Copie la indigo

În Africa de nord şi Orientul mijlociu e deranj mare.

Libya protests: Gaddafi embattled by opposition gains – http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-12564104

CNN: Moammar Gadhafi’s Libyan Soldiers Burned For Refusing Orders To Kill Demonstrators – http://www.youtube.com/watch?v=7Wot4bl0b5c&feature=player_embedded

Egypt requests freeze on Hosni Mubarak’s foreign assets – http://www.bbc.co.uk/news/uk-politics-12527404

Bahrain unrest: Thousands join anti-government protest – http://www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-12535681

Tunisians ‘unsure what revolution has yielded’ – http://news.bbc.co.uk/today/hi/today/newsid_9404000/9404357.stm

Se fac chiar comparaţii între odioşii dictatori din zonă şi Ceauşescu, precum şi între evenimentele de la ei şi cele de la noi de acum 22 de ani. Sunt similitudini consistente.

Păcat că nu se plătesc drepturi de autor la chestiile astea, pentru că atât scenariştii, cât şi regizorii, producătorii şi actorii principali ar fi câştigat şi ei un ban cinstit.

Coşul de consum al românilor – între statistică şi sărăcie

Citeam azi un articol din ziarul Adevarul pe tema ultimului comunicat dat de Institutul National de Statistica, cu privire la indicele preţurilor de consum (IPC), inflaţie şi ponderea cheltuielilor în bugetul familial mediu, la nivelul lunii Ianuarie 2011.

Mi-a atras atenţia faptul că ponderea cheltuielilor cu gazele naturale (3,2%), energia termică (1,1%) şi serviciile de apă, canal şi salubritate (2,4%) sunt prea mici. Am intrat în joc şi, cu datele de la INSSE, am ajuns la următorul rezultat:

Sursa: prelucrare date http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/ipc/a11/ipc01r11.pdf

Fişierul în format MS Excel poate fi descărcat de aici: Ponderi buget familial.

Rezultatul a fost că, deşi aritmetica e bună, datele nu reflectă realitatea în toată splendoarea ei. Mă refer la faptul că, potrivit ponderilor date de INS, românii ar cheltui pe gaze + încălzire + apă, canal şi salubritate numai 183 Lei / lună / familie, ceea ce este de-a dreptul ridicol! În mediul urban, cheltuielile unei gospodării (locuinţă în bloc, suprafaţă cca 60 metri pătraţi, 2 adulţi şi un copil) cu gazele + încălzire + apă, canal şi salubritate variază între 200 Lei – minim pe timp de vară, şi 600 Lei – maxim pe timp de iarnă, respectiv cu o medie anuală de cca 350 Lei/lună, adică dublu faţă de cît dă INS.

Tovarăşii de la INS vor spune că datele sunt totuşi corecte, şi au dreptate:

1) Raportul INS spune că „Atentie! Începând din luna ianuarie 2011 coeficienţii de ponderare utilizaţi la calculul IPC sunt obţinuti pe baza cheltuielilor medii lunare pe gospodărie rezultate din Ancheta bugetelor de familie realizată în anul 2009.

2) Ancheta bugetelor de familie realizată în anul 2009 cuprinde (probabil) şi mediul rural, unde, într-adevăr, cheltuielile cu gazele + încălzirea + apă, canal şi salubritate sunt mult mai mici sau chiar inexistente!

Miza acestei mici manipulări este indicatorul IPC (Indicele Preţurilor de Consum) care se foloseşte pentru calcularea inflaţiei. Mai exact, în ultima perioadă, ponderea cheltuielilor cu gaze + încălzire + apă, canal şi salubritate în „coşul de consum al românilor” a fost diminuată artificial în condiţiile creşterii peste medie a preţurilor la acestea pentru a ţine IPC +ul jos şi pentru a putea raporta – nu-i aşa? – o inflaţie în scădere. Evident că aici nu sunt cuprinse toate taxele, impozitele şi nici ratele de la bancă.

Dincolo de aceste consideraţii savante, uitaţi-vă la cheltuielile unei norocoase familii medii, ai cărei 2 adulţi contribuie cu salariul mediu net pe economie (cca 1350 Lei, aşa cum e dat tot de INS). Aici nu mai vorbim de statistică, ci de sărăcie generalizată.

În căutarea fericirii

Sursă imagine: http://galeatacupixeli.blogspot.com/2011/02/familia-grivei.html?showComment=1297188261398#c8498729901306730648

În 1955, în lucrarea Price Competition publicată în Journal of Retailing, economistul american Victor Lebow spunea:

„Economia noastră enorm de productivă necesită să transformăm consumul în modul nostru de viaţă, să  convertim cumpărarea şi utilizarea bunurilor în ritualuri, să căutăm satisfacţia noastră spirituală, satisfacţia ego-ului, în consum. Măsura statusului social, a acceptării sociale, a prestigiului, se regăsesc de acum în modelele noastre de consum. Chiar sensul şi semnificaţia vieţii noastre de astăzi se exprimă în termeni de consum. Cu cît mai mare presiunea asupra individului pentru a se conforma standardelor de siguranţă şi de acceptare socială, cu atît acesta are tendinţa de a-şi exprima aspiraţiile şi individualitatea în termeni de ceea ce el poartă, conduce, mănîncă, de ce casă are, ce maşină, modelul lui de servire a mesei , hobby-urile sale.

Aceste mărfuri şi servicii trebuie să fie oferite consumatorului cu o urgenţă specială. Avem nevoie nu numai de consum „cu tiraj forţat”, ci şi de consum „scump”. Este nevoie ca lucrurile să fie consumate, arse, uzate, purtate, înlocuite şi aruncate într-un ritm tot mai mare. Este nevoie ca oamenii să mănînce, să bea, să se îmbrace, să se plimbe, să trăiască cu un consum tot mai complicat şi, prin urmare, din ce în ce mai scump. Sculele electrice pentru acasă şi a întregii game „Do-It-Yourself” sunt exemple excelente de consum scump.”

Dl. Victor Lebow se referea la economia americană din perioada postbelică, însă cuvintele sale au o rezonanţă colosală şi în zilele noastre. Aceeaşi politică economică a fost aplicată în perioada 2001 – 2005 de administraţia George W. Bush[1][2] când milioane de americani au fost încurajaţi să se împrumute – deşi nu ar fi fost eligibili după criteriile bancare obişnuite, ca să poată consuma mai mult: case, maşini, vacanţe, produse electronice şi electrocasnice etc. Pardon, cică locuințele nu au intrat la contul consum, ci la contul „investiţii”. De remarcat că aproximativ acelaşi lucru s-a petrecut şi la noi, dar începand cu 2004. Rezultatele s-au văzut începînd cu 2008 şi se vor resimţi şi în 2011.

Ideile dlui Victor Lebow nu erau cu totul originale. Edward Bernays – considerat a fi părintele a ceea ce astăzi se numeşte Public Relations spunea: „Dacă puteţi influenţa liderii, cu sau fără cooperarea lor conştientă, veţi influenţa în mod automat grupul pe care îl conduc”[3]. O mână de ajutor a mai dat şi Ernest Dichter care a aplicat ceea ce el a numit „strategia dorinţei” pentru a construi o „societate stabilă,” prin crearea pentru public a unei identităţi comune, prin produsele pe care le consuma; din nou, la fel ca şi cu Cultural Commodification (cultura ca marfă), unde cultura nu are nici o „identitate”, „sens” sau „istorie” moştenită de la generaţiile anterioare, ci, mai degrabă, este creată prin atitudinile care sînt introduse de comportamente de consum şi modele sociale ale perioadei. Potrivit lui Dichter: „Pentru a înţelege un cetăţean stabil, trebuie să ştii că omul modern destul de des încearcă să-şi diminueze frustrările prin cheltuieli de autosatisfacere. Omul modern este pregătit interior să îşi întregească imaginea de sine prin achiziţionarea de produse care îl complimentează.[4]

Dintre strategiile aduse la rang de artă de către marile companii merită amintite Planned Obsolescence (învechirea – sau chiar deteriorarea – programată încă de pe planşeta de proiectare) sau Perceived Obsolescence (aşa-zisa îmbătrînire morală sau schimarea modei).
Canalele media, televiziunile în special, dar şi filmele, producţiile muzicale mainstream, revistele şi presa tipărită în general, sunt guvernate de organizaţii al căror scop este profitul. Aceste organizaţii concurează între ele pentru veniturile din publicitate, fiecare străduindu-se să fie cît mai pe placul companiilor cu mari bugete de publicitate, făcînd mici ajustări în politica editorială (teme abordate, manieră de abordare, evidenţierea sau ascunderea unor aspecte etc.). Cam în acelaşi fel se întîmplă şi în relaţia cu autorităţile statului. Evident că aceste ajustări sunt în defavoarea interesului public şi nu au nici o legătură cu etica profesională, că doar n-o să lăsăm ipocrizia să devină doar o noţiune abstractă în dicţionare[5][6]. Aşa cum este prezentat şi în documentarul The story of Stuff, canalele media sunt menite să inducă starea de nemulţumire şi nefericire, care trebuie să declanşeze cheltuielile de autosatisfacere.
Sau, desigur, putem considera că toată teoria asta nu e decît o prostie.

Ieşirea din criză?

Publicaţia The Economist calculează de câteva decade un indicator al preţurilor produselor cotate şi tranzacţionate pe pieţele internaţionale de mărfuri. Mărfurile, categoriile în care acestea sunt împărţite, precum şi ponderile acestora sunt prezentate în fişierul ataşat.

În articolul publicat pe 13 Ianuarie 2011 putem vedea următorul tabelaş:

Sursa: http://www.economist.com/node/17905969?story_id=17905969

Pentru comparaţie, hai să vedem aceiaşi analiză pentru ultima decadă a secolului trecut (26 Noiembrie 1998):

Sursa: http://www.economist.com/node/345830

Câteva concluzii pe care le putem trage sunt:

1. că din anul 2005 (anul de referinţă – index 100) până în anul 2010, preţurile produselor tranzacţionate în pieţele internaţionale de mărfuri s-au dublat în dolari americani, dar şi în Euro, în timp ce într-un interval de 8 ani (1990-1998) indexul preţurilor aceloraşi produse a scăzut cu aproape 12%, tendinţă care s-a păstrat până în primii ani ai noului mileniu.
2. preţurile produselor alimentare au crescut de 2,24 ori în intervalul 2005-2010, în timp ce între 1990 şi 1998 creşterea a fost nesemnificativă (2,5%).
3. preţul aurului a crescut de 3,5 ori în intervalul 2005-2010!
4. numai în ultimul an preţurile produselor alimentare au crescut cu 31 de puncte procentuale, pe secţiunea Dollar index.
5. pe secţiunea Euro Index se poate vedea că în ultimul an avem o creştere generală (all items) de peste 50%!

 

Fără pretenţia unei analize academice, părerea mea este că avem de-a face cu o inflatie globală. Aceasta e alimentată în principal de faptul că americanii au acoperit găurile generate de prăbuşirea parţială a sistemului lor bancar prin tipărirea de bani şi finanţează razboaiele din Irak şi Afganistan din aceiaşi tipografie, iar europenii se ambiţionează să asigure programe de protecţie socială aberante precum şi un aparat birocratic uriaş, lucruri care nu pot fi acoperite decât prin – aţi ghicit – tipărirea de bani. Normal, pentru că deficitele trebuie acoperite cumva.

Politica asta a guvernelor de a amâna un deznodământ inevitabil prin creşterea nemasurată a deficitelor este percepută în unele medii ca fiind un semn al revenirii din criză. Ce va urma, de fapt, este  o creştere mult mai pronunţată a preţurilor la alimente (fapt favorizat şi de creşterea taxelor şi impozitelor), la energie (benzină, motorină, gaze naturale, electricitate) coroborată cu penuria acestora şi descurajarea investiţiilor şi a iniţiativei private. Chestia asta depăşeşte cu mult graniţele noastre. Chiar dacă am avea cei mai curajoşi şi corecţi politicieni (ceea ce, evident, nu e cazul!), tot nu am avea nici o sansă de scăpare.

Aţi auzit despre Ion Gavrilă Ogoranu?

Dacă n-aţi auzit, aş zice că e normal că n-aţi auzit. Pentru că este unul din secretele bine ascunse de statul comunist român. Chiar şi în zilele nostre se încearcă reducerea la tăcere a poveştii acestuia (1), (2), (3).

Un tip ambiţios – Constantin Popescu, pe numele lui, şi-a dedicat 5 ani din viaţă pentru a reînvia povestea lui Ion Gavrilă Ogoranu. Numele poveştii este Portretul luptătorului la tinereţe. Filmul poate fi văzut şi aici:

http://www.youtube.com/watch?v=64vSdToGNX0&feature=email însă cred că poate fi văzut şi pe hbo (eu acolo l-am văzut).

Pe vremea când eram în şcoala primară, aveam un coleg care se lăuda (deh, cum fac copiii…) că tatăl lui a făcut armata (pe atunci obligatorie) într-o unitate care căuta şi omora bandiţi în munţii Făgăraş. L-am invidiat atunci, însă acum imi pare rău pentru el.

Sursa foto: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:TomaPirau.jpg

Constantin Tănase

„Pleac-ai noştri, vin ai noştri, noi rămânem tot ca proştii”

 

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Şi cu asta ce-am făcut?
Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare,
Şi cu asta ce-am făcut?
Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie,
Si cu asta ce-am făcut?
Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare,
Şi cu asta ce-am făcut?
Pentru-a câstiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine,
Şi cu asta ce-am făcut?
Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize,
Şi cu asta ce-am făcut?
Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?
Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?
Pleacă-ai nostri, vin ai nostri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?
“Nimic nou sub soare”

Orice asemănare între cele de mai sus, scrise de regretatul artist roman în urmă cu 65 de ani, şi zilele pe care le trăim azi noi românii nu-i deloc întâmplătoare.

Constantin Tănase, s-a născut la 5 iulie 1880, a murit la Bucureşti în anul 1945. Moartea i s-a tras din încăpăţânarea de a spune lucrurilor pe nume.

Constantin Tănase încă mai juca în Bucuresti, la un an de la invazia sovietică din 1944. Într-unul din spectacolele sale, satirizând fărădelegile hoardelor bolşevice, între care şi obsesia acestora pentru ceasuri de orice fel (pentru care jefuiau oamenii în plină stradă, ziua în amiaza mare somând victimele: „Davai Ceas!” (dă-mi ceasul)), artistul a introdus următorul monolog.

Rău era cu “die, der, das”
Da-i mai rău cu “davai ceas”
De la Nistru pân’ la Don
Davai ceas, davai palton
Davai ceas, davai moşie
Haraşo tovărăşie!

După mai multe reprezentaţii a fost arestat, ameninţat cu moartea şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. În următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mânecile pardesiului căptusite de sus până jos cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos nici un cuvânt. Apoi şi-a descheiat pardesiul, scoţând la iveală un ceas cu pendulă! A spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”.

Două zile mai târziu, marele actor era mort.

Asta e istoria adevărată, care cred că nici în ziua de azi nu e spusă.

În 1975, alţi artişti memorabili români ni-l aduc memorie pe Constantin Tănase, cu filmul Actorul si sălbaticii. Evident că nu puteau să redea detaliile de mai sus, că se supăra fratele mai mare de la răsărit. Au dat-o cu nemţii lui Hitler, că şi de ăia a făcut haz, ca şi de legionari. Însă ăia nu l-au omorât, aşa cum, la indicaţiile preţioase ale cenzurii din epocă, se arată în film. Cei care au trăit perioada respectivă au înteles.

Vă invit deci, să-l vedeţi pe Toma Caragiu jucându-l pe Caratase.

http://vodpod.com/watch/5055091-toma-caragiu-actorul-si-salbaticii?u=dumitruluinae&c=dumitruluinae

 

Aniversare

Cu ocazia zilei de 22 Decembrie 1989, când piticul, în timp ce era trădat chiar de securiştii lui dragi, a încercat să fugă către zone mai puţin agitate, redau în continuare cam care erau bancurile în vremea aceea. Desigur că pentru unii din dvs. va fi doar o aducere aminte (şi aici lucrurile pot fi împărţite), iar pentru alţii va fi o nedumerire. Pentru cei din urmă, vă rog să luaţi în considerare că pentru asemenea glume, în epocă, puteai avea probleme serioase. Pentru o înţelegere mai aprofundată a epocii, reiau invitaţia de a vă trimite la citit Confesiunile unui cafegiu.

Faptul că unele dintre bancuri au ecou şi în zilele noastre, nu este pur întâmplător.

Gigel, fericit, către învățătoare:
 – Tovarășă, ne-a fătat pisica cinci pisoi și să știți că toți cinci sunt comuniști.
După un timp, învățătoarea se interesează ce mai fac pisoii comuniști.
– Sunt bine, răspunde Gigel, dar nu mai sunt comuniști.
– Cum așa?
– Păi, acum au făcut ochi.
 ________________________________________
Trăim epoca marilor prefaceri:
Eu mă prefac, tu te prefaci, el se preface.
 ________________________________________
De ce este societatea socialistă multilateral dezvoltată cea mai avansată formă de organizare socială?
Pentru că a preluat creator tot ce fost mai semnificativ de-a lungul istoriei.
Din epoca de piatră – relațiile
Din comuna primitivă – organizarea
Din sclavagism – retribuția
Din feudalism – inchiziția
Din capitalism – falimentul.
________________________________________
Capitalismul este pe marginea prăpastiei.
Ce face acolo?
Se uită de sus la noi…
________________________________________
România pe drumul construirii socialiasmului
România pe drumul construirii comunismului
România pe drumuri…
________________________________________
Leul nu mai are valoare. Ce-i de făcut?
– Îi dăm patru găuri.
– Și asta ar rezolva ceva?
– Nu, dar am putea să-l vindem ca nasture.
 ________________________________________
Ceaușescu, aflat într-o istorică vizită peste hotare, este anunțat codificat – de cutremurul din 4 martie 1977:
– V.R.A.N.C.E.A. (Vino Repede Acasă Nicule Cutremur Economia Amenințată). Răspunsul vine imediat:
– 5.4.3.2.1. (cincinalul în patru ani, trei schimburi, doi muncitori la un salariu) ________________________________________
Pauzele lungi și dese, cheia marilor succese.
________________________________________
În România nu se mai fabrică paturi. Nu mai avem nevoie.
Dușmanul de clasă nu doarme, partidul veghează, iar clasa muncitoare lucrează necontenit.
________________________________________
Ce înseamnă PCR?
Primul Cizmar Rege
Pile, Cunoștințe, Relații
Potop, Cutremur, Radiații
________________________________________
Propuneri de imn național:
Descurcă-te, române.
De-aș mai duce-o pân-la toamnă.
Pe-al nostru steag e scris uimire.
 ________________________________________
Ce este Securitatea?
Inima partidului care bate, bate, bate…
 ________________________________________
Bulă tocmai iese din sediul miliției județene și epuizat, se sprijină de un pom.
Un trecător se apropie de el, întrebând:
– Nu vă supărați, nu știți unde se bate la mașină?
– Nu știu, pe mine m-au bătut manual.
________________________________________
Soțul și soția stau la masă. Deodată, ușa e trântită de perete și patru securiști dau buzna. Se reped la soț și, spre disperarea soției, îl iau pe sus și-l urcă într-o mașină neagră. Trec zile, trec săptămâni și omul nu mai apare acasă. Disperată, soția reușește să obțină o audiență.
– Vai, ne pare rău, dar soțul dvs. a murit de pneumonie.
– Nu se poate, spune plângănd soția, soțul meu nu era bolnav când l-ați arestat, cum se poate să fi făcut pneumonie?
– Ei, doamnă, a încercat să fugă, a alergat, și știți cum este, el transpirat, glontele rece… ________________________________________
La coadă la carne, un glumeț face haz de necaz:
– Care este deosebirea dintre porc și măcelărie? Simplu: porcul are coada mică și carne multă, măcelăria….
Un tovarăș de la coadă i se adresează:
– Da care-i deosebirea dintre ceasul meu și tine?
– E bună! Nu știu…
– Ceasul meu merge singur, tu mergi cu mine. Urmează-mă!
________________________________________
Care este deosebirea dintre vânt și miliție? Miliția bate mai tare.
 ________________________________________
Ce este un șarpe? O râmă hrănită în mod științific.
Ce este un șarpe boa? Un șarpe aprovizionat de gospodăria de partid.
Ce este o zebră? Un cal care a întrebat de ce șerpii boa se aprovizionează la gospodăria de partid. ________________________________________
Prin decret prezidențial, s-a înlocuit soarele cu un bec de 40w.
Pentru economie!
________________________________________
Nicolae Ceaușescu, zis OZN: Omul care a Zăpăcit o Națiune!
 ________________________________________
Concurs. Primul candidat este un tip cu pile:
– În 1907 a avut loc o mare răscoală populară. În ce an a avut loc răscoala populară din 1907?
Cel de-al doilea candidat are numai relații:
– În 1907 au fost omorâți 10.000 de țărani. Câți țărani au fost omorăți în1907 ?
Al treilea candidat n-are nici pile, nici relații:
– În timpul răscoalei din 1907 au fost omorâți 10.000 de țărani. Vă rugăm să-i nominalizați. ________________________________________
Ce sunt rușii? Prieteni sau fraţi?
Frați. Prietenii ți-i poti alege.
________________________________________
Culmea îndrăznelii: să inviți pe cineva la masă.
Culmea tupeului: să accepte.
________________________________________
Expoziția naționala de arte plastice a fost închisă.
Sub bustul lui Ceaușescu semna Jalea, iar portretul ei era semnat Baba.
 ________________________________________
Ce deosebire există între Decebal și Nicubal? Primul practica cultul morților, al doilea moartea culților. ________________________________________
Care este deosebirea dintre naziștii lui Hitler și comuniștii lui Ceaușescu?
Primii omorau în masă, ceilalți, în casă.
Primii omorau cu gaze, ceialalți, fără gaze.
 ________________________________________
De 1 Mai va trebui să defileze toată populația, de la mic la mare.
Vor să ne numere, să vadă câți am mai ieșit din iarnă. (1984)
________________________________________
Dilema lui Bulă: să mor acum de frig, să mor la vară de foame…
________________________________________
În România a început să cadă zăpadă artificială: nu se topește pe calorifer. ________________________________________
Lumea se plânge că s-au scumpit toate.
Nu-i adevărat, s-a ieftinit salariul !
________________________________________
La al 5-lea semnal va fi apă caldă: Pic, pic, pic, pic, pic! A fost apă caldă. ________________________________________
Care este deosebirea dintre frigul de afară și cel din casă?
Ăla de afară e pe gratis.
 ________________________________________
Ce este salariul?
O atenție din partea statului.
________________________________________
Ce este coada? Alinierea poporului pe linia partidului.
 ________________________________________
Cum se numește organizația pensionarilor? Șoimii piețelor.
________________________________________
De câte feluri sunt românii?
De două feluri: Mulțumiți (pe care îi caută miliția economică) și Nemulțumiți (pe care îi caută securitatea). ________________________________________
Anul aceasta am avut o recoltă medie: mai proastă decât anul trecut, dar mai bună decât la anul. ________________________________________
La ora de dimineață, în fața alimentarei, sunt peste 300 de persoane.
Un tip scund și rotofei încearcă să se bage în față. Mulțimea îl respinge, dar tipul mai încearcă încă-odată… și încă-odată. La un moment dat, își ia avânt și spune:
Dacă nici acum nu reușesc să intru, eu nu mai deschid magazinul!
________________________________________
1965: – Alo, miliția economică? Vecinul meu mănăncă!
– Ei, și?
– Da, dar mănăncă caviar cu polonicul.
– Venim!
1975: – Alo, miliția economică? Vecinul meu mănâncă!
– Ei si ?
– Da, dar mănâncă carne de vițel.
– Venim!
1985: – Alo, miliția economică? Vecinul meu mănâncă!
– Am venit!
 ________________________________________
La plecarea în Uniunea Sovietică, cosmonoatul Prunaru îi lasă mamei un bilet:
Dragă mamă, plec în Cosmos. Vin peste 30 de zile.
Întors din misiune acasă, Prunaru constată că mama era plecată. Pe frigider găsește un bilet:
Dragul mamei, am plecat să cumpăr brânză, nu știu când revin.
 ________________________________________
Cel mai bun banc politic: Poftă bună!
 ________________________________________
Au fost introduși ghizi în magazine:
Aici a fost carne… aici a fost brânză…!
 ________________________________________
Lui Bulă i-au degerat mâinile. A căutat mâncare în frigider.
________________________________________
Supă de pui: pui apă, pui sare, pui morcovi, pui roșii, pui nu pui.
________________________________________
Coada mare..Un tip se apropie si intreaba :
– Nu vă supărați, ce se dă aici?
– Nu știu, domnule, stai să întrebăm. Întrebarea circulă până la primul din rând.
– Nu știu. Mi s-a făcut rău și m-am sprijinit de zid. Când mi-am revenit, era deja coadă în spatele meu.
– De ce nu pleci atunci?
– Păi, acum că sunt si eu odata primul la o coada ?!
________________________________________
Care este deosebirea dintre măcelăria dinainte și cea actuală?
Înainte scria pe firmă: „La Gogu” și înăuntru era carne.
Acum, pe firmă scrie „Carne” și-năuntru e Gogu.
________________________________________
Să nu gândești!
Dacă gândești, să nu vorbești!
Dacă vorbești, să nu scrii!
Dacă scrii, să nu semnezi!
Dacă semnezi, să nu te miri…
________________________________________
Un ascultător întreabă la radio Erevan dacă cei care au inventat comunismul erau oameni de știință.
Răspunsul este NU: dacă erau oameni de știință, l-ar fi încercat întâi pe câini. ________________________________________
Ce e mic, negru și bate la ușă? Viitorul!
________________________________________
Care este flora României?
22 de milioane de lăcrămioare, un ochiul boului și o mătrăgună.
________________________________________
Se aude că turiștii străini păstrează hârtia igienică ca pe o amintire de neșters. ________________________________________
Pesimistul spune: Mai rău nu se poate!
Optimistul spune: Ba se poate!
________________________________________
– Ce faci, bătrâne, cum îți merge?
– Ce să fac, încerc și eu să supraviețuiesc…
– O să regreți amarnic….

Incursiune în istorie

În urmă cu câteva zile, fiind la frizeria din piaţa Rosetti, am simţit miros de cafea prăjită. Sursa foto: http://urbo.ro/foto/foto-110640

Mi-am adus aminte brusc de Confesiunile unui cafegiu a lui Gheorghe Florescu. L-am întrebat pe frizer de unde miroase a cafea păjită şi mi-a spus ca de la domnul Florescu, confirmându-mi astfel aşteptările. L-am întrebat unde poate fi găsit exact omul, şi mi-a spus că pe strada Radu Cristian nr.6, practic aceiaşi stradă ca şi frizeria (la mai puţin de 50 de metri de prima locaţie a sa, de pe Hristo Botev şi de cea de a doua din strada Sfinţilor).

Am mers, vrăjit parcă, circa treizeci de metri până în faţa a ceea ce se cheamă acum Delicatese Florescu, la numărul şase pe strada Radu Cristian. Oricum, zona asta mi s-a părut întotdeauna fermecată – am lucrat vreme de câţiva ani la o firmă care avea sediul pe strada Lacul Gorgova, având ca vecinătăţi străzile Caimatei, Radu Cristian, Sfinţilor, Hristo Botev şi piaţa Rosetti.

Am intrat şi l-am întâlnit pe domnul Gheorghe Florescu. Era clar că nu mai folosea maşina de prăjit moştenită de la Avedis Carabelaian (cine ştie ce istorie are maşinăria aia singură! – a se vedea mesajul lui Anton Carabelaian pentru exemplificare), ci o chestie mai nouă, care arăta totuşi aşa cum te-ai aştepta să arate o maşinărie de prăjit cafea (exceptând situaţiile în care religia, convingerile politice sau nevasta nu vă permit să interacţionaţi cu cafeaua).

Odată intrat la el în prăvălie, domnul Florescu te abordează direct şi nu-ţi dă nici o şansă: „ai intrat aici, trebuie să simţi ce înseamnă cafea, trebuie să încerci ce înseamnă cafea”. Un comerciant desăvârşit.

Nu a fost suficient să-mi exprim părerile (mai mult sau mai puţin calificate) în legătură cu degustările, omul m-a luat la întrebări! La prima vedere, dă o notă de agresivitate sau indiscreţie. I-am răspuns domnului Florescu suficient de repede încât să nu mă suspecteze de chestii fabricate, iar el mi-a spus că-i supărat pe casa de comerţ cu care lucrez acum. Chestie care m-a intrigat suficient de mult, încât să fiu dispus să duc discuţia mai departe.

N-a apucat omul să-mi spună sursa nemulţumirilor sale, că a intrat în primă fază un profesor pensionar de la ASE cu care era amic şi despre care mi-a zis că scrie o carte împreună cu el; pe urmă a intrat un cuplu de tineri, care n-a scăpat nici el de interogatoriu: funcţionară de bancă şi arhitect; ea mai deschisă, amuzată şi intrând în joc, el mai distant şi neîncrezător. Au cumpărat şi cafeaua şi bomboanele de ciocolată. Cred că au simţit opusul a ceea ce se numeşte o relaţie impersonală.

Am avut confirmarea faptului că omul este ceea ce spune că este şi face ceea ce spune că face.

Întorcându-mă la Confesiunile unui cafegiu, încerc să fac legătura cumva cu titlul postului: uitându-mă puţin în urmă, după vizita la prăvălia domnului Florescu am senzaţia că am plonjat literalmente în istorie. Thrill -ul este cu atât mai accentuat cu cât este o distanţă uriaşă între „realităţile comerţului socialist de stat” de dinainte de 1989 (pe care am avut onoarea să le experimentez în calitate de client) şi pretenţiile comerţului capitalist din zilele astea.

Inspirat mi se pare Ştefan Agopian care ziceCa o bombă au cazut memoriile unui gestionar al comertului socialist, Gheorghe Florescu. Confesiunile unui cafegiu (Editura Humanitas) ale acestui Florescu valorează la fel de mult cât raportul Comisiei Tismăneanu despre comunismul românesc. Şi au un avantaj în plus, se citesc ca un roman de aventuri.

Cu alte cuvinte, dacă România este azi ceea ce este (şi cum este), aici pot fi aflate câteva indicii privind cauzele. Sunt foarte multe date şi personaje reale. Securitatea nu s-a evaporat după (aşa-zisa) revoluţie din 1989. Parte din ea s-a privatizat, altă parte face politică (prin toate partidele), iar alta a intrat în administraţia de stat. Rezultatul este că securitatea controlează acuma tot: de la spaţii comerciale la comisii parlamentare, de la presă şi canale media la organe de control ale statului şi, în sfârşit de la contractele cu statul la politica externă a României.  Partea proastă că sunt din ce în ce mai puţini oameni interesaţi să înţeleagă cum şi de ce.

Supărarea domnului Florescu era legată de faptul că angajatorul meu curent, în calitatea sa de mare comerciant la nivel naţional şi internaţional, promovează aproape exclusiv produse a căror cea mai mare calitate e ambalajul, diferenţerea făcându-se doar în funcţie de bugetele de publicitate. 

Pe de-o parte mă bucur sincer pentru domnul Florescu, cu prăvălia sa autentică şi spiritul său viu, pentru că a reuşit să treacă peste lovituri grele în viaţă, ţinându-se pe drumul său, însă îmi şi pare rău, pentru că mi-e teamă că nu va scăpa prea ieftin nici din experienţa capitalistă, cum nu a reuşit nici cu cea socialistă.

Dincolo de toate, cafeaua e bună. La fel şi cartea. Vi le recomand cu căldură.

Dineu cu proşti

Este o piesă de teatru. Pe care am văzut-o recent şi care m-a încântat, dar care m-a şi întristat.

Sursa: http://www.tnb.ro/?page=spectacol&idspec=413

Să fim clar înteleşi: este vorba despre o comedie, şi încă una foarte reuşită (cu greu veţi găsi bilete). Pornind de la generoasa temă a prostiei, piesa lui Veber este construită pe ideea năstruşnică a organizării de dineuri într-un grup de prieteni blazaţi, snobi şi sarcastici, care se întrec în secret să găsească printre invitaţii de ocazie câştigătorul titlului de prost perfect. Mai mult n-are rost să vă povestesc, că aş strica tot farmecul.

Ce m-a întristat a fost revelaţia faptului că România noastră dragă „joacă” prea bine rolul lui Francois Pignon, invitatul de ocazie la dineu al lui Pierre Brochant, care personifică uniunea europeană, cu ale sale metehne.

Dar, vorba aia, noi să fim sănătoşi!