Cum rezolvă alții problema cîinilor

Că autoritățile de la noi sînt inepte și corupte știe toată lumea. Atunci cînd nu fac nimic în legătură cu o anumită problemă, se dovedește că e convenabil – nici un funcționar nu trebuie să-și suprasolicite neuronul, iar riscurile a face greșeli sînt minime, dar și profitabil – există un număr important de cetățeni pe care îi mulțumește lipsa acțiunii firești, care devin importanți în context electoral.

romania-condamnata-de-cedo-din-cauza-cainilor-vagabonzi-crop-644x416

Sursa: http://www.ziarulring.ro/stiri/30268/romania-condamnata-de-cedo-din-cauza-caini

De aceea, mi-am zis să cercetez cum fac alții cu cîinii vagabonzi.

Canadienii pornesc de la niște definiții simple și reguli clare. Pe de o parte problema se centrează pe responsabilitatea proprietarului de animal de companie față de societate și mediu, iar pe de altă parte se tranșează eficient ce se întîmplă cu cîinii, pisicile, aligatorii etc. (animale presupuse a fi) de companie care se plimbă fără stăpîn prin locuri publice.

Reducînd aria de cercetare, legislația canadiană vorbește despre cîinii arestați (impounded dogs). Primăria orașului Calgary clarifică problema în 11 rînduri de text:

Cîinii din lista de mai jos […] au fost arestați de către Serviciul pentru animale pentru că se deplasau liber în zone publice, fapt care constiuie o încălcare a Legii privind deținerea responsabilă a animalelor de companie. Un cîine care se deplasează liber creează probleme de siguranță pentru populație și pentru cîine. Cîinii arestați sînt ținuți în prezent la Centrul de servicii pentru animale aflat la adresa 2201 Portland Street SE. Cîinii arestați care pot fi identificați pe baza unui medalion cu număr de licență, a unui tatuaj lizibil sau a unui microcip cu informații actuale, sînt găzduiți pentru zece (10) zile. Cîini arestați ce nu pot fi identificați sînt găzduiți pentru patru (4) zile. Cîinii nerevendicați de către proprietarii lor în acest interval (4, respectiv 10 zile, n.m.), vor fi supuși unei evaluări comportamentale și de sănătate, iar dacă se consideră potriviți pentru adopție, aceștia vor deveni disponibili pentru adoptarea de către public. Găzduirea îl costă pe proprietar 40 CAD, dar pentru încurajarea revendicărilor în prima zi nu se percepe taxă, în a doua doar 21 CAD.

Activitatea de găzduire și gestionarea procesului de adopție sînt realizare de către organizații precum PetHarbor.

Proprietarii de cîini sînt obligați să se asigure ca patrupdele lor:

  • Au și poartă un număr de licență obținut de la primăria orașului Calgary atunci când acesta are vîrsta mai mare de 3 luni.
  • Nu se deplasează liber. Cu alte cuvinte, cîinii trebuie să fie sub controlul sau pe proprietatea proprietarului lor.
  • Sînt ținuți în lesă în permanent, cu excepția unor indicatoare de atenționare care indica altfel, sau a situației cînd sînt într-o curte privată împrejmuită.
  • Sînt sub control în zonele desemnate pentru ne-uzul lesei. Acest lucru înseamnă că trebuie să răspundă la comenzi prin semne și vocale.
  • Nu mușcă și nu rănesc pe nimeni.
  • Nu aleargă, amenință sau atacă persoane sau alte animale.
  • Nu latră, urlă sau deranjează pe nimeni.
  • Nu provoacă daune.
  • Nu împăștie gunoi.
  • Nu umbla prin curțile școlilor, locuri de joacă, terenuri de sport, terenuri de golf, cimitire, zone de scăldat sau de înot.
  • În timp ce se află pe o zonă de trafic pietonal să se afle legat cu o lesă de nu mai mult de doi metri, să rămînă pe partea dreaptă a zonei de circulație, să nu interfereze și să nu obstrucționeze alți trecători.
  • Nu sînt lăsate nesupravegheate în timp ce sînt legate.

Proprietarii de câini sînt obligați de lege:

  • Să posede mijloace adecvate să adune fecalele cîinelui.
  • Să ridice toate fecalele produse de cîinele lor atît din locurile publice cît și de pe proprietatea lor.
  • Să nu meargă pe bicicletă, skateboard sau patine ținînd un câine în lesă.

Amenzile pentru nerespectarea celor de mai sus sînt cuprinse între 25 și 1500 CAD.

Concluziile sînt – ca și definițiile și regulile de mai sus – simple. Nu trebuie decît să copiem 🙂 La asta ne pricepem destul de bine. Autoritățile canadiene își protejează cetățenii și mediul, ale noastre nu. Organizațiile de protecție a animalelor nu au decît să-și reverse toată dragostea și banii către centrele pentru cîini vagabonzi.

Singurele impedimente de surmontat sînt funcționarii și politicienii imbecili și fricoși precum și gălăgioasa ceată de „iubitori” de animale, a căror dragoste izvorăște dintr-o profundă (și patologică) instabilitate emoțională. 

—————

Actualizare.

A propos de funcționarii și politicienii de care pomeneam mai sus, vedeti aici reacția primarului Oprescu http://www.hotnews.ro/stiri-administratie_locala-15509224-primarul-general-sorin-oprescu-face-declaratie-presa-miercuri-incepand-ora-18-00-edilul-fost-negasit-desi-copil-patru-ani-fost-sfasiat-caini.htm

Actualizare 2:

O ființă pe nume Lavinia Mirela Nica, în calitate de voluntar al ONG-ului Caleidoscop, a semnat pe formularul de adopție / revendicare de la Adminsitrația pentru Supravegherea Animalelor, asumîndu-și responsabilitatea pentru cîinele presupus ucigaș. „Teoretic trebuia sa am grija de el, practic nu. Pentru ca nu erau scosi pe nume propriu ci pe numele asociatiei. Daca trebuie sa invinovatim pe cineva, trebuie criticata asociatia pentru ca nu si-a asumat responsabilitatea. Era o situatie de compromis, primaria stia, dar trebuia sa eliberam locurile. Am inteles ca s-a ajuns la moartea unui copil, dar asta a fost. A fost un accident. Eu am constiinta curata si ma ocup in continuare sa salvez animale”. Sursa http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/declaratia-femeii-care-l-a-luat-pe-semnatura-pe-cainele-ucigas-un-accident-am-constiinta-curata.html

Ein wort, ein mort

„Ich adus la voi vielle und kleine, kleine, kleine pushkulitzen!”

Scena asta din Actorul și sălbaticii ar trebui zilele astea mai degrabă să ne pună față în față cu cele mai urîte temeri, decît să ne facă să zîmbim, pentru că un individ, care ține – între altele – un blog cu denumire de sistem economic pe pîine, a publicat în urmă cu 2 zile o invitație de aderare la o brigadă paramilitară cu nume de domnitor român, cu scopul declarat (!) de a pune pielea în băț ălora care „vor încerca să fugă cu averile furate de la români”. Ce se întâmplă cu ăi de nu vor încerca să fugă nu scrie.

Sînt curios dacă organizații care își dau cu părerea și care protestează de obicei la tot felul de căcaturi vor ieși să zică acuma ceva.

„Ober mîntuitorul” propune nici-mai-mult-nici-mai-puțin înrolarea pe bază de soldă, dotarea cu uniforme și arme…

Poate nu e decît o petardă, o perdea de fum, însă chiar și așa, cred că ar trebui să ne facem griji.

Sănătatea de stat

Zilele astea am fost la medicul de familie, care mi-a recomandat să fac niște analize. Mai exact, mi-a dat un Bilet de trimitere pentru investigații paraclinice decontate de CAS. De CAS Ilfov, că aici am domiciliul.

Am luat curajos biletul de trimitere și am mers – aproape la nimereală – la un centru medical din București despre care știam că are contract cu CAS. M-am dus la centrul ăsta pentru că îmi era în drum (deși locuiesc în Ilfov, muncesc și trăiesc în București), mai fusesem acolo cu cineva care trebuia să-și facă analize și mi s-a părut curat, bine organizat și de încredere. La ghișeu, o domnișoară foarte amabilă s-a uitat la biletul meu de trimitere și mi-a zis că regretă situația, însă nu-mi poate face analizele pentru că centrul lor medical nu are contract cu CAS Ilfov. Mi s-a părut interesant. Am mers la un alt centru medical din București pe care-l știam (în Ilfov nu știu niciunul). Același răspuns. M-am dus acasă și-am deschis calculatorul. Am căutat CAS Ilfov, pe care, evident l-am găsit: http://www.casailfov.ro/

Am căutat parteneri CAS pentru investigații paraclinice, doar că am găsit informații vechi din 2011: http://www.casailfov.ro/index.php?link=cap3_paraclinice

Am apelat inclusiv la TELVERDE 0800 800 954, cu gîndul că voi putea întreba pe cineva sau voi afla cumva care sînt centrele medicale unde pot face analizele paraclinice din biletul de trimitere. Naiv. O voce feminină (?) înregistrată mi-a explicat cu gingășie că am 3 minute să spun ce sesizare am. Cum n-aveam o sesizare, ci doar o întrebare am renunțat.

M-am întrebat atunci cine o fi conducătorul instituției numite CAS Ilfov. Pe saitul instituției apărea doamna Aurelia Isărescu – președinte director general. Cum nu aveam încredere în actualitatea datelor, am căutat pe internet informații despre doamna președinte director general. Și am găsit asta:

CAS Ilfov 1

Sursa: http://www.jurnaluldeilfov.ro/stire/2324/asigurarea-la-sntate-este-obligatorie.html

Autor Ionela Chircu. Postat la: 22.02.2013 10:16. Ultima actualizare: 22.02.2013 10:18.

(Accesat în 02-03-2013, ora 10:55).

Într-adevăr, doamna doctor (dacă dr. însemnă doctor) Aurelia Isărescu este actualul președinte al CAS Ilfov. Pe scurt, în articolul citat, doamna doctor președinte director general ne spune că oricât de rea ar fi starea noastră materială, chiar și în cazul în care nu am avea nici un fel de venituri, trebuie să ne facem contract cu CAS Ilfov pentru a evita „pericolul de a ajunge în imposibilitate de plată a cos-turilor atunci când problemele de sănătate se complică şi ţi-ar putea pune viaţa în pericol!”. Nu știu dacă perla citată aparține autoarei articolului sau doamnei doctor președinte director general, însă sinistrul acesteia, dincolo de inepție, elimină orice dubiu: imposibilitatea de a plati ne pune viața în pericol. Și ca nu cumva să ajungem în situația de a avea viața în pericol și să nu putem plăti, articolul face o prezentare a birocrației minunate pe care trebuie să o înfrunți pentru a te pune la adăpost.

Articolul ăsta îmi aduce aminte de pățania unui prieten care într-o seară a făcut un mic infarct miocardic. Soția lui a chemat un echipaj de urgență (o firmă privată, ce-i drept), care a intervenit prompt, a confirmat diagnosticul, a aplicat procedura pentru astfel de cazuri și pe urmă s-a apucat să explice prietenului meu și neveste-sii beneficiile unui card de fidelitate pe care-l vindeau ei. Echipajul a fost rugat „elegant” să-l ducă pe bolnav la spital. A avut noroc, a ajuns la timp la spital și a scăpat cu niște stenturi :).

Bun. Deci ce avem noi aici?

  1. Avem conducătorul unei instituții de stat care probabil că fumează în propriul birou (a se vedea scrumiera plină și bricheta din fotografie), chestie care, dacă este adevărată, este împotriva legii – http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_prevenirii_tutunului.php . Dincolo de aspectele legale, fumatul este o opțiune personală; însă a apărea în fotografie cu scrumiera plină mi se pare nepotrivit pentru cineva care se îngrijește de colectarea taxelor pentru sănătatea populației.
  2. O instituție de stat care se ocupă cu colectarea de taxe și scheme birocratice din ce în ce mai întortocheate – pentru sănătate, zic ei, dar care nu-ți explică cum beneficiezi de serviciile de asistență medicală.
  3. O instituție plătită din banii noștri care, într-o indolență totală, nu actualizează datele de interes public de pe pagina proprie de internet.

Mi-am dat seama că nu numai la Ilfov sînt probleme: http://cutiadecarton.blogspot.ro/2013/02/cand-nu-esti-parcat-regulamentar-si.html

Eu cred că, pentru cei care mai speră în funcționarea sistemului medical de stat, ar trebui puse avertismente vizibile:

STATUL DĂUNEAZĂ GRAV SĂNĂTĂȚII!

x

Și cei mai buni greșesc

Citim zilele astea despre un individ care, în susținerea unui punct de vedere personal, a decis să-și schimbe domiciliul. Nu mi-e clar dacă punctul de vedere al domniei sale se referă la integritatea averii pe care o deține sau este unul principial – acela de a i se recunoaște dreptul de exercițiu asupra proprietății și de liberă circulație ca cetățean al lumii civilizate, dar înclin să cred că e a doua.

Acuma tipul ăsta nu-i un individ oarecare, este un om cunoscut, iar gestul lui a căpătat conotații politice cu viteza luminii. Guvernul socialist francez s-a simțit ofensat – deh! au și soclialiștii onoarea lor, nu? – și, prin vocea prim-ministrului Jean-Marc Ayrault, care era invitat la o emisiune la postul France 2 pe 12 Decembrie 2012, a catalogat gestul omului nostru ca fiind „atît de deplorabil” (Je trouve ça assez minable (*) de se mettre juste de l’autre côté de la frontière. Tout ça pour ne pas payer d’impôts). Și ca să nu lase lucrurile neterminate, un domn tovarăș deputat socialist – Yann Galut pe numele său, pe data de 11 Decembrie 2012 își exprima intenția de a propune o lege prin care să se retragă cetățenia franceză celor care evită taxele prin schimbarea domiciliului.

În fața mitocăniei oficiale de stat, pe 15 Decembrie 2012 omul Gerard Depardieu (căci despre el vorbim) trimite o scrisoare deschisă premierului francez:

M-am născut în 1948, am început să lucrez la vârsta de 14 de ani ca imprimator, ca lucrător de întreținere, apoi ca artist dramatic. Mi-am plătit întotdeauna impozitele, indiferent cât au fost, sub toate guvernele. În nici un moment, nu m-am eschivat de la îndatoririle mele. Filme istorice la care am participat reflectă dragostea mea pentru Franța și istoria ei. Personalități mai ilustre decît mine au părăsit țara noastră. Nu mai am, din păcate, nimic de făcut aici, dar voi continua să-i iubesc pe francezi și publicul cu care am împărtășit atât de multe emoții! Eu plec pentru că voi considerați că succesul, creația, talentul, de fapt diferența, trebuie să fie pedepsite. Eu nu cer să fiu aprobat, dar aș putea cel puțin să fiu respectat. Niciunul dintre cei care au părăsit Franța nu a fost insultat ca mine. Eu nu trebuie să justific motivele alegerii mele, care sînt numeroase și intime. Plec după ce, în 2012, am plătit 85% impozit pe veniturile mele. Dar păstrez în suflet acea Franță care era frumoasă și care, sper, că va rămîne.

Vă predau pașaportul meu și cardul de securitate socială, pe care nu l-am folosit niciodată. Noi nu mai avem aceeași patrie, eu sunt un adevărat european, un cetățean al lumii, așa cum tatăl meu m-a  învățat întotdeauna. […] Nu am de ce să mă plâng și nici de ce să mă laud, dar nu accept cuvântul „deplorabil”. Cine sînteți dumneavoastră să mă judecați astfel, vă întreb, domnule Ayrault – prim-ministru al domnului Hollande, vă întreb, cine sînteți? În ciuda exceselor mele, a poftei și dragostei de viață,  eu sunt o ființă liberă, domnule, și voi rămîne politicos.

Oricât de discutabile ar fi argumentele lui Depardieu, scrisoarea mi se pare sinceră. Este declarația unui om aflat la apusul vieții, apăsat de greșelile trecutului, de moartea unui copil, dar care nu se lasă tîrît în noroi de către un conțopist socialist (Gerard Depardieu este – între altele – decorat de statul francez cavaler al Legiunii de onoare în 1996). Nu am argumente concrete, dar cred că Depardieu nu ar fi renunțat niciodată la cetățenia franceză dacă nu s-ar fi folosit o retorică condimentată cu cuvinte tari și amenințarea retragerii cetățeniei.

Bun, acuma vine fratele mai mare de la răsărit – care nu putea rata o ocazie ca asta – și, pe 6 Ianuarie îi dă lui Depardieu pașaportul rusesc (și cetățenia), pentru că minunata democrație franceză nu permite renunțarea la cetățenie fără existența prealabilă a altei cetățenii (!). Cam așa stau lucrurile.

Oarecum neașteptat și nepotrivit vine dl. Andrei Pleșu și scrie „Să ne facem ruși”. Cu tot respectul pentru domnia sa, de data asta afirm că n-a nimerit-o:

  • forțează o legătură între filo-comunismul francez de inspirație sovietică și solicitarea cetățeniei rusești a lui Gerard Depardieu. În primul rând nu cred că a avut actorul inițiativa asta, ci PR -ul rusesc, iar despre acceptarea lui Depardieu se poate spune orice, numai că este motivată politic nu.
  • menționează, în mod nedemn, un incident stînjenitor din viața artistului, ca și cum acesta i-ar caracteriza comportamentul. Mai grav este că dl. Pleșu afirmă fără echivoc că actorul a urinat intenționat pe podeaua avionului, fără să lase loc unui dubiu rezonabil legat de o posibilă afecțiune patologică. Derapajul dlui Pleșu continuă impetuos cu concluzia asupra incidentului amintit, în care extrapolează fiziologia micționării asupra simbolurilor totalitarismului stalinist 🙁 . Poate că dl. Pleșu nu are (încă ?) problema pe care o au bărbații după 60 de ani, dar nu e frumos să faci ironii pe tema asta.
  • cade cu dezinvoltură în păcatul judecării altora, exclusiv din perspectiva greșelilor respectivelor persoane, ca și cum omenirea ar fi formată în proporție de 99% numai din sfinți. Admit că pot fi persoane pe care dl. Pleșu nu le agrează, chiar fără să le fi întîlnit vreodată, toți avem simpatii și antipatii. Dar a te folosi de un prilej ca ăsta, al unui om aflat în necaz, să pui artileria pe el este reprobabil. Sau vă imaginați cumva că omul Depardieu este în culmea fericirii?!

Interesant este că pe 29 Decembrie 2012 taxa de 75% pe veniturile mai mari de 1 milion de Euro cu care președintele Hollande a făcut vîlvă în campania electorală (contribuție excepțională de solidaritate) a fost declarată neconstituțională „Le Conseil constitutionnel censure la taxe à 75 %…”, iar propunerea deputatului socialist amintită anterior, n-a apucat să fie discutată că e de la o poștă neconstituțională. Conțopistul socialist a zis că revine cu o nouă formulă de taxare.

Bun. Iată că și cei mai buni greșesc: francezii, pentru că au pierdut în imagine, dar bani mai mulți din impozite n-au luat, dl. Pleșu care mai are câte o criză de inspirație publicată, rușii care nu au făcut decât să demonstreze încă odată vestita lor fățărnicie, Gerard Depardieu care ar fi putut gestiona mai diplomatic situația. Iar eu, ce să zic: sînt într-o companie selectă 🙂

* Minable – a fost tradus în presă de limbă engleză patetic și preluat în articolele de limbă română la fel, însă cred că s-ar traduce mai degrabă prin deplorabil http://www.le-dictionnaire.com/definition.php?mot=minable

Un film de sfârșit de săptămână – Kapitalism – rețeta noastră secretă

Dacă v-ați săturat de privit la televizor, însă nu aveți unde să vă ascundeți de căldură, puteți urmări filmul lui Alexandru Solomon – Kapitalism – rețeta noastră secretă.

E un bun prilej de a reeevalua situația noastră actuală, urmărind cum am ajuns aici.

Vizionare plăcută!

Referendum* – cu sau fără argumente

Făcînd abstracție de comentariile de pe forumuri, poluate în prea mare măsură de postaci partizani și indivizi cu probleme psihice mai mult sau mai puțin grave, urmăresc cu oarecare interes discuțiile din grupurile de apropiați și dintre oamenii cu care vin în contact aproape în fiecare zi, inclusiv cei din familie.

Indiferent de opțiunea politică, se disting trei mari categorii:

  1. Oameni care au un punct de vedere articulat, cu mai multe sau mai puține argumente, dar care se exprimă normal, fără excese de limbaj sau comportament;
  2. Oameni care evită discuțiile pe tema referendumului și a opțiunilor politice, pe care fie nu-i interesează subiectul, fie se tem să-și exprime un punct de vedere;
  3. Și, în sfîrșit, îndîrjiții: aceștia se disting prin execesele de limbaj, vehemență, fizionomie transformată, atitudine care oscilează între amenințare și desconsiderare, și pe care dacă-i întrebi ”bine, dar care sunt argumentele tale?” te etichetează urgent ca fiind băsist (sau uslist 🙂 ), fără să poată aduce un argument de bun simț.

Cu primele două categorii n-am o problemă, însă sunt dezamăgit de oameni pe care credeam că-i cunosc și despre care credeam că sunt raționali și ghidați de bun simț, dar care se năpustesc orbește în categoria a treia… Abdicarea de la bunele maniere este totală, simțul umorului a murit, fiind înlocuite de invective, ton ridicat, ironie de mahala, clișee ieftine și bădărănie.

Bănuiala mea este că, de fapt, indivizii din a treia categorie nu se luptă pentru principii morale, bun simț, convingeri bazate pe rațiune, ci pentru apărarea condiției lor umane modeste, găsind astfel o entitate exterioară asupra căreia să proiecteze nereușitele, concesiile vinovate și frustrările existenței lor. Acesta este explicația faptului că cei din a treia categorie nu sunt în stare să argumenteze opțiunile pe care le exprimă.

Deci, oameni buni, dacă doriți să vă salvați, citiți-l (din nou) pe Caragiale, chiar dacă vă regăsiți printre personajele acestuia.

* pentru demiterea lui Băsescu de către USL.

Politică și delicatețuri?*

Duminică, aflîndu-mă în bucătărie, am ascultat oarecum pasiv – dar nu cu totul fără interes, emisiunea lui Mircea Dinescu numită Politică și delicatețuri.

Trebuie să spun că de-a lungul timpului l-am admirat pe Mircea Dinescu: dizident, limbajul colorat, felul cum îi ironiza pe politicieni (îmi plăcea în special când îl lua drept țintă pe Ion Iliescu), nonconformismul etc. În vremea din urmă, se pare că a ajuns la concluzia că îmbătrînește, iar din comédii nu te poți pricopsi. Drept care a început să facă negustorie.

Nu, negustoria nu e o ocupație rușinoasă (cu toate că în ultimii ani comercianții sunt puși la zidul infamiei), ba chiar onorabilă. Onorabilitatea însă, rezidă în primul rînd în felul cum practici această ocupație, iar abia pe urmă în natura ocupației. Pentru că există negustori care țin la reputația lor și există negustori pe care îi interesează în primul rînd cîștigul imediat, chiar dacă pentru asta trebuie să mintă sau să înșele.

Opinia mea este că Mircea Dinescu a abandonat principiile și onorabilitatea pentru mercantilism, și asta e o dezamăgire.

În emisiunea despre care începusem să povestesc (care poate fi urmărită online aici) a fost invitat Ludovic Orban. Au povestit ei despre istorie, au spus tot felul de snoave, pe urmă s-au apucat de gătit. Pardon, doar Mircea s-a apucat de gătit, Ludovic s-a apucat de privit și dat cu părerea, fiecare după posibilități (e drept că Mircea a avut două ajutoare).

Interesante preparatele pe care le-a pregătit Mircea, pe câteva punîndu-le și eu în lista cu rețete de încercat.

Evident că a venit și momentul degustărilor. Cam pe la minutul 35:00. Atunci încep și ororile:

  1. ”… trebuie să ai legume nu de la… de la supermarketuri…”; ”Nu, alea sunt niște nenorociri, sunt injectate cu hormoni…”;
  2. ”Aicea, poate că acuma dac-ați venit la putere, să dați o lege d-asta, să… Cum e posibil ca oul ăsta de țară, care este absolut natural, și are o culoare frumoasă și un gust fr… așa, e mai ieftin de trei ori decât oul ăsta de… de… facut… cu.. cu… găini d-astea stresate, înțelegi, ăla-i 10 Lei și-un ou de țară acuma costă 3 Lei, 4 Lei, știi?”
  3. ”Una din cele mai mari mafíi sunt astea care-ți aduc legume și fructe, legume și fructe pe care nu plătesc taxe, nu plătesc aia, nu plătesc aia (… indescifrabil, cu gura plină…);

Mi-am dat seama că Mircea Dinescu e perfect pentru rolul Moș Teacă al lui A. Bacalbașa, dar fără să știe asta. Mai mult decît atît:

  • nici Mircea Dinescu și nici Ludovic Orban nu știu pe ce lume trăiesc – oul la supermarket (încă 🙂 ) n-a ajuns la 10 Lei;
  • roșiile cherry pe care le mestecau cu spor nu erau din grădină de la țața Floarea, ci din cele injectate, de la supermarket, respectiv de la mafioții evazioniști!
  • minunatele vinete, aveau aceleași ”origini sănătoase” ca și roșiile cherry (pe 21 Mai încă nu ieșiseră alea românești, de grădină);
  • prețul oficial (adică ăla cu taxe, impozite, aia, aia + bon fiscal) al ingredientelor preparatelor executate de Mircea Dinescu descurajează majoritatea pensionarilor sau profesorilor din România, emisiunea gastronomică devenind o bătaie de joc la adresa acestora.
  • totuși, Mircea Dinescu nu uită să le ia apărarea, omițînd să spună că din cauza politicienilor pe care-i susține aceștia sunt umiliți și muritori de foame.
  • liberalul Orban nu zice nimic de sugestia lui Mircea Dinescu privind controlul prețurilor. Libera inițiativă și rolul pieței se rezumă în accepțiunea liberalissimă a lui Ludovic Orban la ”taxe, pe aia, aia…”;
  • sunt curios cum Ludovic Orban reușește să se descurce, totuși, cu hormonii!

Elementul gastronomic al acestei emisiuni – singurul cu un dram de valoare, a fost deci sacrificat de dragul politicii. Rămâne o necunoscută, termenul ”delicatețuri” din numele emisiunii, pluralul mai puțin obișnuit al unui cuvînt care nu prea are de-a face cu gastronomia, ci mai curând tot cu politica.

Altfel, delicatesele lui Mircea nu sunt menite decît să hrănească un ego neîmplinit.

Când știi despre ce e vorba…

Am văzut azi ce operă de artă remarcabilă au dezvelit autoritățile locale din București.

N-am înțeles nimic, însă mi-am adus aminte de Mefisto al lui Toma Caragiu. ”… Demitizarea exhaustivă și relațional caducă… Incongruența fenomenologică și introspectiv cromatică.” Adică, l-am căutat pe dracu și l-am găsit pe tac-su.

http://www.peteava.ro/id-750004-toma-caragiu-mefisto

Noroc cu o turistă (probabil) din Canada, care, deși nu a clarificat simbolistica operei de artă, are meritul că m-a făcut să mă simt mai bine – ”Este artă. Yeah… Când știi despre ce e vorba, îți place. Dacă nu știi, nu-ți place.

Nu-mi rămâne decât să mă consolez cu gîndul că lucrurile ar fi putut sta mult mai rău!

Capitalism: de la principii la patologie

Urmăream până de curând un blog cu nume de capitalism şi de pâine, care deşi este destul de radical, pot spune că întregeşte spectrul de opinii – care merge de la foarte de stânga, până (în cazul de faţă) la foarte la dreapta. Asta într-o accepţiune general acceptată a ceea ce înseamnă stânga şi dreapta…

Blogul la care mă refer are o audienţă de invidiat, ajutat şi de cordonul ombilical prin care este legat de o platformă online din grupul iRealitatea.

În linii generale, ideile şi temele postărilor de pe acest blog aveau legătură cu economia, dreptul de proprietate, nivelul taxării, construcţia tembelă a bugetului de stat care ne-a împins în pragul falimentului ca naţiune, sistemul falimentar de pensii, apucăturile „clasei muncitoare” care cere şi vrea să primească fără să-i pese că nu mai e de unde etc. Totul ambalat într-un limbaj bombastic, belicos, apocaliptic şi condimentat cu comentarii a căror vehemenţă nu ştiam dacă (şi cât) să o pun pe seama bravurii şi a pornirii de a face cât mai mulţi prozeliţi sau a unei afecţiuni psihice netratate.

Am citit postări de pe acest blog şi în câteva rânduri am facut şi comentarii, încercând să trec peste abuzurile de exprimare şi concentrându-mă pe ceea ce ar fi putut fi observaţii, idei sau gânduri de valoare.

Ultimele îndoieli mi-au fost spulberate cu ocazia unei postări pe tema potenţialei achiziţii a UPC de către RDS.

Postarea la care mă refer debutează ca demers în favoarea interesului public , respectiv cu argumentul că preluarea companiei UPC de către RDS nu ar fi tocmai o idee bună pentru că ar „crea pe loc un monopol în domeniul furnizării de internet şi televiziune”. Toate bune şi frumoase.

Însă la o analiză mai atentă, apar câteva mici probleme:

  1. Autorul blogului este (şi) proprietarul şi directorul unei companii private având ca principal obiect de activitate PR -ul si lobby -ul. Dacă veţi căuta pe internet, veţi găsi că are câteva reuşite în domeniu. În cazul nostru este posibil ca omul să aibe un interes profesional pe care-l maschează sub demersul apărării interesului public şi al liberei concurenţe, ceea ce nu ar fi frumos – dacă e adevărat.
  2. Intervenţia statului pentru a preîntâmpina dobândirea unei poziţii dominante pe piaţă de către o companie privată prin preluarea unei alte companii este în genere discutabilă. Sunt argumente pro şi contra. Însă în contextul unui blog care propăvăduieşte capitalismul sălbatic, respectiv un stat minimal şi dreptul suveran de a dispune de bunurile personale, este cam ciudat să faci apel la intervenţionismul statului.
  3. Tehnic vorbind, afirmaţia cu crearea „pe loc a unui monopol în domeniul furnizării de internet şi televiziune” este greşită, de vreme ce există si Romtelecom ca mare jucător pe piaţă – In a monopoly there is one seller of the good who produces all the output.[Binger, B & Hoffman, E.: Microeconomics with Calculus, 2nd ed. p 391 Addison-Wesley 1998].

Dincolo de aspectul posibilei manipulări, mă opresc asupra uşurinţei cu care se abandonează (fie chiar numai la nivel declarativ, deşi cred că avem de-a face cu convingeri…) principiile sau drepturile civile. Sub aparenţa unui pragmatism feroce se ascunde o infinită doză de prostie – în ipoteza „abolirii” principiilor şi a drepturilor civile nimeni nu-şi va mai putea păstra bunurile şi să se şi poată bucura de ele, pentru că întotdeauna se va găsi unul cu muşchii mai mari şi cu o puşcă mai performantă.

Iar dispreţul pentru ceilalţi – la grămadă, împreună cu ideea de gard în jurul proprietăţii şi părerea excelentă despre sine care răzbat din comentariile bloggerului constiuie un bun studiu de caz în patologia psihiatrică.

Nu ne rămâne decât să luăm seama şi să sperăm că nu vom ajunge să ne lăsăm păcăliţi precum alţii inaintea noastră în perioada interbelică.

 

Aţi auzit despre Ion Gavrilă Ogoranu?

Dacă n-aţi auzit, aş zice că e normal că n-aţi auzit. Pentru că este unul din secretele bine ascunse de statul comunist român. Chiar şi în zilele nostre se încearcă reducerea la tăcere a poveştii acestuia (1), (2), (3).

Un tip ambiţios – Constantin Popescu, pe numele lui, şi-a dedicat 5 ani din viaţă pentru a reînvia povestea lui Ion Gavrilă Ogoranu. Numele poveştii este Portretul luptătorului la tinereţe. Filmul poate fi văzut şi aici:

http://www.youtube.com/watch?v=64vSdToGNX0&feature=email însă cred că poate fi văzut şi pe hbo (eu acolo l-am văzut).

Pe vremea când eram în şcoala primară, aveam un coleg care se lăuda (deh, cum fac copiii…) că tatăl lui a făcut armata (pe atunci obligatorie) într-o unitate care căuta şi omora bandiţi în munţii Făgăraş. L-am invidiat atunci, însă acum imi pare rău pentru el.

Sursa foto: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:TomaPirau.jpg