Dumitru lui Nae

Jurnalism în România: dă cît să vă pun?

‘Television is not the truth! Television is a goddamned amusement park!’, Howard Beale in Paddy Chayefsky’s Network (1976).

În urmă cu vreo patru luni circula pe internet o parodie stupidă care zicea așa:

Apare un virus.
„Nu există.”
Sunt internați și izolați pacienții.
„Ne închid cu forța.”
Apar morții
„Sunt plătiți sa umfle cazurile.”
Cresc cazurile.
„De ce n-au închis granița de la început?”
Apare transmiterea intracomunitară.
„De ce nu testează?”
Cumpărăm aparate de testare.
„Nu e bun testul.”
Intrăm în carantină.
„Dictatură sanitară.”
…

De ce era stupidă? Pentru că amesteca argumente ale disperaților izolării cu cele ale negaționiștilor conspiraționiști și pentru că sugera o simplificare prin reducere la doar două opțiuni mutual exclusive niște aspecte cu multiple variante posibile simultan. De exemplu binomul „Sunt internați și izolați pacienții / Ne închid cu forța.” – da, era normal să fie izolați cei care erau potențiali transmițători ai bolii, cei bolnavi să fie internați pentru asistență medicală, deși simultan au fost făcute și abuzuri odioase, constatate inclusiv de instanțe, practici la care s-a renunțat după cîteva luni și care au fost voalat recunoscute de autorități.

Iar bravii noștri jurnaliști ce făceau? Cu cîteva excepții notabile (Recorder, Rise Project, poate încă unul sau doi, care s-au abținut de la senzaționalismele odioase colportate de mainstream media), jurnaliștii, în afară de faptul că încasau bani de la guvern ca să facă frumos, monetizau contextul epidemiologic amplificînd panica, întrecîndu-se cu statistici care-mai-de-care mai alarmiste și promovau fel de fel de fearmongers, medici care au căzut în patima de a-și pune mutrele și ideile zilnic la televizor (a se vedea doamna manager de la spitalul Marius Nasta). Printre cele mai grețoase derapaje jurnalistice le-am văzut pe platforma Republica și la Digi24.

Astăzi, aceiași jurnaliști de la Republica și Digi24 se lamentează într-o înregistrare sub egida EIDOS Foundation numită JURNALISM ÎN ROMÂNIA: CREDIBILITATE vs. DISCREDITARE.

După cum spune și dl. Cristian Tudor Popescu, mai întîi să precizăm termenii: ce este acela jurnalism?

In extremis poți aborda o muncă în două feluri: te poți orienta după ce și cum vrea beneficiarul, „ce se cere”, fără nici un fel de preocupare pentru morală și credințele tale personale sau acționezi conform principiilor și conștiinței proprii, fără să te preocupe dacă ce faci va place sau va conveni publicului.

Prima dintre cele două extreme e mult mai prezentă decît a doua, fiind abordarea clasică de jurnalism tabloid – vinzi povești despre crime odioase sau încărcate de mister, teorii ale conspirației dintre cele mai fanteziste, astrologie, multe nuduri, bîrfe cu și despre vedete și alte senzaționalisme (vezi povestea OTV și cea a lui Dan Diaconescu).
Compromisul există și el, un amestec de easy way în care vinzi „ce se cere” cu efuziuni ale conștiinței, însă există și inconveniente: taberele celor care te apreciază și a celor care te critică și te disprețuiesc se schimbă frecvent, în funcție de prejudecățile audienței. A te văita de chestia asta e jalnic, pentru că fie esti atît de tîmpit încît nu înțelegi drumul pe care mergi, fie ești un ipocrit ordinar.
Foarte rară este abordarea căii grele, a exprimării libere a conștiinței, fără compromisuri față de sensibilitățile publicului.

Dacă în cazul în care vrei să iți tunzi părul este acceptabil să îl preferi pe frizerul care face ce și cum îi zici, în cazul unui medic nu este aproape deloc în regulă să îl preferi pe acela care îți spune ce și cum vrei tu să auzi.
Care e diferența dintre frizer și medic? Ar trebui să ne reamintim că la cei mai buni frizeri și medici, aproape întotdeauna mergi pe mîna lor, preferințele tale fiind cel mult marginale. Dar cum ajungi un frizer bun? Sau medic, sau jurnalist? În general ajungi să fii recunoscut ca bun construindu-ți o reputație. Pentru început reușind în ciuda riscului de a da greș pe care ți l-ai asumat în mod conștient în timp ce ai jucat cartea liberei exprimări a conștiinței, fără compromis. Persistînd atunci cînd succesul întîrzie să apară. Apoi păstrîndu-ți integritatea, în ciuda ofertelor din ce în ce mai generoase care te copleșesc. Și nu în ultimul rînd, conservîndu-ți modestia.

Dl. Cristian Tudor Popescu are dreptate în contextul ăsta referindu-se la caracterul superficial al credibilității: o vopsea care te poate face să pari de încredere sau cinstit, deși nu ești. Surpriza vine în momentul în care CTP spune despre jurnalist că „dacă ești cinstit, asta este o autolimitare”; „adică șansele să faci o audiență mare scad progresiv pe măsură ce te apropii mai mult de ideea de cinste”; „de ce? pentru că îți impune această idee ca, în diverse situații, să spui ce nu trebuie!”; „discut în relația cu publicul – publicul din România este într-o măsură considerabilă, astăzi, malformat”. Hopa! Deci care-va-să-zică publicul, sau teama de public (mai ales dacă e malformat, săracu’), te face să te „autolimitezi”, că doar n-o să-i spui pe față cît este de malformat! Cu excepția notabilă a cazului în care te numești CTP și poți face astfel de aroganțe.

Problema nu este aroganța CTP -ului, ci aceea că acreditează ideea că cinstea și audiența sînt într-o corelație inversă, justificînd în mod lamentabil autocenzura jurnalistului și punînd vina pe public. Explicația lui CTP este simplă: „se întîmplă așa pentru că așa vrea publicul; publicul a fost injectat în toți acești ani postrevoluționari, sistematic, așa cum se fac injecțiile cu droguri de către dilări, ca să obișnuiască pe tineri, în special, sau, mă rog, pe consumatori, […] ca dup-aia să-i bage în bulgărele de zăpadă…”. E clar că nimeni nu-i perfect, dar să vii să te plîngi că trebuie să te prostituezi intelectual că așa fac toți și așa cere publicul, că e malformat, ca și cum nu ar exista alte meserii sau variante oneste de a-ți cîștiga existența, mi se pare că este nesimțirea absolută. Sau poate că CTP nu știe proverbul „Cine se amestecă în lături, îl mănîncă porcii”.

Îmi pare rău că nu a fost prezent la discuția asta și Moise Guran – alt jurnalist remarcabil Digi24 (fost) – ar fi fost mult mai antrenantă dezbaterea, mai ales partea despre (auto)discreditare.

Țara lui „Fură, dar face ceva și pentru noi!”

Am citit azi un articol excelent al domnului Adrian Mihălțianu în publicația PressOne care se numește PNL, aurul și mafioții.

Titlul este în mod vădit inspirat de filmul Profetul, aurul și ardelenii, o mostră de cinematografie românească din 1978. Genul filmului este Red Western, filme despre vestul sălbatic american făcute în țări din blocul comunist (URSS, Germania Democrată, România, Cehoslovacia etc.) care erau servite ca entertainment pentru mase, dar și ca mijloc de îndoctrinare ideologică și politică.

Filmul ăsta (și cele două sequels) îmi provoacă zîmbete nostalgice și acuma și aș putea urmări cu plăcere toată seria într-un weekend, însă ce vreau să scot în evidență aici este încărcătura ideologică. În fond filmul încearcă să ne arate cît de coruptă, violentă și nedreaptă este societatea liberă de o autoritate superioară atotputernică și atotprezentă cum aveam noi. E despre o lume în care cel mai lipsit de scrupule individ reușește să captureze o întreagă comunitate, să își aservească atît actul de justiție cît și impunerea legii, transformand-o într-o feudă personală sinistră. Noi, avînd la conducere partidul comunist, eram chipurile feriți de astfel de scenarii ale groazei, pentru că partidul nu lăsa pe orice haiduc să ia în stăpînire, nu-i așa, comunități întregi pe care să și le aservească după plac (pentru că nu-i plăcea concurența!).

Adrian Mihălțianu exact la metafora asta face trimitere cu articolul său – transformarea țării în anul 2021 în moșii ale politicienilor din toate partidele, în care comunitățile sînt capturate, în care justiția și aplicarea legii sînt aservite, a căror unică menire este să producă bani și putere pentru stăpîni. Iar aici se referă în mod special la cei din PNL care sînt la putere și care nu numai că girează jaful post-PSD, ci îl promovează activ.

Domnul Mihălțianu speră într-o intervenție salvatoare a unui grup de reformatori din PNL, aidoma fraților Brad, care, asumîndu-și toate riscurile posibile, să acționeze decisiv pentru neutralizarea mafiei politice.

Ce cred că ratează autorul articolului (sau trece intenționat sub tăcere?) este că românul tipic contemporan este mult mai aproape de minerii comozi, proști și lași din film, care refuză să se organizeze și să își ia destinele în propriile mîini, decît de ardelenii cu care ne fălim, iar șansele de reușită ale unor Brazi în condițiile astea sînt infime.

Și minerii ăia tot așa ziceau, ca și românii din zilele noastre: Ne fură, dar ne mai lasă și nouă ceva!

Frenezie ideologică și rețele sociale

„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește.”

Printre cele mai urîte lucruri pe care mi le amintesc din epoca Ceaușescu este frenezia ideologică. De fapt, partidul comunist român avea chiar un departament de stimulare a freneziei ideologice, Secția de Propagandă și Agitație a CC al PCR.

„Sarcina” principală trasată de Plenară (Plenara CC al PCR din 22–25 aprilie 1968, n.m.), cu efecte dramatice pe termen lung, era tratarea tuturor ştiinţelor sociale într-o cheie unică, prin intermediul căreia se dorea reconcilierea, până la identificare, a ideologiei cu ştiinţa.

Sursa: Popa, Cosmin (2017): Intelectualii în capcana ceauşismului sau înfiinţarea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice , REVISTA ROMÂNĂ DE SOCIOLOGIE, Anul XXVIII, Nr. 1–2 • 2017.

Frenezia ideologică este turnesolul care arată nu doar că te conformezi – asta poate să facă orice fraier, mai ales dacă nu are prea are de ales – ci că ești total dedicat cauzei. Conformarea este condiția necesară, dar nu și suficientă cînd ești prins în menghina „Ești cu noi sau împotriva noastră!”, așa că trebuie să te bagi frumos în hazna și, chiar dacă pute, să te prefaci că ești fericit să te poți alimenta din aceeași scîrnă ca și propăvăduitorii adevărului unic. Nu este doar falsa dilemă, ci este vorba despre constrîngere.

La teroarea socialistă din epoca Ceaușescu au existat cîteva tipuri de reacții: conformism necondiționat – „Da’ ce dom’le, eu sînt mai cu moț decît actorul X, doctorul Y sau profesorul Z??? Dacă pentru ei e suficient de bun căcatul ăsta încît n-au nici o reținere să-l consume public, înseamnă că e bun și pentru mine și o voi face și eu bucuros! ”; oportunism – „Acuma e momentul pentru mine – dacă mănînc mai mult căcat decît oricine și dacă o fac suficient de ostentativ, voi fi remarcat și mi se vor oferi oportunități remarcabile!”; conformism de fațadă – ăștia mîncau căcatul oficial în public, iar acasă ascultau Europa liberă și îi bîrfeau pe liderii comuniști, și rezistență – dizidenții.

Dacă nu manifestai o frenezie ideologică solidă nu prea puteai avansa profesional și ierarhic, pe cînd abilitatea de a mînca căcat cu bucurie în public îți garanta succesul, chiar dacă altfel erai bîtă.

Cei care aveau aroganța nu doar să fie rezervați, dar chiar să dea glas dubiilor pe care le aveau erau înregistrați în evidențele serviciilor de informații ca fiind dizidenți – persoane periculoase și dușmani ai poporului. Acestor aroganți li se oferea întotdeauna oportunitatea să-și facă autocritica – să mănînce public mizeria pe care înainte au criticat-o și să-și pună și în cap, sub justificarea unei rătăciri de moment. Unii scăpau doar cu ostracizarea, alții erau trimiși la închisoare sau lăsați pe drumuri fără posibilitatea de a-și găsi de lucru sau o locuință, iar cei mai ghinioniști erau asasinați, asemenea lui Gheorghe Ursu. Și, pentru orice eventualitate, periodic aveau loc astfel de anchete menite să le dea de gîndit celor insuficient convinși.

În ultimii o sută de ani știința și tehnologia au avansat inimaginabil, pînă la punctul la care o persoană cu douăzeci de ani de educație formală nu poate înțelege detalii ale unor concepte care au intrat sau sînt gata să intre în viața noastră de zi cu zi, cum ar fi calculatoarele cuantice, altgoritmii de inteligență artificială sau vaccinurile cu mARN.

Sîntem așadar în punctul în care, ca să luăm decizii în ce ne privește frecvent trebuie să ne bizuim pe alții, mai pregătiți, mai informați și cu o reputație ireproșabilă, ingredientul esențial fiind încrederea pe care o inspiră.

Citeam un articol al lui Dorian Linskey prilejuit de lansarea cărții sale The Ministry of Truth: The Biography of George Orwell’s 1984, în care identifică momentul alegerii lui Donald Trump ca președinte al Americii în 2017 și perioada imediat următoare ca pe o nouă apropiere de orizontul distopic al lui 1984. Nu este vorba despre o impresie personală, ci despre mulți americani care, speriați de perspectivele noului președinte american, au resimțit nevoia să recitească nuvela, pînă la punctul la care a devenit No 1 bestseller.

Dorian Linskey vorbește în același articol atît despre realitatea paralelă a președintelui Donald Trump – pe care o numește ironic Versionland, cît și despre creșterea fenomenului deep fake image synthesis, „care combină computer graphics cu altgoritmi de inteligență artificială ca să producă imagini a căror falsitate nu poate fi depistată decît de experți și care are potențialul de a crea un labirint paranoid unde, în funcție de prejudecățile privitorului, falsul devine adevăr, iar adevărul fals”, ca și cum canalele consacrate de știri ar fi imune la asta.

Și, deși Dorian Linskey identifică corect cauza, citînd-o pe autoarea americană de literatură sci-fi Marta Randall, care în 1980 a spus că „Va fi foarte greu pentru un ‘Big Brother’ să mai convingă pe cineva în legătură cu orice după afacerea Watergate și după afacerea războiului din Vietnam. S-ar putea să încetăm cu totul să ne mai bazăm pe știrile oficiale”, anume epidemia de neîncredere, ratează magistral concluzia: în opinia lui oamenii au devenit victime ale manipulării de pe rețelele sociale – radicalizați nefrecventabili, aidoma dizidenților din 1984 – le românesc care contestau regimul comunist.

Combining cynicism with credulity, people who were proudly sceptical of CNN or the New York Times were perfectly happy to take unsourced Facebook posts and quack science at face value.

Ca persoană care a trăit în 1984 – și anul, și coșmarul Orwellian al totaritarismului ceaușist, cred că este ironic cum Dorian Linskey ratează exact esența și spiritul nuvelei – oamenii nu au devenit simple victime ale manipulării de pe rețelele sociale, ci mai întîi s-au săturat de nouvorba, dublugînditul și poliția gîndirii promovate de politicieni și canalele consacrate de știri care sînt plătite de autorități cu sume colosale de bani publici ca să fie prietenoase și să susțină adevărul oficial!

Iar rezultatul, chiar dacă a durat un pic cam mult, indiferent dacă e vorba despre poluare și mediu, energie, economie, minorități, politică, protecție socială, drepturile omului, pandemie sau vaccinuri, este că reconcilierea ideologiei cu ştiinţa e deplină.

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANȚA ESTE PUTERE

Din păcate Dorian Linskey are în parte dreptate, asemenea lui Winston Smith, mulți oameni care se sustrag freneziei ideologice își construiesc o realitate paralelă în care își imaginează că izbăvirea le vine de pe social media, acest O’Brien cu privire empatică.

–

Pandemie, măști și campanie electorală

„nu respectă, adică nu ne protejează”

Ministrul penelist al economiei, domnul Virgil Popescu, ne spune de la înălțimea poziției și a competenței sale că „jumătate din măştile care se găsesc la comercializare, în momentul de faţă, în reţelele de distribuţie – hypermarketuri, farmacii, depozite, la importatori – nu respectă, adică nu ne protejează”.

Sursa: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24441638-ministrul-economiei-jumatate-dintre-mastile-piata-nu-protejeaza-impotriva-covid-toate-mastile-neconforme-sunt-din-import.htm

Lăsînd la o parte că titlul celor de la Hotnews este înșelător, pentru că ministrul a spus două lucruri care nu sînt automat legate între ele (1. că jumătate din măștile de pe piață nu ne protejează și 2. că ANPC va emite un ordin prin care „măștile care nu se încradrează în standarde și nu îndeplinesc condițiile de calitate, etichetele trebuie să conțină precizarea că aceste produse nu protejează împotriva COVID-19”), este de remarcat abilitatea cu care politicianul evită să intre în zone periculoase cu afirmații fără acoperire. Evident că asta nu îl împiedică să facă aluzii, să sugereze pericole uriașe și să se erijeze în salvatorul națiunii.

Dar să intram un pic în context. În funcție de ce declară în documentele de vînzare și pe ambalaj producătorii și comercianții din UE, măștile se pot găsi în trei categorii mari și late: dispozitive medicale (de ex. măști chirurgicale), echipament individual de protecție sau măști de design.

Primele două categorii – dispozitivele medicale și echipamentele individuale de protecție – sînt „domenii” reglementate, adică există o legislație specifică atît la nivelul Uniunii Europene, cît și la nivel național, în timp ce a treia categorie nu.

Verificările demarate de ANPC în luna Octombrie (și încă neîncheiate) vizează respectarea la literă a legislației UE și naționale prin prisma documentelor care (ar trebui) să însoțească pe circuitul comercial produsele din categoriile reglementate, a marcajelor și informațiilor de pe ambalaj, aspecte de asemenea reglementate. Documentele valide sînt emise de organisme independente de certificare recunoscute la nivelul UE (există organisme de certificare care nu sînt recunoscute în UE), care au testat temeinic conformarea produselor la standardele specifice și se numesc certificate de conformitate.

Pe de altă parte, legislația specifică europeană și națională privind dispozitivele medicale (Regulamentul (UE) 2017/745) și echipamentele individuale de protecție (Reg. (UE) 2016/425) este făcută cu ani înaintea pandemiei de COVID-19 și evident că nu face nici o referire directă la acest flagel.

Cu alte cuvinte, ANPC nu testează protecția la COVID-19 a măștilor, ci doar verifică niște hîrtii – certificatele de conformitate, care hîrtii nu fac nici o referire la COVID-19!

De altfel, din cîte știu eu pînă acum, nu există nici un studiu clinic care să certifice în mod specific măsura în care diferite tipuri de măști din domeniile reglementate oferă protecție contra COVID-19. Totul se bazează pe statistică – cu cît masca este mai densă (filtrează particule, aerosoli etc.), cu atît este mai probabil să fii protejat purtînd acea mască.

Ceea ce înseamnă că putem vorbi despre măști neconforme – produse aflate la comercializare promovate ca dispozitive medicale sau echipament individual de protectie care nu sînt însoțite de documente valabile privind conformitatea (la domeniile reglementate), care nu respecta reglementările privind marcajele și informațiile de pe ambalaj, dar în nici un caz nu putem vorbi despre măști care „nu protejează împotriva COVID-19”, pentru că nu există măști definite și certificate astfel!

Statul român, prin agenția guvernamentală care se ocupă de protecția consumatorilor (sîc!), nu a făcut în opt luni de pandemie cel mai simplu lucru pe care l-ar fi putut face: să urmărească presa independentă de investigație și să investigheze aspectele semnalate de aceasta.

Sursa: https://www.riseproject.ro/articol/felia-interlopa-din-afacerea-cu-masti/

Rise Project semnala cu lux de amănunte încă din luna Aprilie potlogăriile făcute cu măști, potlogării în care sînt implicate o companie a statului, funcționari și politicieni români. A reacționat atunci public ANPC sau dl. ministru? Nu.

În luna Iunie tot Rise Project a plătit un test la un laborator acreditat care a dovedit că măștile importate de Compania Națională UNIFARM S.A. nu erau conforme – nu filtrau decît jumătate din particulele pe care ar fi trebuit să le filtreze conform standardului pe care susțineau că îl respectă. A reacționat atunci public ANPC sau dl. ministru? Nu.

În luna Iulie Rise Project revine și expune filiera chineză de măști: „Certificatele de conformitate obținute de la samsarii cu care am negociat sunt contrafăcute, iar firmele producătoare nu se află pe lista companiilor acreditate de autoritățile chineze să producă și să exporte măști.”. Potrivit investigației Rise măștile astea au ajuns pe piață, ca și cele aduse de CN Unifarm S.A., inclusiv la primăria orașului Voluntari, Compania de Apă Olt, Penitenciarul Jilava și RAPPS București. A reacționat atunci public ANPC sau dl. ministru? Nu.

Și, după cum arată Newsweek România, nici în luna August afacerile guvernamentale cu măști nu s-au liniștit. Nici de data asta ANPC și dl. ministru Virgil Popescu nu au avut nimic de zis.

Nu au reacționat pentru că nu era în interesul lor. Interesul lor – guvern, agenții guvernamentale (ANPC, ANMDMR), partid, politicieni etc., era acțiunea de tip heirupist de salvare a națiunii de amenințarea COVID-19 sub umbrela stării de urgență, acțiune în care s-au implicat deplin și care trebuia promovată masiv (pentru asta au plătit din bani publici companiile de media), fără grijă pentru niște detalii nesemnificative cum ar fi respectatea prevederilor legale în achizițiile publice, a contractelor sau niște amărîte de certificate de conformitate corecte.

Dl. ministru și brelocul său, ANPC, desfășoară acum o campanie de imagine menită să combată acuzațiile de incompetență și potențială corupție, încercînd după vechea metodă pesederistă să arunce culpa doar pe firmele private care s-au descurcat cum au putut în perioada asta. Cu cît mai sonor e circul ăsta (din nou, bani publici), cu atît încearcă dl. ministru să se scoată, pe el și partidul, ca salvator al națiunii.

Partea bună este că măștile, indiferent dacă sînt „conforme” sau doar de design, protejează. Unele dintre ele mai mult, altele mai puțin, însă toate protejează. Ceea ce nu putem spune și despre ANPC și dl. ministru.

Prezumpția de vinovăție. Noul standard în justiție.

Un articol din Newsweek de zilele trecute zice: „Dragnea junior, procesoman: a dat în judecată Poliția după ce a fost amendat pentru lipsa centurii”. Cu alte cuvinte, faptul de a contesta decizia polițistului consemnată în procesul verbal te face procesoman. Iar faptul de a face chestia asta numindu-te Dragnea te face direct ticălos de linia întîi. Cine ar contesta asta?

Vorbim despre dosarul (nr. format vechi) 6851/299/2019 din 11.03.2019, de la secţia a-II-a Civilă, în materie de Contencios administrativ şi fiscal, avînd ca obiect anularea procesului verbal de contravenţie SERIA PBW NR. 028367.

În ședința din 17.07.2019, completul „Respinge plângerea contravenţională formulată de petentul Dragnea Valentin-Ştefan, în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei seria PBW, nr. 028367, din data de 27.02.2019, ca neîntemeiată. ”. Cam asta e informația de pe portal.just.ro.

În motivarea de pe rolii.ro completul zice că

Abaterea a fost constatată în mod direct de agentul constatator, conform art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, nefiind înregistrată pe suport magnetic.
Procesul-verbal se bucură de prezumția de legalitate și temeinicie, dedusă din încrederea în faptul că agentul constatator consemnează exact faptele pe care le constată, fără alte adăugiri sau denaturări ale realității, în caz contrar acesta fiind pasibil de sancțiuni disciplinare sau penale.

Cu alte cuvinte, deși nu există nici o dovadă materială și nici martori care să confirme abaterea de la lege consemnată, este considerată „suficientă prezumpția de legalitate și temeinicie” a celor consemnate de agentul constatator. Agentul constatator putea la fel de bine să consemneze că Dragnea junior căra focoase nucleare intercontinentale, sau că a atentat la viața reginei Marii Britanii, că tot aia ar fi fost.

În aceeași motivare a instanței de pe rolii.ro mai zice:

Sarcina răsturnării acestei prezumții revine petentulu i, astfel cum rezultă din art. 249 C.proc.civ., potrivit căruia „Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, text legal aplicabil în speță în baza art. 47 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.
Petentul nu a făcut niciun demers în vederea combaterii acestei prezumții, limitându-se doar la a preciza că mențiunile din cuprinsul procesului-verbal nu reflectă realitate a . O asemenea afirmație, nesusținută în plan probatoriu de niciun mijloc de probă, nu este aptă să răstoarne prezumția de veridicitate a procesului-verbal, fiind o apărare invocată pur formal.

Adică cel acuzat că a încălcat legea trebuie să demonstreze cu probe materiale sau martori că nu a încălcat legea, iar nu acuzatorul, în caz contrar funcționînd prezumpția de vinovăție.

În urmă cu aproape douăzeci de ani, pe cînd cutreieram țara în lung și în lat, pe vremea cînd nu se introduseseră calculatoarele personale în instanțe, internetul era o chestie exotică, iar radarele erau cele vechi de pe timpul lui Ceaușescu, un polițist zelos s-a găsit să mă oprească că aș fi circulat cu 65 km/h în localitate (viteza legală era de 60 km/h). Cred că mai mult decît viteza i-a atras atenția numărul de înmatriculare, care mă transforma într-o victimă facilă a planului de amenzi, pentru că amenda era mică, iar distanța pînă la București mare. Cu toate astea, i-am zis polițistului cînd m-a întrebat ce am de declarat că nu sînt de acord cu cele consemnate. Am semnat astfel cu obiecțiuni procesul verbal și am făcut contestație, în care am scris că dacă se dovedește cu probe materiale sau cu martori ce scrie acolo e adevărat sînt de acord să sufăr consecințele, altfel nu. Contestația am redactat-o la București și am trimis-o prin poștă cu confirmare de primire la poliția municipiului X. După cîteva săptămîni, am primit chemare în judecată 🙂 În vremea aia aveam drumuri săptămînale prin municipiul X, așa că am luat Pagini Aurii și am apelat primul avocat înregistrat cu telefon mobil. I-am dat toate actele și mi-a zis că în mod normal nu am cum să pierd procesul și că dacă prin absurd îl pierd totuși, îl cîștig 100% la recurs, pentru că poliția nu are probe și nici martori.

Nu l-am pierdut 🙂

Cică „instanța apreciază că fapta descrisă de agentul constatator în procesul verbal de contravenție nu este dovedită, în registrul amintit (cel în care nota polițistul numărul de înmatriculare și viteza prezumptivă, n.m.) fiind consemnate de către agentul constatator a contravențiilor de acest fel constate la acea dată. Această copie a registrului nu este suficientă ca și dovadă, întrucât reprezintă o evidență internă a agentului constatator, intimat în cauză.”

După ce am cîștigat în primă instanță, poliția municipiului X a făcut recurs, cu motivația că „petentul (adică eu) nu a făcut dovada că nu a depășit viteza legală în localitate”. Instanța de apel i-a trimis la plimbare pe polițiști și nu a acceptat recursul 🙂

Două cazuri similare la aproape douăzeci de ani unul de celălalt, unul în care acuzatul trebuie să-și dovedească nevinovăția, altul în care acuzatorului i se cere să dovedească faptele pe care le susține.

De unde tragem concluzia că justiția este la fel ca toate celelalte aspecte ale vieții din România – administrația publică centrală și locală, legislativ, executiv, organe de control și represiune, sănătate, învățamînt, un vis.

Iar Newsweek, lăsînd la o parte că publică în 8 Septembrie 2020 un articol despre o cauză mai veche de un an, continuă seria de gherle sugerînd că un om detestabil cum e Dragnea jr. nu poate să își apere în mod legitim drepturile și nu merită un proces corect. Bravo!

Ranga ca argument.

Citeam azi un articol din Libertatea în care Costi Rogozanu, cu trimitere la volumul Slujbe de căcat. O teorie. (Graeber, David (2018): Bullshit Jobs. A Theory. Simon & Schuster), zice așa:

De ce am susține mari companii cu fonduri publice enorme ca să ”creeze joburi” (de cele mai multe ori inutile și alea sau prea prost plătite și exploatatoare doar pentru că n-au chef să investească într-un robot) în loc să suținem un venit universal pentru fiecare cetățean?
Se întreba Graeber: cum am ajuns să aprobăm că e bine să creezi joburi dându-le unora cu averi imense și mai mulți bani, dar să refuzăm redistribuirea banilor către cât mai mulți care vor întreține economia prin nevoile lor?

O să încerc o demontare a tîmpeniilor de mai sus:

În unele cazuri izolate, care nu fac obiectul de fond al articolului și al ideilor lui David Graeber, companii private primesc scutiri temporare de impozite pentru crearea de locuri de muncă. Însă diferența netă e în favoarea statului, adică scutirile de impozit sînt mai mici decît sumele care se întorc la stat sub formă de impozite de la acele companii. Cazul tipic este acela al companiilor private care angajează atîți oameni cîți au nevoie ca să își îndeplinească obiectivele în condiții de eficiență economică și concurență;
Impozitele pe salarii reprezintă unul din principalii piloni ai bugetelor statelor (în România e pe locul 3, după TVA și accize, și reprezintă peste 14% din încasările totale la bugetul de stat). Adică mai mulți angajați = mai mulți bani la buget. Iar dacă angajații ăia sînt în mediul privat, atunci vorbim de veniturile reale ale bugetului de stat (impozitele și taxele pe muncă ale angajaților din sectorul public nu contribuie în mod real la creșterea veniturilor bugetare, pentru că sînt plătite direct de la bugetul de stat).
Pentru roboți nu se plătesc impozite si taxe pe muncă, ceea ce, presupunînd înlocuirea oamenilor cu roboți pe scară largă, ar conduce la scăderea semnificativă a veniturilor bugetare.
Există posibilitatea teoretică a unui „venit universal pentru fiecare cetățean”. Întrebarea e de unde ar veni banii ăia. Dar ne lămurim imediat, din redistribuirea banilor altora. Adică prin jaf, așa cum au făcut Lenin, Hitler, Stalin și toți descendenții lor. Antropologie curată!
Aparenta salvare ar veni de la „cât mai mulți care vor întreține economia prin nevoile lor”, adică cu cît mai mare foamea și penuria, cu atît mai bine e întreținută economia, ca nu cumva să se îngrașe!

Ideile astea de planificare centralizată a economiei și de redistribuire arbitrară a bogăției bîntuie lumea de mai bine de 100 de ani și au fost încercate cu rezultate catastrofale de fiecare dată cu scuza nelipsită că nu au fost corect aplicate. N-ar fi nimic extraordinar dacă aberațiile nu ar trece la un nivel cu totul nou – În apărarea jafului. O istorie a vandalismului. (Osterveil, Vicky (2020): In Defense of Looting: A Riotous History of Uncivil Action. Bold Type Books).

Descrierea cărții pe Amazon zice așa:

A fresh argument for rioting and looting as our most powerful tools for dismantling white supremacy.

Anarhismul nu e cîtuși de puțin o teorie nouă, iar opera tovarășei Osterweil este doar o banală canistră de benzină aruncată în focul evenimentelor din America disimulată în straie pseudointelectuale și progresiste. Sper totuși că practica jafului cu violență și a distrugerii cu impunitate nu va fi următorul experiment social extins la nivel global, aidoma marxismului. Sînt curios cum vor justifica intelectualii adevărați componenta rasistă a mișcării împotriva omului alb.

Altfel, singura concluzie logică a celor două cărți e că decît să te chinuiești cu un bullshit job, mai bine pui mîna pe rangă și îți iei singur tot ce ai nevoie – se vor găsi suficienți intelectuali care să îți ia apărarea.

Republica proștilor

Citeam presa de dimineață și mi-au căzut ochii pe un articol din Republica care mi-a atras atenția prin prostia monstruoasă colportată.

Zice articolul sub semnătura editorului Raluca Ion că

La un ritm de îmbolnăvire de 500.000 de oameni în șase luni, adică un milion de cazuri pe an, Alexandru Rafila a arătat că ar dura în jur de 15 ani până când măcar trei sferturi din populația României să se imunizeze pe cale naturală, astfel încât să oprească răspândirea virusului.

Nu știu dacă prostia asta a ieșit pe gura dlui doctor Rafila – ar fi grav, însă cert este că e atît de mare de se vede din spațiul cosmic.

Care e problema? Problema este că epidemiile nu evoluează liniar, așa cum reiese din articol, adică 500.000 pe 6 luni, 1.000.000 pe an, 15.000.000 în 15 ani. Epidemiile evoluează progresiv, fie că e vorba de o progresie geometrică, fie că e vorba de o progresie exponențială, în funcție de cît de contagioasă este boala și cît de bine se protejează oamenii.

Sursa https://blog.ucsusa.org/doug-boucher/world-population-growth-exponential

Astfel, fără să știm exact care este modelul statistic după care evoluează pandemia (că datele sunt ținute la secret), putem afirma cu certitudine că nu va dura 15 ani pînă la imunizarea naturală (~70% din populație, aprox. 15 milioane de oameni), ci poate 2 sau 3 ani.

Evident că, în fața afirmațiilor doctorului Rafila (500.000 de cazuri în 6 luni), nici autorul articolului original de pe digi24.ro și nici dna editor Raluca Ion care a preluat articolul pentru Republica nu pus niște întrebări firești:

Dacă orizontul de timp pentru imunizare naturală ar fi de 15 ani, atunci cît de contagios este de fapt virusul Covid-19?
Și dacă raportăm numărul oficial al deceselor cu COVID-19 la numărul presupus de îmbolnăviri de 500.000 la 6 luni, cît de letal este virusul Covid-19, comparativ cu alte cauze de deces?

Dar nu, noi nu punem întrebări, ca să nu certe șeful că din cauza noastră nu mai primim sprijin financiar de la guvern. În schimb rostogolim niște prăpăstii fără impunitate, amplificăm inutil panica, creăm confuzie și avem pretenții de jurnalism de calitate.

Adevărata pandemie la noi este ticăloșia

Newsweek România, care se lăuda în mai anul ăsta că n-o să ia bani de la guvern pe fondul pandemiei, dar care nu avea nici o problemă să plătească din buzunar pentru a crește vizibilitatea conținutului editorial despre PNL prin postări Facebook, acuma că a început campania electorală pentru alegerile locale, pare că a găsit droguri la penețeu.

Trebuia să joc rolul principal din piesa Singurătatea alergătorului de cursă lungă, m-a sprijinit un prieten din tinerețe, m-a susținut în fața consiliului artistic pe care l-a felicitat pentru această inițiativă, dar a ridicat o foarte mică obiecție, de ce tocmai eu în rolul alergătorului de cursă lungă care am platfus de mic copil… De ce am ascuns asta colectivului??? Platfus… În ce scopuri???

În pandemie au murit mai puțini oameni decît în aceeași perioadă a anului trecut *

În 10 August Institutul Național de Statistică a dat un comunicat de presă (203) care mi se pare că a trecut cam neobservat.

Asta deși Hotnews a preluat informația aproape imediat, iar Scînteia Financiară la o zi după (azi).

În primele șase luni din 2020 au murit cu 5765 mai puțini oameni decît în 2019, respectiv cu 4,4% mai puțini.

Luna	Decedaţi 2020	Decedaţi 2019	Diferență 2020-2019
ianuarie	23352	27388	-4036
februarie	21699	22357	-658
martie	22591	23665	-1074
aprilie	21812	21338	474
mai	20249	21264	-1015
iunie	21073	20529	544
Total	130776	136541	-5765

Pentru curioși, aici este comunicatul celor de INS in format .pdf și aici este fisierul .xls cu toate datele.

Situația era previzibilă încă de luna trecută, conform comunicatului 180 din 10 iulie, însă lucrurile sînt cu adevărat interesante după aproape două luni de la încetarea stării de urgență. Să vedem cum arată datele pentru Iulie, dar pentru asta va trebui să așteptăm pînă în septembrie.

Ca să fie treaba corectă și să nu și-o ia în bască, autorii comunicatului INS au băgat această notă:

Pentru o caracterizare completă a fenomenelor demografice înregistrate în lunile martie-iunie 2020, în contextul pandemiei COVID19, trebuie avut în vedere faptul că prevederile ordonanţelor militare au introdus anumite limitări în posibilitatea de desfăşurare a unor evenimente cu mai mult de 3 persoane, au limitat deplasările în afara locuinței și în afara localității, au suspendat activitățile în spații închise, au determinat Uniunea Notarilor Publici să amâne termenele pentru dosarele de divorț aflate pe rol după sistarea stării de urgență. De asemenea, prevederile Hotărârilor de Guvern pentru perioada stării de alertă au impus anumite limitări în ceea ce privește numărul persoanelor care se pot întâlni în locurile publice, precum și prevederi privind organizarea de evenimente la un număr foarte mic de participanți. Datele trebuie interpretate în corelare cu informaţiile din surse administrative, în special cele publicate de Ministerul Sănătăţii, prin Institutul Naţional de Sănătate Publică.

Cu alte cuvinte, este meritul statului și al guvernului în mod special că, de fapt, nu stăm așa de rău cum tot încearcă să ne aburească aceiași guvernanți și canalele media plătite de ei pentru asta.

Chiar dacă ne referim strict la perioada „de pandemie” martie – iunie, părerea mea este că scăderea numărului de decese trebuie interpretată prin prisma faptului că oamenii au fost mai atenți cu igiena personală, au evitat excesele și au fost mai atenți în general la starea lor de sănătate, pe considerentul că dacă te îmbolnăvești lucrurile pot deveni mai complicate decît de obicei. Totuși, datele ne arată că virusul COVID-19, deși reprezintă un pericol netăgăduit, nu este un ucigaș în masă (pentru că altfel am fi avut o creștere semnificativă a numărului de decese, iar nu o scădere ca acum) și putem specula îndreptățit că numărul deceselor cauzate de acesta este supraestimat prin modul arbitrar de contabilizare a cauzelor de deces.

–

* cu peste 1000

Ce au înțeles românii din „Cancel culture”?

Mi-au căzut sub ochi în dimieața asta reacții la discursul lui Cristi Puiu de la TIFF 2020.

Ce zice omul? Începe prin a-i ruga pe oamenii din public să poarte mască și le spune celor care nu doresc să poarte că pot face asta, adică n-o să cheme jandarmii… De fapt, Cristi Puiu face o declarație politică. Cuvintele sînt pro conformare, dar sensul este critic. Cuvintele sînt ca să nu pună în pericol desfășurarea festivalului și organizatorii. Sensul declarației lui Puiu este pentru inimile și mințile celor din public.

Sigur, poți fi de acord sau nu cu mesajul lui Cristi Puiu. Însă e deplorabilă reacția acelei (mari) părți a publicului care nu a înțeles niciodată că nu poți amesteca opiniile politice ale artistului cu opera sa și că obiceiul de a pune artiștii pe piedestale morale construite doar în imaginație e prilej de disonanță cognitivă. În fond pe artiști trebuie să îi apreciem (sau nu) pentru opera lor, nicidecum pentru opiniile politice sau conduita morală.

Ceea ce nu putem spune despre detractorii de serviciu ai lui Cristi Puiu, pentru că ei nu sînt artiști sau nu sînt cunoscuți publicului pentru opera lor artistică, între care îi putem enumera pe Cristian Tudor Popescu, Lucian Mîndruță, cu o mențiune specială pentru George Butunoiu, care pune o poză cu cumnată-sa și îl acuza pe „ticălosul” regizor pentru viața grea pe care aceasta o are în sistemul medical.

De la public shaming la îndemnurile de boicotare – you’re canceled – nu e decît o aruncătură de băț. Sau de scîrnă, mîncată cu voioșie de unii care trăiesc din chestia asta într-un individ pus la zidul infamiei pentru opiniile lui greșite (sic!).

Sigur, se vor găsi unii care vor susține că între regizorul Cristi Puiu, cu a sa declarație de la TIFF, și deputatul Adrian Solomon, care în urmă cu cîteva săptămîni a intrat într-o șaormerie din centrul vechi al Bucureștiului fără să poarte mască și s-a mai și certat cu polițiștii chemați la fața locului, nu e nici o diferență- sînt negaționiști amîndoi. Dacă citești asta și te recunoști în clișeul ăsta, îmi pare rău pentru tine – probabil că ești fără speranță.

Norocul nostru este că detaliile sordide ale vieții marilor artiști ai neamului nu prea sînt cunoscute, că rămîneam dracului fără intelectuali!

Later edit (13 august). Văd că domnul George Butunoiu a șters postarea în care îl face ticălos pe regizorul Cristi Puiu, și de-aia link -ul ăla de mai sus nimerește în gol. Aproape bine, doar că nu a pus în loc niște scuze (deși poate a făcut-o pe canale private?), ci a făcut o nouă postare în care spune că înțelege buna intenție a comentatorului care îi lua apărarea lui Cristi Puiu, însă, cînd vine vorba de moarte,

cred că singură idee care îţi mai vine pe moment este să pui mâna pe coasă şi să-i aperi pe ai tăi cum poţi şi tu. Da, într-adevăr, nu mai sunt prea spiritual zilele astea… ?

Să-i spună cineva dlui Butunoiu că numărul deceselor în 4 luni de pandemie e mai mic decît în aceeași perioadă a anului trecut (INS) și că oricum lupta care contează nu e împotriva morții, ci pentru viață.