Despre spații publice, private și drepturi

Am avut de curînd o discuție în contradictoriu cu un amic pe tema spațiilor publice. N-aș pierde timpul cu dezbaterea asta, dacă nu ne-ar afecta viața într-o mare măsură. Cele mai interesante discuții au loc cînd vine vorba despre spații private de folosință publică, în care se pune problema dreptului proprietarului de a stabili reguli – de exemplu permisiunea de a se fuma.

Argumentele se polarizează rapid, în general fără prea mare atenție la detalii, între susținătorii libertății neîngrădite și cei care susțin îngrădirea libertății totale pe seama externalităților negative, respectiv înlocuirea acesteia cu o libertate controlată de stat…

Un exemplu elocvent de ratare pe acest subiect este articolul dlui Vlad Petreanu. I s-a răspuns în bună măsură dlui Petreanu de către Alexandru Cojocaru, explicîndu-i-se de ce greșește.

Totuși aș insita asupra antagonismului dintre public și privat.

Externalitățile sînt o realitate exclusiv în context public. Dar ce înseamnă public? Dincolo de definiția din dicționar, adjectivul public trebuie interpretat pe două coordonate: cea a proprietății și cea a uzului, după cum se poate vedea în desenul de mai jos:

public-privat - Copy

Atît amicul meu cît și dl. Petreanu mi se pare că nu fac aceste distincții. Diferența dintre cei doi este că primul invocă proprietatea privată ca fiind suficientă pentru a scoate un spațiu din sfera publicului (ceea ce este greșit), iar al doilea invocă uzul nerestricționat în spații private ca fiind generator de drepturi (de asemenea greșit).

Aflați în acest punct, este interesant să subliniem ce determină uzul public / privat al unui spațiu. Uzul public este determinat de accesul neîngrădit. Lipsa îngrădirii este prezumată prin lipsa unui anunț care stabilește altfel. De exemplu, în legislația românească privind circulația pe drumurile publice, toate drumurile (dar și tarlalele agricole etc.) sînt considerate publice, chiar dacă se află în proprietate privată, cu excepția situației în care proprietarul drumului sau terenului pune la intrare un anunț prin care anunță că acolo este sfîrșit de drum public.

Partea interesantă este că proprietarul spațiului poate foarte simplu să schimbe statulul de uz public, transformîndu-l în uz privat. Cea mai simplă variantă este varianta de club privat, unde pe lîngă anunțul de la intrare „Aceasta este o proprietate privată de uz privat”, se instituie formal o procedură de aderare, un card de membru și, eventual, o contribuție simbolică. Toate acestea se pot face atît de simple, încît să trimită în derizoriu orice lege ciudată ar mai născoci aleșii neamului.

Evident că nu era neapărat nevoie de toată tevatura asta ca să invalidăm drepturile închipuite ale celor care intră undeva știind dinainte ce vor găsi acolo, dar cred că avem obligația să restabilim bunul simț.

Între manipulare și compasiune

Tragedia petrecută zilele trecute la Paris a polarizat opinia publică pînă la limita radicalizării. Se rup și se fac prietenii, asistăm la valuri de invective între oameni care pînă mai ieri păreau să împartă aceleași valori, iar statele europene acționează – ca de obicei – a posteriori, ca și cum problema terorismului ar fi una cu totul nouă.

Am să rezum faptele, așa cum le văd eu: avem un săptămînal care se pretinde a fi de umor, dar al cărui caracter poate fi descris cu indulgență ca islamofob, de extremă stînga și rasist; avem pe de altă parte niște indivizi – posibili jihadiști – care ucid cu sînge rece redactorii revistei, pentru a sfîrși chiar ei uciși de servciile statului francez, două zile mai tîrziu.

Trecînd peste micimea celor au sărit imediat să-și sporească notorietatea pe seama odiosului eveniment, atitudinea față de atentatul terorist s-a polarizat între două poziții consistente:

  • Una dintre atitudini susține martiriul redactorilor, care și-au dat viața pentru libertatea de expresie, pentru eliberarea poporului de sub jugul religiei (creștine, islamice) și pentru eliberarea societății de indivizi neconformi, fie ei musulmani, țigani sau români, pe de o parte, iar pe de altă parte, înfierarea atacatorilor și a tot ce reprezintă aceștia – religie, cultură etc.
  • Cealaltă atitudine condamnă atacul terorist, subliniază că crima este abominabilă și nu poate fi justificată, însă nu acceptă că tragicul eveniment ar reprezenta o jertfă pentru libertatea presei, ci numai o înlănțuire nefericită și inexorabilă de evenimente, considerînd publicația în cauză ca fiind o formă de a cîștiga bani din deriziune și vulgar.

Cei din a doua tabară, care condamnă atacul terorist, dar resping ideea jertfei, au devenit cu viteza luminii ținte ale criticilor celor din prima, fiind acuzați că încercă să diminueze gravitatea incidentului și că încearcă le găsească circumstanțe atenuante atacatorilor.

Argumentul acuzatorilor se bazează pe faptul că desconsiderarea calității jurnalistice a revistei de umor lovite de necaz, ar putea contribui la dispariția revistei, adăugîndu-se fricii semănate de fenomenul terorist, și, astfel, ar favoriza o victorie politică a terorismului.

Deși argumentul radicalilor din prima tabără nu este lipsit de fundament, acesta pare să ignore un element cheie: într-o situație conflictuală lucrurile pot merge în direcția stingerii conflictului sau, dimpotrivă, în direcția acutizării acestuia. În contextul nostru, continuarea revistei ar fi doar un pas în plus în direcția acutizării conflictului. Da, revista de umor vulgar va fi și mai incisivă, va publica porcării și mai mari, va provoca și ultimele redute ale bunului simț și moralei, ca să arate că, iată, libertatea presei nu a fost învinsă. Rezultatul? Vînzări record și radicalizarea întregii societăți, cu consecințe greu de anticipat. Oare chiar asta vrem? Să amintim doar că o asemenea situație va permite statului să introducă măsuri de limitare a libertăților pe care altfel nu le-ar fi putut introduce.

Spuneam mai înainte că argumentul radicalilor din prima tabără pare să ignore un element cheie. Pare, pentru că e posibil ca unii indivizi să considere că violența este forma optimă de gestionare a unui conflict. Parcă îi și aud: „îi călcăm pe cap și terminăm cu ei”. Cu ei cu musulmanii, cu ei cu țiganii și cu toți cei care nu sînt pe placul nostru, pentru că sînt cam înapoiați, trăiesc după regulile și posibilitățile lor și ripostează cînd se simt nedreptățiți. Cam același mod de gîndire ca Anders Behring Breivik.

Religia este o chestie intimă. Faptul că sînt credincios, creștin, musulman, mozaic sau ateu e o chestiune privată. Acceptarea sau respingerea argumentelor în favoarea sau împotriva credinței țin de o alegere personală. Validitatea acestor argumente la nivel subiectiv are valoare absolută. În momentul în care un deștept folosește ca subiect de bătaie de joc alegerea ta – oricare ar fi aia – este o tentativă de desființare a ta ca ființă socială. O să zică unii că satira e un panaceu, și că nu trebuie să ne supărăm. Da, dar satira are un sens moralizator clar, care în cazul unor cons precum cei de la revista de umor amintită lipsește cu desăvîrșire, pentru că nu caută să remedieze o stare de fapt, ci doar să cîștige capital folosind ridiculizarea, situație în care nu rămîne decît bătaia de joc ca exercițiu de marginalizare a unor categorii sociale sau grupuri etnice.

Bătaia de joc golită de orice sens moralizator vinde, aidoma pornografiei (mai ales cînd cele două se îmbină insidios), sau banalului jurnalism de scandal. Banii contează. Nu e nimic eroic cînd un paparazzo cade de pe motocicletă și moare în încercarea de a surprinde imagini compromițătoare despre o celebritate oarecare. Doar banii. Pentru caricaturiștii asasinați, libertatea presei e o pavăză străvezie în care nu mai cred nici copiii din școala primară.

Libertatea presei e aici, unde jurnaliști adevărați sînt omorîți în timp ce încercă să arate lumii întregi chestii care în mod curent sînt cenzurate în jurnalele de știri din mainstream media.

http://www.cbsnews.com/news/ap-journalist-others-killed-in-gaza-by-leftover-ordinance/

https://en.wikipedia.org/wiki/James_Miller_%28filmmaker%29

Pe de altă parte, exhibarea ostentativă a opțiunilor personale, de orice fel ar fi ele, este de prost gust. Prozelitismul este la fel de periculos și pentru credincioși și pentru atei, nemaivorbind că e indecent.

Așa că, dragi atei revoltați împotriva fundamentalsimului islamic, gîndiți-vă de două ori înainte să folosiți argumentul că ce cool și progresiști sînteți voi în raport cu bieții de ei. Nu că n-ați fi, dar s-ar putea să gîndească la fel despre bieții de voi…

 

 

Limbajul diplomatic „Davai ceas, davai palton”

Soldat-sovietic-Berlin

Rău era cu “die, der, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie!

Apucăturile fine ale tovarășilor din răsărit sînt exhibate din nou zilele astea. N-au nici o apăsare, cu toate că și-au dat petlițele jos de pe uniforme. Cum n-au avut nici la eliberarea Bucureștiului de sub jugul fascist, în 1944. Beneficiile aduse de „eliberatori” au fost evocate de Constantin Tănase, care, la un an de la invazia sovietică din 1944, încă mai juca în București. Într-unul din spectacolele sale, satirizînd fărădelegile hoardelor bolşevice, între care şi obsesia acestora pentru ceasuri de orice fel (pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare somând victimele: „Davai Ceas!” (dă-mi ceasul)), artistul a introdus vestitul monolog.

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptusite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţînd la iveală un ceas cu pendulă! A spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”.

Două zile mai târziu, marele actor era mort.

În 1975, alţi artişti memorabili români ni-l aduc memorie pe Constantin Tănase, cu filmul Actorul si sălbaticii. Evident că nu puteau să redea detaliile de mai sus, că se supăra fratele mai mare de la răsărit. Au dat-o cu nemţii lui Hitler, că şi de ăia a făcut haz, ca şi de legionari. Însă ăia nu l-au omorât, aşa cum, la indicaţiile preţioase ale cenzurii din epocă, se arată în film. Cei care au trăit perioada respectivă au înteles.

Astăzi pe TVR 2 la ora 20:10 putem vedea filmul Actorul și sălbaticii, cu atît mai mult cu cît zilele astea îl comemorăm și pe actorul Toma Caragiu.

Încă un protest

Azi avem ocazia să protestăm împotriva finanțării cultelor religioase* din bani publici. Ridicarea la luptă are loc sub îndemnul „Vrem spitale, nu catedrale”. Momentul protestului este cumva în legătură cu aniversarea a 150 de ani de la emiterea legii de secularizare a averilor mînăstirești din 1863.Mestia_Museum._Archangel_Gabriel._12th_c.

Din acel moment, fiind lipsită de mijloacele de producție pe care le avusese în proprietate, biserica (ortodoxă, dar probabil că și altele) și-a pierdut independența economică. Acest fapt a condus la necesitatea finanțării bisericii de către stat prin diverse scheme de ajutor, chestie care a continuat în perioada comunistă și care se perpetuează și în ziua de azi. Necesitatea asta este justificată politic: românii și-ar fi pierdut rapid simpatia pentru politicienii zilei dacă aceștia ar fi lăsat biserica de izbeliște, iar politicienii (cu unele excepții) n-au ratat să-și facă un titlu de glorie din dragostea lor pentru Dumnezeu și biserică. A ctitori biserici din bani publici e la modă zilele astea [1], [2], [3].

Problema este că, dincolo de independența economică, biserica și-a pierdut libertatea. Nu pot decît să bănuiesc că, prin mecanismul condiționării finanțării (constrîngeri ale bugetului de stat au existat întotdeauna, deci scuze se găseau), a fost alterat întreg sistemul de funcționare al bisericii, cu menirea de a servi interesele potentaților zilei. Arhivele CNSAS sînt grăitoare în acest sens, precum și partizanatul tot mai evident (și obscen!) al bisericii în alegeri, proces legislativ etc.

Or, în această ordine de idei, cred că protestul amintit la început este binevenit, chiar dacă acesta are o altă țintă, pentru că problema spitalelor nu va fi rezolvată prin realocarea fondurilor alocate bisericilor din bugetele publice. Oprirea finanțării de către stat a bisericii este calea redobîndirii libertății, iar biserica ar putea redeveni ceea ce ar trebui să fie.

* Voi folosi termenul generic biserică, în loc de culte religioase.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel

Cum rezolvă alții problema cîinilor

Că autoritățile de la noi sînt inepte și corupte știe toată lumea. Atunci cînd nu fac nimic în legătură cu o anumită problemă, se dovedește că e convenabil – nici un funcționar nu trebuie să-și suprasolicite neuronul, iar riscurile a face greșeli sînt minime, dar și profitabil – există un număr important de cetățeni pe care îi mulțumește lipsa acțiunii firești, care devin importanți în context electoral.

romania-condamnata-de-cedo-din-cauza-cainilor-vagabonzi-crop-644x416

Sursa: http://www.ziarulring.ro/stiri/30268/romania-condamnata-de-cedo-din-cauza-caini

De aceea, mi-am zis să cercetez cum fac alții cu cîinii vagabonzi.

Canadienii pornesc de la niște definiții simple și reguli clare. Pe de o parte problema se centrează pe responsabilitatea proprietarului de animal de companie față de societate și mediu, iar pe de altă parte se tranșează eficient ce se întîmplă cu cîinii, pisicile, aligatorii etc. (animale presupuse a fi) de companie care se plimbă fără stăpîn prin locuri publice.

Reducînd aria de cercetare, legislația canadiană vorbește despre cîinii arestați (impounded dogs). Primăria orașului Calgary clarifică problema în 11 rînduri de text:

Cîinii din lista de mai jos […] au fost arestați de către Serviciul pentru animale pentru că se deplasau liber în zone publice, fapt care constiuie o încălcare a Legii privind deținerea responsabilă a animalelor de companie. Un cîine care se deplasează liber creează probleme de siguranță pentru populație și pentru cîine. Cîinii arestați sînt ținuți în prezent la Centrul de servicii pentru animale aflat la adresa 2201 Portland Street SE. Cîinii arestați care pot fi identificați pe baza unui medalion cu număr de licență, a unui tatuaj lizibil sau a unui microcip cu informații actuale, sînt găzduiți pentru zece (10) zile. Cîini arestați ce nu pot fi identificați sînt găzduiți pentru patru (4) zile. Cîinii nerevendicați de către proprietarii lor în acest interval (4, respectiv 10 zile, n.m.), vor fi supuși unei evaluări comportamentale și de sănătate, iar dacă se consideră potriviți pentru adopție, aceștia vor deveni disponibili pentru adoptarea de către public. Găzduirea îl costă pe proprietar 40 CAD, dar pentru încurajarea revendicărilor în prima zi nu se percepe taxă, în a doua doar 21 CAD.

Activitatea de găzduire și gestionarea procesului de adopție sînt realizare de către organizații precum PetHarbor.

Proprietarii de cîini sînt obligați să se asigure ca patrupdele lor:

  • Au și poartă un număr de licență obținut de la primăria orașului Calgary atunci când acesta are vîrsta mai mare de 3 luni.
  • Nu se deplasează liber. Cu alte cuvinte, cîinii trebuie să fie sub controlul sau pe proprietatea proprietarului lor.
  • Sînt ținuți în lesă în permanent, cu excepția unor indicatoare de atenționare care indica altfel, sau a situației cînd sînt într-o curte privată împrejmuită.
  • Sînt sub control în zonele desemnate pentru ne-uzul lesei. Acest lucru înseamnă că trebuie să răspundă la comenzi prin semne și vocale.
  • Nu mușcă și nu rănesc pe nimeni.
  • Nu aleargă, amenință sau atacă persoane sau alte animale.
  • Nu latră, urlă sau deranjează pe nimeni.
  • Nu provoacă daune.
  • Nu împăștie gunoi.
  • Nu umbla prin curțile școlilor, locuri de joacă, terenuri de sport, terenuri de golf, cimitire, zone de scăldat sau de înot.
  • În timp ce se află pe o zonă de trafic pietonal să se afle legat cu o lesă de nu mai mult de doi metri, să rămînă pe partea dreaptă a zonei de circulație, să nu interfereze și să nu obstrucționeze alți trecători.
  • Nu sînt lăsate nesupravegheate în timp ce sînt legate.

Proprietarii de câini sînt obligați de lege:

  • Să posede mijloace adecvate să adune fecalele cîinelui.
  • Să ridice toate fecalele produse de cîinele lor atît din locurile publice cît și de pe proprietatea lor.
  • Să nu meargă pe bicicletă, skateboard sau patine ținînd un câine în lesă.

Amenzile pentru nerespectarea celor de mai sus sînt cuprinse între 25 și 1500 CAD.

Concluziile sînt – ca și definițiile și regulile de mai sus – simple. Nu trebuie decît să copiem 🙂 La asta ne pricepem destul de bine. Autoritățile canadiene își protejează cetățenii și mediul, ale noastre nu. Organizațiile de protecție a animalelor nu au decît să-și reverse toată dragostea și banii către centrele pentru cîini vagabonzi.

Singurele impedimente de surmontat sînt funcționarii și politicienii imbecili și fricoși precum și gălăgioasa ceată de „iubitori” de animale, a căror dragoste izvorăște dintr-o profundă (și patologică) instabilitate emoțională. 

—————

Actualizare.

A propos de funcționarii și politicienii de care pomeneam mai sus, vedeti aici reacția primarului Oprescu http://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-15509224-primarul-general-sorin-oprescu-face-declaratie-presa-miercuri-incepand-ora-18-00-edilul-fost-negasit-desi-copil-patru-ani-fost-sfasiat-caini.htm

Actualizare 2:

O ființă pe nume Lavinia Mirela Nica, în calitate de voluntar al ONG-ului Caleidoscop, a semnat pe formularul de adopție / revendicare de la Adminsitrația pentru Supravegherea Animalelor, asumîndu-și responsabilitatea pentru cîinele presupus ucigaș. „Teoretic trebuia sa am grija de el, practic nu. Pentru ca nu erau scosi pe nume propriu ci pe numele asociatiei. Daca trebuie sa invinovatim pe cineva, trebuie criticata asociatia pentru ca nu si-a asumat responsabilitatea. Era o situatie de compromis, primaria stia, dar trebuia sa eliberam locurile. Am inteles ca s-a ajuns la moartea unui copil, dar asta a fost. A fost un accident. Eu am constiinta curata si ma ocup in continuare sa salvez animale”. Sursa http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/declaratia-femeii-care-l-a-luat-pe-semnatura-pe-cainele-ucigas-un-accident-am-constiinta-curata.html

Ein wort, ein mort

„Ich adus la voi vielle und kleine, kleine, kleine pushkulitzen!”

Scena asta din Actorul și sălbaticii ar trebui zilele astea mai degrabă să ne pună față în față cu cele mai urîte temeri, decît să ne facă să zîmbim, pentru că un individ, care ține – între altele – un blog cu denumire de sistem economic pe pîine, a publicat în urmă cu 2 zile o invitație de aderare la o brigadă paramilitară cu nume de domnitor român, cu scopul declarat (!) de a pune pielea în băț ălora care „vor încerca să fugă cu averile furate de la români”. Ce se întâmplă cu ăi de nu vor încerca să fugă nu scrie.

Sînt curios dacă organizații care își dau cu părerea și care protestează de obicei la tot felul de căcaturi vor ieși să zică acuma ceva.

„Ober mîntuitorul” propune nici-mai-mult-nici-mai-puțin înrolarea pe bază de soldă, dotarea cu uniforme și arme…

Poate nu e decît o petardă, o perdea de fum, însă chiar și așa, cred că ar trebui să ne facem griji.

Sănătatea de stat

Zilele astea am fost la medicul de familie, care mi-a recomandat să fac niște analize. Mai exact, mi-a dat un Bilet de trimitere pentru investigații paraclinice decontate de CAS. De CAS Ilfov, că aici am domiciliul.

Am luat curajos biletul de trimitere și am mers – aproape la nimereală – la un centru medical din București despre care știam că are contract cu CAS. M-am dus la centrul ăsta pentru că îmi era în drum (deși locuiesc în Ilfov, muncesc și trăiesc în București), mai fusesem acolo cu cineva care trebuia să-și facă analize și mi s-a părut curat, bine organizat și de încredere. La ghișeu, o domnișoară foarte amabilă s-a uitat la biletul meu de trimitere și mi-a zis că regretă situația, însă nu-mi poate face analizele pentru că centrul lor medical nu are contract cu CAS Ilfov. Mi s-a părut interesant. Am mers la un alt centru medical din București pe care-l știam (în Ilfov nu știu niciunul). Același răspuns. M-am dus acasă și-am deschis calculatorul. Am căutat CAS Ilfov, pe care, evident l-am găsit: http://www.casailfov.ro/

Am căutat parteneri CAS pentru investigații paraclinice, doar că am găsit informații vechi din 2011: http://www.casailfov.ro/index.php?link=cap3_paraclinice

Am apelat inclusiv la TELVERDE 0800 800 954, cu gîndul că voi putea întreba pe cineva sau voi afla cumva care sînt centrele medicale unde pot face analizele paraclinice din biletul de trimitere. Naiv. O voce feminină (?) înregistrată mi-a explicat cu gingășie că am 3 minute să spun ce sesizare am. Cum n-aveam o sesizare, ci doar o întrebare am renunțat.

M-am întrebat atunci cine o fi conducătorul instituției numite CAS Ilfov. Pe saitul instituției apărea doamna Aurelia Isărescu – președinte director general. Cum nu aveam încredere în actualitatea datelor, am căutat pe internet informații despre doamna președinte director general. Și am găsit asta:

CAS Ilfov 1

Sursa: http://www.jurnaluldeilfov.ro/stire/2324/asigurarea-la-sntate-este-obligatorie.html

Autor Ionela Chircu. Postat la: 22.02.2013 10:16. Ultima actualizare: 22.02.2013 10:18.

(Accesat în 02-03-2013, ora 10:55).

Într-adevăr, doamna doctor (dacă dr. însemnă doctor) Aurelia Isărescu este actualul președinte al CAS Ilfov. Pe scurt, în articolul citat, doamna doctor președinte director general ne spune că oricât de rea ar fi starea noastră materială, chiar și în cazul în care nu am avea nici un fel de venituri, trebuie să ne facem contract cu CAS Ilfov pentru a evita „pericolul de a ajunge în imposibilitate de plată a cos-turilor atunci când problemele de sănătate se complică şi ţi-ar putea pune viaţa în pericol!”. Nu știu dacă perla citată aparține autoarei articolului sau doamnei doctor președinte director general, însă sinistrul acesteia, dincolo de inepție, elimină orice dubiu: imposibilitatea de a plati ne pune viața în pericol. Și ca nu cumva să ajungem în situația de a avea viața în pericol și să nu putem plăti, articolul face o prezentare a birocrației minunate pe care trebuie să o înfrunți pentru a te pune la adăpost.

Articolul ăsta îmi aduce aminte de pățania unui prieten care într-o seară a făcut un mic infarct miocardic. Soția lui a chemat un echipaj de urgență (o firmă privată, ce-i drept), care a intervenit prompt, a confirmat diagnosticul, a aplicat procedura pentru astfel de cazuri și pe urmă s-a apucat să explice prietenului meu și neveste-sii beneficiile unui card de fidelitate pe care-l vindeau ei. Echipajul a fost rugat „elegant” să-l ducă pe bolnav la spital. A avut noroc, a ajuns la timp la spital și a scăpat cu niște stenturi :).

Bun. Deci ce avem noi aici?

  1. Avem conducătorul unei instituții de stat care probabil că fumează în propriul birou (a se vedea scrumiera plină și bricheta din fotografie), chestie care, dacă este adevărată, este împotriva legii – http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_prevenirii_tutunului.php . Dincolo de aspectele legale, fumatul este o opțiune personală; însă a apărea în fotografie cu scrumiera plină mi se pare nepotrivit pentru cineva care se îngrijește de colectarea taxelor pentru sănătatea populației.
  2. O instituție de stat care se ocupă cu colectarea de taxe și scheme birocratice din ce în ce mai întortocheate – pentru sănătate, zic ei, dar care nu-ți explică cum beneficiezi de serviciile de asistență medicală.
  3. O instituție plătită din banii noștri care, într-o indolență totală, nu actualizează datele de interes public de pe pagina proprie de internet.

Mi-am dat seama că nu numai la Ilfov sînt probleme: http://cutiadecarton.blogspot.ro/2013/02/cand-nu-esti-parcat-regulamentar-si.html

Eu cred că, pentru cei care mai speră în funcționarea sistemului medical de stat, ar trebui puse avertismente vizibile:

STATUL DĂUNEAZĂ GRAV SĂNĂTĂȚII!

x

Și cei mai buni greșesc

Citim zilele astea despre un individ care, în susținerea unui punct de vedere personal, a decis să-și schimbe domiciliul. Nu mi-e clar dacă punctul de vedere al domniei sale se referă la integritatea averii pe care o deține sau este unul principial – acela de a i se recunoaște dreptul de exercițiu asupra proprietății și de liberă circulație ca cetățean al lumii civilizate, dar înclin să cred că e a doua.

Acuma tipul ăsta nu-i un individ oarecare, este un om cunoscut, iar gestul lui a căpătat conotații politice cu viteza luminii. Guvernul socialist francez s-a simțit ofensat – deh! au și soclialiștii onoarea lor, nu? – și, prin vocea prim-ministrului Jean-Marc Ayrault, care era invitat la o emisiune la postul France 2 pe 12 Decembrie 2012, a catalogat gestul omului nostru ca fiind „atît de deplorabil” (Je trouve ça assez minable (*) de se mettre juste de l’autre côté de la frontière. Tout ça pour ne pas payer d’impôts). Și ca să nu lase lucrurile neterminate, un domn tovarăș deputat socialist – Yann Galut pe numele său, pe data de 11 Decembrie 2012 își exprima intenția de a propune o lege prin care să se retragă cetățenia franceză celor care evită taxele prin schimbarea domiciliului.

În fața mitocăniei oficiale de stat, pe 15 Decembrie 2012 omul Gerard Depardieu (căci despre el vorbim) trimite o scrisoare deschisă premierului francez:

M-am născut în 1948, am început să lucrez la vârsta de 14 de ani ca imprimator, ca lucrător de întreținere, apoi ca artist dramatic. Mi-am plătit întotdeauna impozitele, indiferent cât au fost, sub toate guvernele. În nici un moment, nu m-am eschivat de la îndatoririle mele. Filme istorice la care am participat reflectă dragostea mea pentru Franța și istoria ei. Personalități mai ilustre decît mine au părăsit țara noastră. Nu mai am, din păcate, nimic de făcut aici, dar voi continua să-i iubesc pe francezi și publicul cu care am împărtășit atât de multe emoții! Eu plec pentru că voi considerați că succesul, creația, talentul, de fapt diferența, trebuie să fie pedepsite. Eu nu cer să fiu aprobat, dar aș putea cel puțin să fiu respectat. Niciunul dintre cei care au părăsit Franța nu a fost insultat ca mine. Eu nu trebuie să justific motivele alegerii mele, care sînt numeroase și intime. Plec după ce, în 2012, am plătit 85% impozit pe veniturile mele. Dar păstrez în suflet acea Franță care era frumoasă și care, sper, că va rămîne.

Vă predau pașaportul meu și cardul de securitate socială, pe care nu l-am folosit niciodată. Noi nu mai avem aceeași patrie, eu sunt un adevărat european, un cetățean al lumii, așa cum tatăl meu m-a  învățat întotdeauna. […] Nu am de ce să mă plâng și nici de ce să mă laud, dar nu accept cuvântul „deplorabil”. Cine sînteți dumneavoastră să mă judecați astfel, vă întreb, domnule Ayrault – prim-ministru al domnului Hollande, vă întreb, cine sînteți? În ciuda exceselor mele, a poftei și dragostei de viață,  eu sunt o ființă liberă, domnule, și voi rămîne politicos.

Oricât de discutabile ar fi argumentele lui Depardieu, scrisoarea mi se pare sinceră. Este declarația unui om aflat la apusul vieții, apăsat de greșelile trecutului, de moartea unui copil, dar care nu se lasă tîrît în noroi de către un conțopist socialist (Gerard Depardieu este – între altele – decorat de statul francez cavaler al Legiunii de onoare în 1996). Nu am argumente concrete, dar cred că Depardieu nu ar fi renunțat niciodată la cetățenia franceză dacă nu s-ar fi folosit o retorică condimentată cu cuvinte tari și amenințarea retragerii cetățeniei.

Bun, acuma vine fratele mai mare de la răsărit – care nu putea rata o ocazie ca asta – și, pe 6 Ianuarie îi dă lui Depardieu pașaportul rusesc (și cetățenia), pentru că minunata democrație franceză nu permite renunțarea la cetățenie fără existența prealabilă a altei cetățenii (!). Cam așa stau lucrurile.

Oarecum neașteptat și nepotrivit vine dl. Andrei Pleșu și scrie „Să ne facem ruși”. Cu tot respectul pentru domnia sa, de data asta afirm că n-a nimerit-o:

  • forțează o legătură între filo-comunismul francez de inspirație sovietică și solicitarea cetățeniei rusești a lui Gerard Depardieu. În primul rând nu cred că a avut actorul inițiativa asta, ci PR -ul rusesc, iar despre acceptarea lui Depardieu se poate spune orice, numai că este motivată politic nu.
  • menționează, în mod nedemn, un incident stînjenitor din viața artistului, ca și cum acesta i-ar caracteriza comportamentul. Mai grav este că dl. Pleșu afirmă fără echivoc că actorul a urinat intenționat pe podeaua avionului, fără să lase loc unui dubiu rezonabil legat de o posibilă afecțiune patologică. Derapajul dlui Pleșu continuă impetuos cu concluzia asupra incidentului amintit, în care extrapolează fiziologia micționării asupra simbolurilor totalitarismului stalinist 🙁 . Poate că dl. Pleșu nu are (încă ?) problema pe care o au bărbații după 60 de ani, dar nu e frumos să faci ironii pe tema asta.
  • cade cu dezinvoltură în păcatul judecării altora, exclusiv din perspectiva greșelilor respectivelor persoane, ca și cum omenirea ar fi formată în proporție de 99% numai din sfinți. Admit că pot fi persoane pe care dl. Pleșu nu le agrează, chiar fără să le fi întîlnit vreodată, toți avem simpatii și antipatii. Dar a te folosi de un prilej ca ăsta, al unui om aflat în necaz, să pui artileria pe el este reprobabil. Sau vă imaginați cumva că omul Depardieu este în culmea fericirii?!

Interesant este că pe 29 Decembrie 2012 taxa de 75% pe veniturile mai mari de 1 milion de Euro cu care președintele Hollande a făcut vîlvă în campania electorală (contribuție excepțională de solidaritate) a fost declarată neconstituțională „Le Conseil constitutionnel censure la taxe à 75 %…”, iar propunerea deputatului socialist amintită anterior, n-a apucat să fie discutată că e de la o poștă neconstituțională. Conțopistul socialist a zis că revine cu o nouă formulă de taxare.

Bun. Iată că și cei mai buni greșesc: francezii, pentru că au pierdut în imagine, dar bani mai mulți din impozite n-au luat, dl. Pleșu care mai are câte o criză de inspirație publicată, rușii care nu au făcut decât să demonstreze încă odată vestita lor fățărnicie, Gerard Depardieu care ar fi putut gestiona mai diplomatic situația. Iar eu, ce să zic: sînt într-o companie selectă 🙂

* Minable – a fost tradus în presă de limbă engleză patetic și preluat în articolele de limbă română la fel, însă cred că s-ar traduce mai degrabă prin deplorabil http://www.le-dictionnaire.com/definition.php?mot=minable

Un film de sfârșit de săptămână – Kapitalism – rețeta noastră secretă

Dacă v-ați săturat de privit la televizor, însă nu aveți unde să vă ascundeți de căldură, puteți urmări filmul lui Alexandru Solomon – Kapitalism – rețeta noastră secretă.

E un bun prilej de a reeevalua situația noastră actuală, urmărind cum am ajuns aici.

Vizionare plăcută!

Referendum* – cu sau fără argumente

Făcînd abstracție de comentariile de pe forumuri, poluate în prea mare măsură de postaci partizani și indivizi cu probleme psihice mai mult sau mai puțin grave, urmăresc cu oarecare interes discuțiile din grupurile de apropiați și dintre oamenii cu care vin în contact aproape în fiecare zi, inclusiv cei din familie.

Indiferent de opțiunea politică, se disting trei mari categorii:

  1. Oameni care au un punct de vedere articulat, cu mai multe sau mai puține argumente, dar care se exprimă normal, fără excese de limbaj sau comportament;
  2. Oameni care evită discuțiile pe tema referendumului și a opțiunilor politice, pe care fie nu-i interesează subiectul, fie se tem să-și exprime un punct de vedere;
  3. Și, în sfîrșit, îndîrjiții: aceștia se disting prin execesele de limbaj, vehemență, fizionomie transformată, atitudine care oscilează între amenințare și desconsiderare, și pe care dacă-i întrebi ”bine, dar care sunt argumentele tale?” te etichetează urgent ca fiind băsist (sau uslist 🙂 ), fără să poată aduce un argument de bun simț.

Cu primele două categorii n-am o problemă, însă sunt dezamăgit de oameni pe care credeam că-i cunosc și despre care credeam că sunt raționali și ghidați de bun simț, dar care se năpustesc orbește în categoria a treia… Abdicarea de la bunele maniere este totală, simțul umorului a murit, fiind înlocuite de invective, ton ridicat, ironie de mahala, clișee ieftine și bădărănie.

Bănuiala mea este că, de fapt, indivizii din a treia categorie nu se luptă pentru principii morale, bun simț, convingeri bazate pe rațiune, ci pentru apărarea condiției lor umane modeste, găsind astfel o entitate exterioară asupra căreia să proiecteze nereușitele, concesiile vinovate și frustrările existenței lor. Acesta este explicația faptului că cei din a treia categorie nu sunt în stare să argumenteze opțiunile pe care le exprimă.

Deci, oameni buni, dacă doriți să vă salvați, citiți-l (din nou) pe Caragiale, chiar dacă vă regăsiți printre personajele acestuia.

* pentru demiterea lui Băsescu de către USL.