Am văzut mai demult prelegerea ţinută cu ocazia înmânării premiului Nobel pentru literatură pe anul 2005 (7 Decembrie 2005). Mie unul mi s-a părut interesantă. Suficient de interesantă încât să merite efortul să o traduc.
Autor: Harold Pinter Laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 2005
Versiunea originală în format .pdf aici © THE NOBEL FOUNDATION 2005 sau, pentru cei care doresc varianta video a discursului, aici © THE NOBEL FOUNDATION 2005 .
Traducere: Dumitru lui Nae
În 1958 am scris următorul text:
„Nu sunt mari distincţii între ceea ce este real şi ce este ireal, nici între ceea ce este adevărat şi ce este fals. Un lucru nu este neapărat exclusiv adevărat sau fals, el poate fi atât adevărat cât şi fals.”
Eu cred că aceste afirmaţii sunt în continuare valabile şi încă se aplică la explorarea realităţii prin artă. Deci, ca scriitor sunt alături de artişti, dar ca cetăţean, nu pot. Ca cetăţean trebuie să întreb: Ce este adevărat? Ce este fals?
Adevărul în dramaturgie este întotdeauna înşelător. Nu-l puteţi găsi niciodată cu adevărat, dar căutarea este obligatorie. Căutarea este în mod clar ceea ce determină strădania. Căutarea este sarcina ta. Cel mai adesea te poticneşti sa scoţi adevărul din întuneric, lovindu-te de acesta sau având doar o străfulgerare cu o imagine sau o formă care pare să corespundă adevărului, de multe ori fără să îţi dai seama că ai făcut acest lucru. Dar adevărul adevărat este că niciodată acesta nu e singular în arta dramatică. Există mai multe adevăruri. Acestea se provoacă reciproc, ricoşează unul din altul, se reflectă reciproc, se ignoră reciproc, se amăgesc reciproc, sunt netransparente unul pentru celălalt. Uneori, pentru un moment simţi că ai adevărul în mână, dar apoi îţi alunecă printre degete şi este pierdut.
Am fost adesea întrebat de unde îmi vine inspiraţia pieselor mele. N-aş putea spune. Nici nu pot însuma vreodată piesele mele, cu excepţia faptului de a spune că acest lucru este ceea ce s-a întâmplat. Asta este ce au spus ei. Asta este ce au făcut.
Cele mai multe dintre piese sunt zămislite dintr-un scurt dialog, un cuvânt sau o imagine. Cuvântul este adesea, la scurt timp, urmat de imagine. Am să dau două exemple de două linii de dialog care mi-au venit în minte, urmate de o imagine, respectiv, continuate de mine.
Piesele sunt The Homecoming şi Old Times. Prima linie de dialog a piesei The Homecoming este „Ce ai făcut cu foarfeca?”. Prima linie de dialog (monolog) a piesei Old Times este „Întunecat”.
În ambele cazuri nu am avut informaţii suplimentare.
În primul caz, evident, cineva caută o foarfecă şi întrebă despre locul unde ar putea fi pe altcineva pe care îl suspectează, probabil, de furtul acesteia. Dar, cumva, am ştiut că persoanei abordate nu-i pasă despre foarfecă şi nici despre întrebarea legată de aceasta.
„Întunecat” am considerat a fi o descriere a părului cuiva, părul unei femei, şi a fost răspunsul la o întrebare.
În ambele cazuri m-am simţit obligat să urmăresc chestiunea. Acest lucru s-a întâmplat vizual, o ieşire foarte lentă din umbră în lumină.
Întotdeauna încep o piesă numind personajele A, B şi C.
În piesa care a devenit The Homecoming am văzut un om intrând într-o cameră curată care pune o întrebare unui tânăr aşezat pe o canapea urâtă, care citea un ziar despre curse. Am bănuit că A era un tată şi că B era fiul său, dar nu am avut nici o dovadă. Acest lucru a fost confirmat totuşi, în scurt timp, când B (mai târziu urmând să devină Lenny) spune lui A (mai târziu urmând să devină Max), „Tata, te superi dacă schimb subiectul? Vreau să te întreb altceva. Cina pe care am avut-o înainte, cum s-a numit? Cum o numeşti? De ce nu cumperi un câine? Ești un bucătar pentru câini. Pe bune. Parcă găteşti pentru o grămadă de câini.” Deci, din moment ce B apelează cu ‘tata’, mi s-a părut rezonabil să presupun că aceştia sunt tatăl şi fiul. A a fost în mod clar bucătarul, iar gătitul său nu părea să întrunească cele mai înalte aprecieri. Înseamnă asta oare că nu avem şi o mamă? Nu am ştiut. Dar, după cum mi-am spus la momentul respectiv, începuturile nu cunosc sfârşitul.
„Dark„. O fereastră mare. Cer de seară. Un bărbat, A (mai târziu urmând să devină Deeley) şi o femeie, B (mai târziu urmând să devină Kate), la o băută. „Gras sau slab?” întreabă bărbatul. Despre cine vorbesc ei? Apoi văd, stand în picioare la fereastră, o femeie, C (mai târziu urmând să devină Anna), într-o altă lumină, cu spatele la ei, cu părul întunecat.
Este un moment ciudat, momentul creării personajelor care, până la acel moment, nu au avut existenţă. Ceea ce urmează este capricios, nesigur, chiar halucinant, deşi uneori poate fi o avalanşă de neoprit. Poziţia autorului ţine de sorţi. Într-un sens care nu este considerat binevenit de către personaje. Personajele lui rezistă, nu se poate trăi uşor cu ele, fiind imposibil de definit. Tu, cu siguranţă, nu le poţi dicta. Până la un punct joci un joc fără sfârşit cu ei, de-a şoarecele şi pisica, orbu-n pielea goală, de-a v-aţi ascunselea. Dar, în cele din urmă, veţi descoperi că aveţi de-a face cu oameni în carne şi oase, oameni cu voinţă si sensibilitate proprie, făcuţi din componente pe care nu le puteţi schimba, manipula sau denatura.
Deci, limbajul în artă rămâne o operaţiune extrem de ambiguă, un fel de nisipuri mişcătoare, o trambulină, un bazin cu apă îngheţată la suprafaţă care ar putea ceda sub tine, autorul, în orice moment.
Dar, aşa cum am spus, căutarea adevărului nu se poate opri. Ea nu poate fi suspendată sau amânată. Trebuie să fie înfruntată chiar acolo, la faţa locului.
Scena politică prezintă un set complet diferit de probleme. Predicile trebuie să fie evitate cu orice preţ. Obiectivitatea este esenţială. Personajelor trebuie să li se permită să respire aerul lor. Autorul nu le poate aduce limitări şi constrângeri pentru a-şi satisface convingerile personale, prejudecăţile sau starea de spirit. Autorul trebuie să fie pregătit să abordeze personajele dintr-o varietate de unghiuri, dintr-o gamă nelimitată de perspective, ocazional, poate prin surprindere, dar, în orice caz, le dă libertatea de a merge în ce direcţie vor. Acest lucru nu funcţionează întotdeauna. Iar satira politică, desigur, nu ţine seama de nici unul dintre aceste precepte, dimpotrivă, acesta fiind rolul ei.
În piesa mea Birthday Party, consider că las o gamă întreagă de opţiuni să opereze într-o pădure de posibilităţi, înainte de a mă concentra, în sfârşit, asupra unui act de subjugare.
Mountain Language (piesa ‘Limbajul de munte’, n.t.) nu are pretenţia unui astfel de spectru de operaţiuni. Rămâne brutală, scurtă şi urâtă. Dar soldaţii din piesă se amuză din asta. Unii uită câteodată că torţionarii se plictisesc cu uşurinţă. Ei au nevoie de un pic de râs pentru a-şi menţine spiritele treze. Acest lucru a fost confirmat, desigur, de evenimentele de la Abu Ghraib, din Bagdad. Mountain Language dureaza doar 20 de minute, dar ar putea continua oră după oră, intr-una, acelaşi model repetându-se la nesfârşit.
Ashes to Ashes (piesa ‘Ţărână din Ţărână’), pe de altă parte, mi se pare a avea loc sub apă. O femeie înecându-se, mâna sa ajungând peste valuri, ieşind din vedere, căutându-i pe alţii, dar negăsind pe nimeni, fie deasupra, fie sub apă, găsind doar umbre, reflecţii, plutitoare; femeia, o figură pierdută în peisajul înecului, o femeie care nu poate să scape de soarta care părea să aparţină numai altora.
Dar, aşa cum au murit ei, şi ea trebuie să moară.
Limbajul politic, aşa cum este folosit de politicieni, nu se aventurează în niciunul din aceste teritorii, deoarece majoritatea politicienilor, pe baza dovezilor pe care le avem, nu sunt interesaţi de adevăr, ci doar de putere şi în menţinerea acestei puteri. Pentru a menţine puterea este esenţial ca oamenii să rămână în ignoranţă, să trăiască în ignoranţă faţă de adevăr, chiar dacă e vorba de adevărul vieţii lor. Ceea ce ne inconjoară, prin urmare, este o vastă tapiserie de minciuni, cu care am ne hrănim.
După cum ştie toată lumea, justificarea invaziei din Irak (între 20 Martie şi 1 Mai 2003, n.t.) a fost că Saddam Hussein poseda arme de distrugere în masă foarte periculoase, dintre care unele ar fi putut fi declanşate în 45 de minute, aducând o devastare îngrozitoare. Am fost asigurat că era adevărat. N-a fost adevărat. Ni s-a spus că Irakul a avut o relaţie cu Al Quaeda şi are o responsabilitate comună pentru atrocităţile din New York din 11 septembrie 2001. Am fost asigurat că acest lucru era adevărat. N-a fost adevărat. Ni s-a spus că Irakul ameninţă securitatea lumii. Am fost asigurat că era adevărat. N-a fost adevărat.
Adevărul este cu totul diferit. Adevărul are de-a face cu modul în care Statele Unite îşi înţelege rolul său în lume şi modul în care alege să-l întruchipeze.
Dar, înainte de a mă întoarce în prezent, aş dori să aruncăm o privire la trecutul recent, referindu-mă în mod special la politica externă a Statelor Unite ale Americii de după sfârşitul celui de al doilea război mondial. Cred că este obligatoriu pentru noi să supunem această perioadă cel puţin unui control limitat, ceea ce este tot ce timpul ne va permite aici.
Toată lumea ştie ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică şi Europa de Est in perioada post-război: brutalitatea sistematică, atrocităţile larg răspândite, suprimarea nemiloasă a gîndirii independente. Toate acestea au fost pe deplin documentate şi verificate.
Dar afirmaţia mea aici este că crimele SUA în aceeaşi perioadă au fost doar superficial înregistrate, documentate, lăsate a fi cunoscute si nici atât recunoscute ca fiind crime. Cred că acest lucru trebuie să fie abordat şi că adevărul are implicaţii considerabile faţă de situaţia lumii de acum. Deşi constrânse într-o anumită măsură de existenţa Uniunii Sovietice, acţiunile Statelor Unite în întreaga lume au condus la concluzia că SUA a avut carte blanche pentru a face ceea ce i-a plăcut.
Invazia directă a unui stat suveran nu a fost, de fapt, metoda favorită a Americii. În principal, acesta a preferat ceea ce poate fi descris ca fiind „conflictul de mică intensitate”. Conflictul de mică intensitate înseamnă că mii de oameni mor, dar mai lent decât în cazul în care ţi-a căzut o bombă pe ei dintr-o năpustire. Aceasta înseamnă că vei infecta inima ţării, determini o creştere nesănătoasă şi aştepţi sa înflorescă cangrena. În cazul în care oameni au fost daţi dispăruţi – sau bătuţi până la moarte – acelaşi lucru, iar prietenii dumneavoastră, militarii şi marile corporaţii stau confortabil la putere, ieşi inaintea camerelor de fotografiat şi spui că democraţia a triumfat. Acest lucru a fost o obişnuinţă în politica externă a Statelor Unite în anii la care mă refer.
Tragedia din Nicaragua a fost un caz extrem de semnificativ. Am ales să îl ofer aici ca un puternic exemplu al punctului de vedere al Americii privind rolul său în lume, atunci si acum.
Am fost prezent la o întâlnire la Ambasada SUA din Londra, la sfârşitul anilor 1980.
Congresul Statelor Unite era pe cale să decidă dacă să acorde mai mulţi bani pentru Contras în campania lor împotriva statului Nicaragua. Am fost un membru al delegaţiei vorbind în numele Nicaragua, dar cel mai important membru al acestei delegaţii a fost părintele John Metcalf. Liderul grupului SUA a fost Raymond Seitz (pe atunci numarul doi după ambasador, el însuşi mai târziu ambasador). Părintele Metcalf a spus: „Domnule, eu sunt responsabil de o parohie din nordul Nicaragua. Enoriaşii mei au construit o şcoală, un centru de sănătate, un centru cultural. Am trăit în pace. Câteva luni în urmă o forţă Contras a atacat parohia. Ei au distrus totul: şcoală, centru de sănătate, centru cultural. Au violat asistente medicale şi profesori, au asasinat medicii, în modul cel mai brutal. S-au comportat ca nişte sălbatici. Vă rugăm să cereţi ca guvernului SUA să-şi retragă sprijinul din această activitate teroristă şocantă.”
Raymond Seitz avea o reputaţie foarte bună ca un om raţional, responsabil şi extrem de sofisticat. Era foarte respectat în cercurile diplomatice. A ascultat, a făcut o pauză şi apoi a vorbit cu o anumită gravitate. „Părinte”, a spus el, „lasă-mă să-ţi spun ceva. În război, oamenii nevinovaţi întotdeauna suferă.”. S-a aşternut o tăcere îngheţată. Noi ne holbam la el. El nu a clipit.
Oamenii nevinovaţi, într-adevăr, suferă întotdeauna.
În sfârşit cineva a spus: „Dar în acest caz, oameni nevinovaţi au fost victime ale unor atrocităţi macabre subvenţionate de către guvernul dumneavoastră, unul dintre multe altele. În cazul în care Congresul permite Contras mai mulţi bani, mai multe atrocităţi de acest gen vor avea loc. Nu despre asta vorbim? Nu este guvernul dumneavoastră, prin urmare, vinovat de acte criminale şi distrugere asupra cetăţenilor unui stat suveran?”.
Seitz a fost imperturbabil. „Eu nu sunt de acord că faptele aşa cum sunt prezentate susţin afirmaţiile dumneavoastră,” a spus el.
Pe când părăseam Ambasada SUA, mi-a spus că i-au plăcut piesele mele. Nu i-am răspuns.
Ar trebui să vă reamintesc că, în acea perioadă, preşedintele Reagan a făcut următoarea declaraţie: „Contras sunt echivalentul moral al Părinţilor noştri Fondatori”.
Statele Unite au susţinut dictatura brutală a lui Somoza în Nicaragua timp de peste 40 de ani. Oamenii din Nicaragua, conduşi de Sandinişti http://en.wikipedia.org/wiki/Sandinista_National_Liberation_Front (link – n.t.), au răsturnat acest regim în 1979 printr-o revoluţie populară uluitoare.
Sandiniştii nu au fost perfecţi. Aveau şi ei o doză considerabilă de aroganţă, iar filozofia lor politică conţinea o serie de elemente contradictorii. În schimb, au fost inteligenţi, raţionali şi civilizaţi. Ei au reuşit să pună bazele unui sistem stabil, decent, pluralist. Pedeapsa cu moartea a fost abolită. Sute de mii de ţărani săraci-lipiţi au fost aduşi înapoi din morţi. Peste 100.000 de familii au primit titluri de proprietate de teren. Două mii de şcoli au fost construite. O campanie remarcabilă de alfabetizare a redus analfabetismul în ţară la mai puţin de o şeptime. A fost instituită educaţia gratuită şi un serviciu de sănătate gratuit. Mortalitatea infantilă a fost redusă cu o treime. Poliomielita a fost eradicată.
Statele Unite ale Americii au denunţat aceste realizări ca fiind subversiuni marxist / leniniste. În opinia guvernului Statelor Unite, apăruse un exemplu cu grad mare de periculozitate. În cazul în Nicaragua ar fi permis să se stabilească norme de bază ale justiţiei sociale şi economice, în cazul în care i s-ar fi permis să-şi ridice standardele de îngrijire a sănătăţii, de asigurare a educaţiei, să realizeze unitate socială şi respect de sine naţional, ţările vecine ar fi început să pună aceleaşi întrebări şi să facă aceleaşi lucruri. Era, desigur, momentul de aprigă rezistenţă pentru păstrarea status quo-ului în El Salvador.
Am vorbit mai devreme despre o tapiserie de minciuni, care ne înconjoară. Preşedintele Reagan a descris în mod obişnuit Nicaragua ca fiind un „bastion al totalitarismului”. Acestă afirmaţie a fost preluată, în general, de către mass-media, şi, desigur, de către guvernul britanic, ca fiind un comentariu corect şi echitabil. Insă nu a existat nici o dovadă a existenţei brigăzilor morţii sub regimul sandinist. Nu s-a înregistrat nici o dovadă de tortură. Nu s-a înregistrat nici o dovadă de brutalitate militară sau oficială sistematică. Nici un preot nu a fost ucis vreodată în Nicaragua. De fapt, în guvern, erau trei preoţi, doi iezuiţi şi un misionar Maryknoll. Bastioanele totalitare erau, în realitate, la uşa următoare, în El Salvador şi Guatemala. Statele Unite au dat jos guvernul ales democratic în 1954 în Guatemala şi se estimează că peste 200.000 de persoane au fost victime ale dictaturilor militare succesive.
Şase din cei mai distinşi preoţi iezuiţi din lume au fost ucişi în mod barbar la Universitatea Central Americană din San Salvador în 1989 de către un batalion al regimentului Alcatl, instruit la Fort Benning, Georgia, SUA. Bravul Arhiepiscop Romero a fost asasinat în timpul sfintei liturgii. Se estimează că 75.000 de oameni au murit. De ce au fost ucişi? Au fost ucişi deoarece au crezut că o viaţă mai bună era posibilă şi ar fi trebuit să fie realizată. Acea credinţă i-a calificat imediat drept comunişti. Au murit pentru că au îndrăznit să pună sub semnul întrebării status quo-ul, marea nesfârşită de sărăcie, bolile, degradarea şi asuprirea, care erau drepturile lor din naştere.
În final, Statele Unite ale Americii au dat jos guvernul sandinist. A durat câţiva ani şi a întâmpinat o rezistenţă considerabilă, dar persecuţia economică neobosită şi 30.000 de morţi în cele din urmă au subminat spiritul poporului nicaraguan. Au fost epuizaţi şi loviţi de sărăcie din nou. Cazinourile s-au mutat înapoi în ţară. Educaţia gratuită şi serviciul de sănătate gratuit au încetat. Marile corporatii s-au întors cu o răzbunare. „Democraţia” a învins.
Dar această „politică” nu a fost în nici un caz limitată la America Centrală. Acesta a fost dirijată în întreaga lume. Era fără sfârşit. Şi este ca şi cum nu s-ar fi întâmplat.
Statele Unite au susţinut (şi în multe cazuri au generat) fiecare dictatură de dreapta militară din lume după sfârşitul celui de al doilea război mondial. Mă refer la Indonezia, Grecia, Uruguay, Brazilia, Paraguay, Haiti, Turcia, Filipine, Guatemala, El Salvador şi, desigur, Chile. Oroarea cauzată de Statele Unite în Chile în 1973 nu poate fi niciodată ştearsă şi nici nu poate fi iertată.
Sute de mii de morţi au avut loc de-a lungul acestor ţări. Chiar au avut loc? Şi sunt acestea oare în toate cazurile atribuibile politicii externe americane? Raspunsul este da, au făcut loc şi acestea sunt atribuibile politicii externe americane. Dar tu nu ai cum să ştii.
Chestia asta nu s-a întâmplat niciodată. Nimic nu s-a întâmplat. Chiar şi în timp ce se întâmpla, nu se întâmpla. Nu conta. Nu prezenta nici un interes. Crimele Statelor Unite au fost sistematice, constante, vicioase, fără remuşcări, însă foarte puţini oameni au vorbit efectiv despre ele. Trebuiesc înmânate Americii. Aceasta a exercitat o manipulare aproape clinică a puterii la nivel mondial în timp ce poza drept o forţă a binelui universal. Este un caz genial, de mare succes de hipnoză.
V-am spus că SUA are, fără îndoială, cel mai tare spectacol in desfăşurare. Brutală, indiferentă, dispreţuitoare şi nemiloasă, este, de asemenea, şi foarte inteligentă. Ca un salesman care nu mai este pe cont propriu si a cărui cea mai vandabilă marfă este iubirea de sine. Este un câştigător. Ascultaţi toţi preşedinţii americani la televizor spunând cuvintele „poporul american”, cum ar fi în propoziţia „spun poporului american că este timpul să se roage şi să apere drepturile poporului american şi cer poporului american să aibe încredere în preşedintele său în cadrul acţiunii pe care este pe cale să o întreprindă în numele poporului american.”
Este o stratagemă scăpărătoare. Limbajul este de fapt folosit să păstreze gândurile în ape linistite. Sintagma „poporul american” asigură o pernă voluptuoasă de siguranţă. Nu e nevoie să gândiţi. Doar întindeţi-vă pe perna. Perna poate să vă sufoce inteligenţa şi spiritul critic, dar este foarte confortabilă. Aceasta nu se aplică, desigur, la cele 40 de milioane de oameni trăiesc sub pragul sărăciei şi cele 2 milioane de bărbaţi şi femei închise în gulagul închisorilor, care se întind pe toată suprafaţa SUA.
Statele Unite nu se mai deranjează cu conflicte de intensitate scăzută. Nu mai vede nici un rost să fie reticentă sau chiar ocolită. Îşi pune cărţile pe masă fără teamă sau favoruri. Pur şi simplu nu-i mai pasă despre Organizaţia Naţiunilor Unite, dreptul internaţional sau păreri critice, care sunt privite ca neputinciose şi lipsite de relevanţă. Are, de asemenea, şi propriul ei miel behăit în spate, deplorabila şi apatica Marea Britanie.
Ce s-a ales de sensibilitatea noastră morală? Am avut vreodată aşa ceva? Ce înseamnă aceste cuvinte? Nu cumva ele au legătură cu un termen foarte rar folosit în aceste zile – conştiinţă? Nu mă refer la conştiinţa faptelor noastre, ci la aceea care are de-a face cu responsabilitatea noastră comună în actele întreprinse de alţii. A murit de tot? Uită-te la Guantanamo Bay. Sute de oameni reţinuţi fără o acuzaţie oficială pentru o perioadă de peste trei ani, fără reprezentare juridică sau un termen de judecată, din punct de vedere tehnic reţinuţi pentru totdeauna. Această structură total nelegitimă este menţinută în sfidarea Convenţiei de la Geneva. Acesta este nu numai tolerată, dar este greu de crezut de către ceea ce se numeşte „comunitatea internaţionala”. Această crimă odioasă este săvârşită de o ţară, care se declară a fi „liderul lumii libere”. Ne gândim la deţinuţii din Guantanamo Bay? Ce spune mass-media despre ei? Aceştia apar ocazional în ştiri mărunte de pe pagina de şase. Aceştia au fost expediaţi într-un no man’s land din care s-ar putea să nu se mai întoarcă. În prezent, mulţi sunt în greva foamei, fiind hrăniţi cu forţa, inclusiv rezidenţi britanici. Nu există delicateţe în aceste proceduri de hrănire forţată. Fără sedative sau anestezie. Doar un tub băgat pe nas până în gât. Vomiţi sânge. Asta e tortură. Ce a spus secretarul britanic de externe, despre asta? Nimic. Ce a spus premierul britanic despre asta? Nimic. De ce? Deoarece Statele Unite ale Americii au spus: a critica conduita noastră la Guantanamo Bay constituie un act neprietenos. Eşti fie cu noi, fie împotriva noastră. Deci, Blair tace.
Invazia din Irak a fost un act banditesc, un act de terorism de stat flagrant, demonstrând dispreţul absolut pentru conceptul de drept internaţional. Invazia a fost o acţiune militară arbitrară inspirată de o serie de minciuni peste minciuni şi manipulare brută a mass-media, implicit şi a opiniei publice; un act destinat să consolideze controlul militar şi economic american în Orientul Mijlociu sub justificarea – în ultimă instanţă, toate celelalte justificări nereuşind să se confirme – unei eliberări. O afirmare formidabilă de forţă militară, responsabilă de moartea şi mutilarea de mii şi mii de oameni nevinovaţi.
Noi am adus tortură, bombe cu fragmentare, proiectile cu uraniu sărăcit (D.U., n.t.), nenumărate acte de crimă aleatoare, suferinţă, degradare şi moarte a poporului irakian şi am numit chestia asta „aducerea libertăţii şi democraţiei în Orientul Mijlociu”.
Câţi oameni trebuie să ucizi înainte de a te califica pentru a fi descris ca un ucigaş în masă şi un criminal de război? O sută de mii? Mai mult decât suficient, aş fi crezut. Prin urmare, tot ce e de făcut este ca Bush şi Blair să fie acuzaţi în faţa Curţii Penale Internaţionale de Justiţie. Dar Bush a fost şmecher. El nu a ratificat Curtea Penală Internaţională de Justiţie. Prin urmare, pentru orice soldat american sau politician responsabil de chestiune reţinut în boxa acuzaţilor, Bush a avertizat că va trimite puşcaşii marini. Dar Tony Blair a ratificat CPI şi, prin urmare, este disponibil pentru urmărirea penală. Oferim Curţii, în cazul în care este interesată, adresa lui: Downing Street numărul 10, Londra.
Moartea, în acest context este irelevantă. Atât Bush cât şi Blair ascund acest detaliu al morţii departe, în incineratorul din spatele curţii. Cel puţin 100.000 de irakieni au fost ucişi de bombe şi rachete americane înainte ca insurgenţa din Irak să fi început. Aceste persoane sunt în afara timpului. Moartea lor nu există. Avem de-a face cu blank -uri. Nici măcar nu sunt înregistraţi ca fiind morţi. „Noi nu numărăm cadavrele” a spus generalul american Tommy Franks.
La începutul invaziei a existat o fotografie publicată pe prima pagină a ziarelor britanice cu Tony Blair sărutând obrazul unui băiat irakian. „Un copil recunoscător”, a spus legenda. Câteva zile mai târziu a apărut un reportaj cu fotografii, pe o pagină de interior, a unui alt băiat de patru ani – fără ambele braţe. Familia lui a fost aruncată în aer de o rachetă. El a fost singurul supravietuitor. „Când îmi primesc înapoi bratele mele?” a întrebat el. Acest reportaj a fost abandonat. Da, pentru că Tony Blair nu îl ţine în braţe, nici corpul oricărui alt copil mutilat şi nici oricare cadavru însângerat. Sângele este murdar. Îţi murdăreşte camaşa şi cravata atunci când ai un discurs sincer la televizor.
Cei 2000 de americani morţi sunt o ruşine. Aceştia sunt transportaţi la mormintele lor la adăpostul întunericului. Înmormântările sunt discrete, în afară oricărui pericol. Mutilaţii putrezesc în paturile lor, unii pentru tot restul vieţii lor. Deci, morţii şi mutilaţii putrezesc deopotrivă, în morminte de diverse tipuri.
Iată un extras dintr-o poezie de Pablo Neruda, „Explic câteva lucruri„:
Şi într-o dimineaţă tot ce ardea,
într-o dimineaţă focurile
sărite din pământ
devorând fiinţe umane
si de atunci foc,
praf de puşcă de atunci,
si de atunci sânge.
Bandiţi cu avioane şi Mauri,
bandiţi cu inele pe degete şi ducese,
bandiţi cu sutane negre călugăreşti împărţind binecuvântări
au venit prin cer, pentru a ucide copii
şi sângele copiilor a curs pe străzi
fără zarvă, ca sângele copiilor.
Şacalii pe care şi şacalii i-ar dispreţui
pietre pe care ciulinul uscat le-ar muşca şi le-ar scuipa,
vipere pe care viperele le-ar detesta.
Faţă în faţă cu tine am văzut sângele
din turnul Spaniei ca o maree
să te înece într-un val
de mândrie şi cuţite.
Trădător
Generali:
vezi casa mea moartă,
uita-te la Spania înfrântă:
din fiece casă curge metal aprins
în loc de flori
din fiecare soclu din Spania
Spania iese la iveală
şi din fiecare copil mort o puşcă cu ochi
şi din fiecare crimă gloanţe se nasc
care vor găsi într-o zi
centrul ţintei către inimile voastre.
Şi vă veţi întreba: de ce poezia lui
nu vorbeşte despre vise şi frunze
şi marii vulcani din ţara lui natală.
Vino şi vezi sângele pe străzi.
Vino şi vezi
sângele pe străzi.
Vino şi vezi sângele
pe străzi! *
Vreau să precizez destul de clar că, citând din poemul lui Neruda, nu compar în nici un fel Spania republicană cu Irakul lui Saddam Hussein. Citez din Neruda, deoarece nicăieri în poezia contemporană nu am citit o descriere atât de puternic viscerală a bombardarea civililor.
Am spus mai devreme că Statele Unite este acum complet deschisă cu privire la punerea cărţilor sale pe masă. Aşa stau lucrurile. Politica sa oficial declarată este definită acum ca fiind „dominaţie pe întregul spectru”. Iar asta nu este definiţia mea, este a lor. ” Dominaţia pe întregul spectru” înseamnă controlul pe pământ, maritim, aerian şi spaţiul cosmic, precum şi toate resursele aferente.
Statele Unite deţine acum 702 instalaţii militare în întreaga lume în 132 de ţări, cu onorabila excepţie a Suediei, desigur. Nu ştim cum au ajuns acolo, dar e sigur că sunt bine înfipţi acolo.
Statele Unite posedă 8000 focoase nucleare active şi operaţionale. Două mii sunt în alertă de declanşare la cea mai mic semnal, gata de lansare cu 15 minute de avertizare. Sunt în curs de dezvoltare noi sisteme de arme nucleare, cunoscute sub numele de distrugătoare de buncăre. Britanicii, mereu cooperanţi, intenţionează să-şi înlocuiască propriile lor de rachete nucleare, Trident. Pe cine, mă întreb, vizează ele? Osama bin Laden? Tu? Eu? Joe Doe? China? Paris? Cine ştie? Ce ştim este că această nebunie infantilă – posesia şi a ameninţarea cu utilizarea de arme nucleare – se află în centrul actualei filosofii politice americane. Trebuie să ne reamintim că Statele Unite se află pe picior de război în permanenţă şi nu dă semne de relaxare.
Multor mii, dacă nu milioane, de oameni din Statele Unite în sine, în mod demonstrabil le este greaţă şi ruşine de acţiunile guvernului lor, dar aşa cum stau lucrurile, aceştia nu sunt o forţă politică coerentă – încă. Dar, anxietatea, incertitudinea şi frica pe care o putem vedea crescând în fiecare zi în Statele Unite este puţin probabil să scadă.
Ştiu că preşedintele Bush a avut numeroşi scriitori discurs extrem de competenţi, dar aş dori să mă ofer voluntar pentru treaba asta eu însămi. Propun următorul scurt mesaj de adresare pe care îl poate citi la televizor in faţa naţiunii. Îl văd grav, cu părul pieptănat cu grijă, serios, câştigător, sincer, adesea seducător, folosind uneori un zâmbet strâmb, curios de atractiv, un om de om.
„Dumnezeu este bun. Dumnezeu este mare. Dumnezeu este bun. Dumnezeul meu este bun. Dumnezeul lui Bin Laden este rău. Al lui este rău. Dumnezeul lui Saddam a fost rău, cu excepţia faptului că el nu avea unul. El a fost un barbar. Noi nu suntem barbari. Noi nu tăiem capetele oamenilor. Noi credem în libertate. La fel şi Dumnezeu. Eu nu sunt un barbar. Eu sunt liderul ales în mod democratic al unei democraţii iubitoare de libertate. Suntem o societate miloasă. Oferim electrocutare de compătimire şi injecţie letală de compasiune. Suntem o naţie mare. Eu nu sunt un dictator. El este. Eu nu sunt un barbar. El este. Şi el este. Ei toţi sunt. Eu deţin autoritatea morală. Vedeţi acest pumn? Aceasta este autoritatea mea morală. Să nu cumva să o uitaţi.„
Viaţa unui scriitor este foarte vulnerabilă, desfăşurându-şi activitatea aproape complet dezbrăcat. Nu ne plângem de asta. Scriitorul face alegerea sa şi se ţine de ea. Dar este adevărat să spun că voi sunteţi expuşi tuturor vânturilor, unele dintre ele de gheaţă, într-adevăr. Sunteti pe cont propriu, pe o cracă. Nu puteţi găsi adăpost sau protecţie – cu excepţia cazului în care minţiţi – caz în care, desigur, v-aţi construit propria protecţie şi, deşi discutabil, deveniţi un politician.
M-am referit la moarte de câteva ori în această seară. Am să citez acum un poem de-al meu numit ‘Moarte’.
Unde a fost găsit cadavrul?
Cine a găsit cadavrul?
Cadavrul era mort când a fost găsit?
Cum a fost cadavrul găsit?
Cine a fost cadavrul?
Cine a fost tatăl sau fiica sau fratele
Sau unchiul sau sora sau mama sau fiul
Trupului mort şi abandonat?
Cadavrul era mort când a fost abandonat?
A fost abandonat cadavrul?
De către cine ar fost abandonat?
Cadavrul era dezbrăcat sau îmbrăcat, ca pentru o călătorie?
Ce te-a făcut să declari cadavrul mort?
Ai declara cadavrul mort?
Cât de bine ai cunoscut cadavrul?
Cum ţi-ai dat seama de moartea cadavrului?
Spali cadavrul
Îi închizi ochii
Îngropi cadavrul
Îl laşi abandonat
Săruţi cadavrul
Când ne uităm în oglindă credem că imaginea cu care ne confruntăm este exactă. Dar mută-te cu un milimetru şi imaginea se modifică. De fapt, ne uităm la o serie nesfârşită de reflecţii. Însă, câteodată, scriitorul trebuie să spargă oglinda – pentru că adevărul se holbează la noi de pe cealaltă parte a oglinzii.
Eu cred că, în ciuda piedicilor uriaşe care există, în calitate de cetăţeni, cu hotărâre şi determinare intelectuală feroce trebuie să definim adevărul real al vieţii noastre şi al societăţilor noastre. De fapt, aceasta este o obligaţie.
Dacă o astfel de determinare nu este întruchipată în viziunea noastră politică, nu avem nici o speranţă de restabilire a ceea ce este aproape pierdut pentru noi – demnitatea de om.
