Încrederea noastră și responsabilitatea lor

Alaltăieri (26.06) se văita domnul doctor Arafat că „noi creăm toate premisele ca populația să nu mai creadă nimic și să ajungem din nou în astfel de dezastru”, adică noi ăștia care sîntem mai cîrcotași și contrazicem teoriile bombastice ale domniei sale. Asta fără a omite să se laude  cu performanțele sale:

„România a evitat acest dezastru și în loc să recunoaștem că am evitat o astfel de situație, noi creăm toate premisele ca populația să nu mai creadă nimic și să ajungem din nou în astfel de dezastru”.

Sursa https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/raed-arafat-medicii-vor-ajunge-sa-decida-cine-ramane-in-viata-si-cine-nu-suna-extrem-de-cinic-dar-este-realitatea-1329472

Folosirea manipulativă a pronumelui „noi” este menită să arate că dl. doctor nu se poziționează în afara poporului pe care îl ceartă, asumîndu-și astfel prefăcut o parte a vinei.

Chestia e că ieri (27.06) la ora 13:00 site -ul https://stirioficiale.ro/ publica comunicatul Grupului de Comunicare Strategică (GCS) cu 325 de noi infecții COVID-19, din doar 1.877 de teste (677.259 de teste, cumulat), adică 17,3%! Faptul că procentul ăsta era de aproape 7 ori mai mare față de media zilnică din ultima perioadă (între 2,5 și 3%) a fost remarcat de mai multe site -uri de presă, între care Hotnews.ro și Spotmedia.ro, în timp ce la GCS nu a sesizat nimeni anomalia evidentă și nici nu a considerat de cuviință să mai verifice odată înaintea publicării oficiale.

Mai mult, odată ce li s-a atras atenția că au greșit, cei de la GCS au venit cu o actualizare la ora 14:59 și, fără să-și recunoască greșeala, au spus că au fost efectuate este de 12.236 de teste (687.618 teste, cumulat).

Numărul cazurilor depistate pozitiv cu noul coronavirus rămâne de 325 de persoane.

Și, chiar dacă nu și-au reconoscut greșeala, cei de la GCS s-au simțit datori cu o explicație:

Până la această dată, la nivel național, au fost prelucrate 677.259 de teste. Menționăm că raportarea este parțială, necuprinzând datele de la 12 laboratoare, dintre cele 112 care funcționează în prezent.

Cu alte cuvinte, după cum se poate vedea în tabelul de mai jos, GCS spune că lucrurile stau în felul următor:

Nr. Laboratoare Nr. Teste
26.06.2020
Nr. Infectari depistate Rata infectarii
Total 112 12.236 325 2,7%
Raportare partiala 100 1.877 325 17,3%
Omise 12 10.359 0 0,0%

Un număr de 100 de laboratoare au făcut în total 1.877 de teste și au descoperit 325 de cazuri de infectare cu COVID-19. Alte 12 laboratoare, inițial omise în raportare, au făcut 10.359 de teste (în medie 863 teste / zi / laborator!) și nu au găst nici un caz de infectare.

Discrepanța asta este atît de mare, încît nu putem lansa decît două ipoteze de lucru: fie metodologia de testare este perfect greșită, fie GCS ne aburește cu nerușinare. Evident că nu știu care dintre cele două ipoteze este cea reală, însă probabilitățile îmi spun că a doua e mai plauzibilă.

Punînd văicărelile ipocrite ale domnul doctor în fața erorilor de comunicare cu date foarte sensibile, dar mai ales în fața aspectului „ciudat” al acestora, ar trebui să ne întrebăm cine este de vină că „populația nu mai crede nimic”?

Mi-e dor de Vadim. Și el era ridicol, dar era unul autentic.

Cum am ajuns aici?

Într-un scenariu optimist, în care nu ne vom fi abandonat cu totul smintiților și sociopaților care au prins aripi zilele astea, peste cîțiva ani, după ce ne vom fi revenit cît-de-cît din alunecarea spre involuție, ar trebui să ne punem întrebarea „Cum a fost posibil?”.

Cum a fost posibil să abandonăm rațiunea, să ne lăsăm pradă panicii, să devenim atît de îndoctrinați și obtuzi?

Dincolo de efortul unora de a ne zăpăci și controla, avem o problemă cu confortul – frica de a nu pierde bruma de bunăstare acumulată. Casa mea, mașina mea, vacanțele mele, Iphone -ul meu, televizorul meu OLED de 165 de centimetri, jobul meu de la televiziune/radio/firma de PR, amanta mea, prestigiul meu de influencer de facebook… Viața fără aceste mici bucurii ar fi de nesuportat! La biserică mergem doar pentru că așa cere norma socială și ca să nu ne stricăm imaginea despre noi înșine – totuși, avem un suflet. 

Pe urmă, confortul venit odată cu dezvoltarea tehnologică din ultimele decenii a transformat știința și ingineria în domenii plictisitoare, pentru care este nevoie de atît de multă răbdare, muncă și timp, încît doar ciudații se mai refugiază acolo. Chiar, cine dracu’ își mai bate capul cu chestiile astea cînd îți poți cumpăra Iphone -ul de la supermarchet?! Plus că domeniile astea nici nu te califică automat la o viață de baștan fără griji. Iar asta se vede și în atitudinea părinților față de școală – deși doar unii reproșează pe față profesorilor notele mici ale copiilor și cerințele exagerate, aproape toți gîndesc astăzi așa. Că doar nu vrem să devină copilul cercetător, să semene cu infantilizatul Cristian Presură, Doamne ferește! Bine, din mimetism social trebuie să îl apreciem pe dl. Presură, că e cercetător și e român neaoș. Totuși, pentru copilul nostru ar fi mai potrivit un post de ajutor de băgător seamă la primăria sectorului 4, direcția de control și programe cultural-artistice, unde are program lejer, viață socială, salariu frumușel, de picat – mai pică… Că noi am știut întotdeauna să ne descurcăm, dă-i dreacu de fraieri!

Am putea zice, nu dom’le, noi nu sîntem din ăia! Dar dacă ne uităm cu detașare la reacția noastră în fața amenințării COVID-19 o să observăm că poporul e polarizat în două mari categorii de extremiști.

Prima categorie este cea a negaționiștilor – conspiraționiști. În categoria asta intră (nelimitativ) cei care sînt împotriva vaccinurilor, cei care cred sincer că pămîntul e plat, care îl cred vinovat de toate relele din lume pe George Soroș și/sau pe Bill Gates, care protestează împotriva tehnologiei 5G că ne prăjește creierele (ca și cum nu le-ar avea deja prăjite!), gură-cască cărora li se dă atenție și se simt dintr-o dată importanți, agenți de influență străini veniți să destabilizeze, pușcăriași – foști politicieni în căutare de electorat etc. Ăștia, săracii, cred că amenințarea COVID-19 nu există deloc, totul fiind o conspirație mondială, și protestează cum se pricep și ei mai bine. Interesant este că bezmeticii ăștia beneficiază de acoperire media semnificativă și că autoritățile prin, nu-i așa, mîna de fier în mănușă de catifea a jandarmeriei, se poartă cu o nefirească delicatețe, deși se încalcă mai multe legi simultan. Aș specula aici că reacția autorităților este motivată electoral – chiar dacă nebunii care ies în piață sînt foarte puțini, cei care gîndesc ca ei sau care sînt vulnerabili la ideile lor sînt foarte mulți, probabil inclusiv în rîndul autorităților și al forțelor de ordine 😉

A doua categorie este cea a speriaților de bombe și a disperaților izolării totale, unde conduce informal gauleiter -ul … am uitat cum îl cheamă. Dacă ar fi după ei, toată lumea ar trebui încuiată în case pînă la găsirea unui leac minune, iar cine iese ar trebui împușcat fără somație. Eine kleine colivie. Solid gratii, solid oberlicht, oțel Krupp!, cum ar veni. De fapt, ar trebui împușcați nu doar ăia care ies din casă, ci și cei care argumentează împotriva izolării totale. Ein wort, ein mort! Crucea lor este Binele Public, iar nu teama viscerală și egoistă, nuuu! Drept care se simt îndreptățiți să impună cu forța dreptatea lor. Bine, nu toți panicații izolaționiști sînt atît de serioși ca gauleiterul nostru, există și cei care se cred amuzanți – fac meme și tot felul de glume infantile pe seama celor din prima categorie. Și deși în categoria asta sînt statistic oameni mai tineri și mai educați, nici cu ei nu se poate purta o discuție civilizată – într-o bigoterie de dicționar întîi îți aruncă în față studii și date oficiale, iar cînd le zici că mai sînt și alte studii și că datele oficiale nu sînt tocmai riguros și consistent culese îți pun eticheta de negaționist.

Nici uneia din cele două categorii nu pare să-i pese că, de cînd e lumea, comunitatea științifică a fost divizată, că au existat teorii unanim acceptate azi considerate ridicole, că oameni de știință remarcabili au fost discreditați pentru păcatul de a fi contrazis teoriile oficiale, că oamenii de știință sînt oameni care mai greșesc și că, în general, nu e chiar o idee bună să fii foarte categoric în părerile personale pe domenii care îți sînt străine de departe.

Ar mai fi statul asistențialist care trebuie să se laude permanent că a dat, că a făcut și că s-a preocupat. Rezultate? Lipsa efortului susținut și beneficiile obținute facil au început să facă victime. Întîi bunul simț. Apoi gîndirea critică. Așa am ajuns să nu ne mai pese de dreptate, ci doar de lege, așa am ajuns să credem că meritocrația este discriminatoare. Așa am ajuns să proslăvim colectivismul care ne izbăvește de responsabilitate individuală – panaceul miracol pentru stînjeneala creată de lipsa empatiei față de ceilalți.

Deci, să nu ne îngrijorăm, statul o să aibă grijă!

Cît de relevante sînt statisticile oficiale

Dacă stai cu o bucă pe o plită încinsă și cu cealaltă bucă pe un bloc de gheață, media e bună, dar, în realitate, e vai de fundul tău! *

În tentativa lamentabilă de a demonstra că au totul sub control, autoritățile nu prididesc să ne alimenteze cu statistici oficiale alarmante. Iar împreună cu principalele canale de știri care preiau aceste statistici formează un sistem auto-oscilant perfect, în care undele de panică sînt amplificate exponențial, pentru că, nu-i așa, panica vinde. Autoritățile cîștigă capital politic, iar canalele media audiență. În condiții normale concubinajul ăsta e firesc, însă în condițiile actuale, așa cum foarte potrivit zice dl. profesor Dragoș Paul Aligică, „Isteria și alarmismul din presă se ridică la nivel de pericol de securitate națională”. Emoția trebuie să primeze, iar rațiunea, rigoarea și relevanța statisticilor sînt erezii.

Așa că haideți să vedem un exemplu (stirioficiale.ro):

 Informare de presa - 01 aprilie 2020, ora 20:52 
Deces 87

Bărbat, 77 ani din jud. Bistrița Năsăud. Internat din 22.03.2020 în SJU Bistrița - Secția Boli Interne, cu diagnosticul: BPOC acutizat, Cardiomiopatie dilatativa, Cardiopatie Ischemica Cronica, Fibrilatie atriala cu alura rapida, Insuficiență Cardiacă Congestivă stadiul III, Extrasistole ventriculare, Pneumonie interstitial, Pleurezie mica inchisa dreapta, Hipertrofie de prostata, Insuficienta Renala std.III.

Recoltare probe biologice pentru COVID -19 în 24.03.2020. Externat în 30.03.2020 înaintea primirii rezultatului pentru COVID-19 (pe biletul de externare este precizat: evoluție favorabilă sub tratament, recomandare de continuare a tratamentului). Confirmat cu COVID -19 în 31.03.2020, proba lucrata în Laboratorul IRO Cluj. Decedat acasă în 31.03.2020.

Iar mai jos „știrea”:

sursa: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/patru-noi-decese-din-cauza-covid-19-in-romania-bilantul-ajunge-la-90-de-morti-1285144

Adică, potrivit statisticii oficiale, bărbatul de 77 de ani din Bistrița Năsăud a murit din cauza COVID-19, iar celelalte 10 afecțiuni consemnate par să nu fi ridicat probleme prea mari.

Unul dintre neajunsurile sistemului actual de comunicare al stării de fapt este că nu se face distincția între cazurile în care cronavirusul a fost confirmat, dar nu este cauza principală a morții („cu”) și cele în care coronavirusul este cauza principală a morții („din cauza”). Chestia asta este explicată de un medic britanic în articolul ăsta https://www.spectator.co.uk/article/how-to-understand-and-report-figures-for-covid-19-deaths-:

The distinction between dying ‘with’ Covid-19 and dying ‘due to’ Covid-19 is not just splitting hairs. Consider some examples: an 87-year-old woman with dementia in a nursing home; a 79-year-old man with metastatic bladder cancer; a 29-year-old man with leukaemia treated with chemotherapy; a 46-year-old woman with motor neurone disease for 2 years. All develop chest infections and die. All test positive for Covid-19. Yet all were vulnerable to death by chest infection from any infective cause (including the flu). Covid-19 might have been the final straw, but it has not caused their deaths.

Sau, așa cum remarcă Nina Schwalbe, membră a CFR, într-un articol de pe World Economic Forum, este posibil să ca rata deceselor să fie cu mult supra-estimată pentru că este raportată la numărul cazurilor confirmate, ceea ce, mai ales într-o țară ca România unde numărul testelor făcute la mia de locuitori este extrem de mic, reduce masiv baza de raportare (denominator).

However, instead of counting us all in the denominator, in many countries including the US, only people sick enough to go to the hospital are counted. People sick enough to go to the hospital are more likely to need critical care, and patients in critical condition are more likely to die than patients with mild symptoms. This means the fatality rate looks higher than it really is.

*Zicerea de la început îi este atribuită lui Grigore Moisil, însă este apocrifă. Ceea ce nu e cazul cu următoarea:

Legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil.

 

Calcule de plictiseală.

Deranjul provocat de COVID-19 este destul de mare. O mulțime de afaceri suspendate, oameni rămași pe drumuri, gospodine isterizate, pensionari de lux care își văd amenințate perspectivele, influenceri dezorientați și așa mai departe.

Din cauză că m-am plictisit în casă, am zis să mai fac niște socoteli, să vedem, de fapt, cît de groaznic stau lucrurile?

Păi, prima chestie serioasă de luat în seamă am găsit-o la European Centre for Disease Prevention and Control (An agency of the European Union), care zice așa:

Since 31 December 2019 and as of 21 March 2020, 271 364 cases of COVID-19 (in accordance with the applied case definitions and testing strategies in the affected countries) have been reported, including 11 252 deaths. The deaths have been reported from Italy (4 032), China (3 261), Iran (1 433), Spain (1 002), France (450), United States (260), United Kingdom (177), Netherlands (106), South Korea (103), Germany (45), Switzerland (43), Belgium (37), Japan (35), Indonesia (25), Philippines (18), Sweden (16), Iraq (14), San Marino (14), Canada (12), Brazil (11), Algeria (10), Denmark (9), Turkey (9), Greece (8), Australia (7), Ecuador (7), Egypt (7), International conveyance in Japan (7), Norway (7), Austria (6), Portugal (6), Luxembourg (5), Poland (5), Hungary (4), India (4), Lebanon (4), Argentina (3), Bulgaria (3), Ireland (3), Morocco (3), Pakistan (3), Peru (3), Ukraine (3), Albania (2), Costa Rica (2), Dominican Republic (2), Malaysia (2), Mexico (2), Taiwan (2), Azerbaijan (1), Bahrain (1), Burkina Faso (1), Cayman Islands (1), Croatia (1), Cuba (1), Gabon (1), Guatemala (1), Guyana (1), Iceland (1), Israel (1), Lithuania (1), Moldova (1), Panama (1), Paraguay (1), Serbia (1), Slovenia (1), Sudan (1), Thailand (1) and Tunisia (1).

Și, pentru că ne tot raportăm la Italia, hai să vedem ce înseamnă cele 4,032 de decese înregistrate între 31 Decembrie 2019 și 21 Martie 2020.

Păi, cum putem vedea ce înseamnă decît comparînd numărul deceselor corelate cu COVID-19 cu rata tipică a mortalității din Italia înainte de a fi influențată de pandemie, așa cum apare pe Eurostat?

Și ponderile principalelor cauze de deces:

Date mai detaliate tot pe Eurostat, dar în articolul ăsta (MS Excel).

Dacă ne raportăm la Italia și în continuare, ca fiind țara cu cele mai multe decese generate de COVID-19, punerea în context ar arăta așa:

Deaths (2016) per 100.000 inhabitants 814
Population (cca.) 60,000,000
Deaths (2016) – estimated 488,310
Deaths – monthly average 2016 40,693
Deaths / COVID-19 (Jan.01 – Mar.21) 4,032
Deaths / COVID-19 monthly average 1,518 *

*a se vedea corecția de la sfîrșitul articolului. Media lunară, deși corect calculată aici, este irelevantă.

Aici putem formula două ipoteze de lucru: 1) toți cei 1,518 decedați lunar și înregistrați în legătură cu COVID-19 au murit strict din cauza COVID-19, adăugîndu-se mediei lunare de 40,693 decese; 2) o parte (semnificativă) dintre dintre cei 1,518 decedați lunar și înregistrați în legătură cu COVID-19 au decedat și din cauza altor afecțiuni pre-existente, aflîndu-se astfel printre cele 40,693 decese care ar fi avut loc oricum.

Nu-mi bat capul cu demostrații inutile și mă bazez doar pe declarațiile medicilor care spun că marea majoritate a victimelor erau de vîrstă înaintată și aveau afecțiuni pre-existente. Estimarea mea (n-aveți decît să mă contraziceți) este că 75% dintre cele 1,518 decese corelate cu COVID-19 sînt dintre cele 40,693 decese lunare care ar fi avut loc oricum, iar doar 25% sînt ca plus net. Adică doar 380 de decese pot fi puse exclusiv pe seama COVID-19, care , adăugate la cele 40,693 decese lunare care ar fi avut loc oricum, reprezintă un plus de 1% la rata tipică a mortalității din Italia.

Repet, pe lîngă cei 40,693 de inși care mor lunar în Italia din diverse cauze, din cauza COVID-19 au murit, probabil, în plus, 380 de inși, ducînd astfel statistica la 41,073 decese lunar, cu 0.93% mai mult decît anterior pandemiei .

Dacă extrapolăm socotelile astea la state mai puțin lovite – cum este și România, am putea începe să ne întrebăm ce este în neregulă cu toată isteria legată de starea de urgență și cu proiectele care-mai-de-care mai alarmiste de limitare a circulației și a restrîngerii drepturilor omului! Să ne înțelegem, la 21 Martie în România nu avem înregistrat nici un deces corelat cu COVID-19!

Nu fac nici un fel de alte comentarii și considerații. Fiecare poate evalua datele prezentate. Dacă am făcut vreo greșeală, vă rog să îmi semnalați – verific și corectez imediat! 

Armată ușoară!

PS: În România numărul deceselor corelate cu afecțiuni cardiovasculare (899 decese / 100,000 de locuitori) e de peste 3 ori mai mare decît în Italia (296 decese / 100,000 de locuitori), și nu de-ieri-de-azi, de peste 5 ani, iar tovarășul Arafat n-a zis și n-a făcut prea mare tam-tam în legătură cu asta. În plus, să reținem că numărul deceselor corelate doar cu bolile cardiovasculare este în Italia de 14,800 lunar, iar în România este, probabil, de 13,500 lunar, cu foaaaarte mult peste „pericolul” COVID-19.

Corecție (24 Martie): din datele disponibile la https://www.ecdc.europa.eu/sites/default/files/documents/COVID-19-geographic-disbtribution-worldwide-2020-03-23.xlsx reiese că peste 99% dintre decesele înregistrate în Italia de la începutul anului și pînă ieri (23 Martie) sînt, de fapt, doar în luna Martie. Iar asta schimbă punerea în context de care vorbeam mai sus cam așa:

Deaths (2016) per 100.000 inhabitants 814
Population (cca.) 60,000,000
Deaths (2016) – estimated 488,310
Deaths – monthly average 2016 40,693
Deaths / COVID-19 (Mar.01 – Mar.23, 2020) 5,476

Ceea ce îneamnă că, la rata medie a deceselor din ultimele zile, estimarea pe toată luna Martie este mult mai mare – între 7,000 și 9,500 de cazuri.

Situație în care, dacă păstrăm ipoteza inițială că 75% dintre cele, să zicem, 8,000 de decese corelate cu COVID-19 în Martie 2020 sînt dintre cele 40,693 decese lunare care ar fi avut loc oricum, plusul net de 25% înseamnă 2,000 de cazuri. Ceea ce ar ridica media lunară la un estimat de 43,000 de decese, cu 5.6% mai mult decît înainte de pandemie, iar nu cu 1% mai mult cum am afirmat inițial.

A momentary lapse of reason. Pe Dâmbovița.

Prost să fii, da’ să-ți revii!

După cutremurul din 4 martie 1977, cînd mai multe clădiri vechi din București au fost avariate serios sau chiar dărîmate, pe Ceaușescu l-a apucat frenezia modernizării și a ruperii de trecut, drept care a pornit o campanie monstruoasă de demolări și construcții megalomanice.

Țin minte că pe la jumătatea anilor 80 atmosfera din București era atît de încărcată, încît, chiar și în zilele senine, arareori puteai vedea limpede la distanță de o stație de tramvai. Aerul era irespirabil nu numai din cauza prafului de la demolări, a camioanelor și utilajelor al căror fum de eșapament putea aduce singur o semi-eclipsă, dar și din cauza numeroaselor fabrici din București care nu aveau nici o preocupare pentru poluare (să ne amintim doar de cele cinci vestite centrale electrotermice care funcționau predominant cu păcură). Pe lîngă astea, mai era Bucureștiul vechi, neracordat la rețeaua de gaz metan, care iarna se încălzea la fel ca acum 100 de ani, cu sobe cu lemne și cărbuni.

Lucrurile astea au rămas în urmă, demolările au încetat aproape cu totul (a mai fost ceva pe vremea lui Sorin Oprescu, în zona Berzei-Buzești), păcura a fost înlocuită de gaz metan la vechile CET -uri, rețeaua de gaz metan a fost extinsă făcînd posibilă înlocuirea sobelor și centralelor vechi pe cărbuni și lemne din gospodării cu altele mai economice și mai puțin poluante, camioanele, autobuzele, autoturismele sînt din ce în ce mai eficiente și mai puțin poluante, iar aerul este mult mai curat.

Totuși, creșterea nivelului de trai din ultimii 30 de ani a venit la pachet cu o chestie urît mirositoare – cantitatea de gunoi pe care o producem, care a crescut (probabil) de peste 20 ori.

Dacă în cazul autovehiculelor (dar și al centralelor termice de apartament) evoluția tehnologică occidentală ne-a împins constant să fim mai eficienți și mai puțin poluanți, în cazul gunoiului lucrurile au involuat. Aici, în domeniul ultrareglementat al deșeurilor, statul și-a arătat fața sa cea mai hidoasă, începînd cu primăriile, garda de mediu, guvern și parlament. Da, statul, pentru că statul reglementează, statul controlează conformarea la reglementări și tot statul ne scapă de gunoi intermediind pentru noi, nu-i așa, serviciile publice de salubritate. Da, statul, care face legi absurde și norme de aplicare inaplicabile cu care, oricum, îi taxează doar pe proștii ce încearcă să se conformeze, dar care acordă excepții peste excepții de la reglementări operatorilor de salubritate, care dă autorizații pentru gropi de gunoi în condiții precare (poluează apele freatice), care permite colectarea gunoiului nesortat și arderea necontrolată a acestuia (după părerea mea cea mai mare sursă de funingine și mirosuri pestilențiale), ba care permite inclusiv importul de deșeuri nesortate din alte țări (plastic, cauciuc etc.) pentru a fi incinerat aici în fabrici de ciment și care ne spune că totul este bine.

În toată povestea asta urît mirositoare, apare isteric Lucian Mîndruță, care, pe lîngă domenii cum ar fi aviația, economia, ciclismul, politica externă și multe altele, se pricepe și la calitatea aerului din București – despre care spune că ar fi „cumplit de poluat”, respectiv la medicină și inginerie – „particulele care se duc direct în sînge”, provenite din combustia motoarelor și a centralelor termice de apartament.

Iată cum, hotărît dar inept, dl. Lucian Mîndruță, campionul național la părerologie (disciplină la care sîntem, oricum, vestiți la nivel planetar), își scoate la plimbare bastonul de politician. Da, pentru că, așa cum zicea Ernest Benn, „Politics is the art of looking for trouble, finding it whether it exists or not, diagnosing it incorrectly, and applying the wrong remedy.”.

Și uite așa, făcîndu-ne că nu vedem corupția și incompetența statului, dar nici concubinajul rușinos dintre instituțiile media (precum cea la care colaborează dl. Mîndruță) și stat, ne întoarcem la o nouă frenezie a modernizării și ruperii de trecut, în numele unei ideologii calpe, în care binele cu anasîna să devină politică de stat.

 

 

Șmecherie, găunoșenie și misecuvinism

Pentru a înțelege piața muncii de la noi trebuie să citești în paralel două genuri de articole care, în mod normal, nu prea au cum să îți apară în același flux de știri.

Pe de-o parte trebuie să citim articole motivaționale, eseuri despre liderșip și opinii ale unor „experți” în resurse umane, în care poți să afli o mulțime de lucruri utile, cum ar fi din articolul ăsta din Republica, care zice că

„S-au dus vremurile când angajaților li se comanda ce să facă. Trăim vremuri în care angajații sunt implicați în procesul decizional, vor să-și câștige locul la masa deciziilor și au dreptul să-și expună punctul de vedere fără a fi blamați, judecați, împiedicați sau mai rău, concediați dacă o fac.”

sau de pe blogul domnului George Butunoiu, care ne explică riscurile enorme prezentate de candidații care au ajuns în etapa finală a procedurii de recrutare purtînd ciorapi albi flaușați

„Si tin bine minte si cum mi-au explicat ca forma picioarelor, grosimea sau subtirimea lor, marimea fundului, frumusetea sau uratenia lor nu conteaza defel, insa cum si cu ce sunt acoperite conteaza mult. Asa si cu candidata mea. Crezuse ca ma uitam atent la picioarele si la fundul ei…”

Și bănuiesc că holbatul ăla nedisimulat la curul candidaților este justificat exclusiv profesional, iar nu un paravan străveziu pentru un anumit gen de mici bucurii pe care le au oamenii, mai ales după o anumită vîrstă…

Pe de altă parte, trebuie să sondăm lejer prin banalitatea faptului divers cotidian, de unde putem afla, de exemplu, cum o fabrică închisă din cauză că niște angajați au furat piese esențiale ca să le vîndă la fier vechi este dată în judecată că nu a plătit suficiente compensații angajaților disponibilizați.

„Una dintre principalele cauze ale cresterii costurilor societatii si ale punerii societatii in imposibilitatea de a-si onora comenzile primite (la termen si la standardele calitative cerute pe piata auto de elita) a fost faptul ca mai multe matrite proprietate a Automobili Lamborghini au fost furate de catre angajati si vandute la fier vechi, fapta care a adus un prejudiciu imens societatii (de peste 200.000 euro), la tensiuni intre angajatii cu competente de control si personalul productiv, dar, mai ales, a condus la reincredintarea comenzilor de catre Grupul Volkswagen unei alte societati.”

Sau mai putem afla despre sindicaliștii Samus Electrolux care, supărați pe șefii lor, au perturbat serios activitatea unor magazine Altex și Flanco, a căror vină era că, printre altele, comercializează și electrocasnice fabricate la Satu Mare.

Sursa: Adrian Dohotaru (pagina de Facebook) https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2281241042117561&set=a.1376797089228632&type=3&theater

Evident că cei mai oportuniști dintre politicieni – socialiștii – nu puteau rata așa o pleașcă, drept care au ridicat miza misecuvinismului mioritic.

„La sediul Ambasadei Suediei sunt jurnaliști, sindicaliști, câțiva membri ai partidului DEMOS, care s-au alăturat cu o pânză pe care scrie „Solidaritate”, și deputatul neafiliat Adrian Dohotaru, care a vorbit despre grevă în Parlament.”

Ați putea spune că între cele de mai sus nu este nici o legătură, dar asta este doar pentru cine nu ia seama la bîrfele din organizații sau pentru cine nu citește atent comentariile frustraților (care sînt predominante) la articolele pomenite. Interesant este că, frustrații ăștia – pentru care etica muncii este un fel de chewing gum și cărora pilda lucrătorilor tocmiți la vie nu le spune probabil nimic, cînd interacționează cu alți oameni sînt cei mai aroganți, suspicioși și răi.

Da, există șefi abuzivi, la fel cum există și salariați leneși, hoți, proști și răi. Da, multe dintre conflictele îngrozitoare din organizații au loc din cauza găunoșeniei arogante a head hunter -ilor preocupați de culoarea șosetelor, dar și din cauza departamentelor de resurse umane – aceste secte care au pierdut din vedere misiunea lor de sprijin pentru organizație și care au devenit scop în sine. Dar nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că dacă șefii sînt proști și ticăloși asta nu justifică hoția, lenea și nesimțirea noastră. Iar faptul că viața e grea nu justifică abdicarea întru misecuvinism, cu care socialiștii și populiștii ne otrăvesc mințile.

Altfel, vorba lui Micutzu, să sperăm ca au pază bună la Măgurele.

 

Național, natural.

Am văzut zilele trecute o știre pe portalul RFI în limba română care mi s-a părut atît de importantă încît mi-am zis că musai trebuie să scriu și eu despre chestia asta. Cică „Mâncăm iaurt natural doar cu numele. Studiu APC: 9 iaurturi din 10, fabricate din lapte procesat”. Alarmant!

Concluziile sunt îngrijorătoare atât pentru noi, dar în special pentru consumatori. Pentru a nu cădea în capcana unor procesatori din industria laptelui, consumatorii ar trebuie să cunoască modul în care se obține iaurtul tradițional. Iaurtul tradițional este produsul lactat obținut prin  fermentarea naturală a laptelui nestandardizat, așa cum îl dă vaca, de către bacteriile de fermentație. Din păcate, 9 din 10 iaurturi sunt fabricate din lapte standardizat, respectiv lapte care este supus unor procese agresive, cum ar fi: spargerea particulelor de grăsime, pasteurizare la temperatură înaltă, adăugarea unor concentrate proteice de origine lactată, adăgarea de lapte praf degresat, de culturi lactice. Toate acestea nu fac altceva decât să ducă la obținerea unor produse care nu sunt sănătoase pentru organism”, explică la RFI, conf.univ.dr. Costel Stanciu, președintele Asociației Pro Consumatori.

Care va să zică produse care nu sînt sănătoase. Și nu oricum, ci pentru organism! Dar hai să vedem ce este cu studiul celor de la Asociația Pro Consumatori (APC România), că jurnalista Mirela Dădăcuș de la RFI nu se obosește să insereze un link.

Bun, am citit. „Studiul” începe cu afirmația că iaurtul de capră este singurul care nu produce balonare, nu menționează nici un fel de cercetări (arie de cercetare, ipoteze, metodologie, rezultate, bibliografie), apoi înșiră opiniile unor „experți”, dintre care cea mai pertinentă este înșiruirea de truisme a dlui profesor Ion Schileru. Domnul Dumitru Bălan (tehnician nutriționist !!!) ne informează despre opiniile personale și deciziile pe care le-a luat în viața sa legat de consumul de lactate, iar domnul președinte Costel Stanciu ne recomandă doar acele produse pe eticheta cărora scrie „Produs românesc”, atrăgîndu-ne în același timp atenția să nu cădem în capcana confuziei cu „Produs în România”, că acel iaurt poate conține lapte amestecat – din afara țării și românesc, Doamne ferește!

Am fost atît de șocat de calitatea științifică a acestui studiu, încît nu m-am putut abține să nu cercetez mai departe pe site -ul APC România. Și am găsit, de exemplu, că acestă „Organizație de utilitate publică din 2005, apolitică, non-profit” are și o publicație, Vocea consumatorilor. Bine, ultimul număr (4) a fost publicat cu 2 ani în urmă, dar chiar și așa, găsim acolo studii foarte interesante, cum ar fi ăsta despre bulion și pasta de tomate:

sursa: Scribd

Ce mi s-a părut cu adevărat interesant la articolul ăsta, scuze, studiu, este că publică și niște topuri, pe „următoarele criterii: produsele să fie realizate numai din tomate, să nu conţină acid citric şi sare iodată.”, fără să detalieze însă mecanismele prin care punctează cu criteriile menționate, ceea ce ne poate duce cu gîndul la adăugarea aditivilor interziși (sîc!) subiectivism netransparent sau chiar reclamă mascată.

sursa: captură de ecran

Eu dacă aș fi producător de pastă de tomate și produse derivate mi-aș consulta puțin avocații cu privire publicarea topurilor astea. Dar nu sînt.

Eu sînt doar un consumator, pînă mai ieri buimac, dar de azi, după lecturarea (sîc!) studiilor APC România, un consumator informat. Informat în legătură cu modul în care se propagă nonștiința, impostura, naționalismul găunos, mascate sub grija nemărginită față de consumator și popor în general.

Din păcate n-am înțeles dacă iaurtul „Produs românesc” este din lapte neprocesat sau standardizat, din ăla nesănătos. Pentru organism. Dar cred că nu are așa mare importanță, că e național.

 

Șmecheria ca ethos românesc (II)

Azi am citit postarea dlui Bogdan Glăvan despre pățania sa de ieri la o fabrică („mai degrabă un fel de depozit gigant”) de la marginea Bucureștilor. Pe scurt, dl. Glăvan, care intrase pe jos în fabrica nenumită, a vrut să părăsească fabrica pe aceeași poartă, dar a fost împiedicat de un angajat al firmei de pază pe motiv că acea poartă e doar pentru intrare, nu și pentru ieșire, cu excepția autovehiculelor. Agentul de pază a explicat că, potrivit regulilor lor, există o altă ieșire pentru cei care nu sînt cu mașina. Iar dl. Glăvan, în perfectul stil românesc de descurcăreală, ce face? Ca să ocolească regula, se urcă în mașina unui necunoscut, ieșind astfel din fabrică prin același loc pe unde intrase. Și, ca să nu dezmintă minunatele apucături românești (pentru care probabil că avem, oricum, recunoaștere internațională!), iese și se laudă cu chestia asta pe feisbuc (#constitutiacorporatiei , #fucklogic ).

Din păcate pentru noi, dacă și între cele mai destupate minți ale acestui moment avem genul ăsta de atitudine, cred că șansele noastre de e reveni la normalitate sînt nule.

Dar  la care atitudine mă refer? Păi s-o luăm pe rînd: atitudinea față de om – agentul de pază, la care se referă peiorativ „un nene, șefu’ portarilor”, care l-ar fi „tras de guler”. Lucrurile sînt lămurite în dialogul redat de dl. Glăvan, unde vedem că agentul de pază nu a fost  foarte politicos, dar nici bădăran. E nedemn să nu-ți înfrînezi frustrările și să tratezi cu aroganță un om care, cel mai probabil, este mult sub nivelul tău de educație, dar care nu este acolo decît ca să-și facă datoria (față de patron).

Apoi atitudinea față de situație – cel mai probabil regula privind accesul în și din fabrică nu era inventată de agentul de pază, ci chiar de conducerea fabricii. În cazul unui potențial partener de afaceri (cum pare să fie cazul aici), minima curtoazie impune respectarea regulilor sau negocierea, strict în această ordine, oricît de cretine ar fi (sau ni se par a fi) aceste reguli. Desigur, negocierea poate conduce la abandonarea colaborării (reguli cretine pot însemna dificultăți ulterioare în colaborare), dar aceasta se face cu cei împuterniciți să semneze contractul, nu cu agentul de pază…

Pe urmă, atitudinea față de proprietate. Contextul era că dl. Glăvan se afla în vizită pe proprietatea colaboratorului său. Gazda are libertatea să facă ce și cîte reguli poftește (cîtă vreme nu încalcă legea și nu îți afectează integritatea), iar tu, oaspete, din respect pentru proprietate, ai obligația să te conformezi. Iar dacă regulile gazdei sînt absurde și nu oferă oaspeților un respect măcar egal cu cel pe care îl așteaptă de la aceștia, tu ai libertatea să încetezi orice (potențială) colaborare – în fond nu te poate supăra decît odată. Altfel e ca și cum ai sări gardul – Ha! Nu m-a văzut, l-am păcălit!

Nu în ultimul rînd, trufia. Ok, ai ales o cale neortodoxă ca să eviți un disconfort, fie! Dar de ce să te lauzi cu asta?

Cum? Nu te lauzi, ci îi cerți pe ceilalți pentru inadecvarea lor? Serios?!

După cum scriam în urmă cu aproape trei ani, problema este că sîntem ca societate ca în bancul ăla în care un șofer care voia să-l impresioneze pe amicul său traversa toate intersecțiile pe culoarea roșie a semaforului, explicînd de fiecare dată că el poate să facă chestia asta fiind șmecher. Asta pînă la momentul cînd a ajuns într-o intersecție la culoarea verde a semaforului, unde s-a oprit brusc. Amicul l-a întrebat pe șoferul nostru: Bine, dar acum e verde, de ce nu treci?! Nu, pentru că s-ar putea să vină un alt șmecher din partea cealaltă!

Îl voi aprecia în continuare pe dl. Bogdan Glăvan pentru umorul său și pentru principiile pe care le promovează, chiar dacă uneori mai calcă strîmb. În fond, un pic de critică sau ironie nu poate face decît bine unui ego obisnuit prea adesea să aibă dreptate 😉

Despre fanaticul Iisus și vrăjitorul (din) Oz

Hoinărind eu pe internet pe aici, am dat de o postare a dnei Magda Grădinaru de ieri – joi, 05 Aprilie 2018, trei zile înainte de sărbătoarea Învierii .

Postarea reia un interviu din Decembrie 2016, realizat de dna Grădinaru cu prozatorul Amos Oz.

Pentru că republicarea acestui interviu este vădit legată de sărbătoarea care vine, dar și pentru că conține niște inexactități supărătoare, mă simt și eu, asemenea dlui Amos Oz, „de neoprit de a-mi exprima public opiniile politice, ideologice”. Evident, pentru cine e dispus să le afle 🙂

Interviul, prilejuit de publicarea în limba română a romanului „Iuda”, debutează cu o afirmație bulversantă: „De regulă, adevăraţii fanatici sunt cei care îi văd pe trădători peste tot şi care îi vânează pe trădători şi încearcă să îi distrugă pe trădători. În ochii fanaticului, toţi cei care se schimbă, toţi cei care încearcă să fie diferiţi, toţi cei care oferă variaţii la adevărul acceptat, toţi aceştia sunt priviţi drept trădători.”. Și nu pentru că ar fi total neadevărată.

Ce vrea să zică, de fapt, dl. Oz este că trădătorii nu sînt atît de condamnabili pe cît sînt fanaticii. În cuvintele dlui Oz, trădătorul este (adeseori) „Cel care iese în evidenţă, câteodată cel care este cu un pas în faţa timpului în care trăieşte sau cel care are un mod de gândire alternativ.” și susține acest punct de vedere enumerînd o seamă de indivizi care în istorie care au fost etichetați drept trădători, iar azi sînt considerați eroi.

Cu alte cuvinte, vorbind despre trădare, n-ar trebui să ne vină prea greu să punem semnul egal între Iuda, din povestea petrecută în grădina Ghetsimani, care a înșelat în mod perfid încrederea mentorului său, trimițîndu-l la moarte, și, să zicem Aleksandr Solzhenitsyn, cu al său Arhipelag Gulag, care a avut neobrăzarea să trădeze înaltele idealuri sovietice. Cam același lucru, nu? Nu, în nici un caz nu, pentru că nu putem să ne facem că nu știm de existența moralității.

În ce privește fanatismul invocat de dl. Oz, și aici avem o problemă, pentru că acesta are două conotații, sensibil diferite – avem pe de-o parte bigotismul, în care guvernează intoleranța, iar argumentele raționale sînt considerate irelevante, și convingerea, ca părere fermă asupra unui lucru la care am ajuns în urma unui proces rațional, chiar dacă este în contradicție cu opinia majorității sau a celor de la putere. Astfel devine ușor să aruncăm anatema fanatismului asupra eroilor din istoria cunoscută care s-au sacrificat pentru binele comunităților din care făceau parte. De altfel cam toți invadatorii și reprezentanții regimurilor totalitare din istorie au catalogat mișcarea de rezistență drept fanatism… Iar în discuția despre compromis depinde la care capăt al puștii te afli 😉

Mi-a plăcut metafora cadoului făcut umanității de Stalin și Hitler. Se pare că nu toți cei care au avut în grijă cadoul ăsta au înțeles că are condiții speciale de păstrare și, din păcate, l-au terfelit în asemenea hal încît a expirat înainte de vreme.

Dreptul de a fi prost

This institution [University of Virginia] will be based on the illimitable freedom of the human mind. For here we are not afraid to follow truth wherever it may lead, nor to tolerate any error so long as reason is left free to combat it.” – Thomas Jefferson.

E deranj mare în America. Sînt (cel puțin) două tabere de zmuciți acolo, dintre care se remarcă un soi de neonaziști și unii numiți generic antifa. Problema nu este doar că sînt îndoctrinați, ci că sînt și violenți.

Pe lîngă nebunii care se duc să-și scoată ochii unii altora, preofensații au găsit ocazia vieții lor și caută să obțină avantaje prin autovictimizare, după un mecanism descris într-un studiu din 2014 produs de Bradley Campbell și Jason Manning. Nici o manipulare, nici o exagerare, nimic nu este interzis în demersul de desființare a „agresorului” și de obținere de noi „drepturi”.

Mai nou, se vorbește despre vindictive protectiveness, care este pasul următor după dreptul indivizilor de a nu fi oripilați de cuvinte, expresii sau idei cu care nu sînt de acord, și care aduce un nou drept – cel de al răzbunării.

Că lucrurile au luat-o razna stau dovadă articole precum cel scris de Greg Lukianoff și Jonathan Haidt în 2015, in The Atlantic: „The Coddling of the American Mind”:

<<Scopul suprem – din cîte se pare – este să se transforme campusurile universitare în „safe spaces” (spații sigure, n.m.) în care indivizii să fie protejați de cuvinte sau idei care le-ar putea crea disconfort. Mai mult decît atît, mișcarea asta caută să pedepsească pe oricine stă în calea acestui scop suprem, chiar și accidental. Asta este „vindictive protectiveness”. Chestia asta crează o cultură în care oricine trebuie să se gîndească de două ori înainte să vorbească, pentru că altfel va fi acuzat de insensibilitate, agresiune sau mai rău.>>

Dezbaterea de idei a devenit mai mult decît oricînd înainte cîh! pe motiv că simpla enunțare a unora dintre idei ar putea transforma, pentru mințile mai înguste, intolerabilul în acceptabil. Problema este că îngrădirea dezbaterii și a ideilor „periculoase” cu mijloace violente a devenit tolerabilă, ceea ce e intolerabil.

Că pe unii educația și dezbaterea de idei nu o să-i facă bine niciodată este destul de clar, însă la fel de clar este că folosirea violenței o să-i facă mai răi și mai mulți. Poate ar trebui, pur și simplu, să respectăm dreptul fiecăruia de a fi prost.