Coprofagia – studiu de caz

Nu e roșu, ci maro închis. Nu e omogen ca pasta de dinți, ci friabil. Iar gustul…

Abia aveam ieri un pic de timp să mă plictisesc, cînd văzui în feed -ul meu o postare de-a tipului din filme care nu există. Postarea asta n-a ajuns acolo de capul ei (nu avea cum), ci în urma distribuirii de către un amic. Preocuparea ploieșteanului nostru pentru bietul consumator român m-a făcut sa zăbovesc un pic pe aici.

La prima vedere povestea asta peste care dădui ieri este despre ticăloșia unui producător de salam, dar în realitate este despre deranjamentul unui individ care oscilează între a se văita de răul pe care și-l pricinuiește singur și plăcerea bolnavă de a împroșca cu căcatul din care se hrănește.

Dar s-o luam metodic. Firul narativ. Pacientul își cumpără un baton de salam de la supermarket, deși se dusese acolo să-și cumpere icre, însă se scuză că nu știe ce-a avut în cap. După ce gustă salamul, este atît de oripilat încît devine brusc preocupat de soarta omenirii, departamentul consumatori români. Autorul se pune astfel în serviciul public și, pătruns de milă, ne face o punere în tema științifică, prin raportarea la salamul de casă făcut de un amic de-al său. La sfîrșit sîntem gratificați cu cîteva recomandări izvorîte din expertiza și întelepciunea autorului.

Stilul se doreste adecvat audienței pe care o ținteste scriitorul nostru. Paleta stilistică cuprinde de la sintagme nevinovate cum ar fi „salamuri de firmă”, pîna la dureri în pula ofuscate. Palidele elemente de jurnalism de investigație sînt sufocate de părerea personală a autorului, care știe el mai bine și care nu are dubii. Stilul devine astfel unul inchizitorial, cu accente de tip Romania Mare:Sunt curios la maxim, ca sunt diferente mari intre cele patru variante de agent gelatinizant. Unele sunt interzise, altele provoaca ulcer… Ce agent puneti in salam, deci? Ce agent?„.

Patologie. Recunoașterea faptului că nu știe ce a avut în cap este o minciună și un adevăr simultan. Este o minciună, pentru că e evident că pacientul a avut de la bun început în plan să arunce cu mizerii în producătorul de salam, ăsta fiind subiectul articolului. Pe de altă parte este un adevăr (pe care nu-l conștientizează), prin prisma faptului că pare să-i lipsească simțul ridicolului, fapt care îl decuplează de la realitate și îl face din cînd în cînd să se întrebe cum a ajuns acolo. Din nefericire, mecanismele de protecție îi estompează rapid astfel de întrebări, pentru că disonanța ar putea fi insuportabilă. Așa se face că rămîne în lumea lui iluzorie, în care „o să dea el ochii cu Radu Timis, de la Cris-Tim„, ca să-i arate cum stă treaba, de fapt.

Salamul din aceasta poveste este ultimul într-o lungă serie de pretexte pentru articole de o calitate îndoielnică , în care autorul își exhibă nedisimulat frustrările. Anterior salamului au fost băuturi răcoritoare, un festival de film etc. Nu îmi rămîne decît să sper că minunatul nostru nuvelist să aibe viață lungă, să-și dea cu grație cu părerea despre orice, astfel încît să rămîna un exemplu viu în patologia psihiatrică.

Sursa foto: http://s1.ziareromania.ro/?mmid=6082918e521a06492d

Despre oameni, corporații și proteste

Zilele trecute mă provoca un amic să scriu despre corporațiile malefice. Mi-am adus aminte de provocarea asta citind articolul dlui Ninel Ganea – Omul din corporație de pe platfoma anacronic.ro.

Articolul dlui Ganea debutează cu o zicere a unui scriitor britanic (nenumit) despre „cea mai patetică formă de autodistrugere” reprezentată de renunțarea individului la valorile umane și autodefinirea sa „în relațiile umane vitale” ca membru al unei organizații. Trecînd ușor peste folosirea inadecvată a termenului patetic – care în procesul de traducere din limba engleză trebuia înlocuit cu lamentabil, deplorabil etc., rămîne să ne întrebăm care este contextul mai larg al relațiilor umane vitale avut în vedere de scriitorul englez, pentru că ar fi foarte interesant de știut care dintre relațiile umane sînt vitale și care nu.

Mai remarcăm și procedeul etichetării cu nuanță peiorativă a alegerii făcute de individ, care este fie o formă de aroganță (prostie), fie o formă de manipulare, fiind menit să-l facă pe acel individ să se simtă prost și nesigur. Lucrurile devin mai clare cînd dl. Ganea vorbește vădit ironic despre corporație („etalon pentru liberalism, gândire independentă, democrație și bunăstare”) numind-o „etichetă cu sclipici, bună de pus la costumul (vorba vine) de duminică.”.

Ajunși în punctul ăsta, trebuie să lămuresc ceva: nici eu nu cred că corporația este promotorul concurenței sau garanția unui liberalism autentic (nici nu și-a asumat asta!), însă, dacă rămînem pragmatici și obiectivi, trebuie să admitem că este rezultatul pieței libere, cel puțin pînă la punctul la care statul a intrat pe fir și a început să reglementeze ce se cuvine și ce nu, în ce condiții, dar mai ales cui dă voie și cui nu. Odată statul intrat în combinație s-a terminat orice discuție despre piață liberă și liberalism în general, acesta fiind înlocuit cu diverse forme de socialism, pentru că retorica statului este invariabil centrată pe echitate socială.

Cu alte cuvinte, problema din această dezbatere nu este (doar) corporația, pentru că, așa după cum consemnează chiar dl. Ganea citîndu-l pe Jaques Barzun, „statul totalitar și marile firme au același obiectiv: controlul total al individului, abolirea completă a spațiului privat.”, lucru care privează corporația de exclusivitate în procesul de dezumanizare a individului și aduce în prim plan statul, această supercorporație omniprezentă și omnipotentă.

Dar cum funcționează dezumanizarea asta? În principiu trebuie să-l facem pe individ să își flexibilizeze valorile morale și să accepte valorile grupului* din care vrea să facă parte. Cîteva exemple de grupuri în care oamenii vor să fie, adesea simultan: culte religioase, partide politice, cluburi sportive, sindicate, organizații non-guvernamentale, grupări infracționale organizate (e.g. Camorra), familii, corporații, națiuni etc.. În unele cazuri, grupul nu exclude valorile morale comune, ci și le asumă, adăugînd valori suplimentare (e.g. scouts), în timp ce în alte grupuri sînt de-a dreptul irelevante (e.g. ‘Ndrangheta). Se poate afirma, deci, că acele grupuri care impun membrilor relativizarea principiilor morale comune dezumanizează, în timp ce, acele grupuri care impun o conduită etică ireproșabilă ne ajută să ne păstrăm umanitatea. În ordinea asta de idei, a vorbi la modul generic despre tirania corporatistă este un stereotip condamnabil.

Lăsînd la o parte nota peiorativă și presupunînd că afirmația din articol „angajații multinaționalelor s-au încolonat, docili și mulțumiți, pentru a face revoluție.” este adevărată, ca să aflăm în acest caz particular dacă grupul denumit generic corporații sau multinaționale este malefic și dezumanizează prin înstrăinarea de valorile morale comune, ar trebui să stăm și să judecăm cît este de justificat din punct de vedere moral protestul. Evident că sînt două ipoteze de lucru:

  1. Protestul nu are nici un suport moral, guvernul acționînd cu respectarea unui cod etic strict – onestitate, transparență, responsabilitate, dreptate și corectitudine, neexistînd nici un motiv real motiv de neliniște și contestare din partea societății civile (a angajaților docili și mulțumiți).
  2. Guvernul a acționat fără respectarea unui cod etic, a încercat să introducă o prevedere legală în procedură de urgență, fără să fi fost nici o urgență, menită să facă scăpați de legea penală, printre alții, pe mai mulți politicieni care au furat, a încercat să ascundă ce face, situație în care protestul nu doar că are suport, ci devine o obligație morală pentru toți cetățenii.

Rezumîndu-ne doar la fapte, este evident că cea de-a a doua ipoteză e adevărată, adică, chiar dacă ar fi adevărat că angajații corporațiilor au ieșit la protest strict ca rezultat al „recomandărilor “dezinteresate” ale top managementului”, demersul acestuia din urmă este deplin justificat moral și nu implică nici o dezumanizare, ci dimpotrivă, o lecție de civism.

Ce ratează dl. Ganea în articolul său este să vadă (sau nu?) în oglindă articolul său, cu angajații de la stat, mardeiașii și abonații la contracte cu statul, beneficiarii de ajutoare sociale, pensii speciale și alte pomeni, scoși pe bază de convocator la celălalt protest, cel împotriva bunului simț, în care umorul și protestul pașnic au fost înlocuite de rasism, violență, minciună și manipulare. La acest fel de oameni „bucuroși să ia parte la beneficii materiale și psihologice îndoielnice” se refereau și William H. Whyte și C. S. Lewis, respectiv la birocrația unui stat polițienesc, ocupat cu afaceri extrem de josnice.

* Argumentele citate de dl. Ganea din Elton Mayo și William H. Whyte sînt scoase din context pentru că se potrivesc în egală măsură angajaților din corporații, de la stat, dar și altor grupuri, cum ar fi partidele politice.

 

 

Ce se mai produce la Academia Română?

O să vă judece colegii mei, academicienii!” – Elena Ceaușescu, 25 Decembrie 1989

Academia Română a produs de curînd STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a, (Vlad, et al., 2016). Lucrarea este structurată pe cîteva tematici (școală și educație, resurse naturale, energie etc.) și reprezintă etapa a treia dintr-un proiect mai amplu demarat anterior anului 2014, prevăzut a fi finalizat în anul 2018.

Motivul pentru care am început să citesc lucrarea pomenită mai sus este un titlu de presă care mi s-a părut prea inept ca să fie adevărat – „Soluţia Academiei Române la exodul creierelor: absolvenţii de facultate, obligaţi să lucreze în ţară după terminarea studiilor” de pe ECONOMICA.net .

Ei bine, m-am înșelat, și iată că în capitolul Finanțare din PROIECTUL 1. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10 găsim următoarea alegație *:

Pentru a reduce pierderile de capital uman cu pregătire superioară, prin părăsirea țării, credem că se impune ca orice absolvent de învățământ superior beneficiar al subvenției de la buget să fie obligat să lucreze în țară un interval de timp egal cu durata studiilor subvenționate sau să deconteze cheltuielile cu pregătirea profesională.”(Dumitrache et al., 2016, p. 35)

Acuma se ridică următoarele întrebări:

  • Absolvenții trebuie să lucreze „la stat” sau se acceptă și la privat? Nu de alta, dar privatul ăla s-ar putea să fie o filială a unei multinaționale malefice!
  • Absolvenții trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat sau pot să presteze orice muncă ca să își recapete libertatea?
  • Dacă trebuie să lucreze în domeniul în care s-au specializat și nu găsesc un angajator care să-i vrea, îi angajează automat statul? Sau se oferă repartiții la terminarea facultății ca pe vremea lui Ceaușescu?
  • Dacă îi angajează statul fără să fie neapărat nevoie de ei acolo, din ce bani le plătește salariile? Nu cumva din aceiași bani pe care statul îi ia de la milioanele de părinți care plătesc taxe pentru, printre altele, învățămînt gratuit?
  • Nu cumva acuma statul va mări taxele ca să plătească salariile unor absolvenți care sînt împiedicați să își găsească de muncă pe piața liberă a muncii?
  • Oare impunerea de bariere în procesul educațional este de natură să sporească competitivitatea acestuia?

Nu mă aștept ca Academia Română să aibe răspunsuri la întrebările de mai sus, dar, avînd în vedere reacțiile îndoielnice ale unor oameni care au luptat cu „valorile” comunismului în ultimele trei decenii, cred că ar trebui să zăbovim un pic mai mult asupra acestei idei revoluționare. De exemplu, Patrick André de Hillerin:

pah-investitii-copyhttps://www.facebook.com/patrickandredehillerin/posts/10210708079312615

Nu, nu e deloc corect. Investiția în educație nu este același lucru cu investiția într-un mijloc de producție, decît dacă reduci omul la nivelul de unealtă sau sclav. Da, proprietarii de sclavi de odinioară vorbeau despre sclavi și îi tratau ca pe niște active economice, investiții cu potențial de profit. Iar dacă ar fi să luăm în considerare ipoteza asta abominabilă – statul proprietar de sclavi, ar trebui să uităm cu totul că statul este doar un mandatar, iar proprietari sînt cetățenii, care finanțează funcționarea statului prin taxe și impozite din munca lor, în scopul atingerii unor obiective stabilite prin consens democratic. Pe de altă parte, prețul învățămîntulului gratuit (dar pe care îl finanțăm din greu prin taxe și impozite) devine prea mare și insuportabil în momentul în care ne costă libertatea copiilor.

Adevăratele beneficii ale investiției în educație, cel puțin în viziunea etatistă general acceptată, derivă din faptul că absolvenții vor da înapoi societății pe parcursul vieții active mai mult decît au primit, cu condiția să aibe oportunități și libertate deplină de alegere. Faptul că statul finanțează din banii contribuabililor învățămînt gratuit pe bandă rulantă, iar în paralel sufocă economia reală și piața muncii prin politici inepte, corupție, birocrație etc., anulînd orice oportunități reale ale absolvenților, este o problemă a statului care nu trebuie rezolvată pe seama libertații absolvenților.

Întorcîndu-mă la lucrarea însăilată de colectivul coordonat de prof. dr. ing. Ioan Dumitrache, parcurgerea ei mi-a amintit de senzațiile pe care le aveam cînd ni se prelucrau Directivele Congresului al XII -lea al Partidului Comunist Român. Aceeași limbă de lemn, aceeași decreptitudine, aceeași spoială de progresism, aceeași rezonanță socialistă în care statul e în tot și în toate. Bomboana de pe colivă este bibliografia, cu doar cinci referințe, toate fiind din „Strategia Națională … ”.

* educație ≠ învățămînt

EDUCÁȚIE s. f. 1. Fenomen social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate. 2. Cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora. ◊ Loc. vb. A face educație cuiva = a educa pe cineva. ◊ Educație fizică = ansamblu de exerciții corporale, practicate în școli și universități, destinat întreținerii calităților fizice ale organismului. [Var.: (înv.) educațiúne s. f.] – Din fr. éducation, lat. educatio, -onis. https://dexonline.ro/definitie/educa%C8%9Bie/864186

  1. Dumitrache, I., Burzo, E., Pop, I.A., Pârvulescu, V., Andronescu, E., Caramihai, S.I., Susan-Resiga, N., Munteanu, R., David, D., Daniel, B.V., Stănescu, A.M., Cazacu, G., Polexa, O.F., Popa S., Colceag, F., Bostan, C.G. și Mircea, E.N., 2016. ȘCOALA ȘI EDUCAȚIA ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE. ROMÂNIA EDUCATĂ – RE TOP 10. În: Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române.
  2. Vlad, I. V. ed., 2016. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A ROMÂNIEI ÎN URMĂTORII 20 DE ANI, volumul III, partea a II -a. București: Editura Academiei Române. Disponibilă la http://www.academiaromana.ro/bdar/strategiaAR/doc13/StrategiaIII_2.pdf

Ce boli mai au românii

Citeam postarea dnei Ondine Ghergut despre studentul lovit în zona toracelui care, după o așteptare de 8 ore la primiri urgențe la spital, a fost trimis acasă cu o prescripție pentru un anti-inflamator. Dna Ghergut, pe care o urmăresc pentru calitatea activității sale jurnalistice, descrie în postarea sa și (presupusul, n.m.) mecanism al șpăgii din zona primiri urgențe a spitalului: ești lăsat să aștepți mai mult decît ar fi normal ca să ți se dea de înțeles că trebuie să fii atent, atenție care s-ar materializa cînd cadrele medicale ies să fumeze și își lasă buzunarele halatelor nepăzite.

spiridon-copyCe m-a deranjat aici nu este jurnalismul vindicativ sau lipsa de deontologie a doamnei Ghergut (pentru că da, postarea dumneaei are ingredientele unei anchete jurnalistice), ci ușurința cu care renunță la obiectivism în favoarea prejudecăților ordinare.

De ce lipsă de deontologie și de ce prejudecăți? Pentru că asemenea anchete jurnalistice ar trebui duse pînă la capăt, cu jurnalistul sub acoperire care îi bagă bani în buzunar asistentei pentru tratament preferențial și înregistrări adecvate ale actului de corupție, iar nu cu insinuări făcute într-un context de maximă implicare emoțională a jurnalistului… Și deși fenomenul ăsta prin care oamenii încearcă să-și sporească șansele de succes acoperind din buzunar diferența dintre prețul de echilibru între cerere și ofertă și prețul impus de stat este o realitate statistică, nu putem fi siguri că acesta are loc de fiecare dată cînd ceva nu ne convine (dacă era sigur caz de mită în formă continuată, de ce n-a chemat Poliția?). Dar asta e, insinuăm, ne văităm, dar cînd e de acționat o lăsăm pe altă dată.

Un comentariu la aceiași postare a unui cadru medical (Mihai Morgovan) pune lucrurile la punct:

Interesant ce citesc aici…parerea pacientilor….dar nu stiti ce se intampla de partea cealalta. Sa va povestesc un pic… Un exemplu. Camera urgente Ortopedie din cadrul UPU. Vin pacienti dupa pacienti. Uneori cate 80 de consulturi pe garda, poate si mai multe. Nu cred ca va puteti imagina ce inseamna asta (faceti un calcul sa vedeti cat timp v-ar lua cu un minim de 15 minute pe pacient). Mai ai si de operat poate.. poate si consulturi interdisciplinare. Si va mirati ca asteptati afara? Si ca tot v-am dat exemplu Ortopedia. Voi pacientii sunteti de vina ca aglomerati Urgenta. Veniti pentru afectiuni cronice care ar trebui vazute in Ambulator sau Policlinica, dar acolo nu va place, ca trebuie sa mergeti la medicul de familie si sa luati trimitere si sa asteptati si la el la coada si apoi si in spital. Veniti pentru orice banala contuzie…am avut si pacienti veniti cu febra musculara. Da, asta e pacientul roman. Dar e mai usor sa arunci cu noroi. Sunt specialitati in care nu sunt destui medici ca sa acopere volumul de pacienti veniti in UPU. De ce? Pentru ca cel mai probabil au emigrat pentru o viata mai buna. Voi pacientii are trbui sa iesiti in strada pentru un sistem mai bun. Nu noi. Noi daca iesim voi muriti in camera aia si pe strada. Voi trebuie sa schimbati ceva. Dati salar unui medic echivalent cu al unui judecator. Doar viata dvs e in mainile lui nu? Si atunci daca mai sunt care primesc hulita „spaga” atunci sa aruncati cu noroi si sa ii asteptati cu bratarile afara.

Stăteam să mă gîndesc cu tristețe că, dacă peste noapte s-ar întîmpla o minune și toți oamenii din serviciile publice ar deveni sfinți (ceteris paribus), tot am fi un popor de nemulțumiți și bănuitori triști. Profesori, medici, pompieri, polițiști, funționari n-ar avea nici o șansă să scape de critica calificată a românilor care știu ei mai bine.

Poate că ar trebui să reîncepem să avem încredere în oameni. Și să acționăm cînd e de acționat, nu doar să ne văităm. Asta cu siguranță nu ne va scăpa de necazuri, dar ne poate scăpa de la disoluție.

Pierdut încredere. O declar nulă

În urmă cu cîteva zile comentam la o postare că „comportamentul individului mediu (în magazin, în trafic etc.) n-are nici o legătură cu neajunsurile monopolulului deținut de poliție și inflația de legi inepte”. Afirmația asta a mea este greșită și trebuie să lămuresc problema.

În articolul la care comentam (Șpaga în trafic) se avansează ideea că, așa cum într-un sistem privat proprietarii / administratorii afacerii au grijă să nu-și deranjeze clienții în timp ce veghează asupra integrității patrimoniului lor pentru că asta dăunează afacerii, tot așa ar trebui să facă și statul cu drumurile publice, oprind polițiștii să folosească legea în beneficiu personal (șpaga în trafic). Evident că dezideratul ăsta nu este compatibil cu proprietatea de stat, cu inflația de legi inepte și cu monopolul pe extorcare deținut de stat, acesta fiind de fapt sensul articolului. Cu alte cuvinte, trecerea în proprietate privată a drumurilor (în cazul ăsta), dereglementarea și privatizarea serviciilor de ordine publică ar fi de natură să rezolve problema cam la fel de mulțumitor ca în cazul hipermarketurilor în care „paza încearcă să fie cât mai puțin intruzivă” ca să nu gonească clienții.

Dar chiar așa să fie? Sînt trei observații asupra constructului de mai sus.

  1. Strădania proprietarilor / administratorilor de afaceri private să ofere o experiență cît mai plăcută clienților în timp ce veghează prin firme specializate de pază asupra patrimoniului lor este existențială, dat fiind contextul concurențial aproape perfect (nu-mi place la Cora, mă duc la Auchan), context mai greu de replicat în cazul drumurilor publice (posibil, însă cu costuri care ar duce probabil la pierderea eficienței economice);
  2. Printre metodele pe care proprietarii și administratorii de afaceri private le folosesc pentru asigurarea unei experiențe plăcute clienților în condiții neintruzive de securitate se numără transferarea unei părți a „pierderilor” către firmele de pază (care și le acoperă din tarifele pentru serviciile prestate). O altă parte din „pierderi” este acoperită prin provizioane. Siguranța circulației pe drumurile publice nu poate fi cuantificată în bani și nici nu se pot face provizioane pentru ea. Pur și simplu aceasta nu poate fi băgată la costuri, precum bunurile furate din magazine.
  3. Există țări în care funcționează același sistem public ca la noi,Zeichen_282.svg însă în condiții net superioare pentru „clienții” șoferi. Dimensiunea și complexitatea mult mai mare decît în România a sistemului public de drumuri și a sistemului public de asigurare a siguranței circulației din Germania ar trebui să ne determine să căutăm și alte cauze ale eșecului de la noi, pe lîngă cea a naturii proprietății.

În momentul ăsta v-ați putea întreba unde e explicată esența greșelii de care pomeneam la început, și de ce greșeală, pentru că e destul de limpede că argumentația articolului de care pomeneam e cel puțin șubredă.

Răspunsul l-am găsit într-un articol scris de Tim Harford intitulat The meaning of trust in the age of Airbnb. Harford scoate în evidență că unul dintre secretele succesului economic german este încrederea. Societățile care prețuiesc încrederea sînt în mod natural favorabile liberei inițiative și prosperității. „Prosperitatea nu numai că necesită încredere, ci o și încurajează. De ce să te deranjezi să furi cînd te simți confortabil oricum?”. Societățile în care nu există încredere au o performanță economică slabă: sînt macinate de corupție, crimă organizată, incertitudine legislativă, instabilitate politică, lipsesc investițiile (iar cele care totuși se fac au drept scop îmbogățirea băieților deștepți), autoritățile statului îi abuzează și îi șicanează pe contribuabili etc. În asemenea societăți șpaga este un mijloc de supraviețuire, iar antreprenoriatul este vecin cu nebunia, pentru că este mult mai rentabil să nu faci nimic și să ceri de la stat.

Problema noastră (inclusiv în cazul ăsta cu șpaga în trafic) este că am abandonat demult să mai cerem, dar mai ales să mai oferim încredere. Nu avem credibilitate, nici măcar față de noi înșine. Mersul trenurilor, școala, biserica, politica, mediul de afaceri, armata, poliția, justiția, nici una nu este de încredere. Dacă respecți regulile de circulație (multe dintre ele aplicate în mod inept!) ești prost, iar dacă plătești amenda cînd te prinde poliția, ești și mai prost. Furăm și înșelăm cu impunitate, iar cînd situația ne devine potrivnică dăm dovadă de o ipocrizie montruoasă. În fond dacă asta fac politicienii de seamă ai zilei, noi de ce nu am face, ce sîntem cumva proști?!

Cum s-a pierdut încrederea la noi? 50 de ani de comunism (adică minciună dimineața, la prînz și seara, pe toate canalele), loviluția din 1989 (o altă minciună gogonată), dar și trioul magic lene-prostie-răutate. Majoritatea a putut fi astfel manipulată cu ușurință, inducîndu-i-se ideea că statul și legea garantează tot. Tot. Dilemele morale nu își mai aveau rost în condițiile astea. Astfel, comportamentul individului mediu (în magazin, în trafic etc.) a fost pervertit să fie atent la tonul polițistului care aplică legea, sau să se descurce și el cum face toată lumea…

Bunul simț a murit. Trăiască legea!

Incidentul de zilele trecute cu doamna care a traversat prin loc nepermis și a fost arestată de poliție încă face valuri. De fapt, partizanatul dintre cei pro și cei contra polițiștilor a ajuns de-a dreptul psihoză.

Voluptatea cu care oameni educați, cu simțul umorului și de obicei raționali se năpustesc într-o dezbatere cu încărcătură preponderent emoțională, abandonînd cu suspectă ușurință rigorile unei discuții principiale și apelînd la arme din panoplia mahalalei, îmi ridică semne de întrebare pe care mi-aș fi dorit să nu le am. În fond ăștia sînt oamenii care ar trebui să reprezinte normalitatea într-o țară a cărei majoritate își vinde votul pe un kilogram de faină și un litru de ulei și alei cărei repere morale se înscriu în genul „Da dom-le, a luat și el acolo un milion, două. Parcă ce, tu dacă erai în locul lui nu luai?!”.

Dacă am fi extratereștri am putea sintetiza faptele așa: o persoană a traversat prin loc nepermis, încălcînd astfel legea. Cei puși să vegheze la respectarea legii (numim aici polițiștii) au observat încălcarea și au oprit-o pe persoană pentru aplicarea procedurilor specifice (identificarea persoanei, amendă sau avertisment, după caz). Persoana oprită pentru încălcarea legii nu se supune procedurilor legale, refuză să-și decline identitatea, nu recunoaște autoritatea polițiștilor și îi insultă, fapt care constituie o altă încălcare a legii. Situația degenerează fiind necesară folosirea forței pentru stabilirea identității persoanei, a legilor încălcate și a pedepselor potrivite. Cam asta e. De aici începe circul.

Unul dă de înțeles, de exemplu, că aplicarea legii în cazul de mai sus este superfluă, de vreme ce CPT s-a băgat în față la coadă la permise auto și nu l-a arestat nimeni. Ca și cum nesancționarea unei abateri implică automat trecerea cu vederea a tuturor abaterilor. Ca să nu mai vorbim că nu există o lege care să sancționeze contravențional scurt-circuitarea cozii de către un coios, în afara bunului simț care prevede sancțiunea cu oprobiul public. Dar se pare că nu se înțelege diferența…

Altul zice că, de vreme ce temperatura depășea 40 de grade și nu a cauzat nici un accident auto prin traversarea sa, persoana care a nesocotit legea trebuia lăsată să plece fără multă tevatură, chiar dacă a refuzat să-și decline identitatea și i-a înfruntat pe polițiști. Domnul acesta refuză să vadă ipoteza în care persoana care a traversat ilegal suferă de o afecțiune psihică acută sau cronică (accentuată de căldură) și reprezintă astfel un real pericol pentru siguranța circulației, chiar dacă prima dată „a ratat”. Asta cu atît mai mult cu cît ipoteza menționată este susținută de reacția total irațională în fața polițiștilor – dacă ai greșit și ai fost prins nu te ajută cu nimic să-i jignești pe polițiști.

O fostă glorie tv, jumătatea necondamnată a unui cuplu care era amuzant pe sticlă la vremea lui, s-a gîndit să-și facă un titlu de glorie din ironizarea grosolană a unui polițist cu veleități de scriitor care are naivitatea (lăudabilă!) să creadă că legea trebuie aplicată și care s-a remarcat în trecut prin integritate și curaj. Ce ratează acest minunat țuțăr, este că, avînd în vedere vîrsta, pregătirea, experiența și pretențiile sale, ar fi trebuit să dea înapoi cu eleganță în fața mai puțin titratului polițist-scriitor, cu atît mai mult cu cît acesta pare foarte bun prieten cu bunul simț. Mahalagismul, atacul la persoană și deriziunea grosolană făceau rating cu ani în urmă, și probabil că fac și acum, dovadă fiind televiziunile din trustul lui felix. Dar probabil că cîrcota nu era doar un nume de emisiune tv, ci o filosofie de viață.

Evident că toți cei de mai sus au deopotrivă susținători și critici, și în general toată lumea are o opinie foarte solidă. Și totuși, cine are dreptate? Dar oare asta este întrebarea corectă în situația noastră?

Da, din păcate legea a ajuns în mare măsură instrument de extorcare, aplicarea legii se traduce prin vînătoare de greșeli, iar amîndouă conduc deopotrivă la spoliere, corupție endemică și totalitarism. În condițiile astea este normal protestul. Dar să ne ascundem sub fustele legii cînd ne convine (pensii, alocații, măriri de salarii, legislația muncii, catedrale și alte trăsnăi) și să facem gălăgie și să ne rupem hainele de pe noi cînd nu ne convine legea, mai ales cînd sîntem prinși „cu rața-n gură”, ăla nu mai e protest, ci oportunism de cea mai joasă speță!

La fel cum nici exhibarea frustrărilor (în mare măsură îndreptățite) față de aparatul represiv al statului, cînd numitul aparat oprește un nebun care se joacă cu chibrituri în depozitul de benzină, nu este protest, ci pierderea uzului rațiunii! Sînt curios dacă, retrospectiv, vajnicii apărători ai libertății sînt la fel de înțelegători față de doamna judecător cu probleme alcoolice. În fond n-a omorît pe nimeni, nu?

Da, îngrijorarea mea cred că este îndreptățită: abandonînd exercițiul introspectiv de a căuta dreptatea exclusiv în seama legii, sîntem pe cale să pierdem am pierdut acel bun-simț care îl făcea pe orice individ, indiferent de nivelul de educație formală, să simtă ce este just și ce este injust.

 

 

Despre spații publice, private și drepturi

Am avut de curînd o discuție în contradictoriu cu un amic pe tema spațiilor publice. N-aș pierde timpul cu dezbaterea asta, dacă nu ne-ar afecta viața într-o mare măsură. Cele mai interesante discuții au loc cînd vine vorba despre spații private de folosință publică, în care se pune problema dreptului proprietarului de a stabili reguli – de exemplu permisiunea de a se fuma.

Argumentele se polarizează rapid, în general fără prea mare atenție la detalii, între susținătorii libertății neîngrădite și cei care susțin îngrădirea libertății totale pe seama externalităților negative, respectiv înlocuirea acesteia cu o libertate controlată de stat…

Un exemplu elocvent de ratare pe acest subiect este articolul dlui Vlad Petreanu. I s-a răspuns în bună măsură dlui Petreanu de către Alexandru Cojocaru, explicîndu-i-se de ce greșește.

Totuși aș insita asupra antagonismului dintre public și privat.

Externalitățile sînt o realitate exclusiv în context public. Dar ce înseamnă public? Dincolo de definiția din dicționar, adjectivul public trebuie interpretat pe două coordonate: cea a proprietății și cea a uzului, după cum se poate vedea în desenul de mai jos:

public-privat - Copy

Atît amicul meu cît și dl. Petreanu mi se pare că nu fac aceste distincții. Diferența dintre cei doi este că primul invocă proprietatea privată ca fiind suficientă pentru a scoate un spațiu din sfera publicului (ceea ce este greșit), iar al doilea invocă uzul nerestricționat în spații private ca fiind generator de drepturi (de asemenea greșit).

Aflați în acest punct, este interesant să subliniem ce determină uzul public / privat al unui spațiu. Uzul public este determinat de accesul neîngrădit. Lipsa îngrădirii este prezumată prin lipsa unui anunț care stabilește altfel. De exemplu, în legislația românească privind circulația pe drumurile publice, toate drumurile (dar și tarlalele agricole etc.) sînt considerate publice, chiar dacă se află în proprietate privată, cu excepția situației în care proprietarul drumului sau terenului pune la intrare un anunț prin care anunță că acolo este sfîrșit de drum public.

Partea interesantă este că proprietarul spațiului poate foarte simplu să schimbe statulul de uz public, transformîndu-l în uz privat. Cea mai simplă variantă este varianta de club privat, unde pe lîngă anunțul de la intrare „Aceasta este o proprietate privată de uz privat”, se instituie formal o procedură de aderare, un card de membru și, eventual, o contribuție simbolică. Toate acestea se pot face atît de simple, încît să trimită în derizoriu orice lege ciudată ar mai născoci aleșii neamului.

Evident că nu era neapărat nevoie de toată tevatura asta ca să invalidăm drepturile închipuite ale celor care intră undeva știind dinainte ce vor găsi acolo, dar cred că avem obligația să restabilim bunul simț.

Între manipulare și compasiune

Tragedia petrecută zilele trecute la Paris a polarizat opinia publică pînă la limita radicalizării. Se rup și se fac prietenii, asistăm la valuri de invective între oameni care pînă mai ieri păreau să împartă aceleași valori, iar statele europene acționează – ca de obicei – a posteriori, ca și cum problema terorismului ar fi una cu totul nouă.

Am să rezum faptele, așa cum le văd eu: avem un săptămînal care se pretinde a fi de umor, dar al cărui caracter poate fi descris cu indulgență ca islamofob, de extremă stînga și rasist; avem pe de altă parte niște indivizi – posibili jihadiști – care ucid cu sînge rece redactorii revistei, pentru a sfîrși chiar ei uciși de servciile statului francez, două zile mai tîrziu.

Trecînd peste micimea celor au sărit imediat să-și sporească notorietatea pe seama odiosului eveniment, atitudinea față de atentatul terorist s-a polarizat între două poziții consistente:

  • Una dintre atitudini susține martiriul redactorilor, care și-au dat viața pentru libertatea de expresie, pentru eliberarea poporului de sub jugul religiei (creștine, islamice) și pentru eliberarea societății de indivizi neconformi, fie ei musulmani, țigani sau români, pe de o parte, iar pe de altă parte, înfierarea atacatorilor și a tot ce reprezintă aceștia – religie, cultură etc.
  • Cealaltă atitudine condamnă atacul terorist, subliniază că crima este abominabilă și nu poate fi justificată, însă nu acceptă că tragicul eveniment ar reprezenta o jertfă pentru libertatea presei, ci numai o înlănțuire nefericită și inexorabilă de evenimente, considerînd publicația în cauză ca fiind o formă de a cîștiga bani din deriziune și vulgar.

Cei din a doua tabară, care condamnă atacul terorist, dar resping ideea jertfei, au devenit cu viteza luminii ținte ale criticilor celor din prima, fiind acuzați că încercă să diminueze gravitatea incidentului și că încearcă le găsească circumstanțe atenuante atacatorilor.

Argumentul acuzatorilor se bazează pe faptul că desconsiderarea calității jurnalistice a revistei de umor lovite de necaz, ar putea contribui la dispariția revistei, adăugîndu-se fricii semănate de fenomenul terorist, și, astfel, ar favoriza o victorie politică a terorismului.

Deși argumentul radicalilor din prima tabără nu este lipsit de fundament, acesta pare să ignore un element cheie: într-o situație conflictuală lucrurile pot merge în direcția stingerii conflictului sau, dimpotrivă, în direcția acutizării acestuia. În contextul nostru, continuarea revistei ar fi doar un pas în plus în direcția acutizării conflictului. Da, revista de umor vulgar va fi și mai incisivă, va publica porcării și mai mari, va provoca și ultimele redute ale bunului simț și moralei, ca să arate că, iată, libertatea presei nu a fost învinsă. Rezultatul? Vînzări record și radicalizarea întregii societăți, cu consecințe greu de anticipat. Oare chiar asta vrem? Să amintim doar că o asemenea situație va permite statului să introducă măsuri de limitare a libertăților pe care altfel nu le-ar fi putut introduce.

Spuneam mai înainte că argumentul radicalilor din prima tabără pare să ignore un element cheie. Pare, pentru că e posibil ca unii indivizi să considere că violența este forma optimă de gestionare a unui conflict. Parcă îi și aud: „îi călcăm pe cap și terminăm cu ei”. Cu ei cu musulmanii, cu ei cu țiganii și cu toți cei care nu sînt pe placul nostru, pentru că sînt cam înapoiați, trăiesc după regulile și posibilitățile lor și ripostează cînd se simt nedreptățiți. Cam același mod de gîndire ca Anders Behring Breivik.

Religia este o chestie intimă. Faptul că sînt credincios, creștin, musulman, mozaic sau ateu e o chestiune privată. Acceptarea sau respingerea argumentelor în favoarea sau împotriva credinței țin de o alegere personală. Validitatea acestor argumente la nivel subiectiv are valoare absolută. În momentul în care un deștept folosește ca subiect de bătaie de joc alegerea ta – oricare ar fi aia – este o tentativă de desființare a ta ca ființă socială. O să zică unii că satira e un panaceu, și că nu trebuie să ne supărăm. Da, dar satira are un sens moralizator clar, care în cazul unor cons precum cei de la revista de umor amintită lipsește cu desăvîrșire, pentru că nu caută să remedieze o stare de fapt, ci doar să cîștige capital folosind ridiculizarea, situație în care nu rămîne decît bătaia de joc ca exercițiu de marginalizare a unor categorii sociale sau grupuri etnice.

Bătaia de joc golită de orice sens moralizator vinde, aidoma pornografiei (mai ales cînd cele două se îmbină insidios), sau banalului jurnalism de scandal. Banii contează. Nu e nimic eroic cînd un paparazzo cade de pe motocicletă și moare în încercarea de a surprinde imagini compromițătoare despre o celebritate oarecare. Doar banii. Pentru caricaturiștii asasinați, libertatea presei e o pavăză străvezie în care nu mai cred nici copiii din școala primară.

Libertatea presei e aici, unde jurnaliști adevărați sînt omorîți în timp ce încercă să arate lumii întregi chestii care în mod curent sînt cenzurate în jurnalele de știri din mainstream media.

http://www.cbsnews.com/news/ap-journalist-others-killed-in-gaza-by-leftover-ordinance/

https://en.wikipedia.org/wiki/James_Miller_%28filmmaker%29

Pe de altă parte, exhibarea ostentativă a opțiunilor personale, de orice fel ar fi ele, este de prost gust. Prozelitismul este la fel de periculos și pentru credincioși și pentru atei, nemaivorbind că e indecent.

Așa că, dragi atei revoltați împotriva fundamentalsimului islamic, gîndiți-vă de două ori înainte să folosiți argumentul că ce cool și progresiști sînteți voi în raport cu bieții de ei. Nu că n-ați fi, dar s-ar putea să gîndească la fel despre bieții de voi…

 

 

Limbajul diplomatic „Davai ceas, davai palton”

Soldat-sovietic-Berlin

Rău era cu “die, der, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie!

Apucăturile fine ale tovarășilor din răsărit sînt exhibate din nou zilele astea. N-au nici o apăsare, cu toate că și-au dat petlițele jos de pe uniforme. Cum n-au avut nici la eliberarea Bucureștiului de sub jugul fascist, în 1944. Beneficiile aduse de „eliberatori” au fost evocate de Constantin Tănase, care, la un an de la invazia sovietică din 1944, încă mai juca în București. Într-unul din spectacolele sale, satirizînd fărădelegile hoardelor bolşevice, între care şi obsesia acestora pentru ceasuri de orice fel (pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare somând victimele: „Davai Ceas!” (dă-mi ceasul)), artistul a introdus vestitul monolog.

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptusite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţînd la iveală un ceas cu pendulă! A spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”.

Două zile mai târziu, marele actor era mort.

În 1975, alţi artişti memorabili români ni-l aduc memorie pe Constantin Tănase, cu filmul Actorul si sălbaticii. Evident că nu puteau să redea detaliile de mai sus, că se supăra fratele mai mare de la răsărit. Au dat-o cu nemţii lui Hitler, că şi de ăia a făcut haz, ca şi de legionari. Însă ăia nu l-au omorât, aşa cum, la indicaţiile preţioase ale cenzurii din epocă, se arată în film. Cei care au trăit perioada respectivă au înteles.

Astăzi pe TVR 2 la ora 20:10 putem vedea filmul Actorul și sălbaticii, cu atît mai mult cu cît zilele astea îl comemorăm și pe actorul Toma Caragiu.

Încă un protest

Azi avem ocazia să protestăm împotriva finanțării cultelor religioase* din bani publici. Ridicarea la luptă are loc sub îndemnul „Vrem spitale, nu catedrale”. Momentul protestului este cumva în legătură cu aniversarea a 150 de ani de la emiterea legii de secularizare a averilor mînăstirești din 1863.Mestia_Museum._Archangel_Gabriel._12th_c.

Din acel moment, fiind lipsită de mijloacele de producție pe care le avusese în proprietate, biserica (ortodoxă, dar probabil că și altele) și-a pierdut independența economică. Acest fapt a condus la necesitatea finanțării bisericii de către stat prin diverse scheme de ajutor, chestie care a continuat în perioada comunistă și care se perpetuează și în ziua de azi. Necesitatea asta este justificată politic: românii și-ar fi pierdut rapid simpatia pentru politicienii zilei dacă aceștia ar fi lăsat biserica de izbeliște, iar politicienii (cu unele excepții) n-au ratat să-și facă un titlu de glorie din dragostea lor pentru Dumnezeu și biserică. A ctitori biserici din bani publici e la modă zilele astea [1], [2], [3].

Problema este că, dincolo de independența economică, biserica și-a pierdut libertatea. Nu pot decît să bănuiesc că, prin mecanismul condiționării finanțării (constrîngeri ale bugetului de stat au existat întotdeauna, deci scuze se găseau), a fost alterat întreg sistemul de funcționare al bisericii, cu menirea de a servi interesele potentaților zilei. Arhivele CNSAS sînt grăitoare în acest sens, precum și partizanatul tot mai evident (și obscen!) al bisericii în alegeri, proces legislativ etc.

Or, în această ordine de idei, cred că protestul amintit la început este binevenit, chiar dacă acesta are o altă țintă, pentru că problema spitalelor nu va fi rezolvată prin realocarea fondurilor alocate bisericilor din bugetele publice. Oprirea finanțării de către stat a bisericii este calea redobîndirii libertății, iar biserica ar putea redeveni ceea ce ar trebui să fie.

* Voi folosi termenul generic biserică, în loc de culte religioase.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Gabriel