Jurnalism în România: dă cît să vă pun?

‘Television is not the truth! Television is a goddamned amusement park!’, Howard Beale in Paddy Chayefsky’s Network (1976).

În urmă cu vreo patru luni circula pe internet o parodie stupidă care zicea așa:

Apare un virus.
„Nu există.”

Sunt internați și izolați pacienții.
„Ne închid cu forța.”

Apar morții
„Sunt plătiți sa umfle cazurile.”

Cresc cazurile.
„De ce n-au închis granița de la început?”

Apare transmiterea intracomunitară.
„De ce nu testează?”

Cumpărăm aparate de testare.
„Nu e bun testul.”

Intrăm în carantină.
„Dictatură sanitară.”

De ce era stupidă? Pentru că amesteca argumente ale disperaților izolării cu cele ale negaționiștilor conspiraționiști și pentru că sugera o simplificare prin reducere la doar două opțiuni mutual exclusive niște aspecte cu multiple variante posibile simultan. De exemplu binomul „Sunt internați și izolați pacienții / Ne închid cu forța.” – da, era normal să fie izolați cei care erau potențiali transmițători ai bolii, cei bolnavi să fie internați pentru asistență medicală, deși simultan au fost făcute și abuzuri odioase, constatate inclusiv de instanțe, practici la care s-a renunțat după cîteva luni și care au fost voalat recunoscute de autorități.

Iar bravii noștri jurnaliști ce făceau? Cu cîteva excepții notabile (Recorder, Rise Project, poate încă unul sau doi, care s-au abținut de la senzaționalismele odioase colportate de mainstream media), jurnaliștii, în afară de faptul că încasau bani de la guvern ca să facă frumos, monetizau contextul epidemiologic amplificînd panica, întrecîndu-se cu statistici care-mai-de-care mai alarmiste și promovau fel de fel de fearmongers, medici care au căzut în patima de a-și pune mutrele și ideile zilnic la televizor (a se vedea doamna manager de la spitalul Marius Nasta). Printre cele mai grețoase derapaje jurnalistice le-am văzut pe platforma Republica și la Digi24.

Astăzi, aceiași jurnaliști de la Republica și Digi24 se lamentează într-o înregistrare sub egida EIDOS Foundation numită JURNALISM ÎN ROMÂNIA: CREDIBILITATE vs. DISCREDITARE.

După cum spune și dl. Cristian Tudor Popescu, mai întîi să precizăm termenii: ce este acela jurnalism?

In extremis poți aborda o muncă în două feluri: te poți orienta după ce și cum vrea beneficiarul, „ce se cere”, fără nici un fel de preocupare pentru morală și credințele tale personale sau acționezi conform principiilor și conștiinței proprii, fără să te preocupe dacă ce faci va place sau va conveni publicului.

Prima dintre cele două extreme e mult mai prezentă decît a doua, fiind abordarea clasică de jurnalism tabloid – vinzi povești despre crime odioase sau încărcate de mister, teorii ale conspirației dintre cele mai fanteziste, astrologie, multe nuduri, bîrfe cu și despre vedete și alte senzaționalisme (vezi povestea OTV și cea a lui Dan Diaconescu).
Compromisul există și el, un amestec de easy way  în care vinzi „ce se cere” cu efuziuni ale conștiinței, însă există și inconveniente: taberele celor care te apreciază și a celor care te critică și te disprețuiesc se schimbă frecvent, în funcție de prejudecățile audienței. A te văita de chestia asta e jalnic, pentru că fie esti atît de tîmpit încît nu înțelegi drumul pe care mergi, fie ești un ipocrit ordinar. 
Foarte rară este abordarea căii grele, a exprimării libere a conștiinței, fără compromisuri față de sensibilitățile publicului.

Dacă în cazul în care vrei să iți tunzi părul este acceptabil să îl preferi pe frizerul care face ce și cum îi zici, în cazul unui medic nu este aproape deloc în regulă să îl preferi pe acela care îți spune ce și cum vrei tu să auzi.
Care e diferența dintre frizer și medic? Ar trebui să ne reamintim că la cei mai buni frizeri și medici, aproape întotdeauna mergi pe mîna lor,  preferințele tale fiind cel mult marginale. Dar cum ajungi un frizer bun? Sau medic, sau jurnalist? În general ajungi să fii recunoscut ca bun construindu-ți o reputație. Pentru început reușind în ciuda riscului de a da greș pe care ți l-ai asumat în mod conștient în timp ce ai jucat cartea liberei exprimări a conștiinței, fără compromis. Persistînd  atunci cînd succesul întîrzie să apară. Apoi păstrîndu-ți integritatea, în ciuda ofertelor din ce în ce mai generoase care te copleșesc. Și nu în ultimul rînd, conservîndu-ți modestia. 

Dl. Cristian Tudor Popescu are dreptate în contextul ăsta referindu-se la caracterul superficial al credibilității: o vopsea care te poate face să pari de încredere sau cinstit, deși nu ești. Surpriza vine în momentul în care CTP spune despre jurnalist că „dacă ești cinstit, asta este o autolimitare”; „adică șansele să faci o audiență mare scad progresiv pe măsură ce te apropii mai mult de ideea de cinste”; „de ce? pentru că îți impune această idee ca, în diverse situații, să spui ce nu trebuie!”; „discut în relația cu publicul – publicul din România este într-o măsură considerabilă, astăzi, malformat”. Hopa! Deci care-va-să-zică publicul, sau teama de public (mai ales dacă e malformat, săracu’), te face să te „autolimitezi”, că doar n-o să-i spui pe față cît este de malformat! Cu excepția notabilă a cazului în care te numești CTP și poți face astfel de aroganțe.

Problema nu este aroganța CTP -ului, ci aceea că acreditează ideea că cinstea și audiența sînt într-o corelație inversă, justificînd în mod lamentabil autocenzura jurnalistului și punînd vina pe public. Explicația lui CTP este simplă: „se întîmplă așa pentru că așa vrea publicul; publicul a fost injectat în toți acești ani postrevoluționari, sistematic, așa cum se fac injecțiile cu droguri de către dilări, ca să obișnuiască pe tineri, în special, sau, mă rog, pe consumatori, […] ca dup-aia să-i bage în bulgărele de zăpadă…”. E clar că nimeni nu-i perfect, dar să vii să te plîngi că trebuie să te prostituezi intelectual că așa fac toți și așa cere publicul, că e malformat, ca și cum nu ar exista alte meserii sau variante oneste de a-ți cîștiga existența, mi se pare că este nesimțirea absolută. Sau poate că CTP nu știe proverbul „Cine se amestecă în lături, îl mănîncă porcii”.

Îmi pare rău că nu a fost prezent la discuția asta și Moise Guran – alt jurnalist remarcabil Digi24 (fost) – ar fi fost mult mai antrenantă dezbaterea, mai ales partea despre (auto)discreditare.

 

 

Țara lui „Fură, dar face ceva și pentru noi!”

Am citit azi un articol excelent al domnului Adrian Mihălțianu în publicația PressOne care se numește PNL, aurul și mafioții

Titlul este în mod vădit inspirat de filmul Profetul, aurul și ardelenii, o mostră de cinematografie românească din 1978. Genul filmului este Red Western, filme despre vestul sălbatic american făcute în țări din blocul comunist (URSS, Germania Democrată, România, Cehoslovacia etc.) care erau servite ca entertainment pentru mase, dar și ca mijloc de îndoctrinare ideologică și politică.

Filmul ăsta (și cele două sequels) îmi provoacă zîmbete nostalgice și acuma și aș putea urmări cu plăcere toată seria într-un weekend, însă ce vreau să scot în evidență aici este încărcătura ideologică. În fond filmul încearcă să ne arate cît de coruptă, violentă și nedreaptă este societatea liberă de o autoritate superioară atotputernică și atotprezentă cum aveam noi. E despre o lume în care cel mai lipsit de scrupule individ reușește să captureze o întreagă comunitate, să își aservească atît actul de justiție cît și impunerea legii, transformand-o într-o feudă personală sinistră. Noi, avînd la conducere partidul comunist, eram chipurile feriți de astfel de scenarii ale groazei, pentru că partidul nu lăsa pe orice haiduc să ia în stăpînire, nu-i așa, comunități întregi pe care să și le aservească după plac (pentru că nu-i plăcea concurența!).

Adrian Mihălțianu exact la metafora asta face trimitere cu articolul său – transformarea țării în anul 2021 în moșii ale politicienilor din toate partidele, în care comunitățile sînt capturate, în care justiția și aplicarea legii sînt aservite, a căror unică menire este să producă bani și putere pentru stăpîni.  Iar aici se referă în mod special la cei din PNL care sînt la putere și care nu numai că girează jaful post-PSD, ci îl promovează activ.

Domnul Mihălțianu speră într-o intervenție salvatoare a unui grup de reformatori din PNL, aidoma fraților Brad, care, asumîndu-și toate riscurile posibile, să acționeze decisiv pentru neutralizarea mafiei politice.

Ce cred că ratează autorul articolului (sau trece intenționat sub tăcere?) este că românul tipic contemporan este mult mai aproape de minerii comozi, proști și lași din film, care refuză să se organizeze și să își ia destinele în propriile mîini, decît de ardelenii cu care ne fălim, iar șansele de reușită ale unor Brazi în condițiile astea sînt infime.

Și minerii ăia tot așa ziceau, ca și românii din zilele noastre: Ne fură, dar ne mai lasă și nouă ceva!

 

 

 

Ce au înțeles românii din „Cancel culture”?

Mi-au căzut sub ochi în dimieața asta reacții la discursul lui Cristi Puiu de la TIFF 2020.

Ce zice omul? Începe prin a-i ruga pe oamenii din public să poarte mască și le spune celor care nu doresc să poarte că pot face asta, adică n-o să cheme jandarmii… De fapt, Cristi Puiu face o declarație politică. Cuvintele sînt pro conformare, dar sensul este critic. Cuvintele sînt ca să nu pună în pericol desfășurarea festivalului și organizatorii. Sensul declarației lui Puiu este pentru inimile și mințile celor din public.

Sigur, poți fi de acord sau nu cu mesajul lui Cristi Puiu. Însă e deplorabilă reacția acelei (mari) părți a publicului care nu a înțeles niciodată că nu poți amesteca opiniile politice ale artistului cu opera sa și că obiceiul de a pune artiștii pe piedestale morale construite doar în imaginație e prilej de disonanță cognitivă. În fond pe artiști trebuie să îi apreciem (sau nu) pentru opera lor, nicidecum pentru opiniile politice sau conduita morală.

Ceea ce nu putem spune despre detractorii de serviciu ai lui Cristi Puiu, pentru că ei nu sînt artiști sau nu sînt cunoscuți publicului pentru opera lor artistică, între care îi putem enumera pe Cristian Tudor Popescu, Lucian Mîndruță, cu o mențiune specială pentru George Butunoiu, care pune o poză cu cumnată-sa și îl acuza pe „ticălosul” regizor pentru viața grea pe care aceasta o are în sistemul medical.

De la public shaming la îndemnurile de boicotare – you’re canceled – nu e decît o aruncătură de băț. Sau de scîrnă, mîncată cu voioșie de unii care trăiesc din chestia asta într-un individ pus la zidul infamiei pentru opiniile lui greșite (sic!).

Sigur, se vor găsi unii care vor susține că între regizorul Cristi Puiu, cu a sa declarație de la TIFF, și deputatul Adrian Solomon, care în urmă cu cîteva săptămîni a intrat într-o șaormerie din centrul vechi al Bucureștiului fără să poarte mască și s-a mai și certat cu polițiștii chemați la fața locului, nu e nici o diferență- sînt negaționiști amîndoi. Dacă citești asta și te recunoști în clișeul ăsta, îmi pare rău pentru tine – probabil că ești fără speranță.

Norocul nostru este că detaliile sordide ale vieții marilor artiști ai neamului nu prea sînt cunoscute, că rămîneam dracului fără intelectuali!

Later edit (13 august). Văd că domnul George Butunoiu a șters postarea în care îl face ticălos pe regizorul Cristi Puiu, și de-aia link -ul ăla de mai sus nimerește în gol. Aproape bine, doar că nu a pus în loc niște scuze (deși poate a făcut-o pe canale private?), ci a făcut o nouă postare în care spune că înțelege buna intenție a comentatorului care îi lua apărarea lui Cristi Puiu, însă, cînd vine vorba de moarte,

cred că singură idee care îţi mai vine pe moment este să pui mâna pe coasă şi să-i aperi pe ai tăi cum poţi şi tu. Da, într-adevăr, nu mai sunt prea spiritual zilele astea… ?

Să-i spună cineva dlui Butunoiu că numărul deceselor în 4 luni de pandemie e mai mic decît în aceeași perioadă a anului trecut (INS) și că oricum lupta care contează nu e împotriva morții, ci pentru viață.

Batman. Misiune imposibilă.

Citeam mai deunăzi știrea despre jurnalistele cărora li s-au furat bani în sediul PSD. Nici acuma nu sînt sigur că nu e o glumă pusă la cale de vre-un ziarist hîtru. La o zi după furt, Marcel Ciolacu declara (pentru Libertatea):

„Am înţeles că s-a rezolvat pe cale amiabilă. Mie mi-a citit ştirea domnul Stănescu, chiar am avut o ieşire nervoasă că nu mi s-a spus mai devreme. Un incident minor, nu s-a ajuns la poliţie”.

Pe de altă parte, potrivit Știrile ProTV, „Poliția Capitalei a anunțat că nu a fost formulată prin sistemul 112 vreo sesizare cu privire la asemenea caz și nici nu a fost depusă vreo plângere.”.

Într-o situație atît de absurdă și împotriva bunului simț, oricît de rațional, matur și pragmatic ai putea fi, nu poți să nu te gîndești (amuzat) la eroi de benzi desenate. Mie mi-a plăcut în mod special Batman. Dar pe urmă mi-am pus întrebarea – ce șanse ar avea Batman la noi?

Bietul Batman!… În primul rînd l-ar reclama betmenii de la Pelicanul că nu are licență valabilă, casă de marcat fiscalizată, ștație radio avizată de ANCOM, iar batmobilul e negru, nu galben murdar cum e standardul, nu are nici măcar euro3 și nici portiere pentru locurile din spate. Pe urmă ar intra pe fir statul, că Batman nu este autorizat să intervină în situații de urgență înaintea IGSU, indiferent cît de mult le ia ălor din urmă să intervină și cît de incompetenți sînt. De altfel, ITM -ul i-ar interzice de îndată să presteze, că n-are diplomă de batman emisă de o unitate de învățămînt acreditată în România (facultatea de batmen -i din Băneasa, singura de profil, e în reorganizare din cauza scandalurilor de plagiat). Psd/pnl/usl/alde  l-ar reclama la curtea constituțională că nu-i lasă să jepcărească liniștiți, încălcînd astfel flagrant legile făcute de ei pentru ei. Mai mult, avocatul poporului, CNCD și o mulțime de oengeuri progresiste ar reclama și ei discriminarea îngrozitoare – Batman nu vînează și oameni cinstiți, întreprinzători particulari, femei casnice, copii mici, ci doar politicieni, beneficiari abuzivi de stipendii și funcționari corupți. Poliția l-ar reține fără rezerve pentru că umblă mascat, nu are buletin de populație și are apucături de ziarist – pune întrebări incomode și se interesează de tot felul de potlogării. Populația de bună credință l-ar reclama la OPC că a durat prea mult să-l salveze pe Dorel care a parcat brusc în șanț după ce a ieșit rupt de la birt. OPC -ul îl va amenda oricum, chiar dacă nu avea nici o treabă să-l salveze pe Dorel, pentru că nu avea afișat la loc vizibil orarul de funcționare. ANAF l-ar amenda cu 20.000 Lei că nu are afișat posterul oficial cu „Solicitați și păstrați bonul fiscal!”. BOR ar emite un comunicat prin care s-ar delimita strict de Batman, pentru că deși poartă un fel de sutană, nu ți-ai putea umple sufletul de bucurie cu doar 50 de Lei cînd te vizitează ca popa de Bobotează. Dar cea mai teribilă lovitură ar veni de la ANSPDCP, pentru că Batman are datele cu caracter personal ale unor indivizi din parlament, din ministere, direcții și primării, care nu și-au dat acordul să le fie prelucrate, stocate, folosite datele. Antena poporului l-ar acuza că este omul lui Soros, că face jocurile lui Băsescu, că face poliție politică și că este esența statului paralel. Televiziunile alea bune ar face talkshow -uri maraton în care ar invita o grămadă de părerologi profesioniști (de care nu ducem lipsă, slavă Domnului!) care și-ar da savant cu părerea și ar bate apa în piuă ore în șir pentru cine are timp și suficient de puțin creier încît să-i urmărească. Nu ar putea lipsi Lucian Mîndruță care ar face o emisiune la radio pe tema „Este Batman bun sau doar ne încurcă?”, la care ar răspunde aceiași douăzeci de frustrați și alienați care sună de obicei la el la emisiune, cu concluzia că e bun, dar ne cam încurcă.

Marile adevăruri vor fi rostite emfatic abia de CTP, care, într-o emisiune de mare audiență de la Digi24, ar declama cît de nedemocratic se comportă Batman, acest villain, acest brigand odios, care, asemenea lui Robin Hood, se ambiționează să aducă dreptatea refuzînd cu încăpățînare să respecte legile făcute de hoții ajunși dregători. 

Dacă stau mai bine să mă gîndesc, asta e problema noastră – cînd ni se fură banii din portofel, nu anunțăm Miliția la 22.22.22, pentru că cine știe ce ar putea să descopere… Mai bine o rezolvăm amiabil, e vorba doar despre un incident minor!

Singurătatea headhunter -ului de cursă lungă

În urmă cu cîteva zile scria dl. George Butunoiu o postare de genul „Băi, ia uitați ce prost e ăsta cu CV -ul lui! Voi vedeți ce prost e?Postarea originală aici.

Da, da, ce prost, într-adevăr, că e așa, că e pe dincolo etc. etc.”.  Zidul infamiei din evul mediu a evoluat frumos, iată, odată cu tehnologia. Nivelul papagalilor care aruncă cu scîrnă ca să mărească iluzoriu distanța dintre ei și cel de la zid a rămas același.

Dar azi, ce să vezi? După ce cîțiva l-au luat în balon („unfollowuri si unlikeuri din belsug, asezonate cu injuraturi si urari pentru noul an si pentru tot restul vietii.”), dl. Butunoiu revine, și pe facebook, și pe blog, și zice că n-a fost deriziune și că nu încearcă să pozeze în elitist. Cică „[am fost] curios sa aflu ce indicii le-ar da asta cititorilor cu privire la inteligenta proprietarului respectivului inscris.”. Judecînd după comentarii, indiciile au fost așa de absconse că nici autorul nu mai știe cum să dreagă busuiocul. Ba că ar fi un exemplu didactic de genul „Așa nu!”, ba că ar fi vrut să vadă cît de inteligenți sînt urmăritorii săi.

„Un singur raspuns mi-a atras atentia mai mult decat altele, pentru ca era exact ce as fi spus eu despre acel personaj cu CV-ul, daca m-ar fi intrebat cineva.

Cu cateva adaugiri de la mine, care nu schimba esentialul, fata plapanda cu animalute a spus ca ea nu intelege nimic din acel CV.”

De fapt, „fata plăpîndă cu animăluțe” a zis ceva mult mai banal și mai decent, nu cum se împopoțonează dl. Butunoiu cu adăugirile în care o face cam proastă:

„Secventa asta e parca scoasa din carti. A ales sa arate in CV ca a ar fi executat niste actiuni scrise prin descrierile standardelor ocupationale. Nu m-a convins…”

Pe urmă, indiciile astea – o constantă în postările dlui Butunoiu, chiar dacă ar fi mai transparente, nu ar face decît să-și îndeplinească menirea, aidoma hîrtiei de muște într-o băcănie cu miros de rînced. Cam asta e poziționarea cînd speculezi nevoia ascunsă a oamenilor de a-și reconfirma valoarea și utilitatea în mod facil, pe seama altora.

Ce îl deconspiră pe dl. Butunoiu din rolul de oracol pe care și-l construiește cu mare caznă este că, atunci cînd mai face cîte o postare ratată (tuturor ni se întîmplă…), unde indiciile și prevestirile sale sînt așa de anoste că rîd și vindecătoarele teta de el, revine și se explică. Cum ar veni, stai să vezi, că eu n-am călcat într-un hăndel că am fost bezmetic, ci am vrut să împărtășesc cu voi o experiență transcedentală, iar voi, nerecunoscătorilor, vă hliziți ca proștii!

Cronica unui jaf* anunțat

Cred că prin 2016 a venit prima dată primarul în pelerinaj la locatarii blocurilor din zona centrală a orașului să le vorbească despre reabilitare termică. Și nu a venit singur, a venit însoțit de o ingineră. Întîlnirile erau anunțate și organizate la fiecare bloc astfel încît să poată participa un număr cît mai mare de proprietari. Discuția a fost cam așa:

– Eu, primar, am făcut demersuri la autoritățile publice centrale, la organismele de alocare de fonduri europene pentru dezvoltare rurală etc. ca să coordonez reabilitarea termică a blocurilor în care locuiți dumneavoastră, pe baza unui proiect.
– Foarte frumos, mulțumim! Cam cît ne costă?
– Facem și terasa și subsolul și în jurul blocului, schimbăm tîmplăria și ferestrele cu totul, nu doar izolarea exterioară a pereților …
– Foarte frumos, dar cît costă?
– Stați, să vedeți, că lucrările sînt acoperite din bani europeni și din bugetul local al primăriei, iar dumneavoastră o să plătiți doar un sfert din costul total al lucrării…
– Tii, ce frumos, totuși cît costă???
– Doamna inginer, cît costă estimativ pentru proprietari lucrările la blocul ăsta?
– În jur de 8000 Lei pe apartament.
– 8000 Lei e valoarea totală pe apartament, la care noi trebuie să achităm un sfert, nu?
– Nu, 8000 Lei reprezintă 25% din valoarea lucrării pe apartament, contribuția pe care dvs. trebuie să o plătiți, restul de 24000 Lei fiind acoperiți din fonduri europene și din bugetul local.
– Păi, dom’ primar, vecinul de la etajul doi și-a făcut anul trecut reabilitare termică în regie proprie, a angajat firmă, proiect, contract, schelă, polistiren alea-alea, și l-a costat cu totul 7000 Lei. Acuma dvs. veniți și ne ziceți că pe fonduri europene aceeași lucrare costă 32000, adică de peste 4 ori mai mult?!
– Dar v-am zis, nu e doar izolarea pereților, e mult mai mult, hidro-termo izolația terasei, subsolul, în jurul blocului…

La momentul ăla, pătruns de bănuiala că sîntem jucați, am săpat puțin și am găsit că există un act normativ care impunea limite maximale pentru lucrări de reabilitare termică finanțate din bani publici. Actul ăla se numește Hotărârea Guvernului numărul 1061 și a fost publicată în monitorul oficial partea I nr. 765 din 14 Noiembrie 2012. Este semnat de Victor Ponta – prim ministru, et al. Conform acestui document, destul de tehnic, după cum se vede mai sus, se puteau calcula tarifele lucrărilor specifice de reabilitare termică (suprafață opacă – zidărie, suprafața vitrată, terasă și subsol) atît în Lei, cît și în Euro, la paritatea de atunci – cca. 4,34 Lei / EUR.

Pentru că aveam un pic de timp liber, pornind de la dimensiunile blocului în care locuiesc, mi-am zis să calculez cam care sînt suprafețele specifice: opacă – zidărie, vitrată, terasa și subsolul (astea sînt cam egale). Mai departe am aplicat tarifele maximale din HG 1061 / 2012 și mi-a ieșit că, dacă se fac toate lucrările (terasă, subsol, zidărie și suprafețe vitrate înlocuite în întregime), valoarea totală (fără TVA) pentru blocul nostru ar fi trebuit să nu fie mai mare de 250.000,00 Lei, respectiv 16.000 Lei pe apartament. Asta ar fi însemnat că cei 25% nu ar fi putut fi mai mult de 4.000,00 Lei fără TVA (a cărei cotă nu știu cît este la lucrările astea), în orice caz foaaaaarte departe de cei 8.000 Lei per apartament vehiculați în discuțiile cu dom’ primar.

În vara lui 2017 dom’ primar a revenit cu tema reabilitării termice pentru o a doua rundă de discuții cu locatarii, doar că de data asta avea și niște poze frumoase. Pe de altă parte, și eu aveam socotelile făcute. Ne-a încîntat cu fotografiile lui cu niște simulări chicioase făcute pe calculator și a pomenit iar de contribuția de cca. 8.000 Lei per apartament reprezentînd 25% din valoarea totală la nivel de bloc. Cînd i-am zis și i-am și arătat – de față cu majoritatea proprietarilor din bloc – calculele mele și am pomenit de HG 1061 / 2012, l-a băgat pe inginerul care îl însoțea la înaintare. Dlui inginer i-am oferit calculele și mi-a zis că mă contactează el, dacă are nelamuriri sau găsește greșeli de calcul (evident că nu m-a contactat niciodată), iar lui dom’ primar i-am promis că îl reclam dacă forțează nota.

Dom’ primar n-a forțat nota, cel puțin nu pînă în Iulie 2019. Cînd ne-am pomenit cu băeții care montau schele de jur împrejurul blocurilor. L-am întrebat pe responsabilul de bloc care-i treaba și mi-a zis că, gata, dom’ primar a rezolvat, iar proprietarii nu o să mai plătească nimic. Cînd l-am întrebat dacă e vreo hîrtie oficială, ceva, mi-a zis că nu, doar cuvîntul lui dom’ primar.

Din nou, avînd foarte multă încredere în administrația publică locală de la noi, m-am dus la primărie să mă interesez. Dialogul din primărie a fost suprarealist.

La biroul de informații:
– Bună ziua! Doresc să aflu dacă proprietarii trebuie să platească pentru lucrările de reabilitare termică a blocurilor din centru.
– Nu se plătește.
– Bine, dar există un document, ceva?
– Întrebați la biroul investiții.
– Mulțumesc.
La biroul investiții.
– Bună ziua! Doresc să aflu dacă proprietarii trebuie să platească pentru lucrările de reabilitare termică a blocurilor din centru.
– Nu se plătește.
– Bine, dar există un document, ceva?
– Păi este hotărîre de consiliou local!
– Aha, perfect, spuneți-mi și mie vă rog numărul și din ce dată, că găsesc singur.
– Stați să întrebăm la secretariat.
La secretariat.
– Bună, Nuți, uite domnul dorește să afle numărul hotărîrii de consiliu local prin care s-a stabilit că proprietarii nu mai plătesc pentru reabilitarea termică a blocurilor.
– Ăăăh, stați puțin, o să dureze cîteva minute.
– Mulțumesc, aștept pe hol.
După cîteva minute și o foială considerabilă printre diversele birouri și „direcții”, Nuți se întîlnește pe hol cu o doamnă pătrunsă de o mare importanță, pe care o întreabă:
– Doamna juristă, nu vă supărați, căutăm hotărîrea consiliului local prin care s-a stabilit că proprietarii nu mai plătesc pentru reabilitarea termică a blocurilor.
– Ce hotărîre?! Nu e nici o hotărîre! Nici nu ar fi legală!
După care au dispărut subit care-ncotro. După alte cîteva minute, revine pe hol tipul de la biroul investiții cu care am vorbit prima dată însoțit de Nuți și cu un clipboard la subțioară:
– Nu vă supărați, cum vă numiți și în ce bloc locuiți, ca să ne dăm seama care este situația dvs. concretă?
– Mă numesc Dumitru Nae și locuiesc în locul ăla.
– Perfect, stați să vedem, așaaaa, blocul acela, da. Să vedeți cum stă treaba. În mod normal ar fi trebuit să plătiți 25% din totalul lucrării aferente proprietății dvs., dar s-a discutat în consiliul local și s-a stabilit că primăria o să acopere contribuția dvs. pînă la 3,5%.
– Deci o să plătim, pînă la urmă…
– Nu, că aranjăm noi să nu îi plătiți nici pe ăia…
– Dar nu este nimic clar, nu? Și, în fond, cît reprezintă ăia 3,5%?
– O secundă. Circa 1.400 Lei.
– Bine, dar asta înseamnă 40.000 Lei per apartament!
– Corect.
– Da, dar știți, există o hotărîre de guvern care stabilește standarde de cost la lucrările de reabilitare termică făcute din fonduri publice, iar valoarea calculată conform acelor prețuri maximale este de 2,5 ori mai mică decît sumele vehiculate de dvs.
– Aaah, nu, că proiectul ăsta e finanțat din bani europeni, prin POR, nu din bani publici! Plus că a fost o licitație publică la care au participat 14 firme!

Copleșit de competența funcționarilor, am fugit din primărie. Licitație publică, care va să zică! Băi nenică, stai așa că e prea mare tupeul, și parcă nu îmi vine a crede că sînt atît de idioți. Ia să mai verific odată.

În cîteva minute am găsit răspunsul – Ordonanța de urgență nr. 85/2018 pentru abrogarea unor dispoziții legale în domeniul investițiilor finanțate din fonduri publice, publicată în monitorul oficial pe 20.09.2018, semnată de Vasilica-Viorica Dăncilă – prim-ministru, et al.

Au urmat la foc automat:

  1. ordinul MDRAP 6008 din 24.10.2018 semnat de Paul Stănescu – ministrul dezvoltării regionale și administrației publice, care spune la articolul 1 că „se va avea în vedere analiza documentațiilor tehnico-economice aferente obiectivelor / proiectelor de investiții publice anexate la cererea de finanțare din perspectiva aplicării legislației în vigoare la momentul recepției documentației respective de către investitori”, iar la articolul 2 „Beneficiarii cererilor de finanțare vor înainta documente din care rezultă momentul recepției documentațiilor tehnico-economice aferente obiectivelor / proiectelor de investiții publice solicitate în etapele ce urmează a fi demarate după intrarea în vigoare a prezentului ordin.”.
  2. Instrucțiunea numărul 98 din 01.11.2018 semnată de Luminița Zezeanu – șeful autorității de management pentru POR, „pentru evitarea riscului de dezangajare la nivelul POR 2014-2020 pentru anul 2018”.

Cu alte cuvinte, pentru că nu mai era loc de pará-ndărăt și nu ar fi putut justifica cu nici un chip creșteri ale tarifelor de 250%, nu s-au mai obosit să actualizeze vechiul standard de cost, cu argumente cum ar fi creșterea cursului Leu / Euro, creșterea costului forței de muncă, creșterea prețului materialelor (sau scăderea?), ci l-au eliminat cu totul. Și ca să pună ceva în loc, au pus chestia asta: „pentru fundamentarea rezonabilității costurile și punctarea corespunzătoare se va avea în vedere celelalte alternative oferite de ghidul specific aplicabil (eg. oferte de preț, analize de piață, justificări de preț, etc.)”. Că persoana care a redactat asta este agramată și pompoasă este una, dar ca să justifici rezonabilitatea costurilor cu prețul ofertantului trebuie să fii foarte departe de logică și bun simț.

Va urma.

* În orice caz, combinația asta de mai sus deși miroase de la o poștă a potlogărie, este legală. Cel puțin deocamdată.

Notă: Acesta este un pamflet. Orice asemănare cu realitatea a fost, este și va fi pur întîmplătoare.

Național, natural.

Am văzut zilele trecute o știre pe portalul RFI în limba română care mi s-a părut atît de importantă încît mi-am zis că musai trebuie să scriu și eu despre chestia asta. Cică „Mâncăm iaurt natural doar cu numele. Studiu APC: 9 iaurturi din 10, fabricate din lapte procesat”. Alarmant!

Concluziile sunt îngrijorătoare atât pentru noi, dar în special pentru consumatori. Pentru a nu cădea în capcana unor procesatori din industria laptelui, consumatorii ar trebuie să cunoască modul în care se obține iaurtul tradițional. Iaurtul tradițional este produsul lactat obținut prin  fermentarea naturală a laptelui nestandardizat, așa cum îl dă vaca, de către bacteriile de fermentație. Din păcate, 9 din 10 iaurturi sunt fabricate din lapte standardizat, respectiv lapte care este supus unor procese agresive, cum ar fi: spargerea particulelor de grăsime, pasteurizare la temperatură înaltă, adăugarea unor concentrate proteice de origine lactată, adăgarea de lapte praf degresat, de culturi lactice. Toate acestea nu fac altceva decât să ducă la obținerea unor produse care nu sunt sănătoase pentru organism”, explică la RFI, conf.univ.dr. Costel Stanciu, președintele Asociației Pro Consumatori.

Care va să zică produse care nu sînt sănătoase. Și nu oricum, ci pentru organism! Dar hai să vedem ce este cu studiul celor de la Asociația Pro Consumatori (APC România), că jurnalista Mirela Dădăcuș de la RFI nu se obosește să insereze un link.

Bun, am citit. „Studiul” începe cu afirmația că iaurtul de capră este singurul care nu produce balonare, nu menționează nici un fel de cercetări (arie de cercetare, ipoteze, metodologie, rezultate, bibliografie), apoi înșiră opiniile unor „experți”, dintre care cea mai pertinentă este înșiruirea de truisme a dlui profesor Ion Schileru. Domnul Dumitru Bălan (tehnician nutriționist !!!) ne informează despre opiniile personale și deciziile pe care le-a luat în viața sa legat de consumul de lactate, iar domnul președinte Costel Stanciu ne recomandă doar acele produse pe eticheta cărora scrie „Produs românesc”, atrăgîndu-ne în același timp atenția să nu cădem în capcana confuziei cu „Produs în România”, că acel iaurt poate conține lapte amestecat – din afara țării și românesc, Doamne ferește!

Am fost atît de șocat de calitatea științifică a acestui studiu, încît nu m-am putut abține să nu cercetez mai departe pe site -ul APC România. Și am găsit, de exemplu, că acestă „Organizație de utilitate publică din 2005, apolitică, non-profit” are și o publicație, Vocea consumatorilor. Bine, ultimul număr (4) a fost publicat cu 2 ani în urmă, dar chiar și așa, găsim acolo studii foarte interesante, cum ar fi ăsta despre bulion și pasta de tomate:

sursa: Scribd

Ce mi s-a părut cu adevărat interesant la articolul ăsta, scuze, studiu, este că publică și niște topuri, pe „următoarele criterii: produsele să fie realizate numai din tomate, să nu conţină acid citric şi sare iodată.”, fără să detalieze însă mecanismele prin care punctează cu criteriile menționate, ceea ce ne poate duce cu gîndul la adăugarea aditivilor interziși (sîc!) subiectivism netransparent sau chiar reclamă mascată.

sursa: captură de ecran

Eu dacă aș fi producător de pastă de tomate și produse derivate mi-aș consulta puțin avocații cu privire publicarea topurilor astea. Dar nu sînt.

Eu sînt doar un consumator, pînă mai ieri buimac, dar de azi, după lecturarea (sîc!) studiilor APC România, un consumator informat. Informat în legătură cu modul în care se propagă nonștiința, impostura, naționalismul găunos, mascate sub grija nemărginită față de consumator și popor în general.

Din păcate n-am înțeles dacă iaurtul „Produs românesc” este din lapte neprocesat sau standardizat, din ăla nesănătos. Pentru organism. Dar cred că nu are așa mare importanță, că e național.

 

Povestea noastră de dragoste cu lidărșipul

When we are debating an issue, loyalty means giving me your honest opinion, whether you think I’ll like it or not. Disagreement, at this state, stimulates me. But once a decision is made, the debate ends. From that point on, loyalty means executing the decision as if it were your own.” Colin Powell

Văd tot mai des articole pe tema resurselor umane în care fel de fel de vraci ne vînd tincturile lor minune din ulei de șarpe, care promit să trateze comportamentul abuziv al șefilor cu subalternii din organizații. Calul de bătaie este lidărșipul (leadership), care ar trebui să-i transforme pe șefi din balauri în mama răniților, zîna cea bună și Maica Tereza. Dar ăsta e oare rolul șefilor? Și ce facem cu angajații, oare ei nu sînt parte a problemei? Și, mai ales, asta înseamnă leadership?

Nu, rolul șefilor este să ducă la îndeplinire obiectivele alocate. Sigur, șeful nu poate face asta singur, și nici nu se poate bizui exclusiv pe forță în raport cu subalternii, pentru că rezultatele ar fi foarte slabe, dar poartă întreaga răspundere. Și atunci își folosește carisma, oferă încredere, se implică direct și dă exemplu, ajută, ascultă, zîmbește, oferă feedback și stimulente etc. Cînd lucrurile nu merg cum trebuie, de obicei din cauza calității umane îndoielnice (vanități provinciale, bîrfe toxice, corupție, ticăloșie banală, incompetență, alienare mintală etc.), se recurge și la forță.

În organizațiile normale promovarea șefilor se face prin filtre mai numeroase și mai riguroase decît în cazul angajaților și, din cauza asta, se poate afirma că, în general, calitatea umană este superioară în rîndul șefilor. Desigur că există excepții, acolo unde șefii sînt promovați în special pe baza rezultatelor ca angajați (a fost campion la vîndut chiftele în ultimul an) și mai puțin pe baza calităților personale (integritate, loialitate, spirit de sacrificiu, abilități de comunicare etc.) sau a competențelor, pierzîndu-se din vedere ca cerințele pentru postul de șef sînt considerabil diferite față de cele pentru campion de vîndut chiftele. Nu mai puțin adevărat este că puterea corupe, iar unii dintre șefi cad în păcatul ăsta fără o simptomatologie prealabilă, însă, fiind o boală cunoscută, poate fi depistată și tratată în stadiile incipiente.

Ce se pierde adesea din vedere este că și ultimul angajat este un șef și trebuie să se comporte ca atare. Orice angajat este propriul său șef. Din păcate însă, mulți consideră că, dacă nu poți să delegi și să împarți sarcini de lucru, nu ești cu adevărat șef, iar asta justifică atitudinea „nu e treaba mea!”. „Nu e treaba mea” să fiu carismatic, să ofer încredere, să mă implic – chiar și acolo unde nu se așteaptă asta direct de la mine, să dau exemplu, să ajut, să ascult, să zîmbesc, să învăț și să mă perfecționez etc. – aia e treabă de șef, nu a mea! Dar am pretenții ca șeful să facă parenting cu mine. Serios? Și uite așa, tribulațiile unor părerologi de internet (din categoria largă a cărora fac și eu, cu modestie, parte) ajung printr-un mecanism de validare subiectivă să exacerbeze cultura de tip snowflake, tot mai prezentă în mediul corporatist de la noi.

O categorie aparte este cea a organizațiilor anormale, cele în care aprecierea performanței nu se face obiectiv, unde angajarea și promovarea se fac prin corupție și favoritism. Ceea ce mă duce la aspectul compromisului. Da, pentru că în organizațiile astea anormale există și oameni cu un fond bun, dar care din motive diverse (economice, sociale etc.) preferă să tacă, să îndure mizerii, să își distrugă sinele pînă la alienare mintală, pentru ca în cele din urmă să ajungă să stea de vorbă cu vracii de care pomeneam la început și să le zică ce răi sînt șefii, vai, vai! Care vraci, în loc să îi aducă cu picioarele pe pămînt pe bieții oameni – să le spună că adesea prețul compromisului e ascuns, mare și că s-ar putea să nu merite, respectiv că amăgirea de sine este drumul expres către autodistrugere – le validează și alimentează acel cognitive bias, pentru ca mai apoi să scrie la gazetă concluziile „studiilor” lor.

Șmecheria ca ethos românesc (II)

Azi am citit postarea dlui Bogdan Glăvan despre pățania sa de ieri la o fabrică („mai degrabă un fel de depozit gigant”) de la marginea Bucureștilor. Pe scurt, dl. Glăvan, care intrase pe jos în fabrica nenumită, a vrut să părăsească fabrica pe aceeași poartă, dar a fost împiedicat de un angajat al firmei de pază pe motiv că acea poartă e doar pentru intrare, nu și pentru ieșire, cu excepția autovehiculelor. Agentul de pază a explicat că, potrivit regulilor lor, există o altă ieșire pentru cei care nu sînt cu mașina. Iar dl. Glăvan, în perfectul stil românesc de descurcăreală, ce face? Ca să ocolească regula, se urcă în mașina unui necunoscut, ieșind astfel din fabrică prin același loc pe unde intrase. Și, ca să nu dezmintă minunatele apucături românești (pentru care probabil că avem, oricum, recunoaștere internațională!), iese și se laudă cu chestia asta pe feisbuc (#constitutiacorporatiei , #fucklogic ).

Din păcate pentru noi, dacă și între cele mai destupate minți ale acestui moment avem genul ăsta de atitudine, cred că șansele noastre de e reveni la normalitate sînt nule.

Dar  la care atitudine mă refer? Păi s-o luăm pe rînd: atitudinea față de om – agentul de pază, la care se referă peiorativ „un nene, șefu’ portarilor”, care l-ar fi „tras de guler”. Lucrurile sînt lămurite în dialogul redat de dl. Glăvan, unde vedem că agentul de pază nu a fost  foarte politicos, dar nici bădăran. E nedemn să nu-ți înfrînezi frustrările și să tratezi cu aroganță un om care, cel mai probabil, este mult sub nivelul tău de educație, dar care nu este acolo decît ca să-și facă datoria (față de patron).

Apoi atitudinea față de situație – cel mai probabil regula privind accesul în și din fabrică nu era inventată de agentul de pază, ci chiar de conducerea fabricii. În cazul unui potențial partener de afaceri (cum pare să fie cazul aici), minima curtoazie impune respectarea regulilor sau negocierea, strict în această ordine, oricît de cretine ar fi (sau ni se par a fi) aceste reguli. Desigur, negocierea poate conduce la abandonarea colaborării (reguli cretine pot însemna dificultăți ulterioare în colaborare), dar aceasta se face cu cei împuterniciți să semneze contractul, nu cu agentul de pază…

Pe urmă, atitudinea față de proprietate. Contextul era că dl. Glăvan se afla în vizită pe proprietatea colaboratorului său. Gazda are libertatea să facă ce și cîte reguli poftește (cîtă vreme nu încalcă legea și nu îți afectează integritatea), iar tu, oaspete, din respect pentru proprietate, ai obligația să te conformezi. Iar dacă regulile gazdei sînt absurde și nu oferă oaspeților un respect măcar egal cu cel pe care îl așteaptă de la aceștia, tu ai libertatea să încetezi orice (potențială) colaborare – în fond nu te poate supăra decît odată. Altfel e ca și cum ai sări gardul – Ha! Nu m-a văzut, l-am păcălit!

Nu în ultimul rînd, trufia. Ok, ai ales o cale neortodoxă ca să eviți un disconfort, fie! Dar de ce să te lauzi cu asta?

Cum? Nu te lauzi, ci îi cerți pe ceilalți pentru inadecvarea lor? Serios?!

După cum scriam în urmă cu aproape trei ani, problema este că sîntem ca societate ca în bancul ăla în care un șofer care voia să-l impresioneze pe amicul său traversa toate intersecțiile pe culoarea roșie a semaforului, explicînd de fiecare dată că el poate să facă chestia asta fiind șmecher. Asta pînă la momentul cînd a ajuns într-o intersecție la culoarea verde a semaforului, unde s-a oprit brusc. Amicul l-a întrebat pe șoferul nostru: Bine, dar acum e verde, de ce nu treci?! Nu, pentru că s-ar putea să vină un alt șmecher din partea cealaltă!

Îl voi aprecia în continuare pe dl. Bogdan Glăvan pentru umorul său și pentru principiile pe care le promovează, chiar dacă uneori mai calcă strîmb. În fond, un pic de critică sau ironie nu poate face decît bine unui ego obisnuit prea adesea să aibă dreptate 😉

Ce se mai produce la Academia Română?

O să vă judece colegii mei, academicienii!” – Elena Ceaușescu, 25 Decembrie 1989

Academia Română a produs de curînd STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a, (Vlad, et al., 2016). Lucrarea este structurată pe cîteva tematici (școală și educație, resurse naturale, energie etc.) și reprezintă etapa a treia dintr-un proiect mai amplu demarat anterior anului 2014, prevăzut a fi finalizat în anul 2018.

Motivul pentru care am început să citesc lucrarea pomenită mai sus este un titlu de presă care mi s-a părut prea inept ca să fie adevărat – „Soluţia Academiei Române la exodul creierelor: absolvenţii de facultate, obligaţi să lucreze în ţară după terminarea studiilor” de pe ECONOMICA.net .

Ei bine, m-am înșelat, și iată că în capitolul Finanțare din PROIECTUL 1. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10 găsim următoarea alegație *:

Pentru a reduce pierderile de capital uman cu pregătire superioară, prin părăsirea țării, credem că se impune ca orice absolvent de învățământ superior beneficiar al subvenției de la buget să fie obligat să lucreze în țară un interval de timp egal cu durata studiilor subvenționate sau să deconteze cheltuielile cu pregătirea profesională.”(Dumitrache et al., 2016, p. 35)

Acuma se ridică următoarele întrebări:

  • Absolvenții trebuie să lucreze „la stat” sau se acceptă și la privat? Nu de alta, dar privatul ăla s-ar putea să fie o filială a unei multinaționale malefice!
  • Absolvenții trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat sau pot să presteze orice muncă ca să își recapete libertatea?
  • Dacă trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat și nu găsesc un angajator care să-i vrea, îi angajează automat statul? Sau se oferă repartiții la terminarea facultății ca pe vremea lui Ceaușescu?
  • Dacă îi angajează statul fără să fie neapărat nevoie de ei acolo, din ce bani le plătește salariile? Nu cumva din aceiași bani pe care statul îi ia de la milioanele de părinți care plătesc taxe pentru, printre altele, învățămînt gratuit?
  • Nu cumva acuma statul va mări taxele ca să plătească salariile unor absolvenți care sînt împiedicați să își găsească de muncă pe piața liberă a muncii?
  • Oare impunerea de bariere în procesul educațional este de natură să sporească competitivitatea acestuia?

Nu mă aștept ca Academia Română să aibe răspunsuri la întrebările de mai sus, dar, avînd în vedere reacțiile îndoielnice ale unor oameni care au luptat cu „valorile” comunismului în ultimele trei decenii, cred că ar trebui să zăbovim un pic mai mult asupra acestei idei revoluționare. De exemplu, Patrick André de Hillerin:

pah-investitii-copyhttps://www.facebook.com/patrickandredehillerin/posts/10210708079312615

Nu, nu e deloc corect. Investiția în educație nu este același lucru cu investiția într-un mijloc de producție, decît dacă reduci omul la nivelul de unealtă sau sclav. Da, proprietarii de sclavi de odinioară vorbeau despre sclavi și îi tratau ca pe niște active economice, investiții cu potențial de profit. Iar dacă ar fi să luăm în considerare ipoteza asta abominabilă – statul proprietar de sclavi, ar trebui să uităm cu totul că statul este doar un mandatar, iar proprietari sînt cetățenii, care finanțează funcționarea statului prin taxe și impozite din munca lor, în scopul atingerii unor obiective stabilite prin consens democratic. Pe de altă parte, prețul învățămîntulului gratuit (dar pe care îl finanțăm din greu prin taxe și impozite) devine prea mare și insuportabil în momentul în care ne costă libertatea copiilor.

Adevăratele beneficii ale investiției în educație, cel puțin în viziunea etatistă general acceptată, derivă din faptul că absolvenții vor da înapoi societății pe parcursul vieții active mai mult decît au primit, cu condiția să aibe oportunități și libertate deplină de alegere. Faptul că statul finanțează din banii contribuabililor învățămînt gratuit pe bandă rulantă, iar în paralel sufocă economia reală și piața muncii prin politici inepte, corupție, birocrație etc., anulînd orice oportunități reale ale absolvenților, este o problemă a statului care nu trebuie rezolvată pe seama libertații absolvenților.

Întorcîndu-mă la lucrarea însăilată de colectivul coordonat de prof. dr. ing. Ioan Dumitrache, parcurgerea ei mi-a amintit de senzațiile pe care le aveam cînd ni se prelucrau Directivele Congresului al XII -lea al Partidului Comunist Român. Aceeași limbă de lemn, aceeași decreptitudine, aceeași spoială de progresism, aceeași rezonanță socialistă în care statul e în tot și în toate. Bomboana de pe colivă este bibliografia, cu doar cinci referințe, toate fiind din „Strategia Națională … ”.

* educație ≠ învățămînt

EDUCÁȚIE s. f. 1. Fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate. 2. Cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora. ◊ Loc. vb. A face educație cuiva = a educa pe cineva. ◊ Educație fizică = ansamblu de exerciții corporale, practicate în școli și universități, destinat întreținerii calităților fizice ale organismului. [Var.: (înv.) educațiúne s. f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -onis. https://dexonline.ro/definitie/educa%C8%9Bie/864186

  1. Dumitrache, I., Burzo, E., Pop, I.A., Pârvulescu, V., Andronescu, E., Caramihai, S.I., Susan-Resiga, N., Munteanu, R., David, D., Daniel, B.V., Stănescu, A.M., Cazacu, G., Polexa, O.F., Popa S., Colceag, F., Bostan, C.G. și Mircea, E.N., 2016. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10. În: Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române.
  2. Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române. Disponibilă la http://www.academiaromana.ro/bdar/strategiaAR/doc13/StrategiaIII_2.pdf