Încă un final de an cu ProTV, care trebuia să dea o notă autohtonă de-acum veșnicului Another Christmas In The Trenches, și anume cu Las Fierbinți, acest experiment itinerant pe care cred că îl urmărește cu sfințenie majoritatea ciucalachistă a spectrului politic pe post de cod de conduită, respectiv pe post de turnesol social. Bă, ești prost??
Cel mai recent episod (ediție specială de Crăciun 2022) este o pastișă politică, menită să testeze / influențeze o anumită stare de spirit și să favorizeze acceptarea socială:
Desfășurarea începe, tipic, cu văicăreala primarului Vasile – „Voi credeți că e ușor să fii primar?”, continuă cu o confesiune stereotip „Cînd am intrat în politică am vrut să fac bine. Nu mie. […] M-am lovit de oameni vechi și mai mari în funcție ca mine, care nu m-au lăsat să fac bine pentru voi dacă nu făceam mai întîi bine pentru ei.”, urmată de falsa concluzie „Rău, laș, mincinos – da, m-am pierdut pe mine!”. Falsă, pentru că Vasile a fost așa de la început – rău, laș, mincinos, că altfel nu făcea compromisurile mizerabile pe care le-a făcut. Apoi o bagă pe aia cu balaurul sărăciei cu care „trebuie să ne luptăm, să-l dovedim, să-l punem jos, în frunte cu noi, din clasa politică, așa ar trebui să facem!”, însă fără să omită disclaimerul uzual „Dar pînă la urmă cine știe ce o să se mai întîmple…”, după modelul inoxidabil noi vrem să fie bine, dar lumea rea nu ne lasă. Pe urmă trebuia să ungă puțin, nu-i așa, și coarda naționalistă „România e o minune!”, cu șinele vechi de 50 de ani care rezistă ca prin minune, cu minunea de a nu avea mai multe accidente ca cele de la Colectiv și maternitatea Giulești, ca și cum nu clasa politică pe care o evoca mai înainte (și din care nu omite să spună că face parte) ar fi responsabilă de neglijențele criminale care au condus la acele accidente.
Ce avem aici nu este doar un whitewashing, ci este și o tentativă de validare a etosului mioritic românesc. Întotdeauna am urît clișeul ăsta cu etosul mioritic românesc (mai mult decît pe altele), în sensul în care e folosit de tot felul de neaveniți ca să explice aproape orice se întîmplă în România. Și îl urăsc pentru că aproape că au dreptate, ceea ce îi face aproape deștepți. Pentru că problema de fond, rămîne – fatalismul, cuplat cu alte apucături fine – complicitatea la furăciune, delațiunea, oportunismul, corupția, lenea, lăudăroșenia, formează adevăratul etos românesc, pe care mulți îl apără rupîndu-și cămeșa de pe ei că ar fi „identitatea noastră națională”.
În ce privește România educată (pentru care nu sînt suficienți bani…), mi-a atras atenția în mod special promisiunea primarului Vasile:
Vă rog să mă iertați că n-am putut să fac nimic, dar vă promit că de la anul o să fac de zece ori pe atît.
Cît de departe am ajuns cu alienarea? Cred că oamenii au avut întotdeauna angoase, dar a fost nevoie de ubicuitatea internetului și explozia tehnologică ca să transforme banale neliniști de bucătărie în adevărate psihoze planetare. Răspunsul societății a fost transformarea știrilor în divertisment (știrile trebuie să fie amuzante, picante, ori să ne inducă panică și, în nici un caz, să nu ne lase să ne plicitisim), a științei în religie – știința produce tot mai mult ce i se cere de către cei care o finanțează, iar cei care contrazic argumentul it’s science, baby! sînt etichetați ca eretici (conspiraționiști, zilele astea, în sensul medieval al termenului, ca și cum știința ar fi fost întotdeauna un consens universal) și a statului în vătaf universal – ne spune ce e fake newsși ce nu, ce trebuie să credem și ce trebuie să facem, cît trebuie să coste pîinea, benzina, curentul electric sau berea, fără să producă nici una din chestiile astea. Cineva ar putea zice că nu, acesta nu este răspunsul societății, ci al elitelor, al politicienilor, al magnaților putred de bogați etc., dar acel cineva nu ar face decît să ignore că poporul a înfulecat cu nesaț mizeriile servite pe post de știri, divertisment, știință și contract social, validînd astfel pe conducătorii lor ca parte a societății.
Acuma, cu ajutorul aceleiași tehnologii și a internetului, hai să vedem o retrospectivă asupra campaniilor oficiale și a științei din spatele strategiei împotriva covid19 din ultimii doi ani:
L-au dat afară pe Cristian Tudor Popescu de la Digi24. Conducerea postului și-a dat seama că are în ogradă un cocoș care nu tace la comandă.
Mai mult decît atît, l-a ridiculizat pe Prelipceanu cu prostia aia cu soldatul rus pînă-ntr-acolo încît o să rîdă de el nu doar influencerii de fb sau insta, ci și gospodinele din Berceni și șoferii de taxi de la Pelicanul.
Acuma, că o fi de la asta, sau de la emisiunea de dinainte, în care pune tunurile pe securiștii de rit vechi și nou, naiba știe.
Sau poate o fi de la asta?
Epurarea lui CTP de la Digi24 nu îi spală păcatele, nici alea de la mineriada din 90 cînd lucra la Adevărul, nici prostiile conformiste debitate în ultimii 2 ani de pandemie:
După 1 iunie, aș zice așa: cine dorește să meargă la restaurant, la cinema, la teatru, la sala de fitness, trebuie să fie vaccinat. Acesta nu este gest îndreptat împotriva drepturilor omului! Omul respectiv nu e legat și vaccinat, poate să se vaccineze, dar, la rândul lui, nu are dreptul să-mi interzică mie să mă duc la teatru pentru că el nu vrea să se vaccineze. Ăsta este principiul: libertatea ta trebuie să funcționeze, câtă vreme nu îmi reduce libertatea mea.
Eu n-am auzit de dreptul omului la restaurant! Am auzit de dreptul la muncă, la viață, la libertate, la educație, dar de dreptul omului la restaurant, la piscină, la plajă…
Pentru cine a deschis mai tîrziu televizorul, decizia ta de a te vaccina nu intră în conflict cu decizia altora de a nu se vaccina – în fond, cei care s-au vaccinat sînt protejați, nu-i așa, iar cei care nu s-au vaccinat nu le pot face rău. Restricțiile pentru nevaccinați au fost introduse strict cu caracter administrativ, ca să-i motiveze suplimentar pe cei care aveau îndoieli, dar care doreau totuși să se poată mișca liber (restaurant, cinema, plajă…), și în nici un caz pentru că le-ar fi putut face rău vaccinaților. Antagonizarea vaccinați vs. nevaccinați nu a avut nici o treabă cu sănătatea publică, ci este cea mai josnică formă de public shaming, iar venită din partea unui jurnalist cu pretenții este o de nesimțire maximă.
De multă vreme CTP nu tace la comandă, ci, pe lîngă lucruri corecte, mai spune și prostii. Problema celor de la Digi24 este că prostiile spuse de CTP începuseră să iasă destul de evident din mizeria lor numită linie editorială, nu că sînt prostii. Epitaful potrivit ar fi „Încă o lovitură dată imperialismului!”, așa cum, ironic, spune chiar împricinatul în ultima sa emisiune Cap limpede.
Citeam despre proiectul de lege care prevede că partidele politice sunt obligate să aibă o cotă minimă de o treime pentru fiecare gen și mi-am adus aminte de o discuție veche de cîțiva ani pe care am avut-o cu un prieten.
Amicul era supărat pe ideea promovată (și) la noi în vremea din urmă de discriminare pozitivă (știu, știu, oximoron, se spune corect affirmative action), prin care sînt promovați reprezentanți ai minorităților (sexuale, rasiale etc.) în școală, în politică, în mediul economic nu pe criterii de merit, ci pe criteriul echității și al reparării unor traume sociale istorice, pe motiv că erodează performanța (academică, politică, economică, adminstrativă). Sensibilitatea lui legată de subiect este legată de experiențele trăite pe timpul comuniștilor, care au făcut același lucru ca progresiștii de azi, promovînd țărani și muncitori la șaibă în posturi înalte în defavoarea unor contracandidați cu „origini nesănătoase” – oameni care au făcut parte din intelectualitea interbelică, antreprenori, medici, profesori sau copii ai acestora. Mecanismul de promovare al celor pomeniți era destul de simplu – erau selectați cei mai buni de gură, mai combativi în sprijinirea regimului, erau băgăți în școli pe liste speciale, erau promovați fără nici o preocupare pentru performanța școlară, apoi erau puși jupîni peste cîte o fabrică, peste cîte un liceu, la vreo unitate militară, de securitate, sau la cîte un comitet județean de partid. Asta a fost o politică de stat desfășurată pe timp de 40 de ani care a condus la rezultatele cunoscute.
I-am propus amicului să privim dintr-o perspectivă diferită problema asta a discriminării pozitive. Am convenit amîndoi că, istoric, au existat comportamente umane îngrozitoare; că există un fond de prejudecăți și discriminare între diferite grupuri sociale; chiar și atunci cînd accesul la educație a fost facilitat (școala a devenit obligatorie), rezultatele celor din anumite grupuri (în special etnice) nu s-au ridicat la așteptări; că starea asta de lucruri reprezintă o formă de echilibru din care nu se poate ieși în mod natural (sau cel puțin nu repede), pentru că frînele sociale funcționează de ambele părți ale balanței, și că situația asta nu este moral acceptabilă.
Concluzia la care am ajuns este că un mod de ieșire din vechiul echilibru nesustenabil este o intervenție artificială, travesarea unei perioade tranzitorii – în care se fac concesii, în care sînt promovați membri valoroși ai grupurilor defavorizate pînă la punctul la care aceștia devin modele de succes suficient de relevante și numeroase cît să fie capabile să schimbe percepțiile atît în cadrul grupurilor lor, cît și a majorității, adică pînă acolo unde se deblochează acele frîne sociale, conducînd astfel la crearea unui nou echilibru, mai echitabil (n-am găsit altă rimă), în care discriminarea pozitivă să nu mai fie necesară, urmată de revenirea la clișeele meritocratice care ne-au consacrat ca civilizație. Asta dacă nu ai suficient timp și răbdare.
Am căzut amîndoi de acord că affirmative action nu este o chestie rea, deși este periculoasă. Neajunsurile vin din frustrările majorității care consideră că i se ia din ceea ce i se cuvine ca să se dea altora, mai nevrednici, din tendința reprezentanților minorităților de a monopoliza justiția socială (a se vedea CRT), din apariția autovictimizării ca strategie a unor indivizi neremarcabili și lipsiți de scrupule de a dobîndi drepturi imaginare și din populismul unor lideri politici care fac din lupta împotriva discriminării o platformă politică.
De exemplu, retorica premierului canadian Justin Trudeau (a se citi No, Canada. Justin Trudeau’s crackdown on protests could make things worse) îndreptată către cei care își exprimă dezacordul și protestează împotriva măsurilor sanitare anticovid excesive (în condițiile în care cca. 90% din canadieni sînt vaccinați) este concentrată pe antisemitism, islamofobie, homofobie, transfobie și anti-black racism (Sic!).
Lăsînd la o parte abordarea criminală a premierului canadian – întîi îi provoacă cu aroganță pe protestatari, numindu-i „a fringe minority”, pentru ca apoi, știind bine cît de mare e amploarea protestului, să declare stare de urgență, sub care a luat fără restriște măsuri din manualul dictatorului amator, apelul său la discriminare lasă să se vadă că populismul sec este singura sa doctrina politică. Chiar și fără să cheme minerii, Justin Trudeau este un demn urmaș al lui Ion Iliescu, zis și „Măi, animalule!”, care în 1990 ne apăra de amenințarea fascistă reprezentată de PNȚ și PNL.
Ieri, doamna Oana Băluță, legat de dezbaterea din spațiul public privind cotele de gen în politică, scria:
Cred că doamna Prună, deputată USR, m-a ajutat să înțeleg cât de important este Sfântu’ Așteaptă când discutăm despre reprezentarea femeilor în politică. Pentru laici, agnostici, se poate înlocui Sfântu’ Așteaptă cu La Paștele Cailor. După preferințe și valori.
Mona Muscă a fost una dintre opozantele foarte vocale față de orice măsură menită să stimuleze partidele politice să selecteze și să nominalizeze și femei. O retorică parțial comparabilă găsim și la doamna Prună: prin noi înșine, este jignitor, femeile pot, mă iertați, dar blablabla…
Falsa problemă pe care o avem aici este afirmația absolută subreprezentare = discriminare, de unde necesitatea intervenției artificiale prin lege. Da, în multe situații afirmația este validă, în sensul în care cei subreprezentați vor să li se facă auzite vocile și dorințele, dar sînt sistematic blocați și ignorați de majoritate. Dar este suficientă o banală reducere la absurd ca să arătăm că există grupuri care își văd interesele mai bine reprezentate de membrii altor grupuri. Cu alte cuvinte, nu trebuie să eliminăm o frînă socială – femeile nu sînt stigmatizate dacă aleg politica ca ocupație principală, ci mai degrabă una culturală, care poate fi corectată prin educație.
Iar aici nu mă refer la educația de tipul Feminism modern reflexiv, un fel de conveyor belt de ridicare pe scara socială a unei mase eterogene, fără preocupare pentru concentrația de știință și bun simț dacă este în cantitate suficient de mare, ci, de exemplu, la aia pe care o practică din toate puterile Valeriu Nicolae.
Faptul divers cotidian, de regulă saturat de întîmplări neobișnuite sau strigător de banale, este deturnat uneori de întîmplări aparent neînsemnate cum ar fi cea povestită de Cătălin Striblea, pe care ieri l-a oprit poliția în trafic:
Polițistul a fost amabil, cred că s-a și prezentat. Mi-a solicitat toate actele, le-a verificat și mi-a spus mulțumesc. Și m-a invitat să plec. Aici este partea interesantă.
-De ce m-ați oprit, totuși?
-Pentru controlul documentelor
-Pe românește ce înseamnă asta? În ce scop adică?
-Păi, v-am spus. Să vă controlăm documentele.
-Și ce sperați să găsiți?
-Să vedem dacă-s în regulă, dacă aveți ITP. Pot să vă mai ajut?
-Păi nu m-ați ajutat.
În fine, actul constatator îndeplinit, am plecat. La fel de nelămurit. Și aici e întrebarea. Și ea ține nu de o supărare sau o critică sau nervi. Sunt cumva convins că omul acela nu se afla în treabă. Dar care e treaba aia? Și pun această întrebarea legată strict de eficiența muncii.
Nu știu de unde vine convingerea aia a dlui Striblea că polițistul „nu se afla în treabă”, decît poate din încercarea de a nu fi răuvoitor cu organele. În ce privește răspunsul la nedumerirea dlui Striblea, acesta se află probabil în legea nr. 192 din 25 octombrie 2019, despre care nu pot spune decît că este după chipul și asemănarea clasei politice de la noi.
Legea asta, pe lîngă faptul că prevede că poți fi sancționat dacă ai indignat niște cetățeni (art. I), mai prevede și faptul că „Polițistul este obligat să aducă la cunoștință persoanei, verbal, motivul legitimării.” (art. II, punctul 8 / art. 32^2, punctul h, aliniatul 2), lucru care pare a nu se fi întîmplat, potrivit relatării dlui Striblea.
Sau poate că cei care coordonează activitatea poliției s-au gîndit că legitimarea poate fi motiv de legitimare! În fond care e problema??? Nu am cum să fie sigur, dar bănuiala mea este că șefii trimit agenții pe teren cu refrenul ăsta:
Spuneți celor controlați că motivul controlului documentelor este controlul documentelor.
Ipoteza este confirmată parțial de răspunsul oferit dlui Striblea de dl. Marian Godină, care, printre alte ocupații lăudabile, o are și pe cea de polițist:
Cele mai multe infracțiuni de conducere sub influența drogurilor sau a alcoolului sunt constatate fix așa. La fel lipsa itp, lipsa rca, lipsă permis etc.
Adevărul este că dl. Godină – care este de departe un exemplu de integritate, bună cuviință și implicare civică, nu s-a putut lepăda niciodată de brainwashing -ul sintetizat în zicerea „Nu există cetățeni cinstiți și corecți, ci doar contravenienți și infractori neprinși”.
Prima reacție a fost să cred că e o glumă, în genul celor de la Babylon Bee – Fake News You Can Trust . Pentru că socialiștii de la Haaretz cred totuși în puterea banului și cer subscription fee ca să îi citești, am căutat și am găsit textul integral al articolului aici:
Aflăm astfel că „cea mai mare diferență provine din consumul de combustibil și de carne – care cumulează împreună aproximativ 70% din cheltuielile bărbaților (OMFG!!!, n.m.). Și nu doar că aceste domenii (energie și carne) servesc în principal bărbații, așa cum arată studiul, dar sînt și conduse în principal de bărbați (după cum relevă o privire sumară asupra listei proprietarilor și executivilor marilor corporații din energie și producție de carne din lume). Acești bărbați își susțin cu încăpățînare industriile și marile profituri personale în timp ce fac eforturi să blocheze reglementările care ar putea să le limiteze activitățile poluante.”
În articolul din Haaretz este citat un studiu făcut în Suedia care, chipurile, susține teza de mai sus. Rămîne la aprecierea fiecăruia să tragă concluzii https://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/jiec.13176 Studiul este citat și de The Guardian care face și un grafic frumos:
Grafic în care observăm că lipsesc în mod miraculos emisiile de carbon datorate confortului locuinței. Pentru că Suedia nu e o țară cu climă mediteraneană, ci mai degrabă rece, unde probabil că ponderea cheltuielilor destinate încălzirii și apei calde menajere e semnificativă.
Dar poate că suedezele nu sînt ca nevastă-mea care îmi spune frecvent „Mai dă și tu drumul la căldură!” (temperatura ambiantă de 21 de grade e pentru spartani) și care își face baie cu apă la 45 grade în care stă cîte o oră, nu ca mine la 38 grade și 15 minute. Iar dacă trece o săptămînă și nu mănîncă friptură începe să se uite la mine cu ceva mai mult decît dragoste.
Și fără o legătură anume cu dragostea, feministele ar trebui să știe (sau să își aducă aminte) că soluția a venit de la un bărbat: Joseph Mortimer Granville.
*autovehiculele au cutii de viteze, care ajustează regimul de cuplu optim și putere al motorului cu ardere internă cu viteza și condițiile de deplasare. Și pentru că prin intermediul cutiei cuplul motor și puterea sînt menținute la parametri relativ constanți la viteze diferite de deplasare ale autovehiculului, factorul timp devine parte a ecuației consumului de combustibil și aer necesar parcurgerii unei unități de lungime, alături de forța de rezistență a aerului (prin coeficientul aerodinamic al autovehiculului) și de forța de frecare a roților cu solul. Ipoteza de lucru este că scăzînd viteza de deplasare cu 40% (de la 50 km/h la 30 km/h), deși energia necesară învingerii forțelor de frecare cu aerul și cu solul scade cu 35%, consumul instantaneu de combustibil și aer al motorului este același, timpul necesar parcurgerii unei unități de lungime crește cu 40%, la fel ca și consumul total de combustibil și aer.
În vacanțele de vară ale copilăriei mergeam la bunica maternă la țară. Drumul pînă acolo se făcea cel mai adesea cu rata. Cea mai neplăcută amintire legată de drumurile astea de o oră, o oră și jumătate, este despre obsesia cu care veșnicii navetiști din rată închideau ermetic toate geamurile și gurile de ventilație ale autobuzului socialist, că trăgea curentul. Căci asta era rata – un autobuz proiectat să care ieftin pe distanțe medii în zonele suburbane maxim 50 de persoane, în condiții de confort precar – nu exista sistem de ventilație în afară de cel natural (prin geamurile deschise și niște trape în tavan). Majoritatea celor care foloseau rata erau țărani cu slujbe în oraș (mulți din ei angajați ca paznici) și cei care mergeau cu produse agricole la piață. Să ne imaginăm, vară, undeva spre amiază sau chiar spre seară, un autobuz de tablă care se încingea în soare ca un cuptor, supra-aglomerat nu doar de cei 20 – 30 de oameni luați în plus peste capacitate, ci și de nelipsitele sarsanale ale acestora, în care temperatura sărea bine de 40 de grade, iar mirosurile de sudoare după o zi de muncă sau în piață erau abominabile, în care pasagerii obișnuiți ai cursei, terifiați de amenințarea curentului(ventilația naturală), închideau toate geamurile și trapele de ventilație.
Cînd coboram din autobuzul ăla mi se părea că e răcoare afară, iar aerul curat cea mai mare binefacere a naturii, deși era canicula obișnuită a verii.
Am putea crede că pasagerii obișnuiți ai acestor mijloace de transport în comun erau egocentrici meschini, dar ar fi o mare eroare – oamenii ăștia care se cunoșteau destul de bine între ei și care adesea erau înrudiți aveau o grijă exemplară unii de ceilalți, după standardele lor. Dacă te protejau de maleficul curent, o făceau spre binele tău, chiar dacă tu nu înțelegeai asta sau aveai alte idei. Mentalitatea lor, care răzbate pînă în zilele noastre, era un fel de crede și nu cerceta distilat în veacuri de istorie aspră, lipsă de educație și abuzuri sistematice ale conducătorilor, cel mai adesea hoți și idioți ca și cei azi. De exemplu, zicala românească „Capul plecat sabia nu-l taie.” de acolo vine. Tot de acolo vine abominația „A furat, dar ne-a dat și nouă!”. Iar mentalitatea asta transcendea gîndirea modernă, știința și chiar și realitatea socială.
Și așa cum țăranii ăia de odinioară mă protejeau pe mine de curent în rată, așa își protejau și copii și familia, izolîndu-i ermetic de spiritul critic, de ce înseamnă dreptate, sacrificiu și asumarea responsabilității pentru propria soartă pentru că, nu-i așa, nu contează cît de căcăcioasă e viața și cît de jigodii sînt conducătorii, ci doar să supraviețuim, că turma ne protejează. Cîinii latră caravana trece. Așa am ieșit din comunism și așa sîntem și azi.
Rezultatul mentalității ăsteia este că oamenii din generațiile noi suferă de un fel de afecțiune bipolară, în care se amestecă comportamente teribiliste cu misiuni sfinte de salvare a omenirii, deși nu-i cheamă nimeni să facă nici una, nici alta.
Zona de echilibru Live and Let Live a rămas undeva în urmă, iar civilizația și politețea s-au retras strategic în formulele de adresare și etichetă, făcînd loc noului normal reprezentat de virtue signaling și public shaming.
Îl auzeam zilele astea (26.07) pe Vlad Petreanu la radio:
care supraviețuiește drumului către mare, de exemplu pe șoselele din România, are ocazia să se înece acolo, la Marea Neagră, pentru că așa vrea el, nu pentru că a avut ghinion în viață!… Am văzut un reportaj suprarealist – suprarealism și viitori înecați pe litoral, că așa ar trebui descris. Deci la mare steagul roșu care interzice intrarea în apă este ignorat cu voioșie și încăpățînare și insistență de o mulțime de turiști. Și, mai mult!!! Cînd salvamarii încearcă să-i aducă la mal pe cei care sunt în pericol să fie luați de curenți, iese cu scandal.
Și iată cum, după aproape cincizeci de ani, curentul, multiplicat acum în curenți precum balaurul cu șapte capete, ne pălește din nou în moalele capului. Și nu atît curenții, cît mai ales pericolul de curenți.
De-aia mi-e simpatic Vlad Petreanu, acest navetist modern, care de la înălțimea audienței pe care i-o conferă postul de radio (și nimic mai mult), folosește public shaming -ul împotriva celor care îndrăznesc să își poarte singuri de grijă, că nu poate să le închidă geamurile în nas.
‘Television is not the truth! Television is a goddamned amusement park!’, Howard Beale in Paddy Chayefsky’s Network (1976).
În urmă cu vreo patru luni circula pe internet o parodie stupidă care zicea așa:
Apare un virus. „Nu există.”
Sunt internați și izolați pacienții. „Ne închid cu forța.”
Apar morții „Sunt plătiți sa umfle cazurile.”
Cresc cazurile. „De ce n-au închis granița de la început?”
Apare transmiterea intracomunitară. „De ce nu testează?”
Cumpărăm aparate de testare. „Nu e bun testul.”
Intrăm în carantină. „Dictatură sanitară.”
…
De ce era stupidă? Pentru că amesteca argumente ale disperaților izolării cu cele ale negaționiștilor conspiraționiști și pentru că sugera o simplificare prin reducere la doar două opțiuni mutual exclusive niște aspecte cu multiple variante posibile simultan. De exemplu binomul „Sunt internați și izolați pacienții / Ne închid cu forța.” – da, era normal să fie izolați cei care erau potențiali transmițători ai bolii, cei bolnavi să fie internați pentru asistență medicală, deși simultan au fost făcute și abuzuri odioase, constatate inclusiv de instanțe, practici la care s-a renunțat după cîteva luni și care au fost voalat recunoscute de autorități.
Iar bravii noștri jurnaliști ce făceau? Cu cîteva excepții notabile (Recorder, Rise Project, poate încă unul sau doi, care s-au abținut de la senzaționalismele odioase colportate de mainstream media), jurnaliștii, în afară de faptul că încasau bani de la guvern ca să facă frumos, monetizau contextul epidemiologic amplificînd panica, întrecîndu-se cu statistici care-mai-de-care mai alarmiste și promovau fel de fel de fearmongers, medici care au căzut în patima de a-și pune mutrele și ideile zilnic la televizor (a se vedea doamna manager de la spitalul Marius Nasta). Printre cele mai grețoase derapaje jurnalistice le-am văzut pe platforma Republica și la Digi24.
Astăzi, aceiași jurnaliști de la Republica și Digi24 se lamentează într-o înregistrare sub egida EIDOS Foundation numită JURNALISM ÎN ROMÂNIA: CREDIBILITATE vs. DISCREDITARE.
După cum spune și dl. Cristian Tudor Popescu, mai întîi să precizăm termenii: ce este acela jurnalism?
In extremis poți aborda o muncă în două feluri: te poți orienta după ce și cum vrea beneficiarul, „ce se cere”, fără nici un fel de preocupare pentru morală și credințele tale personale sau acționezi conform principiilor și conștiinței proprii, fără să te preocupe dacă ce faci va place sau va conveni publicului.
Prima dintre cele două extreme e mult mai prezentă decît a doua, fiind abordarea clasică de jurnalism tabloid – vinzi povești despre crime odioase sau încărcate de mister, teorii ale conspirației dintre cele mai fanteziste, astrologie, multe nuduri, bîrfe cu și despre vedete și alte senzaționalisme (vezi povestea OTV și cea a lui Dan Diaconescu). Compromisul există și el, un amestec de easy way în care vinzi „ce se cere” cu efuziuni ale conștiinței, însă există și inconveniente: taberele celor care te apreciază și a celor care te critică și te disprețuiesc se schimbă frecvent, în funcție de prejudecățile audienței. A te văita de chestia asta e jalnic, pentru că fie esti atît de tîmpit încît nu înțelegi drumul pe care mergi, fie ești un ipocrit ordinar. Foarte rară este abordarea căii grele, a exprimării libere a conștiinței, fără compromisuri față de sensibilitățile publicului.
Dacă în cazul în care vrei să iți tunzi părul este acceptabil să îl preferi pe frizerul care face ce și cum îi zici, în cazul unui medic nu este aproape deloc în regulă să îl preferi pe acela care îți spune ce și cum vrei tu să auzi. Care e diferența dintre frizer și medic? Ar trebui să ne reamintim că la cei mai buni frizeri și medici, aproape întotdeauna mergi pe mîna lor, preferințele tale fiind cel mult marginale. Dar cum ajungi un frizer bun? Sau medic, sau jurnalist? În general ajungi să fii recunoscut ca bun construindu-ți o reputație. Pentru început reușind în ciuda riscului de a da greș pe care ți l-ai asumat în mod conștient în timp ce ai jucat cartea liberei exprimări a conștiinței, fără compromis. Persistînd atunci cînd succesul întîrzie să apară. Apoi păstrîndu-ți integritatea, în ciuda ofertelor din ce în ce mai generoase care te copleșesc. Și nu în ultimul rînd, conservîndu-ți modestia.
Dl. Cristian Tudor Popescu are dreptate în contextul ăsta referindu-se la caracterul superficial al credibilității: o vopsea care te poate face să pari de încredere sau cinstit, deși nu ești. Surpriza vine în momentul în care CTP spune despre jurnalist că „dacă ești cinstit, asta este o autolimitare”; „adică șansele să faci o audiență mare scad progresiv pe măsură ce te apropii mai mult de ideea de cinste”; „de ce? pentru că îți impune această idee ca, în diverse situații, să spui ce nu trebuie!”; „discut în relația cu publicul – publicul din România este într-o măsură considerabilă, astăzi, malformat”. Hopa! Deci care-va-să-zică publicul, sau teama de public (mai ales dacă e malformat, săracu’), te face să te „autolimitezi”, că doar n-o să-i spui pe față cît este de malformat! Cu excepția notabilă a cazului în care te numești CTP și poți face astfel de aroganțe.
Problema nu este aroganța CTP -ului, ci aceea că acreditează ideea că cinstea și audiența sînt într-o corelație inversă, justificînd în mod lamentabil autocenzura jurnalistului și punînd vina pe public. Explicația lui CTP este simplă: „se întîmplă așa pentru că așa vrea publicul; publicul a fost injectat în toți acești ani postrevoluționari, sistematic, așa cum se fac injecțiile cu droguri de către dilări, ca să obișnuiască pe tineri, în special, sau, mă rog, pe consumatori, […] ca dup-aia să-i bage în bulgărele de zăpadă…”. E clar că nimeni nu-i perfect, dar să vii să te plîngi că trebuie să te prostituezi intelectual că așa fac toți și așa cere publicul, că e malformat, ca și cum nu ar exista alte meserii sau variante oneste de a-ți cîștiga existența, mi se pare că este nesimțirea absolută. Sau poate că CTP nu știe proverbul „Cine se amestecă în lături, îl mănîncă porcii”.
Îmi pare rău că nu a fost prezent la discuția asta și Moise Guran – alt jurnalist remarcabil Digi24 (fost) – ar fi fost mult mai antrenantă dezbaterea, mai ales partea despre (auto)discreditare.
„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește.”
Printre cele mai urîte lucruri pe care mi le amintesc din epoca Ceaușescu este frenezia ideologică. De fapt, partidul comunist român avea chiar un departament de stimulare a freneziei ideologice, Secția de Propagandă și Agitație a CC al PCR.
„Sarcina” principală trasată de Plenară (Plenara CC al PCR din 22–25 aprilie 1968, n.m.), cu efecte dramatice pe termen lung, era tratarea tuturor ştiinţelor sociale într-o cheie unică, prin intermediul căreia se dorea reconcilierea, până la identificare, a ideologiei cu ştiinţa.
Frenezia ideologică este turnesolul care arată nu doar că te conformezi – asta poate să facă orice fraier, mai ales dacă nu are prea are de ales – ci că ești total dedicat cauzei. Conformarea este condiția necesară, dar nu și suficientă cînd ești prins în menghina „Ești cu noi sau împotriva noastră!”, așa că trebuie să te bagi frumos în hazna și, chiar dacă pute, să te prefaci că ești fericit să te poți alimenta din aceeași scîrnă ca și propăvăduitorii adevărului unic. Nu este doar falsa dilemă, ci este vorba despre constrîngere.
La teroarea socialistă din epoca Ceaușescu au existat cîteva tipuri de reacții: conformism necondiționat – „Da’ ce dom’le, eu sînt mai cu moț decît actorul X, doctorul Y sau profesorul Z??? Dacă pentru ei e suficient de bun căcatul ăsta încît n-au nici o reținere să-l consume public, înseamnă că e bun și pentru mine și o voi face și eu bucuros! ”; oportunism – „Acuma e momentul pentru mine – dacă mănînc mai mult căcat decît oricine și dacă o fac suficient de ostentativ, voi fi remarcat și mi se vor oferi oportunități remarcabile!”; conformism de fațadă – ăștia mîncau căcatul oficial în public, iar acasă ascultau Europa liberă și îi bîrfeau pe liderii comuniști, și rezistență – dizidenții.
Dacă nu manifestai o frenezie ideologică solidă nu prea puteai avansa profesional și ierarhic, pe cînd abilitatea de a mînca căcat cu bucurie în public îți garanta succesul, chiar dacă altfel erai bîtă.
Cei care aveau aroganța nu doar să fie rezervați, dar chiar să dea glas dubiilor pe care le aveau erau înregistrați în evidențele serviciilor de informații ca fiind dizidenți – persoane periculoase și dușmani ai poporului. Acestor aroganți li se oferea întotdeauna oportunitatea să-și facă autocritica – să mănînce public mizeria pe care înainte au criticat-o și să-și pună și în cap, sub justificarea unei rătăciri de moment. Unii scăpau doar cu ostracizarea, alții erau trimiși la închisoare sau lăsați pe drumuri fără posibilitatea de a-și găsi de lucru sau o locuință, iar cei mai ghinioniști erau asasinați, asemenea lui Gheorghe Ursu. Și, pentru orice eventualitate, periodic aveau loc astfel de anchete menite să le dea de gîndit celor insuficient convinși.
În ultimii o sută de ani știința și tehnologia au avansat inimaginabil, pînă la punctul la care o persoană cu douăzeci de ani de educație formală nu poate înțelege detalii ale unor concepte care au intrat sau sînt gata să intre în viața noastră de zi cu zi, cum ar fi calculatoarele cuantice, altgoritmii de inteligență artificială sau vaccinurile cu mARN.
Sîntem așadar în punctul în care, ca să luăm decizii în ce ne privește frecvent trebuie să ne bizuim pe alții, mai pregătiți, mai informați și cu o reputație ireproșabilă, ingredientul esențial fiind încrederea pe care o inspiră.
Citeam un articol al lui Dorian Linskey prilejuit de lansarea cărții sale The Ministry of Truth: The Biography of George Orwell’s 1984, în care identifică momentul alegerii lui Donald Trump ca președinte al Americii în 2017 și perioada imediat următoare ca pe o nouă apropiere de orizontul distopic al lui 1984. Nu este vorba despre o impresie personală, ci despre mulți americani care, speriați de perspectivele noului președinte american, au resimțit nevoia să recitească nuvela, pînă la punctul la care a devenit No 1 bestseller.
Dorian Linskey vorbește în același articol atît despre realitatea paralelă a președintelui Donald Trump – pe care o numește ironic Versionland, cît și despre creșterea fenomenului deep fake image synthesis, „care combină computer graphics cu altgoritmi de inteligență artificială ca să producă imagini a căror falsitate nu poate fi depistată decît de experți și care are potențialul de a crea un labirint paranoid unde, în funcție de prejudecățile privitorului, falsul devine adevăr, iar adevărul fals”, ca și cum canalele consacrate de știri ar fi imune la asta.
Și, deși Dorian Linskey identifică corect cauza, citînd-o pe autoarea americană de literatură sci-fi Marta Randall, care în 1980 a spus că „Va fi foarte greu pentru un ‘Big Brother’ să mai convingă pe cineva în legătură cu orice după afacerea Watergate și după afacerea războiului din Vietnam. S-ar putea să încetăm cu totul să ne mai bazăm pe știrile oficiale”, anume epidemia de neîncredere, ratează magistral concluzia: în opinia lui oamenii au devenit victime ale manipulării de pe rețelele sociale – radicalizați nefrecventabili, aidoma dizidenților din 1984 – le românesc care contestau regimul comunist.
Combining cynicism with credulity, people who were proudly sceptical of CNN or the New York Times were perfectly happy to take unsourced Facebook posts and quack science at face value.
Ca persoană care a trăit în 1984 – și anul, și coșmarul Orwellian al totaritarismului ceaușist, cred că este ironic cum Dorian Linskey ratează exact esența și spiritul nuvelei – oamenii nu au devenit simple victime ale manipulării de pe rețelele sociale, ci mai întîi s-au săturat de nouvorba, dublugînditul și poliția gîndirii promovate de politicieni și canalele consacrate de știri care sînt plătite de autorități cu sume colosale de bani publici ca să fie prietenoase și să susțină adevărul oficial!
Iar rezultatul, chiar dacă a durat un pic cam mult, indiferent dacă e vorba despre poluare și mediu, energie, economie, minorități, politică, protecție socială, drepturile omului, pandemie sau vaccinuri, este că reconcilierea ideologiei cu ştiinţa e deplină.
RĂZBOIUL ESTE PACE
LIBERTATEA ESTE SCLAVIE
IGNORANȚA ESTE PUTERE
Din păcate Dorian Linskey are în parte dreptate, asemenea lui Winston Smith, mulți oameni care se sustrag freneziei ideologice își construiesc o realitate paralelă în care își imaginează că izbăvirea le vine de pe social media, acest O’Brien cu privire empatică.
Un articol din Newsweek de zilele trecute zice: „Dragnea junior, procesoman: a dat în judecată Poliția după ce a fost amendat pentru lipsa centurii”. Cu alte cuvinte, faptul de a contesta decizia polițistului consemnată în procesul verbal te face procesoman. Iar faptul de a face chestia asta numindu-te Dragnea te face direct ticălos de linia întîi. Cine ar contesta asta?
Vorbim despre dosarul (nr. format vechi) 6851/299/2019 din 11.03.2019, de la secţia a-II-a Civilă, în materie de Contencios administrativ şi fiscal, avînd ca obiect anularea procesului verbal de contravenţie SERIA PBW NR. 028367.
În ședința din 17.07.2019, completul „Respinge plângerea contravenţională formulată de petentul Dragnea Valentin-Ştefan, în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PBW, nr. 028367, din data de 27.02.2019, ca neîntemeiată. ”. Cam asta e informația de pe portal.just.ro.
Abaterea a fost constatată în mod direct de agentul constatator, conform art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, nefiind înregistrată pe suport magnetic.
Procesul-verbal se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie, dedusă din încrederea în faptul că agentul constatator consemnează exact faptele pe care le constată, fără alte adăugiri sau denaturări ale realității, în caz contrar acesta fiind pasibil de sancțiuni disciplinare sau penale.
Cu alte cuvinte, deși nu există nici o dovadă materială și nici martori care să confirme abaterea de la lege consemnată, este considerată „suficientă prezumpția de legalitate și temeinicie” a celor consemnate de agentul constatator. Agentul constatator putea la fel de bine să consemneze că Dragnea junior căra focoase nucleare intercontinentale, sau că a atentat la viața reginei Marii Britanii, că tot aia ar fi fost.
În aceeași motivare a instanței de pe rolii.ro mai zice:
Sarcina răsturnării acestei prezumții revine petentulu i, astfel cum rezultă din art. 249 C.proc.civ., potrivit căruia „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, text legal aplicabil în speță în baza art. 47 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
Petentul nu a făcut niciun demers în vederea combaterii acestei prezumții, limitându-se doar la a preciza că mențiunile din cuprinsul procesului-verbal nu reflectă realitate a . O asemenea afirmație, nesusținută în plan probatoriu de niciun mijloc de probă, nu este aptă să răstoarne prezumția de veridicitate a procesului-verbal, fiind o apărare invocată pur formal.
Adică cel acuzat că a încălcat legea trebuie să demonstreze cu probe materiale sau martori că nu a încălcat legea, iar nu acuzatorul, în caz contrar funcționînd prezumpția de vinovăție.
În urmă cu aproape douăzeci de ani, pe cînd cutreieram țara în lung și în lat, pe vremea cînd nu se introduseseră calculatoarele personale în instanțe, internetul era o chestie exotică, iar radarele erau cele vechi de pe timpul lui Ceaușescu, un polițist zelos s-a găsit să mă oprească că aș fi circulat cu 65 km/h în localitate (viteza legală era de 60 km/h). Cred că mai mult decît viteza i-a atras atenția numărul de înmatriculare, care mă transforma într-o victimă facilă a planului de amenzi, pentru că amenda era mică, iar distanța pînă la București mare. Cu toate astea, i-am zis polițistului cînd m-a întrebat ce am de declarat că nu sînt de acord cu cele consemnate. Am semnat astfel cu obiecțiuni procesul verbal și am făcut contestație, în care am scris că dacă se dovedește cu probe materiale sau cu martori ce scrie acolo e adevărat sînt de acord să sufăr consecințele, altfel nu. Contestația am redactat-o la București și am trimis-o prin poștă cu confirmare de primire la poliția municipiului X. După cîteva săptămîni, am primit chemare în judecată 🙂 În vremea aia aveam drumuri săptămînale prin municipiul X, așa că am luat Pagini Aurii și am apelat primul avocat înregistrat cu telefon mobil. I-am dat toate actele și mi-a zis că în mod normal nu am cum să pierd procesul și că dacă prin absurd îl pierd totuși, îl cîștig 100% la recurs, pentru că poliția nu are probe și nici martori.
Nu l-am pierdut 🙂
Cică „instanța apreciază că fapta descrisă de agentul constatator în procesul verbal de contravenție nu este dovedită, în registrul amintit (cel în care nota polițistul numărul de înmatriculare și viteza prezumptivă, n.m.) fiind consemnate de către agentul constatator a contravențiilor de acest fel constate la acea dată. Această copie a registrului nu este suficientă ca și dovadă, întrucât reprezintă o evidență internă a agentului constatator, intimat în cauză.”
După ce am cîștigat în primă instanță, poliția municipiului X a făcut recurs, cu motivația că „petentul (adică eu) nu a făcut dovada că nu a depășit viteza legală în localitate”. Instanța de apel i-a trimis la plimbare pe polițiști și nu a acceptat recursul 🙂
Două cazuri similare la aproape douăzeci de ani unul de celălalt, unul în care acuzatul trebuie să-și dovedească nevinovăția, altul în care acuzatorului i se cere să dovedească faptele pe care le susține.
De unde tragem concluzia că justiția este la fel ca toate celelalte aspecte ale vieții din România – administrația publică centrală și locală, legislativ, executiv, organe de control și represiune, sănătate, învățamînt, un vis.
Iar Newsweek, lăsînd la o parte că publică în 8 Septembrie 2020 un articol despre o cauză mai veche de un an, continuă seria de gherle sugerînd că un om detestabil cum e Dragnea jr. nu poate să își apere în mod legitim drepturile și nu merită un proces corect. Bravo!
