Capitalism: de la principii la patologie

Urmăream până de curând un blog cu nume de capitalism şi de pâine, care deşi este destul de radical, pot spune că întregeşte spectrul de opinii – care merge de la foarte de stânga, până (în cazul de faţă) la foarte la dreapta. Asta într-o accepţiune general acceptată a ceea ce înseamnă stânga şi dreapta…

Blogul la care mă refer are o audienţă de invidiat, ajutat şi de cordonul ombilical prin care este legat de o platformă online din grupul iRealitatea.

În linii generale, ideile şi temele postărilor de pe acest blog aveau legătură cu economia, dreptul de proprietate, nivelul taxării, construcţia tembelă a bugetului de stat care ne-a împins în pragul falimentului ca naţiune, sistemul falimentar de pensii, apucăturile „clasei muncitoare” care cere şi vrea să primească fără să-i pese că nu mai e de unde etc. Totul ambalat într-un limbaj bombastic, belicos, apocaliptic şi condimentat cu comentarii a căror vehemenţă nu ştiam dacă (şi cât) să o pun pe seama bravurii şi a pornirii de a face cât mai mulţi prozeliţi sau a unei afecţiuni psihice netratate.

Am citit postări de pe acest blog şi în câteva rânduri am facut şi comentarii, încercând să trec peste abuzurile de exprimare şi concentrându-mă pe ceea ce ar fi putut fi observaţii, idei sau gânduri de valoare.

Ultimele îndoieli mi-au fost spulberate cu ocazia unei postări pe tema potenţialei achiziţii a UPC de către RDS.

Postarea la care mă refer debutează ca demers în favoarea interesului public , respectiv cu argumentul că preluarea companiei UPC de către RDS nu ar fi tocmai o idee bună pentru că ar „crea pe loc un monopol în domeniul furnizării de internet şi televiziune”. Toate bune şi frumoase.

Însă la o analiză mai atentă, apar câteva mici probleme:

  1. Autorul blogului este (şi) proprietarul şi directorul unei companii private având ca principal obiect de activitate PR -ul si lobby -ul. Dacă veţi căuta pe internet, veţi găsi că are câteva reuşite în domeniu. În cazul nostru este posibil ca omul să aibe un interes profesional pe care-l maschează sub demersul apărării interesului public şi al liberei concurenţe, ceea ce nu ar fi frumos – dacă e adevărat.
  2. Intervenţia statului pentru a preîntâmpina dobândirea unei poziţii dominante pe piaţă de către o companie privată prin preluarea unei alte companii este în genere discutabilă. Sunt argumente pro şi contra. Însă în contextul unui blog care propăvăduieşte capitalismul sălbatic, respectiv un stat minimal şi dreptul suveran de a dispune de bunurile personale, este cam ciudat să faci apel la intervenţionismul statului.
  3. Tehnic vorbind, afirmaţia cu crearea „pe loc a unui monopol în domeniul furnizării de internet şi televiziune” este greşită, de vreme ce există si Romtelecom ca mare jucător pe piaţă – In a monopoly there is one seller of the good who produces all the output.[Binger, B & Hoffman, E.: Microeconomics with Calculus, 2nd ed. p 391 Addison-Wesley 1998].

Dincolo de aspectul posibilei manipulări, mă opresc asupra uşurinţei cu care se abandonează (fie chiar numai la nivel declarativ, deşi cred că avem de-a face cu convingeri…) principiile sau drepturile civile. Sub aparenţa unui pragmatism feroce se ascunde o infinită doză de prostie – în ipoteza „abolirii” principiilor şi a drepturilor civile nimeni nu-şi va mai putea păstra bunurile şi să se şi poată bucura de ele, pentru că întotdeauna se va găsi unul cu muşchii mai mari şi cu o puşcă mai performantă.

Iar dispreţul pentru ceilalţi – la grămadă, împreună cu ideea de gard în jurul proprietăţii şi părerea excelentă despre sine care răzbat din comentariile bloggerului constiuie un bun studiu de caz în patologia psihiatrică.

Nu ne rămâne decât să luăm seama şi să sperăm că nu vom ajunge să ne lăsăm păcăliţi precum alţii inaintea noastră în perioada interbelică.

 

Lobby -ul: de la teorie la practică (2)

Un alt caz interesant de lobby este ancheta în urma căreia compania Johnson & Johnson a admis că a dat şpagă la reprezentanţi guvernamentali din domeniul sănătăţii (admitted to improper payments to healthcare employees) în Grecia, Polonia şi România. Sursa:

https://www.justice.gov/opa/pr/johnson-johnson-agrees-pay-214-million-criminal-penalty-resolve-foreign-corrupt-practices-act

Statul român nu face anchete din astea, dar promite ca va lua măsuri http://www.zf.ro/eveniment/seful-consiliului-concurentei-analizeaza-de-ce-statul-cheltuieste-prea-mult-pe-medicamente-scumpe-8132825

Noi să fim sănătoşi!

Lobby -ul: de la teorie la practică (1)

Într-o prelungire firească a postului Cum devine treaba cu lobby -ul , vă prezint şi câteva mostre de manifestare, aflate la distanţă de aproape un veac şi jumătate între ele.

  1. Afacerea Strussberg http://en.wikipedia.org/wiki/Bethel_Henry_Strousberg din a doua jumătate a secolului 19, privind dezvoltarea infrastructurii de cale ferată (Ştefan Golescu – prim ministru liberal) http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Afacerea_Strousberg Detalii interesante pot fi găsite şi în seria de  cinci articole din ziarul Timpul publicate de Mihai Eminescu începand cu 10 Noiembrie 1879 sub titlul „Răscumpărarea căilor ferate”.
  2. Afacerea Boeing din perioada 2008-2009 (Tăriceanu -prim ministru) http://www.adevarul.ro/actualitate/wikileaks_despre_romania/Americanii_vad_doar_coruptia_altora_0_455954746.html
  3. Afacerea Bechtel – autostrada Transilvania din perioada 2003 (Adrian Năstase – prim ministru) http://www.adevarul.ro/actualitate/wikileaks_despre_romania/Wikileaks_despre_Romania-_Bechtel_in_cablogramele_WikiLeaks_0_452955314.html
  4. UPDATE: http://catavencu.ro/ambasada-sua-are-pe-limba-numele-premierului-independent-43374

Aproape că nu sunt diferenţe. Aceiaşi reţetă de spoliere a unei naţiuni conduse de politicieni incapabili, corupţi, buni de nimic. Şi de vreme ce a funcţionat 150 de ani (sau mai mult), va funcţiona şi pe viitor cu succes.

Rechtsstaat pe dracu!

Cum devine treaba cu lobby -ul

S-o luăm pe departe.

Rechtsstaat este un concept al gîndirii juridice europene, împrumutat din jurisprudenţa germană, care poate fi tradus ca „stat de drept” sau „stat constituţional”. Immanuel Kant este creditat ca iniţiatorul teoriilor care au condus la Rechtsstaat [1], în contextul istoric al sfîrşitului secolului 18 (revoluția franceză, proclamarea independenţei SUA). Statul constituţional este acela în care exercitarea puterii guvernamentale este limitată prin lege şi adesea este legat de conceptul anglo-american the rule of law.

Într-un Rechtsstaat, puterea statului este limitată în scopul de a proteja cetăţenii de exercitarea arbitrară a autorităţii, se bucură de libertăţile civile stabilite prin lege și pot folosi instanţele judecătoreşti. 

Pe de altă parte, conceptul de Rechtstaat prezumă egalitatea dintre societatea civilă, compusă din totalitatea organizaţiilor voluntare civice, sociale, profesionale şi instituţiile care stau la baza unei societăţi funcţionale, și structurile de autoritate ale statului (indiferent de forma de organizare politică).

Lobbying -ul (sau activitatea de Lobby) este intenţia de a influenţa deciziile luate de către legislatori şi/sau oficiali din guvern de către membri ai societăţii civile, reprezentanţi ai corporaţiilor sau ai altor state. Un lobbyist este o persoană care încearcă să influenţeze legislaţia în interesul grupului din care face parte sau pe care îl reprezintă.

Activitatea de Lobby este cumva similară celei desfaşurate de grupurile de interese, denumire folosită preponderent in Franţa. De remarcat că în Franţa grupurile de interese nu se bucură de recunoaşterea oficială pe care o au lobby -ştii anglo-americani, fiind acuzate, între altele, că ameninţă unitatea statului.

În SUA această activitate este reglementată prin Lobbying and Disclosure Act of 1995[2] şi prin Honest Leadership and Open Government Act of 2007[3]. În Anglia în 2009, Comitetul pentru Administraţie Publică din Camera Comunelor a recomandat introducerea unui registru statutar de activitate de lobby şi grupuri de interese care ar fi în măsură să îmbunătăţească transparenţa relaţiilor dintre factorii de decizie ai statului şi interesele exterioare[4].

Parlamentul britanic a dat un răspuns controversat afirmând că auto-reglementarea este mai adecvată. Liderul conservator David Cameron a prezis că acesta este „următorul mare scandal care aşteaptă să se întâmple” şi că acesta „a tentat politica noastră pentru prea mult timp, fiind o situaţie care expune relaţia mult prea confortabilă dintre politică, guvern, afaceri şi bani„[5].

Este de menţionat aici şi ceea ce se numeşte the revolving door of influence (într-o traducere neaoşă, placa turnantă a traficului de influenţă), un obicei prin care o persoană îşi schimbă rolul, fiind alternativ membru al unui grup de lobby şi membru al corpului legislativ sau executiv, şi invers. În unele cazuri, ambele roluri sunt jucate simultan[6]. Perfect legal! Analiştii politici susţin că se poate dezvolta o relaţie nesănătoasă între sectorul privat şi guvern, bazată pe acordarea de privilegii reciproce în detrimentul interesului naţional şi poate duce la captură de reglementare[7][8].

Pentru a avea o imagine privind dimensiunea fenomenului, conform unui raport al organizaţiei The Center for Responsive Politics, numai în SUA în perioada 1998 – 2003 se estimează că grupurile de lobby au cheltuit 13 miliarde de dolari doar în zona Congresului. Acelaşi raport identifică un număr de 250 de top revolvers, foşti membri ai Congresului SUA „transformaţi” în lobby -şti[7].

Ca să concluzionăm, activitatea de lobby e la fel de veche ca lumea, s-a bazat pe afinităţi, interese, diverse forme de presiune, dar şi prostie, lăcomie, lipsă de caracter şi tot felul de alte slăbiciuni omeneşti şi a fost recunoscută mai voalat sau deloc, în funcţie de cât de ipocriţi au fost politicienii vremii.

La noi, unde societatea civilă își trăiește copilăria – în general prin ONG -uri, lucrurile sînt delimitate de o legislaţie tembelă privind grupurile de interese (dar numai economice), incriminarea penală a traficului de influenţă şi o mare doză de ipocrizie, în special privind corupţia.

Deşi activitatea de lobby poate avea și scopuri nobile, existând câteva cazuri demne de luat în seamă în acest sens, la o privire mai atentă are o profundă conotaţie negativă. Am aici în vedere aspectul ocult, aspectul oneros, monopolizarea spectrului politic (nu poţi accede în politică dacă nu eşti susţinut de un grup de lobby, decât cel mult mult până la nivelul de membru cotizant) şi crearea unei zone mlăştinoase în care nu se mai poate trage o linie clară între ce e rău şi ce e bine, ce e moral şi ce e imoral etc. Aici este terenul unde operează serviciile secrete și ăsta e şi motivul pentru care teoria conspiraţiei, cu toate excesele ei paranoice, nu este cu totul lipsită de temei.

Zilele astea a ieşit la iveală un nemernic care, păcălit să susţină nişte proiecte, a spus că urmează să factureze beneficiarilor o prestaţie de 12000 de Euro.

Tot zilele astea a ieşit la iveală un mare sindicalist care are o avere impresionantă, greu justificabilă din orice perspectivă.

Toată lumea se crizează. Presa e în delir. Are pâine pentru cel puţin o săptămînă. Aceeaşi presă ai cărei reprezentanţi de marcă s-au îmbogăţit scriind la comandă sau lătrînd la comandă.

Mă opresc să arunc o privire de ansamblu. Privind din nou ipoteza egalităţii dintre stat şi societatea civilă drept caracteristica cea mai importantă a unui stat de drept îmi dau seama că este de o naivitate impardonabilă.

1The Constitution of Liberty, University of Chicago Press, 1960

Istoria se repetă*

Puterea noastră economică, trebuie să ne-o mărturisim astăzi cu durere, este nu se poate mai slabă. Afară decît industria agricolă, care în mare parte se face într-un chip cu totul rudimentar, nici o altă producţie reală, afară de două trei escepţii – şi acelea nu tocmai recomandabile, nu se mai dă pe pământul românesc. O concurenţă puternică, din ce în ce mai ameninţătoare, se ridică în contra negustoriei noastre cu productele cîmpului din Rusia de miazăzi, din Egipt şi din America. Ţăranul român, braţele mişcătoare ale singurei noastre industrii, se află – e locul prea strîmt aici ca să dezbatem asupra cauzelor acestui rău – într-o stare din zi în zi mai îngrijorătoare. Nu munceşte destul, pentru că nehrănindu-se bine este anemic – zic unii; este anemic – zic alţii – pentru că nemuncind destul n-are cu ce se hrăni. Comerţul pe zi ce merge e părăsit în mâini străine. O reţea de cale ferată cu mult mai costisitoare decît ne iartă mijloacele şi decît poate dînsa produce, stăbate în lung şi-n lat ţara, ale cării moşii, sate şi tîrguşoare n-au în cea mai mare parte căi ordinare de comunicaţie între dînsele.

În vreme ce economiceşte stăm astfel, ce se petrece la noi pe tărîmul naţional şi social? În nici o ţară locuită de oarecare naţiune, neapărat trebuie trebuie să aibă o limbă, o istorie, tradiţii, moravuri – proprii caracteristice – nu s-a deschis cu o nepăsare mai stupidă o cale de intrare mai largă pentru toate elementele străine, bune rele, venind de oriunde nevoia le-ar face imposibil traiul. Un nepricopsit ce în cutare ţară nu şi-a putut găsi norocul, un nenorocit ce în ţara lui s-a certat cu condica penală respectivă, un isteţ cavaler de industrie căruia între ai săi i s-au înfundat resursele, un netrebnic care nu-i bun de nimic în patria lui – toţi, toţi găsesc ultimul şi cel mai fericit orizont de activitate în liberala şi umanitara Românie, unde nimeni nu te întreabă de răvaş de drum. Aici pentru întreprinderile publice nu trebuie nu trebuie nici soliditate comercială, nici onorabilitate personală, pentru a face ştiinţă nu trebuie învăţătură, pentru literatură nu trebuie daruri fireşti, pentru a trăi mai bine în lume, mai jos sau cît de sus, nu se cere o anumită curăţenie a numelui.  Nici moravurile nici limba, nici tradiţiile locale nu-ţi cer vre-un respect; dacă ai fost meşteşugar la rolina din Monaco, chelner la Viena, bărbier la Paris, ştii destule limbi, ai destul de bune maniere, eşti destul de bine crescut pentru ca să faci în ţara românească pe autorul în toate genurile, să scoţi o gazetă sau mai multe pentru apărarea liberalismului şi românismului, să iei întreprinderi publice, şi apoi să pui mîna pe o zestre, să primeşti cetăţenia şi pe deasupra şi o decoraţie pentru serviciile aduse naţiunii române.

Ca organizaţie socială şi de stat stăm iarăşi destul de bine, pentru că unii pretind că am putea sta şi mai rău. Pe cîtă vreme în ţările industriale, cu o producţie imensă, cu o mişcare dezvoltată la maxima încordare a activităţii omeneşti, cifra medie a împiegaţilor publici nu trece nicicînd peste 4-5 la sută din numărul populaţiei, – la noi cu toată neînsemnătatea mişcării noastre, cu toate că nu producem alta nimic decît pe tărîmul agricol, cifra medie a funcţionarilor trece peste 20 la sută din numărul populaţiei. Afară de această enormă diferenţă în numărul funcţionarilor, noi avem în plus la lefuri o diferenţă de 15-20 la sută. Cu 15 la sută mai mulţi funcţionari, plătiţi cu 15 la sută mai mult pentru o muncă relativ de zece sau cincisprezece ori mai mică?

O altă nenorocire tot aşa de mare sunt rezultatele pe care ni le dă şcoala. În liceele noastre învăţătura nu are nici un temei; viciurile programului şi lipsa de buni profesori fac că absolvenţii nu ies din şcoală cu nici o cunoştinţă pozitivă, fără să ştie cumsecade nici o limbă, şi mai puţin decît toate limba românească. Această lipsă de cunoştinţe temeinice pe de o parte şi pe de alta deprinderea uşurinţii şi pospăelii în studii au ca urmare neapărată năvălirea celei mai mare număr de absolvenţi ai liceului în facultatea de drept. An peste an, din cîţi elevi intră la universitate 75-80 la sută merg pe băncile cursului de drept de-aci sau, ce e mai rău, din străinătate. Patru din cinci părţi prin urmare a fiecărei generaţii de oameni trecuţi prin şcoală, se consacră uneia şi aceleiaşi cariere speculative. Cei mai mulţi apoi dintre aceşti studenţi, fără să fie capabili a scrie corect în vreo limbă măcar o propoziţie simplă, fără a fi învăţat vreodată să cugete, după cei trei sau cinci ani reglementari ai cursului, au tradus rău sau au plătit să li se traducă o teză pentru licenţă sau doctorat; armaţi astfel cu un titlu uzurpat, intră în societatea românâ împinşi de sfînta foame a bugetului. Aceşti cetăţeni constituiesc o parte foarte însemnată a clasei de mijloc din oraşe, şi se numesc: junele generaţii inteligente ale naţiunii române. Numele acesta fiind destul de frumos şi de atrăgător, nu e negustor, meseriaş, tîrgoveţ sau mărginaş care să nu aspire din toate puterile sufletului şi să nu-şi dea toate ostenelile pentru a-şi procopsi în sensul acesta odraslele. Astfel, negustoriile şi meseriile rămîn în părăsire; nişte capete care ar fi fost destul de bine organizate pentru a moşteni cu succes taraba sau unealta părintească, sunt trimite la una şi aceiaşi sferă de activitate cu totul străină de chemarea lor. […]”

Articol fără titlu din ziarul „Timpul”, an IV, 4 august 1879, semnat de Mihai Eminescu. Publicat şi cu titlul „Calea rătăcirii noastre” de I. Creţu în Opera politică, vol. I, pag. 526-529.

Sursa: Mihai Eminescu, Economia naţională, editura Junimea, Iaşi 1983, pag. 143-145. Ortografia şi punctuaţia sunt cele originale, aşa cum apar în sursa citată.

* este titlul schiţei lui I.L. Caragiale, care poate fi citită aici: Ion Luca Caragiale – Istoria se repeta

 

 

Copie la indigo

În Africa de nord şi Orientul mijlociu e deranj mare.

Libya protests: Gaddafi embattled by opposition gains – http://www.bbc.co.uk/news/world-africa-12564104

CNN: Moammar Gadhafi’s Libyan Soldiers Burned For Refusing Orders To Kill Demonstrators – http://www.youtube.com/watch?v=7Wot4bl0b5c&feature=player_embedded

Egypt requests freeze on Hosni Mubarak’s foreign assets – http://www.bbc.co.uk/news/uk-politics-12527404

Bahrain unrest: Thousands join anti-government protest – http://www.bbc.co.uk/news/world-middle-east-12535681

Tunisians ‘unsure what revolution has yielded’ – http://news.bbc.co.uk/today/hi/today/newsid_9404000/9404357.stm

Se fac chiar comparaţii între odioşii dictatori din zonă şi Ceauşescu, precum şi între evenimentele de la ei şi cele de la noi de acum 22 de ani. Sunt similitudini consistente.

Păcat că nu se plătesc drepturi de autor la chestiile astea, pentru că atât scenariştii, cât şi regizorii, producătorii şi actorii principali ar fi câştigat şi ei un ban cinstit.

Coşul de consum al românilor – între statistică şi sărăcie

Citeam azi un articol din ziarul Adevarul pe tema ultimului comunicat dat de Institutul National de Statistica, cu privire la indicele preţurilor de consum (IPC), inflaţie şi ponderea cheltuielilor în bugetul familial mediu, la nivelul lunii Ianuarie 2011.

Mi-a atras atenţia faptul că ponderea cheltuielilor cu gazele naturale (3,2%), energia termică (1,1%) şi serviciile de apă, canal şi salubritate (2,4%) sunt prea mici. Am intrat în joc şi, cu datele de la INSSE, am ajuns la următorul rezultat:

Sursa: prelucrare date http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/ipc/a11/ipc01r11.pdf

Fişierul în format MS Excel poate fi descărcat de aici: Ponderi buget familial.

Rezultatul a fost că, deşi aritmetica e bună, datele nu reflectă realitatea în toată splendoarea ei. Mă refer la faptul că, potrivit ponderilor date de INS, românii ar cheltui pe gaze + încălzire + apă, canal şi salubritate numai 183 Lei / lună / familie, ceea ce este de-a dreptul ridicol! În mediul urban, cheltuielile unei gospodării (locuinţă în bloc, suprafaţă cca 60 metri pătraţi, 2 adulţi şi un copil) cu gazele + încălzire + apă, canal şi salubritate variază între 200 Lei – minim pe timp de vară, şi 600 Lei – maxim pe timp de iarnă, respectiv cu o medie anuală de cca 350 Lei/lună, adică dublu faţă de cît dă INS.

Tovarăşii de la INS vor spune că datele sunt totuşi corecte, şi au dreptate:

1) Raportul INS spune că „Atentie! Începând din luna ianuarie 2011 coeficienţii de ponderare utilizaţi la calculul IPC sunt obţinuti pe baza cheltuielilor medii lunare pe gospodărie rezultate din Ancheta bugetelor de familie realizată în anul 2009.

2) Ancheta bugetelor de familie realizată în anul 2009 cuprinde (probabil) şi mediul rural, unde, într-adevăr, cheltuielile cu gazele + încălzirea + apă, canal şi salubritate sunt mult mai mici sau chiar inexistente!

Miza acestei mici manipulări este indicatorul IPC (Indicele Preţurilor de Consum) care se foloseşte pentru calcularea inflaţiei. Mai exact, în ultima perioadă, ponderea cheltuielilor cu gaze + încălzire + apă, canal şi salubritate în „coşul de consum al românilor” a fost diminuată artificial în condiţiile creşterii peste medie a preţurilor la acestea pentru a ţine IPC +ul jos şi pentru a putea raporta – nu-i aşa? – o inflaţie în scădere. Evident că aici nu sunt cuprinse toate taxele, impozitele şi nici ratele de la bancă.

Dincolo de aceste consideraţii savante, uitaţi-vă la cheltuielile unei norocoase familii medii, ai cărei 2 adulţi contribuie cu salariul mediu net pe economie (cca 1350 Lei, aşa cum e dat tot de INS). Aici nu mai vorbim de statistică, ci de sărăcie generalizată.

În căutarea fericirii

Sursă imagine: http://galeatacupixeli.blogspot.com/2011/02/familia-grivei.html?showComment=1297188261398#c8498729901306730648

În 1955, în lucrarea Price Competition publicată în Journal of Retailing, economistul american Victor Lebow spunea:

„Economia noastră enorm de productivă necesită să transformăm consumul în modul nostru de viaţă, să  convertim cumpărarea şi utilizarea bunurilor în ritualuri, să căutăm satisfacţia noastră spirituală, satisfacţia ego-ului, în consum. Măsura statusului social, a acceptării sociale, a prestigiului, se regăsesc de acum în modelele noastre de consum. Chiar sensul şi semnificaţia vieţii noastre de astăzi se exprimă în termeni de consum. Cu cît mai mare presiunea asupra individului pentru a se conforma standardelor de siguranţă şi de acceptare socială, cu atît acesta are tendinţa de a-şi exprima aspiraţiile şi individualitatea în termeni de ceea ce el poartă, conduce, mănîncă, de ce casă are, ce maşină, modelul lui de servire a mesei , hobby-urile sale.

Aceste mărfuri şi servicii trebuie să fie oferite consumatorului cu o urgenţă specială. Avem nevoie nu numai de consum „cu tiraj forţat”, ci şi de consum „scump”. Este nevoie ca lucrurile să fie consumate, arse, uzate, purtate, înlocuite şi aruncate într-un ritm tot mai mare. Este nevoie ca oamenii să mănînce, să bea, să se îmbrace, să se plimbe, să trăiască cu un consum tot mai complicat şi, prin urmare, din ce în ce mai scump. Sculele electrice pentru acasă şi a întregii game „Do-It-Yourself” sunt exemple excelente de consum scump.”

Dl. Victor Lebow se referea la economia americană din perioada postbelică, însă cuvintele sale au o rezonanţă colosală şi în zilele noastre. Aceeaşi politică economică a fost aplicată în perioada 2001 – 2005 de administraţia George W. Bush[1][2] când milioane de americani au fost încurajaţi să se împrumute – deşi nu ar fi fost eligibili după criteriile bancare obişnuite, ca să poată consuma mai mult: case, maşini, vacanţe, produse electronice şi electrocasnice etc. Pardon, cică locuințele nu au intrat la contul consum, ci la contul „investiţii”. De remarcat că aproximativ acelaşi lucru s-a petrecut şi la noi, dar începand cu 2004. Rezultatele s-au văzut începînd cu 2008 şi se vor resimţi şi în 2011.

Ideile dlui Victor Lebow nu erau cu totul originale. Edward Bernays – considerat a fi părintele a ceea ce astăzi se numeşte Public Relations spunea: „Dacă puteţi influenţa liderii, cu sau fără cooperarea lor conştientă, veţi influenţa în mod automat grupul pe care îl conduc”[3]. O mână de ajutor a mai dat şi Ernest Dichter care a aplicat ceea ce el a numit „strategia dorinţei” pentru a construi o „societate stabilă,” prin crearea pentru public a unei identităţi comune, prin produsele pe care le consuma; din nou, la fel ca şi cu Cultural Commodification (cultura ca marfă), unde cultura nu are nici o „identitate”, „sens” sau „istorie” moştenită de la generaţiile anterioare, ci, mai degrabă, este creată prin atitudinile care sînt introduse de comportamente de consum şi modele sociale ale perioadei. Potrivit lui Dichter: „Pentru a înţelege un cetăţean stabil, trebuie să ştii că omul modern destul de des încearcă să-şi diminueze frustrările prin cheltuieli de autosatisfacere. Omul modern este pregătit interior să îşi întregească imaginea de sine prin achiziţionarea de produse care îl complimentează.[4]

Dintre strategiile aduse la rang de artă de către marile companii merită amintite Planned Obsolescence (învechirea – sau chiar deteriorarea – programată încă de pe planşeta de proiectare) sau Perceived Obsolescence (aşa-zisa îmbătrînire morală sau schimarea modei).
Canalele media, televiziunile în special, dar şi filmele, producţiile muzicale mainstream, revistele şi presa tipărită în general, sunt guvernate de organizaţii al căror scop este profitul. Aceste organizaţii concurează între ele pentru veniturile din publicitate, fiecare străduindu-se să fie cît mai pe placul companiilor cu mari bugete de publicitate, făcînd mici ajustări în politica editorială (teme abordate, manieră de abordare, evidenţierea sau ascunderea unor aspecte etc.). Cam în acelaşi fel se întîmplă şi în relaţia cu autorităţile statului. Evident că aceste ajustări sunt în defavoarea interesului public şi nu au nici o legătură cu etica profesională, că doar n-o să lăsăm ipocrizia să devină doar o noţiune abstractă în dicţionare[5][6]. Aşa cum este prezentat şi în documentarul The story of Stuff, canalele media sunt menite să inducă starea de nemulţumire şi nefericire, care trebuie să declanşeze cheltuielile de autosatisfacere.
Sau, desigur, putem considera că toată teoria asta nu e decît o prostie.

Ieşirea din criză?

Publicaţia The Economist calculează de câteva decade un indicator al preţurilor produselor cotate şi tranzacţionate pe pieţele internaţionale de mărfuri. Mărfurile, categoriile în care acestea sunt împărţite, precum şi ponderile acestora sunt prezentate în fişierul ataşat.

În articolul publicat pe 13 Ianuarie 2011 putem vedea următorul tabelaş:

Sursa: http://www.economist.com/node/17905969?story_id=17905969

Pentru comparaţie, hai să vedem aceiaşi analiză pentru ultima decadă a secolului trecut (26 Noiembrie 1998):

Sursa: http://www.economist.com/node/345830

Câteva concluzii pe care le putem trage sunt:

1. că din anul 2005 (anul de referinţă – index 100) până în anul 2010, preţurile produselor tranzacţionate în pieţele internaţionale de mărfuri s-au dublat în dolari americani, dar şi în Euro, în timp ce într-un interval de 8 ani (1990-1998) indexul preţurilor aceloraşi produse a scăzut cu aproape 12%, tendinţă care s-a păstrat până în primii ani ai noului mileniu.
2. preţurile produselor alimentare au crescut de 2,24 ori în intervalul 2005-2010, în timp ce între 1990 şi 1998 creşterea a fost nesemnificativă (2,5%).
3. preţul aurului a crescut de 3,5 ori în intervalul 2005-2010!
4. numai în ultimul an preţurile produselor alimentare au crescut cu 31 de puncte procentuale, pe secţiunea Dollar index.
5. pe secţiunea Euro Index se poate vedea că în ultimul an avem o creştere generală (all items) de peste 50%!

 

Fără pretenţia unei analize academice, părerea mea este că avem de-a face cu o inflatie globală. Aceasta e alimentată în principal de faptul că americanii au acoperit găurile generate de prăbuşirea parţială a sistemului lor bancar prin tipărirea de bani şi finanţează razboaiele din Irak şi Afganistan din aceiaşi tipografie, iar europenii se ambiţionează să asigure programe de protecţie socială aberante precum şi un aparat birocratic uriaş, lucruri care nu pot fi acoperite decât prin – aţi ghicit – tipărirea de bani. Normal, pentru că deficitele trebuie acoperite cumva.

Politica asta a guvernelor de a amâna un deznodământ inevitabil prin creşterea nemasurată a deficitelor este percepută în unele medii ca fiind un semn al revenirii din criză. Ce va urma, de fapt, este  o creştere mult mai pronunţată a preţurilor la alimente (fapt favorizat şi de creşterea taxelor şi impozitelor), la energie (benzină, motorină, gaze naturale, electricitate) coroborată cu penuria acestora şi descurajarea investiţiilor şi a iniţiativei private. Chestia asta depăşeşte cu mult graniţele noastre. Chiar dacă am avea cei mai curajoşi şi corecţi politicieni (ceea ce, evident, nu e cazul!), tot nu am avea nici o sansă de scăpare.

Aţi auzit despre Ion Gavrilă Ogoranu?

Dacă n-aţi auzit, aş zice că e normal că n-aţi auzit. Pentru că este unul din secretele bine ascunse de statul comunist român. Chiar şi în zilele nostre se încearcă reducerea la tăcere a poveştii acestuia (1), (2), (3).

Un tip ambiţios – Constantin Popescu, pe numele lui, şi-a dedicat 5 ani din viaţă pentru a reînvia povestea lui Ion Gavrilă Ogoranu. Numele poveştii este Portretul luptătorului la tinereţe. Filmul poate fi văzut şi aici:

http://www.youtube.com/watch?v=64vSdToGNX0&feature=email însă cred că poate fi văzut şi pe hbo (eu acolo l-am văzut).

Pe vremea când eram în şcoala primară, aveam un coleg care se lăuda (deh, cum fac copiii…) că tatăl lui a făcut armata (pe atunci obligatorie) într-o unitate care căuta şi omora bandiţi în munţii Făgăraş. L-am invidiat atunci, însă acum imi pare rău pentru el.

Sursa foto: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:TomaPirau.jpg