătură specifică socialismului, comunismului și fascismului.

Acuma proletarii indignații pot fi împățiți în cîteva categorii:

  • cei născuți, crescuți și otrăviți în perioada comunistă, care nu mai au șanse să înțeleagă și să se adapteze într-o societate liberă;
  • cei tineri, cum este autorul articolului „De ce trebuie să trăiască chioșcurile de parter din banii mei…”; cu bunăvoință și răbdare, aceștia au o șansă să înțeleagă coordonatele pe care funcționează o economie liberă și chiar să se adapteze la ea;
  • demagogii, categorie populată în principal cu politicieni, lideri de sindicat, funcționari publici cu posturi călduțe și oengiști de respirație socialistă; ăștia nu fac decît să speculeze un context pentru a-și face reclamă, pentru a-și crește notorietatea și influența asupra unui număr cît mai mare de oameni; ăștia din urmă sînt masa de manevră necesară pentru legitimizarea potlogăriilor ălora pomeniți mai înainte (adevăratele victime). Un exemplu este fostul președinte pedelist (da, da, de la pdl!) al anaf, parlamentar european și profesor la ASE, care cîntă prohodul TVA -ului de 24%, cu același argument că operatorii economici vor marca cîștigul în dauna consumatorilor și a statului.

Pentru cei care mai au o șansă, înainte să mai deschidă gura, poate ar fi înțelept să ia în considerare cîteva chestii. De exemplu faptul că mulți dintre buticarii incriminați nu sînt înregistrați ca plătitori de TVA, pentru că cifra lor de afaceri anuală nu îi califică pentru așa ceva. Antreprenorii ăștia nu au cum să reducă prețurile pentru mărfurile pe care le au în stoc odată cu reducerea cotei de TVA, decît, eventual, pe seama adaosului comercial. O altă chestie asupra căreia ar merita reflectat este efectul de penurie indus atunci cînd statul se implică în controlul prețurilor. S-a văzut la noi în anii ”80 și se vede acum în Venezuela: Mercurialul sau cum să înfometezi o națiune. Statul trebuie doar să introducă cît mai puține piedici producătorilor și comercianților, pentru că numai abundența conduce la scăderea naturală a prețurilor.

Iar în final, pentru autorul articolului din Ziarul financiar, pe lîngă nesfîrșita naivitate cu care se victimizează (în fond, nu-l obligă nimeni să cumpere de unde nu-i convine), încălcarea proprietății pe care o săvîrșește cu impunitate e similară cu cea ipotetică în care eu l-aș înfiera pentru taxa pe care publicația la care colaborează o cere pentru accesul la unele dintre articolele sale pe internet din secțiunea Corporate. Păi ce fel de democrație e asta ?!

P.S. Dacă nu-i convine să ia de la buticul de la parter, să se urce în mașină, să se ducă la supermarket și să-și care de acolo baxul de apă. S-ar putea ca diferența de cîțiva lei să nu merite, dar merită să lupți pentru principii, nu?

Limbajul diplomatic „Davai ceas, davai palton”

Soldat-sovietic-Berlin

Rău era cu “die, der, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie!

Apucăturile fine ale tovarășilor din răsărit sînt exhibate din nou zilele astea. N-au nici o apăsare, cu toate că și-au dat petlițele jos de pe uniforme. Cum n-au avut nici la eliberarea Bucureștiului de sub jugul fascist, în 1944. Beneficiile aduse de „eliberatori” au fost evocate de Constantin Tănase, care, la un an de la invazia sovietică din 1944, încă mai juca în București. Într-unul din spectacolele sale, satirizînd fărădelegile hoardelor bolşevice, între care şi obsesia acestora pentru ceasuri de orice fel (pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare somând victimele: „Davai Ceas!” (dă-mi ceasul)), artistul a introdus vestitul monolog.

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptusite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţînd la iveală un ceas cu pendulă! A spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”.

Două zile mai târziu, marele actor era mort.

În 1975, alţi artişti memorabili români ni-l aduc memorie pe Constantin Tănase, cu filmul Actorul si sălbaticii. Evident că nu puteau să redea detaliile de mai sus, că se supăra fratele mai mare de la răsărit. Au dat-o cu nemţii lui Hitler, că şi de ăia a făcut haz, ca şi de legionari. Însă ăia nu l-au omorât, aşa cum, la indicaţiile preţioase ale cenzurii din epocă, se arată în film. Cei care au trăit perioada respectivă au înteles.

Astăzi pe TVR 2 la ora 20:10 putem vedea filmul Actorul și sălbaticii, cu atît mai mult cu cît zilele astea îl comemorăm și pe actorul Toma Caragiu.

Meseria lor este auto?

Pentru că așa cum fiecare conducător auto își dorește ca vehiculul său să înainteze spre destinația dorită, tot așa și politicienii noștri – nu vor să rămînă de căruță. Singurul impediment ar fi că, uneori, între dorințe și capacitatea de a le împlini poate fi o prăpastie pe care n-o pot trece nici cei mai vestiți cascadori. Dar despre asta, mai tîrziu.

Să presupunem că economia noastră este un automobil, șofer este guvernul, dublat de parlament (copilot), iar noi restul îndeplinim simultan rolul de pasageri și componente funcționale, de la fiecare după posibilități, pentru fiecare după nevoi. Motorul acestui automobil este alimentat cu taxele, impozitele și contribuțiile pasagerilor care lucrează în economia reală, unde produc bunuri și servicii. Nu toți pasagerii contribuie activ la alimentarea motorului: unii pentru că nu le permite condiția fizică (vîrstă, sănătate etc.), iar alții pentru că deși apți, le este mai comod să facă blatul cu șoferul nostru, care e precum nașul de pe calea ferată.

Destinația noastră? Aparent există un consens general că aceasta este lumea civilizată. O lume cu mașini frumoase, puternice, eficiente și nepoluante, cu șoferi și pasageri civilizați, care nu călătoresc înghesuiți – ba chiar mai au locuri libere, care circulă pe autostrăzi moderne, care le permit să ajungă în siguranță și confort unde își doresc. Totuși, dincolo de aparențe, sînt cîteva probleme:

  • starea tehnică a mașinii noastre;
  • probleme grave de alimentare cu combustibil;
  • fățărnicia șoferului.

Starea tehnică deplorabilă a mașinii noastre se datorează înainte de toate vechimii ei – o Dacie 1300 de la UAP din anii ”80. Pe urmă, datorită creativității noastre vestite cu care am modificat planurile originale ale producătorului francez, abordînd soluții tehnologice care au făcut – de exemplu – ca o planetară să „țină” doar 10,000 km, în loc de 100,000 km cît rezistau cele originale. Motorul era de asemenea copleșit de capacitatea tehnică românească, însă noroc cu cîțiva pasageri bine intenționați care au înlocuit în parcarea din spatele blocului cămășile cilindrilor cu altele făcute artizanal din țeavă de sondă, iar segmenții cu unii scoși de la un Renault 12 dezafectat. Grație deschiderii de după 1990, unele lucruri s-au îmbunătățit, însă rezultatul tot lasă de dorit:

dacia_1300_bmw_tuning_816Sursa: http://sandero.forum-dacia.com/viewtopic.php?t=448&start=10&sid=c4b670edad11a39a93eabfd66abf3fae

Alimentarea cu combustibil este din ce în ce mai problematică. Traseul actual al circuitului de alimentare cu combustibil (taxe, impozite etc.) are la bază varianta din anii ”80, însă a fost reparat și „îmbunătățit” de atît de multe ori, încît acum e precum labirintul lui Dedal, dar într-o variantă superioară, în care nici unul dintre arhitecți nu mai știe să iasă din el. Pe de altă parte, numărul pasagerilor care contribuie la alimentarea cu combustibil a motorului scade dramatic, pentru că tot mai mulți își dau seama că se află în mașina nepotrivită și coboară din mers spre a se îmbarca în alte mașini, iar alții, tot mai numeroși, realizează că e mai rentabil „cu nașu”, în varianta automobilistică. Colac peste pupăză, șoferul, care observă cum viteza de înaintare a mașinii scade din ce în ce mai mult, apasă pe pedala de accelerație și mai abitir, la asta reducîndu-se de fapt abilitățile sale în domeniul auto (cele de căpătuire prin metode neconvenționale țin de alt domeniu).

Șoferul, în afară de faptul că-i înjură și-i amenință pe puținii pasageri care mai contribuie la sistemul de alimentare al motorului, fiind conștient de starea tehnică a automobilului, deja își face planuri să-l vîndă cu tot cu pasagerii rămași la fier vechi – o cascadorie neautomobilistică, menită să depășească prăpastia amintită la început (se pare că a luat deja un avans). Oricum, șoferii din lumea civilizată îi spuseseră de mult că nu poate intra cu „bolidul” pe autostrăzile lor decît dacă îndeplinește standardele de poluare și siguranță rutieră. Dar cînd tu, șofer, dai banii pe autocolante, folie pentru geamuri, sisteme audio exotice, în loc să repari direcția, motorul, să înlocuiești circuitul de alimentare cu unul eficient, nu faci decît să vinzi iluzii pasagerilor care nu și-au dat seama (deocamdată) că destinația reală nu este lumea civilizată, ci cimitirul de mașini al istoriei.

Rabat la prosperitate

Un studiu publicat de reputata firmă A. T. Kearney numit The Shadow Economy in Europe, 2013 (Schneider, 2013) concluzionează că, pentru „scoaterea la lumină” a activităților economice ce nu se regăsesc în statisticile oficiale, dar care sînt susceptibile a eroda bugetele publice greu încercate ale țărilor europene, ar fi de întreprins următoarele măsuri:

  1. Descurajarea folosirii numerarului:
    • Lărgirea bazei de acceptare a tranzacțiilor cu carduri bancare;
    • Încurajarea folosirii de terminale POS;
    • Încurajarea tranzacțiilor electronice;
    • Încurajarea păstrării banilor în conturi bancare;
  2. Măsuri directe împotriva tranzacțiilor economice care nu apar în statisticile oficiale *:
    • Impunerea legislației împotriva evaziunii;
    • Crearea unui sentiment de culpabilitate contribuabililor;
    • Reducerea birocrației;
    • Promovarea folosirii sistemului financiar (bănci, conturi, carduri etc.);

Potrivit studiului citat, printre factorii care favorizează economia subterană se află beneficiile făcute prin neplata taxelor, lipsa sentimentului de culpabilitate a celor care fac evaziune, risc scăzut de a fi descoperit și ușurința practicării evaziunii prin folosirea numerarului.

Vasăzică numerarul are o reputație proastă, favorizează evaziunea și este piatra de temelie a economiei subterane, iar antidotul este sistemul bancar și tranzacțiile electronice.

Totuși este interesant un alt studiu al aceluiași autor, numit Shadow Economies: Size, Causes, and Consequences (Schneider și Enste, 2000), care, spre deosebire de articolul menționat la început, nu este publicat sub tutela unei importante entități financiare, activă în special în sectorul cardurilor bancare, și care concluzionează că sporirea fiscalității, atît în număr, cît și în cuantum a taxelor, combinată cu reglementarea excesivă și corupția sînt principalele cauze ale creșterii economiei subterane.

shadow gnpSursa: Shadow Economies: Size, Causes, and Consequences (Schneider și Enste, 2000, p. 81)

Între timp, de peste ocean, se aud voci precum cea a lui Paul Krugman, care, în ipoteza unei stagnări economice prelungite, susține că o soluție ar fi „reconstruirea întregului sistem monetar, anume renunțarea la bancnote și plata unor dobînzi negative pentru conturile bancare”. De ce afirmația lui Krugman este o prostie (dar nu nevinovată) explică magistral dl. Bogdan Glăvan în articolul Goana după dobândă negativă în epoca raționalității descrescânde.

Cu alte cuvinte, se întrevede perspectiva unei noi forme de debt bondage, în care nu numai că vom plăti taxe pentru acoperirea efectelor incompetenței și corupției guvernanților, dar vom plăti și pentru lăcomia și incompetența marilor instituții financiare, ale căror pierderi uriașe vor fi sînt acoperite prin dobînzi negative – deja un fenomen cotidian, nu numai prin raportarea la inflație, ci și în termeni nominali.

Iar din timp în timp, sub diverse pretexte umanitare, statul, nu-i așa, va face „prelevări” precum în cazul Cipru de anul trecut, după o schemă promoțională clasică, cu rabat. Rabat la prosperitate.

* Un exemplu de tranzacție economică este următorul: eu merg și cumpăr pîine de la magazinul din sat; prezum că băcanul înregistrează tranzacția pe casa de marcat fiscală și îmi dă bon fiscal; ca să plătesc pîinea am două variante: pot să achit cu numerar (1), sau pot să achit cu cardul (2). În cazul (1), sursa banilor mei nu poate fi determinată, iar aceasta poate fi licită (salariu, pensie, dividende etc.), sau mai puțin licită (în funcție de ce ne dă voie tov. statul 🙂 , cum ar fi din pătrunjelul de la mine din grădină pe care l-am vîndut trecătorilor prin fața curții fără bon fiscal și fără să plătesc impozit pe cîștigul rezultat). În cazul (2), sursa veniturilor mele poate fi mereu aflată, grație informațiilor pe care băncile sînt obligate să le dea statului despre tranzacțiile contribuabililor. Surse de venit „nevinovate” ale contribuabilor, care scăpă de obicei statisticilor oficiale, sînt diverse forme de ajutor bănesc de la rude (de ex. a se vedea căpșunarii), vînzarea de produse din gospodăria proprie etc. O altă formă de tranzacție economică care scapă statisticilor oficiale este autoconsumul (ce își produce contribuabilul în grădina din spatele blocului, sau ce primesc contribuabilii din mediul urban cu titlu gratuit cu ocazia vizitelor „la țară”), care este estimat potrivit Comisiei Naționale de Prognoză (2013, p.12) la 5,3% din PIB -ul anului 2013, în creștere față de anul 2012 (5,1% din PIB), deși probabil că ponderea reală a acestuia este dublă.

Impozitul anual efectiv – IAE

Citeam ieri pe portalul realitatea.net un articol despre minciuna taxelor mici din România, a cărui argumentație este fundamentată pe raportul Doing Business 2014 publicat de Banca Mondială (2013).

Conform articolului evocat, cota consolidată de impozit plătită de firmele din România exprimată ca pondere din profit este de 42,9%, după cum se poate vedea și în tabelul de mai jos:

cota de impozit consolidat din profitsursa: http://www.doingbusiness.org/data/exploreeconomies/romania#paying-taxes

Mi s-a părut mică ponderea de 42,9% din profit, motiv pentru care am citit metodologia. Și m-am luminat – domnii de la Doing Business nu iau în calcul popularul TVA! E drept că TVA nu este asimilabil impozitului pe profit așa cum sînt taxele și contribuțiile pe muncă plătibile de firmă, însă nici nu poate fi ignorat. E ca și cum v-ați duce la bancă și v-ar spune că rata dobînzii pentru împrumutul pe care-l aveți este de 16.5%, însă cînd vedeți suma lunară de plată realizați că mai e ceva: diverse comisioane care fac ca cei 16,5% să devină 34,5% 🙂 Dacă se adaugă și TVA în discuția asta, procentul devine după estimarea mea aproximativ 60%, aceasta fiind ponderea reală din profit pe care o expropriază tov. statul unui antreprenor mediu 🙁

Așa cum statul a dat o lege care definește Dobînda Anuală Efectivă (DAE) pentru a proteja cetățenii de „apucăturile fine” ale băncilor comerciale, respectiv pentru corecta informare a consumatorilor, tot așa ar trebui să dea o lege pentru definirea Impozitului Anual Efectiv (IAE) plătibil de către o firmă, pentru a-l apăra pe antreprenor de guverne socialiste incompetente și lacome și pentru a-i informa corect pe inconștienții care vor să deschidă o afacere în România.

România 2025

Potrivit portalului Breitbart, într-o prelegere ținută la sfîrșitul lunii Ianuarie 2013 în Washington, DC, Paul Krugman afirmă următoarele (începînd cu minutul 1:02 pînă la minutul 2:23, în clipul de mai jos):

În cele din urmă, avem o problemă. Anume că populația îmbătrînește, costurile cu asistența medicală cresc… iar întrebarea este cum vom plăti pentru asta. Anul 2025, anul 2030, ceva va trebui să dăm… […] Vom avea nevoie de mai multe venituri… Cu siguranță vor fi necesare și niște taxe asupra clasei mijlocii… Nu vom putea susține genul de guvernare pe care societatea și-l va dori fără o creștere a taxelor… asupra clasei mijlocii, poate o taxă pe valoarea adăugată… Și va trebui să luăm decizii în ce privește asistența medicală, plata pentru tratamentele medicale care nu au beneficii demonstrate asupra sănătății. Sau, în varianta pentru cîrcotași – pe care nici n-ar trebui s-o spun pentru că mă va băga în bucluc, comisiile morții și taxele pe bunuri și servicii sînt soluția prin care rezolvăm problema.”

Lăsînd ironiile deoparte, cum credeți că va arăta România într-un orizont de 10 – 15 ani, în condițiile în care guvernarea va merge pe aceleași coordonate (taxe, taxe, taxe și pomeni electorale) ca și în ultimii 10 ani? Credeți că sistemul medical de stat va mai reuși să asigure servicii medicale gratuite la un nivel comparabil cu cel de azi? Sau credeți că sistemul public de pensii va reuși să susțină același nivel al pensiilor cu cel actual?

Chiar dacă ultima frază citată din discursul lui Paul Krugman este doar o ironie aspră aruncată în obrazul republicanilor (în frunte cu Sarah Pallin), guvernanții de pe Dîmbovița au luat-o de bună. Dovada este proiectul de lege a sănătății promovat de un alt reputat economist – Nicolăescu și frecvența cu care folosește doctorul premier cuvîntul taxe. Să le spună cineva că era o glumă!!!

Azi în Timișoara, mîine-n toată țara!

Zilele astea vanitatea timișorenilor e pusă la mare încercare: există o variantă de lucru potrivit căreia sediul regional ANAF să fie mutat la Deva. Armata de slujbași ai statului de la direcția financiară Timișoara (vreo 600 de suflete) au întrerupt lucrul de Luni și protestează mînați nu atît de interesul lor egoist, cît de grija pentru timișoreni! <<”Oamenii trebuie să fie alături de noi, ne-am cam pierdut spiritul de timișoreni și poate că e momentul să ni-l reamintim. Politicienii de rahat din Timișoara nu fac nimic să ne ajute! Măcar oamnii să fie solidari” – spune unul din funcționarii publici. Valetin Murariu, angajat al Direcției Financiare timișoara susține că nici oamenii politici nici cetățenii județului nu realizează ce înseamnă de fapt mutarea instituției regionale ANAF la Deva. ”Habar nu au ce li se pregătește. Nu au idee cum se vor duce cu căciula în mână să ceară alocare din buget pentru orice. Mutarea nu înseamnă doar niște locrui de muncă. De aceea oamnii au decis și azi să protesteze și nu vor să intre la lucru până nu avem garanții că propunerea cu Deva nu se întâmplă”, a spus Murariu.>> – http://www.evz.ro/detalii/stiri/protestul-continua-politicieni-de-rahat-habar-nu-au-cum-se-vor-duce-cu-caciula-in-mana-1048866.html. Dincolo de harababura specifică direcțiilor de finanțe publice, funcționarii timișoreni au intrat în febra comprimărilor, aidoma celor din Hercules -ul lui Ilf și Petrov.

Mai exact, funcționarul citat de cotidianul EVZ, își face griji că nu vor mai putea timișorenii să ceară și ei ca tot omul o „alocare din buget pentru orice”. Păi ăsta e motiv de bucurie, stimați concetățeni! Înseamnă că bugetul local are o șansă să-și tragă sufletul și să nu mai sfîrșească în roșu. Desigur, vor fi sacrificate proiecte grandioase din categoria „pentru orice”, însă cred că merită să ne sacrificăm și să îndurăm risipa alocarea banilor pentru orice.

Nu rămîne decît să vedem timișorenii că vor fi alături de bieții funcționari și-și vor aduce aminte de spiritul lor vestit, ieșind în stradă în număr mare să ceară schimbarea destinației noii direcții regionale de finanțe publice de la Deva la Arad. Oricum, e mai aproape de Timișoara.