Despre curent și alte boli românești

În vacanțele de vară ale copilăriei mergeam la bunica maternă la țară. Drumul pînă acolo se făcea cel mai adesea cu rata. Cea mai neplăcută amintire legată de drumurile astea de o oră, o oră și jumătate, este despre obsesia cu care veșnicii navetiști din rată închideau ermetic toate geamurile și gurile de ventilație ale autobuzului socialist, că trăgea curentul. Căci asta era rata – un autobuz proiectat să care ieftin pe distanțe medii în zonele suburbane maxim 50 de persoane, în condiții de confort precar – nu exista sistem de ventilație în afară de cel natural (prin geamurile deschise și niște trape în tavan). Majoritatea celor care foloseau rata erau țărani cu slujbe în oraș (mulți din ei angajați ca paznici) și cei care mergeau cu produse agricole la piață. Să ne imaginăm, vară, undeva spre amiază sau chiar spre seară, un autobuz de tablă care se încingea în soare ca un cuptor, supra-aglomerat nu doar de cei 20 – 30 de oameni luați în plus peste capacitate, ci și de nelipsitele sarsanale ale acestora, în care temperatura sărea bine de 40 de grade, iar mirosurile de sudoare după o zi de muncă sau în piață erau abominabile, în care pasagerii obișnuiți ai cursei, terifiați de amenințarea curentului (ventilația naturală), închideau toate geamurile și trapele de ventilație.

Cînd coboram din autobuzul ăla mi se părea că e răcoare afară, iar aerul curat cea mai mare binefacere a naturii, deși era canicula obișnuită a verii.

Am putea crede că pasagerii obișnuiți ai acestor mijloace de transport în comun erau egocentrici meschini, dar ar fi o mare eroare – oamenii ăștia care se cunoșteau destul de bine între ei și care adesea erau înrudiți aveau o grijă exemplară unii de ceilalți, după standardele lor. Dacă te protejau de maleficul curent, o făceau spre binele tău, chiar dacă tu nu înțelegeai asta sau aveai alte idei. Mentalitatea lor, care răzbate pînă în zilele noastre, era un fel de crede și nu cerceta distilat în veacuri de istorie aspră, lipsă de educație și abuzuri sistematice ale conducătorilor, cel mai adesea hoți și idioți ca și cei azi. De exemplu, zicala românească „Capul plecat sabia nu-l taie.” de acolo vine. Tot de acolo vine abominația „A furat, dar ne-a dat și nouă!”. Iar mentalitatea asta transcendea gîndirea modernă, știința și chiar și realitatea socială.

Și așa cum țăranii ăia de odinioară mă protejeau pe mine de curent în rată, așa își protejau și copii și familia, izolîndu-i ermetic de spiritul critic, de ce înseamnă dreptate, sacrificiu și asumarea responsabilității pentru propria soartă pentru că, nu-i așa, nu contează cît de căcăcioasă e viața și cît de jigodii sînt conducătorii, ci doar să supraviețuim, că turma ne protejează. Cîinii latră caravana trece. Așa am ieșit din comunism și așa sîntem și azi.

Rezultatul mentalității ăsteia este că oamenii din generațiile noi suferă de un fel de afecțiune bipolară, în care se amestecă comportamente teribiliste cu misiuni sfinte de salvare a omenirii, deși nu-i cheamă nimeni să facă nici una, nici alta.

Zona de echilibru Live and Let Live a rămas undeva în urmă, iar civilizația și politețea s-au retras strategic în formulele de adresare și etichetă, făcînd loc noului normal reprezentat de virtue signaling și public shaming.

Îl auzeam zilele astea (26.07) pe Vlad Petreanu la radio:

care supraviețuiește drumului către mare, de exemplu pe șoselele din România, are ocazia să se înece acolo, la Marea Neagră, pentru că așa vrea el, nu pentru că a avut ghinion în viață!… Am văzut un reportaj suprarealist – suprarealism și viitori înecați pe litoral, că așa ar trebui descris. Deci la mare steagul roșu care interzice intrarea în apă este ignorat cu voioșie și încăpățînare și insistență de o mulțime de turiști. Și, mai mult!!! Cînd salvamarii încearcă să-i aducă la mal pe cei care sunt în pericol să fie luați de curenți, iese cu scandal.

Și iată cum, după aproape cincizeci de ani, curentul, multiplicat acum în curenți precum balaurul cu șapte capete, ne pălește din nou în moalele capului. Și nu atît curenții, cît mai ales pericolul de curenți.

De-aia mi-e simpatic Vlad Petreanu, acest navetist modern, care de la înălțimea audienței pe care i-o conferă postul de radio (și nimic mai mult), folosește public shaming -ul împotriva celor care îndrăznesc să își poarte singuri de grijă, că nu poate să le închidă geamurile în nas.

Jurnalism în România: dă cît să vă pun?

‘Television is not the truth! Television is a goddamned amusement park!’, Howard Beale in Paddy Chayefsky’s Network (1976).

În urmă cu vreo patru luni circula pe internet o parodie stupidă care zicea așa:

Apare un virus.
„Nu există.”

Sunt internați și izolați pacienții.
„Ne închid cu forța.”

Apar morții
„Sunt plătiți sa umfle cazurile.”

Cresc cazurile.
„De ce n-au închis granița de la început?”

Apare transmiterea intracomunitară.
„De ce nu testează?”

Cumpărăm aparate de testare.
„Nu e bun testul.”

Intrăm în carantină.
„Dictatură sanitară.”

De ce era stupidă? Pentru că amesteca argumente ale disperaților izolării cu cele ale negaționiștilor conspiraționiști și pentru că sugera o simplificare prin reducere la doar două opțiuni mutual exclusive niște aspecte cu multiple variante posibile simultan. De exemplu binomul „Sunt internați și izolați pacienții / Ne închid cu forța.” – da, era normal să fie izolați cei care erau potențiali transmițători ai bolii, cei bolnavi să fie internați pentru asistență medicală, deși simultan au fost făcute și abuzuri odioase, constatate inclusiv de instanțe, practici la care s-a renunțat după cîteva luni și care au fost voalat recunoscute de autorități.

Iar bravii noștri jurnaliști ce făceau? Cu cîteva excepții notabile (Recorder, Rise Project, poate încă unul sau doi, care s-au abținut de la senzaționalismele odioase colportate de mainstream media), jurnaliștii, în afară de faptul că încasau bani de la guvern ca să facă frumos, monetizau contextul epidemiologic amplificînd panica, întrecîndu-se cu statistici care-mai-de-care mai alarmiste și promovau fel de fel de fearmongers, medici care au căzut în patima de a-și pune mutrele și ideile zilnic la televizor (a se vedea doamna manager de la spitalul Marius Nasta). Printre cele mai grețoase derapaje jurnalistice le-am văzut pe platforma Republica și la Digi24.

Astăzi, aceiași jurnaliști de la Republica și Digi24 se lamentează într-o înregistrare sub egida EIDOS Foundation numită JURNALISM ÎN ROMÂNIA: CREDIBILITATE vs. DISCREDITARE.

După cum spune și dl. Cristian Tudor Popescu, mai întîi să precizăm termenii: ce este acela jurnalism?

In extremis poți aborda o muncă în două feluri: te poți orienta după ce și cum vrea beneficiarul, „ce se cere”, fără nici un fel de preocupare pentru morală și credințele tale personale sau acționezi conform principiilor și conștiinței proprii, fără să te preocupe dacă ce faci va place sau va conveni publicului.

Prima dintre cele două extreme e mult mai prezentă decît a doua, fiind abordarea clasică de jurnalism tabloid – vinzi povești despre crime odioase sau încărcate de mister, teorii ale conspirației dintre cele mai fanteziste, astrologie, multe nuduri, bîrfe cu și despre vedete și alte senzaționalisme (vezi povestea OTV și cea a lui Dan Diaconescu).
Compromisul există și el, un amestec de easy way  în care vinzi „ce se cere” cu efuziuni ale conștiinței, însă există și inconveniente: taberele celor care te apreciază și a celor care te critică și te disprețuiesc se schimbă frecvent, în funcție de prejudecățile audienței. A te văita de chestia asta e jalnic, pentru că fie esti atît de tîmpit încît nu înțelegi drumul pe care mergi, fie ești un ipocrit ordinar. 
Foarte rară este abordarea căii grele, a exprimării libere a conștiinței, fără compromisuri față de sensibilitățile publicului.

Dacă în cazul în care vrei să iți tunzi părul este acceptabil să îl preferi pe frizerul care face ce și cum îi zici, în cazul unui medic nu este aproape deloc în regulă să îl preferi pe acela care îți spune ce și cum vrei tu să auzi.
Care e diferența dintre frizer și medic? Ar trebui să ne reamintim că la cei mai buni frizeri și medici, aproape întotdeauna mergi pe mîna lor,  preferințele tale fiind cel mult marginale. Dar cum ajungi un frizer bun? Sau medic, sau jurnalist? În general ajungi să fii recunoscut ca bun construindu-ți o reputație. Pentru început reușind în ciuda riscului de a da greș pe care ți l-ai asumat în mod conștient în timp ce ai jucat cartea liberei exprimări a conștiinței, fără compromis. Persistînd  atunci cînd succesul întîrzie să apară. Apoi păstrîndu-ți integritatea, în ciuda ofertelor din ce în ce mai generoase care te copleșesc. Și nu în ultimul rînd, conservîndu-ți modestia. 

Dl. Cristian Tudor Popescu are dreptate în contextul ăsta referindu-se la caracterul superficial al credibilității: o vopsea care te poate face să pari de încredere sau cinstit, deși nu ești. Surpriza vine în momentul în care CTP spune despre jurnalist că „dacă ești cinstit, asta este o autolimitare”; „adică șansele să faci o audiență mare scad progresiv pe măsură ce te apropii mai mult de ideea de cinste”; „de ce? pentru că îți impune această idee ca, în diverse situații, să spui ce nu trebuie!”; „discut în relația cu publicul – publicul din România este într-o măsură considerabilă, astăzi, malformat”. Hopa! Deci care-va-să-zică publicul, sau teama de public (mai ales dacă e malformat, săracu’), te face să te „autolimitezi”, că doar n-o să-i spui pe față cît este de malformat! Cu excepția notabilă a cazului în care te numești CTP și poți face astfel de aroganțe.

Problema nu este aroganța CTP -ului, ci aceea că acreditează ideea că cinstea și audiența sînt într-o corelație inversă, justificînd în mod lamentabil autocenzura jurnalistului și punînd vina pe public. Explicația lui CTP este simplă: „se întîmplă așa pentru că așa vrea publicul; publicul a fost injectat în toți acești ani postrevoluționari, sistematic, așa cum se fac injecțiile cu droguri de către dilări, ca să obișnuiască pe tineri, în special, sau, mă rog, pe consumatori, […] ca dup-aia să-i bage în bulgărele de zăpadă…”. E clar că nimeni nu-i perfect, dar să vii să te plîngi că trebuie să te prostituezi intelectual că așa fac toți și așa cere publicul, că e malformat, ca și cum nu ar exista alte meserii sau variante oneste de a-ți cîștiga existența, mi se pare că este nesimțirea absolută. Sau poate că CTP nu știe proverbul „Cine se amestecă în lături, îl mănîncă porcii”.

Îmi pare rău că nu a fost prezent la discuția asta și Moise Guran – alt jurnalist remarcabil Digi24 (fost) – ar fi fost mult mai antrenantă dezbaterea, mai ales partea despre (auto)discreditare.

 

 

Frenezie ideologică și rețele sociale

„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește.”

Printre cele mai urîte lucruri pe care mi le amintesc din epoca Ceaușescu este frenezia ideologică. De fapt, partidul comunist român avea chiar un departament de stimulare a freneziei ideologice, Secția de Propagandă și Agitație a CC al PCR.

„Sarcina” principală trasată de Plenară (Plenara CC al PCR din 22–25 aprilie 1968, n.m.), cu efecte dramatice pe termen lung, era tratarea tuturor ştiinţelor sociale într-o cheie unică, prin intermediul căreia se dorea reconcilierea, până la identificare, a ideologiei cu ştiinţa.

Sursa: Popa, Cosmin (2017): Intelectualii în capcana ceauşismului sau înfiinţarea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice , REVISTA ROMÂNĂ DE SOCIOLOGIE, Anul XXVIII, Nr. 1–2 • 2017.

Frenezia ideologică este turnesolul care arată nu doar că te conformezi – asta poate să facă orice fraier, mai ales dacă nu are prea are de ales – ci că ești total dedicat cauzei. Conformarea este condiția necesară, dar nu și suficientă cînd ești prins în menghina „Ești cu noi sau împotriva noastră!”, așa că trebuie să te bagi frumos în hazna și, chiar dacă pute, să te prefaci că ești fericit să te poți alimenta din aceeași scîrnă ca și propăvăduitorii adevărului unic. Nu este doar falsa dilemă, ci este vorba despre constrîngere.

La teroarea socialistă din epoca Ceaușescu au existat cîteva tipuri de reacții: conformism necondiționat – „Da’ ce dom’le, eu sînt mai cu moț decît actorul X, doctorul Y sau profesorul Z??? Dacă pentru ei e suficient de bun căcatul ăsta încît n-au nici o reținere să-l consume public, înseamnă că e bun și pentru mine și o voi face și eu bucuros! ”; oportunism – „Acuma e momentul pentru mine – dacă mănînc mai mult căcat decît oricine și dacă o fac suficient de ostentativ, voi fi remarcat și mi se vor oferi oportunități remarcabile!”; conformism de fațadă – ăștia mîncau căcatul oficial în public, iar acasă ascultau Europa liberă și îi bîrfeau pe liderii comuniști, și rezistență – dizidenții.

Dacă nu manifestai o frenezie ideologică solidă nu prea puteai avansa profesional și ierarhic, pe cînd abilitatea de a mînca căcat cu bucurie în public îți garanta succesul, chiar dacă altfel erai bîtă.

Cei care aveau aroganța nu doar să fie rezervați, dar chiar să dea glas dubiilor pe care le aveau erau înregistrați în evidențele serviciilor de informații ca fiind dizidenți – persoane periculoase și dușmani ai poporului. Acestor aroganți li se oferea întotdeauna oportunitatea să-și facă autocritica – să mănînce public mizeria pe care înainte au criticat-o și să-și pună și în cap, sub justificarea unei rătăciri de moment. Unii scăpau doar cu ostracizarea, alții erau trimiși la închisoare sau lăsați pe drumuri fără posibilitatea de a-și găsi de lucru sau o locuință, iar cei mai ghinioniști erau asasinați, asemenea lui Gheorghe Ursu. Și, pentru orice eventualitate, periodic aveau loc astfel de anchete menite să le dea de gîndit celor insuficient convinși.

În ultimii o sută de ani știința și tehnologia au avansat inimaginabil, pînă la punctul la care o persoană cu douăzeci de ani de educație formală nu poate înțelege detalii ale unor concepte care au intrat sau sînt gata să intre în viața noastră de zi cu zi, cum ar fi calculatoarele cuantice, altgoritmii de inteligență artificială sau vaccinurile cu mARN.

Sîntem așadar în punctul în care, ca să luăm decizii în ce ne privește frecvent trebuie să ne bizuim pe alții, mai pregătiți, mai informați și cu o reputație ireproșabilă, ingredientul esențial fiind încrederea pe care o inspiră.

Citeam un articol al lui Dorian Linskey prilejuit de lansarea cărții sale The Ministry of Truth: The Biography of George Orwell’s 1984, în care  identifică momentul alegerii lui Donald Trump ca președinte al Americii în 2017 și perioada imediat următoare ca pe o nouă apropiere de orizontul distopic al lui 1984. Nu este vorba despre o impresie personală, ci despre mulți americani care, speriați de perspectivele noului președinte american, au resimțit nevoia să recitească nuvela, pînă la punctul la care a devenit No 1 bestseller

Dorian Linskey vorbește în același articol atît despre realitatea paralelă a președintelui Donald Trump – pe care o numește ironic Versionland, cît și despre creșterea fenomenului deep fake image synthesis, „care combină computer graphics cu altgoritmi de inteligență artificială ca să producă imagini a căror falsitate nu poate fi depistată decît de experți și care are potențialul de a crea un labirint paranoid unde, în funcție de prejudecățile privitorului, falsul devine adevăr, iar adevărul fals”, ca și cum canalele consacrate de știri ar fi imune la asta.

Și, deși Dorian Linskey identifică corect cauza, citînd-o pe autoarea americană de literatură sci-fi Marta Randall, care în 1980 a spus că „Va fi foarte greu pentru un ‘Big Brother’ să mai convingă pe cineva în legătură cu orice după afacerea Watergate și după afacerea războiului din Vietnam. S-ar putea să încetăm cu totul să ne mai bazăm pe știrile oficiale”, anume epidemia de neîncredere, ratează magistral concluzia: în opinia lui oamenii au devenit victime ale manipulării de pe rețelele sociale – radicalizați nefrecventabili, aidoma dizidenților din 1984 – le românesc care contestau regimul comunist.

Combining cynicism with credulity, people who were proudly sceptical of CNN or the New York Times were perfectly happy to take unsourced Facebook posts and quack science at face value.

Ca persoană care a trăit în 1984 – și anul, și coșmarul Orwellian al totaritarismului ceaușist, cred că este ironic cum Dorian Linskey ratează exact esența și spiritul nuvelei – oamenii nu au devenit simple victime ale manipulării de pe rețelele sociale, ci mai întîi s-au săturat de nouvorba, dublugînditul și poliția gîndirii promovate de politicieni și canalele consacrate de știri care sînt plătite de autorități cu sume colosale de bani publici ca să fie prietenoase și să susțină adevărul oficial!

Iar rezultatul, chiar dacă a durat un pic cam mult, indiferent dacă e vorba despre poluare și mediu, energie, economie, minorități, politică, protecție socială, drepturile omului, pandemie sau vaccinuri, este că reconcilierea ideologiei cu ştiinţa e deplină.

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANȚA ESTE PUTERE

Din păcate Dorian Linskey are în parte dreptate, asemenea lui Winston Smith, mulți oameni care se sustrag freneziei ideologice își construiesc o realitate paralelă în care își imaginează că izbăvirea le vine de pe social media, acest O’Brien cu privire empatică.

Prezumpția de vinovăție. Noul standard în justiție.

Un articol din Newsweek de zilele trecute zice: „Dragnea junior, procesoman: a dat în judecată Poliția după ce a fost amendat pentru lipsa centurii”. Cu alte cuvinte, faptul de a contesta decizia polițistului consemnată în procesul verbal te face procesoman. Iar faptul de a face chestia asta numindu-te Dragnea te face direct ticălos de linia întîi. Cine ar contesta asta?

Vorbim despre dosarul (nr. format vechi)  6851/299/2019 din 11.03.2019, de la secţia a-II-a Civilă, în materie de Contencios administrativ şi fiscal,  avînd ca obiect anularea procesului verbal de contravenţie SERIA PBW NR. 028367.

În ședința din 17.07.2019, completul „Respinge plângerea contravenţională formulată de petentul Dragnea Valentin-Ştefan, în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PBW, nr. 028367, din data de 27.02.2019, ca neîntemeiată. ”. Cam asta e informația de pe portal.just.ro.

În motivarea de pe rolii.ro completul zice că

Abaterea a fost constatată în mod direct de agentul constatator, conform art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, nefiind înregistrată pe suport magnetic.

Procesul-verbal se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie, dedusă din încrederea în faptul că agentul constatator consemnează exact faptele pe care le constată, fără alte adăugiri sau denaturări ale realității, în caz contrar acesta fiind pasibil de sancțiuni disciplinare sau penale.

Cu alte cuvinte, deși nu există nici o dovadă materială și nici martori care să confirme abaterea de la lege consemnată, este considerată „suficientă prezumpția de legalitate și temeinicie” a celor consemnate de agentul constatator. Agentul constatator putea la fel de bine să consemneze că Dragnea junior căra focoase nucleare intercontinentale, sau că a atentat la viața reginei Marii Britanii, că tot aia ar fi fost.

În aceeași motivare a instanței de pe rolii.ro mai zice:

Sarcina răsturnării acestei prezumții revine petentulu i, astfel cum rezultă din art. 249 C.proc.civ., potrivit căruia „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, text legal aplicabil în speță în baza art. 47 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Petentul nu a făcut niciun demers în vederea combaterii acestei prezumții, limitându-se doar la a preciza că mențiunile din cuprinsul procesului-verbal nu reflectă realitate a . O asemenea afirmație, nesusținută în plan probatoriu de niciun mijloc de probă, nu este aptă să răstoarne prezumția de veridicitate a procesului-verbal, fiind o apărare invocată pur formal.

Adică cel acuzat că a încălcat legea trebuie să demonstreze cu probe materiale sau martori că nu a încălcat legea, iar nu acuzatorul, în caz contrar funcționînd prezumpția de vinovăție.

În urmă cu aproape douăzeci de ani, pe cînd cutreieram țara în lung și în lat, pe vremea cînd nu se introduseseră calculatoarele personale în instanțe, internetul era o chestie exotică, iar radarele erau cele vechi de pe timpul lui Ceaușescu, un polițist zelos s-a găsit să mă oprească că aș fi circulat cu 65 km/h în localitate (viteza legală era de 60 km/h). Cred că mai mult decît viteza i-a atras atenția numărul de înmatriculare, care mă transforma într-o victimă facilă a planului de amenzi, pentru că amenda era mică, iar distanța pînă la București mare. Cu toate astea, i-am zis polițistului cînd m-a întrebat ce am de declarat că nu sînt de acord cu cele consemnate. Am semnat astfel cu obiecțiuni procesul verbal și am făcut contestație, în care am scris că dacă se dovedește cu probe materiale sau cu martori ce scrie acolo e adevărat sînt de acord să sufăr consecințele, altfel nu. Contestația am redactat-o la București și am trimis-o prin poștă cu confirmare de primire la poliția municipiului X. După cîteva săptămîni, am primit chemare în judecată 🙂 În vremea aia aveam drumuri săptămînale prin municipiul X, așa că am luat Pagini Aurii și am apelat primul avocat înregistrat cu telefon mobil. I-am dat toate actele și mi-a zis că în mod normal nu am cum să pierd procesul și că dacă prin absurd îl pierd totuși, îl cîștig 100% la recurs, pentru că poliția nu are probe și nici martori.

Nu l-am pierdut 🙂

Cică „instanța apreciază că fapta descrisă de agentul constatator în procesul verbal de contravenție nu este dovedită, în registrul amintit (cel în care nota polițistul numărul de înmatriculare și viteza prezumptivă, n.m.) fiind consemnate de către agentul constatator a contravențiilor de acest fel constate la acea dată. Această copie a registrului nu este suficientă ca și dovadă, întrucât reprezintă o evidență internă a agentului constatator, intimat în cauză.

După ce am cîștigat în primă instanță, poliția municipiului X a făcut recurs, cu motivația că „petentul (adică eu) nu a făcut dovada că nu a depășit viteza legală în localitate”. Instanța de apel i-a trimis la plimbare pe polițiști și nu a acceptat recursul 🙂

Două cazuri similare la aproape douăzeci de ani unul de celălalt, unul în care acuzatul trebuie să-și dovedească nevinovăția, altul în care acuzatorului i se cere să dovedească faptele pe care le susține.

De unde tragem concluzia că justiția este la fel ca toate celelalte aspecte ale vieții din România – administrația publică centrală și locală, legislativ, executiv, organe de control și represiune, sănătate, învățamînt, un vis.

Iar Newsweek, lăsînd la o parte că publică în 8 Septembrie 2020 un articol despre o cauză mai veche de un an, continuă seria de gherle sugerînd că un om detestabil cum e Dragnea jr. nu poate să își apere în mod legitim drepturile și nu merită un proces corect. Bravo!

 

Republica proștilor

Citeam presa de dimineață și mi-au căzut ochii pe un articol din Republica care mi-a atras atenția prin prostia monstruoasă colportată.

Zice articolul sub semnătura editorului Raluca Ion că

La un ritm de îmbolnăvire de 500.000 de oameni în șase luni, adică un milion de cazuri pe an, Alexandru Rafila a arătat că ar dura în jur de 15 ani până când măcar trei sferturi din populația României să se imunizeze pe cale naturală, astfel încât să oprească răspândirea virusului.

Nu știu dacă prostia asta a ieșit pe gura dlui doctor Rafila – ar fi grav, însă cert este că e atît de mare de se vede din spațiul cosmic.

Care e problema? Problema este că epidemiile nu evoluează liniar, așa cum reiese din articol, adică 500.000 pe 6 luni, 1.000.000 pe an, 15.000.000 în 15 ani. Epidemiile evoluează progresiv, fie că e vorba de o progresie geometrică, fie că e vorba de o progresie exponențială, în funcție de cît de contagioasă este boala și cît de bine  se protejează oamenii.

Sursa https://blog.ucsusa.org/doug-boucher/world-population-growth-exponential

Astfel, fără să știm exact care este modelul statistic după care evoluează pandemia (că datele sunt ținute la secret), putem afirma cu certitudine că nu va dura 15 ani pînă la imunizarea naturală (~70% din populație, aprox. 15 milioane de oameni), ci poate 2 sau 3 ani.

Evident că, în fața afirmațiilor doctorului Rafila (500.000 de cazuri în 6 luni), nici autorul articolului original de pe digi24.ro și nici dna editor Raluca Ion care a preluat articolul pentru Republica nu pus niște întrebări firești:

  • Dacă orizontul de timp pentru imunizare naturală ar fi de 15 ani, atunci cît de contagios este de fapt virusul Covid-19?
  • Și dacă raportăm numărul oficial al deceselor cu COVID-19 la numărul presupus de îmbolnăviri de 500.000 la 6 luni, cît de letal este virusul Covid-19, comparativ cu alte cauze de deces?

Dar nu, noi nu punem întrebări, ca să nu certe șeful că din cauza noastră nu mai primim sprijin financiar de la guvern. În schimb rostogolim niște prăpăstii fără impunitate, amplificăm inutil panica, creăm confuzie și avem pretenții de jurnalism de calitate.

În pandemie au murit mai puțini oameni decît în aceeași perioadă a anului trecut *

În 10 August Institutul Național de Statistică a dat un comunicat de presă (203) care mi se pare că a trecut cam neobservat.

Asta deși Hotnews a preluat informația aproape imediat, iar Scînteia Financiară la o zi după (azi).

În primele șase luni din 2020 au murit cu 5765 mai puțini oameni decît în 2019, respectiv cu 4,4% mai puțini.
LunaDecedaţi
2020
Decedaţi
2019
Diferență
2020-2019
ianuarie2335227388-4036
februarie2169922357-658
martie2259123665-1074
aprilie2181221338474
mai2024921264-1015
iunie2107320529544
Total130776136541-5765

Pentru curioși, aici este comunicatul celor de INS in format .pdf și aici este fisierul .xls cu toate datele.

Situația era previzibilă încă de luna trecută, conform comunicatului 180 din 10 iulie, însă lucrurile sînt cu adevărat interesante după aproape două luni de la încetarea stării de urgență. Să vedem cum arată datele pentru Iulie, dar pentru asta va trebui să așteptăm pînă în septembrie.

Ca să fie treaba corectă și să nu și-o ia în bască, autorii comunicatului INS au băgat această notă:

Pentru o caracterizare completă a fenomenelor demografice înregistrate în lunile martie-iunie 2020, în contextul pandemiei COVID19, trebuie avut în vedere faptul că prevederile ordonanţelor militare au introdus anumite limitări în posibilitatea de desfăşurare a unor evenimente cu mai mult de 3 persoane, au limitat deplasările în afara locuinței și în afara localității, au suspendat activitățile în spații închise, au determinat Uniunea Notarilor Publici să amâne termenele pentru dosarele de divorț aflate pe rol după sistarea stării de urgență. De asemenea, prevederile Hotărârilor de Guvern pentru perioada stării de alertă au impus anumite limitări în ceea ce privește numărul persoanelor care se pot întâlni în locurile publice, precum și prevederi privind organizarea de evenimente la un număr foarte mic de participanți. Datele trebuie interpretate în corelare cu informaţiile din surse administrative, în special cele publicate de Ministerul Sănătăţii, prin Institutul Naţional de Sănătate Publică.

Cu alte cuvinte, este meritul statului și al guvernului în mod special că, de fapt, nu stăm așa de rău cum tot încearcă să ne aburească aceiași guvernanți și canalele media plătite de ei pentru asta.

Chiar dacă ne referim strict la perioada „de pandemie” martie – iunie, părerea mea este că scăderea numărului de decese trebuie interpretată prin prisma faptului că oamenii au fost mai atenți cu igiena personală, au evitat excesele și au fost mai atenți în general la starea lor de sănătate, pe considerentul că dacă te îmbolnăvești lucrurile pot deveni mai complicate decît de obicei. Totuși, datele ne arată că virusul COVID-19, deși reprezintă un pericol netăgăduit, nu este un ucigaș în masă (pentru că altfel am fi avut o creștere semnificativă a numărului de decese, iar nu o scădere ca acum) și putem specula îndreptățit că numărul deceselor cauzate de acesta este supraestimat prin modul arbitrar de contabilizare a cauzelor de deces.

* cu peste 1000

Ce au înțeles românii din „Cancel culture”?

Mi-au căzut sub ochi în dimieața asta reacții la discursul lui Cristi Puiu de la TIFF 2020.

Ce zice omul? Începe prin a-i ruga pe oamenii din public să poarte mască și le spune celor care nu doresc să poarte că pot face asta, adică n-o să cheme jandarmii… De fapt, Cristi Puiu face o declarație politică. Cuvintele sînt pro conformare, dar sensul este critic. Cuvintele sînt ca să nu pună în pericol desfășurarea festivalului și organizatorii. Sensul declarației lui Puiu este pentru inimile și mințile celor din public.

Sigur, poți fi de acord sau nu cu mesajul lui Cristi Puiu. Însă e deplorabilă reacția acelei (mari) părți a publicului care nu a înțeles niciodată că nu poți amesteca opiniile politice ale artistului cu opera sa și că obiceiul de a pune artiștii pe piedestale morale construite doar în imaginație e prilej de disonanță cognitivă. În fond pe artiști trebuie să îi apreciem (sau nu) pentru opera lor, nicidecum pentru opiniile politice sau conduita morală.

Ceea ce nu putem spune despre detractorii de serviciu ai lui Cristi Puiu, pentru că ei nu sînt artiști sau nu sînt cunoscuți publicului pentru opera lor artistică, între care îi putem enumera pe Cristian Tudor Popescu, Lucian Mîndruță, cu o mențiune specială pentru George Butunoiu, care pune o poză cu cumnată-sa și îl acuza pe „ticălosul” regizor pentru viața grea pe care aceasta o are în sistemul medical.

De la public shaming la îndemnurile de boicotare – you’re canceled – nu e decît o aruncătură de băț. Sau de scîrnă, mîncată cu voioșie de unii care trăiesc din chestia asta într-un individ pus la zidul infamiei pentru opiniile lui greșite (sic!).

Sigur, se vor găsi unii care vor susține că între regizorul Cristi Puiu, cu a sa declarație de la TIFF, și deputatul Adrian Solomon, care în urmă cu cîteva săptămîni a intrat într-o șaormerie din centrul vechi al Bucureștiului fără să poarte mască și s-a mai și certat cu polițiștii chemați la fața locului, nu e nici o diferență- sînt negaționiști amîndoi. Dacă citești asta și te recunoști în clișeul ăsta, îmi pare rău pentru tine – probabil că ești fără speranță.

Norocul nostru este că detaliile sordide ale vieții marilor artiști ai neamului nu prea sînt cunoscute, că rămîneam dracului fără intelectuali!

Later edit (13 august). Văd că domnul George Butunoiu a șters postarea în care îl face ticălos pe regizorul Cristi Puiu, și de-aia link -ul ăla de mai sus nimerește în gol. Aproape bine, doar că nu a pus în loc niște scuze (deși poate a făcut-o pe canale private?), ci a făcut o nouă postare în care spune că înțelege buna intenție a comentatorului care îi lua apărarea lui Cristi Puiu, însă, cînd vine vorba de moarte,

cred că singură idee care îţi mai vine pe moment este să pui mâna pe coasă şi să-i aperi pe ai tăi cum poţi şi tu. Da, într-adevăr, nu mai sunt prea spiritual zilele astea… ?

Să-i spună cineva dlui Butunoiu că numărul deceselor în 4 luni de pandemie e mai mic decît în aceeași perioadă a anului trecut (INS) și că oricum lupta care contează nu e împotriva morții, ci pentru viață.

Încrederea noastră și responsabilitatea lor

Alaltăieri (26.06) se văita domnul doctor Arafat că „noi creăm toate premisele ca populația să nu mai creadă nimic și să ajungem din nou în astfel de dezastru”, adică noi ăștia care sîntem mai cîrcotași și contrazicem teoriile bombastice ale domniei sale. Asta fără a omite să se laude  cu performanțele sale:

„România a evitat acest dezastru și în loc să recunoaștem că am evitat o astfel de situație, noi creăm toate premisele ca populația să nu mai creadă nimic și să ajungem din nou în astfel de dezastru”.

Sursa https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/raed-arafat-medicii-vor-ajunge-sa-decida-cine-ramane-in-viata-si-cine-nu-suna-extrem-de-cinic-dar-este-realitatea-1329472

Folosirea manipulativă a pronumelui „noi” este menită să arate că dl. doctor nu se poziționează în afara poporului pe care îl ceartă, asumîndu-și astfel prefăcut o parte a vinei.

Chestia e că ieri (27.06) la ora 13:00 site -ul https://stirioficiale.ro/ publica comunicatul Grupului de Comunicare Strategică (GCS) cu 325 de noi infecții COVID-19, din doar 1.877 de teste (677.259 de teste, cumulat), adică 17,3%! Faptul că procentul ăsta era de aproape 7 ori mai mare față de media zilnică din ultima perioadă (între 2,5 și 3%) a fost remarcat de mai multe site -uri de presă, între care Hotnews.ro și Spotmedia.ro, în timp ce la GCS nu a sesizat nimeni anomalia evidentă și nici nu a considerat de cuviință să mai verifice odată înaintea publicării oficiale.

Mai mult, odată ce li s-a atras atenția că au greșit, cei de la GCS au venit cu o actualizare la ora 14:59 și, fără să-și recunoască greșeala, au spus că au fost efectuate este de 12.236 de teste (687.618 teste, cumulat).

Numărul cazurilor depistate pozitiv cu noul coronavirus rămâne de 325 de persoane.

Și, chiar dacă nu și-au reconoscut greșeala, cei de la GCS s-au simțit datori cu o explicație:

Până la această dată, la nivel național, au fost prelucrate 677.259 de teste. Menționăm că raportarea este parțială, necuprinzând datele de la 12 laboratoare, dintre cele 112 care funcționează în prezent.

Cu alte cuvinte, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos, GCS spune că lucrurile stau în felul următor:

Nr. LaboratoareNr. Teste
26.06.2020
Nr. Infectari depistateRata infectarii
Total11212.2363252,7%
Raportare partiala1001.87732517,3%
Omise1210.35900,0%

Un număr de 100 de laboratoare au făcut în total 1.877 de teste și au descoperit 325 de cazuri de infectare cu COVID-19. Alte 12 laboratoare, inițial omise în raportare, au făcut 10.359 de teste (în medie 863 teste / zi / laborator!) și nu au găst nici un caz de infectare.

Discrepanța asta este atît de mare, încît nu putem lansa decît două ipoteze de lucru: fie metodologia de testare este perfect greșită, fie GCS ne aburește cu nerușinare. Evident că nu știu care dintre cele două ipoteze este cea reală, însă probabilitățile îmi spun că a doua e mai plauzibilă.

Punînd văicărelile ipocrite ale domnul doctor în fața erorilor de comunicare cu date foarte sensibile, dar mai ales în fața aspectului „ciudat” al acestora, ar trebui să ne întrebăm cine este de vină că „populația nu mai crede nimic”?

Mi-e dor de Vadim. Și el era ridicol, dar era unul autentic.

Cum am ajuns aici?

Într-un scenariu optimist, în care nu ne vom fi abandonat cu totul smintiților și sociopaților care au prins aripi zilele astea, peste cîțiva ani, după ce ne vom fi revenit cît-de-cît din alunecarea spre involuție, ar trebui să ne punem întrebarea „Cum a fost posibil?”.

Cum a fost posibil să abandonăm rațiunea, să ne lăsăm pradă panicii, să devenim atît de îndoctrinați și obtuzi?

Dincolo de efortul unora de a ne zăpăci și controla, avem o problemă cu confortul – frica de a nu pierde bruma de bunăstare acumulată. Casa mea, mașina mea, vacanțele mele, Iphone -ul meu, televizorul meu OLED de 165 de centimetri, jobul meu de la televiziune/radio/firma de PR, amanta mea, prestigiul meu de influencer de facebook… Viața fără aceste mici bucurii ar fi de nesuportat! La biserică mergem doar pentru că așa cere norma socială și ca să nu ne stricăm imaginea despre noi înșine – totuși, avem un suflet. 

Pe urmă, confortul venit odată cu dezvoltarea tehnologică din ultimele decenii a transformat știința și ingineria în domenii plictisitoare, pentru care este nevoie de atît de multă răbdare, muncă și timp, încît doar ciudații se mai refugiază acolo. Chiar, cine dracu’ își mai bate capul cu chestiile astea cînd îți poți cumpăra Iphone -ul de la supermarchet?! Plus că domeniile astea nici nu te califică automat la o viață de baștan fără griji. Iar asta se vede și în atitudinea părinților față de școală – deși doar unii reproșează pe față profesorilor notele mici ale copiilor și cerințele exagerate, aproape toți gîndesc astăzi așa. Că doar nu vrem să devină copilul cercetător, să semene cu infantilizatul Cristian Presură, Doamne ferește! Bine, din mimetism social trebuie să îl apreciem pe dl. Presură, că e cercetător și e român neaoș. Totuși, pentru copilul nostru ar fi mai potrivit un post de ajutor de băgător seamă la primăria sectorului 4, direcția de control și programe cultural-artistice, unde are program lejer, viață socială, salariu frumușel, de picat – mai pică… Că noi am știut întotdeauna să ne descurcăm, dă-i dreacu de fraieri!

Am putea zice, nu dom’le, noi nu sîntem din ăia! Dar dacă ne uităm cu detașare la reacția noastră în fața amenințării COVID-19 o să observăm că poporul e polarizat în două mari categorii de extremiști.

Prima categorie este cea a negaționiștilor – conspiraționiști. În categoria asta intră (nelimitativ) cei care sînt împotriva vaccinurilor, cei care cred sincer că pămîntul e plat, care îl cred vinovat de toate relele din lume pe George Soroș și/sau pe Bill Gates, care protestează împotriva tehnologiei 5G că ne prăjește creierele (ca și cum nu le-ar avea deja prăjite!), gură-cască cărora li se dă atenție și se simt dintr-o dată importanți, agenți de influență străini veniți să destabilizeze, pușcăriași – foști politicieni în căutare de electorat etc. Ăștia, săracii, cred că amenințarea COVID-19 nu există deloc, totul fiind o conspirație mondială, și protestează cum se pricep și ei mai bine. Interesant este că bezmeticii ăștia beneficiază de acoperire media semnificativă și că autoritățile prin, nu-i așa, mîna de fier în mănușă de catifea a jandarmeriei, se poartă cu o nefirească delicatețe, deși se încalcă mai multe legi simultan. Aș specula aici că reacția autorităților este motivată electoral – chiar dacă nebunii care ies în piață sînt foarte puțini, cei care gîndesc ca ei sau care sînt vulnerabili la ideile lor sînt foarte mulți, probabil inclusiv în rîndul autorităților și al forțelor de ordine 😉

A doua categorie este cea a speriaților de bombe și a disperaților izolării totale, unde conduce informal gauleiter -ul … am uitat cum îl cheamă. Dacă ar fi după ei, toată lumea ar trebui încuiată în case pînă la găsirea unui leac minune, iar cine iese ar trebui împușcat fără somație. Eine kleine colivie. Solid gratii, solid oberlicht, oțel Krupp!, cum ar veni. De fapt, ar trebui împușcați nu doar ăia care ies din casă, ci și cei care argumentează împotriva izolării totale. Ein wort, ein mort! Crucea lor este Binele Public, iar nu teama viscerală și egoistă, nuuu! Drept care se simt îndreptățiți să impună cu forța dreptatea lor. Bine, nu toți panicații izolaționiști sînt atît de serioși ca gauleiterul nostru, există și cei care se cred amuzanți – fac meme și tot felul de glume infantile pe seama celor din prima categorie. Și deși în categoria asta sînt statistic oameni mai tineri și mai educați, nici cu ei nu se poate purta o discuție civilizată – într-o bigoterie de dicționar întîi îți aruncă în față studii și date oficiale, iar cînd le zici că mai sînt și alte studii și că datele oficiale nu sînt tocmai riguros și consistent culese îți pun eticheta de negaționist.

Nici uneia din cele două categorii nu pare să-i pese că, de cînd e lumea, comunitatea științifică a fost divizată, că au existat teorii unanim acceptate azi considerate ridicole, că oameni de știință remarcabili au fost discreditați pentru păcatul de a fi contrazis teoriile oficiale, că oamenii de știință sînt oameni care mai greșesc și că, în general, nu e chiar o idee bună să fii foarte categoric în părerile personale pe domenii care îți sînt străine de departe.

Ar mai fi statul asistențialist care trebuie să se laude permanent că a dat, că a făcut și că s-a preocupat. Rezultate? Lipsa efortului susținut și beneficiile obținute facil au început să facă victime. Întîi bunul simț. Apoi gîndirea critică. Așa am ajuns să nu ne mai pese de dreptate, ci doar de lege, așa am ajuns să credem că meritocrația este discriminatoare. Așa am ajuns să proslăvim colectivismul care ne izbăvește de responsabilitate individuală – panaceul miracol pentru stînjeneala creată de lipsa empatiei față de ceilalți.

Deci, să nu ne îngrijorăm, statul o să aibă grijă!

Cît de relevante sînt statisticile oficiale

Dacă stai cu o bucă pe o plită încinsă și cu cealaltă bucă pe un bloc de gheață, media e bună, dar, în realitate, e vai de fundul tău! *

În tentativa lamentabilă de a demonstra că au totul sub control, autoritățile nu prididesc să ne alimenteze cu statistici oficiale alarmante. Iar împreună cu principalele canale de știri care preiau aceste statistici formează un sistem auto-oscilant perfect, în care undele de panică sînt amplificate exponențial, pentru că, nu-i așa, panica vinde. Autoritățile cîștigă capital politic, iar canalele media audiență. În condiții normale concubinajul ăsta e firesc, însă în condițiile actuale, așa cum foarte potrivit zice dl. profesor Dragoș Paul Aligică, „Isteria și alarmismul din presă se ridică la nivel de pericol de securitate națională”. Emoția trebuie să primeze, iar rațiunea, rigoarea și relevanța statisticilor sînt erezii.

Așa că haideți să vedem un exemplu (stirioficiale.ro):

 Informare de presa - 01 aprilie 2020, ora 20:52 
Deces 87

Bărbat, 77 ani din jud. Bistrița Năsăud. Internat din 22.03.2020 în SJU Bistrița - Secția Boli Interne, cu diagnosticul: BPOC acutizat, Cardiomiopatie dilatativa, Cardiopatie Ischemica Cronica, Fibrilatie atriala cu alura rapida, Insuficiență Cardiacă Congestivă stadiul III, Extrasistole ventriculare, Pneumonie interstitial, Pleurezie mica inchisa dreapta, Hipertrofie de prostata, Insuficienta Renala std.III.

Recoltare probe biologice pentru COVID -19 în 24.03.2020. Externat în 30.03.2020 înaintea primirii rezultatului pentru COVID-19 (pe biletul de externare este precizat: evoluție favorabilă sub tratament, recomandare de continuare a tratamentului). Confirmat cu COVID -19 în 31.03.2020, proba lucrata în Laboratorul IRO Cluj. Decedat acasă în 31.03.2020.

Iar mai jos „știrea”:

sursa: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/patru-noi-decese-din-cauza-covid-19-in-romania-bilantul-ajunge-la-90-de-morti-1285144

Adică, potrivit statisticii oficiale, bărbatul de 77 de ani din Bistrița Năsăud a murit din cauza COVID-19, iar celelalte 10 afecțiuni consemnate par să nu fi ridicat probleme prea mari.

Unul dintre neajunsurile sistemului actual de comunicare al stării de fapt este că nu se face distincția între cazurile în care cronavirusul a fost confirmat, dar nu este cauza principală a morții („cu”) și cele în care coronavirusul este cauza principală a morții („din cauza”). Chestia asta este explicată de un medic britanic în articolul ăsta https://www.spectator.co.uk/article/how-to-understand-and-report-figures-for-covid-19-deaths-:

The distinction between dying ‘with’ Covid-19 and dying ‘due to’ Covid-19 is not just splitting hairs. Consider some examples: an 87-year-old woman with dementia in a nursing home; a 79-year-old man with metastatic bladder cancer; a 29-year-old man with leukaemia treated with chemotherapy; a 46-year-old woman with motor neurone disease for 2 years. All develop chest infections and die. All test positive for Covid-19. Yet all were vulnerable to death by chest infection from any infective cause (including the flu). Covid-19 might have been the final straw, but it has not caused their deaths.

Sau, așa cum remarcă Nina Schwalbe, membră a CFR, într-un articol de pe World Economic Forum, este posibil să ca rata deceselor să fie cu mult supra-estimată pentru că este raportată la numărul cazurilor confirmate, ceea ce, mai ales într-o țară ca România unde numărul testelor făcute la mia de locuitori este extrem de mic, reduce masiv baza de raportare (denominator).

However, instead of counting us all in the denominator, in many countries including the US, only people sick enough to go to the hospital are counted. People sick enough to go to the hospital are more likely to need critical care, and patients in critical condition are more likely to die than patients with mild symptoms. This means the fatality rate looks higher than it really is.

*Zicerea de la început îi este atribuită lui Grigore Moisil, însă este apocrifă. Ceea ce nu e cazul cu următoarea:

Legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil.