Look back in anger

Cît de departe am ajuns cu alienarea? Cred că oamenii au avut întotdeauna angoase, dar a fost nevoie de ubicuitatea internetului și explozia tehnologică ca să transforme banale neliniști de bucătărie în adevărate psihoze planetare. Răspunsul societății a fost transformarea știrilor în divertisment (știrile trebuie să fie amuzante, picante, ori să ne inducă panică și, în nici un caz, să nu ne lase să ne plicitisim), a științei în religie – știința produce tot mai mult ce i se cere de către cei care o finanțează, iar cei care contrazic argumentul it’s science, baby! sînt etichetați ca eretici (conspiraționiști, zilele astea, în sensul medieval al termenului, ca și cum știința ar fi fost întotdeauna un consens universal) și a statului în vătaf universal – ne spune ce e fake news și ce nu, ce trebuie să credem și ce trebuie să facem, cît trebuie să coste pîinea, benzina, curentul electric sau berea, fără să producă nici una din chestiile astea. Cineva ar putea zice că nu, acesta nu este răspunsul societății, ci al elitelor, al politicienilor, al magnaților putred de bogați etc., dar acel cineva nu ar face decît să ignore că poporul a înfulecat cu nesaț mizeriile servite pe post de știri, divertisment, știință și contract social, validînd astfel pe conducătorii lor ca parte a societății.

Acuma, cu ajutorul aceleiași tehnologii și a internetului, hai să vedem o retrospectivă asupra campaniilor oficiale și a științei din spatele strategiei împotriva covid19 din ultimii doi ani:

Sursa:

 

Despre jurnalizm, risipă, ecologie, PR și alte mizerii

Un prieten mi-a recomandat recent articolul lui Florin Negruțiu din Republica în care explică metamorfoza sa pînă la stadiul de persoană vîrstnică, responsabilă și chibzuită. De înțelepciune și decență nu se pune problema – cu astea s-a terminat înainte de a începe odată cu acceptarea provocării ENGIE, pentru care dl. Negruțiu face un pic de public relations. Bun, articolul e din august 2022, adica e vechi de două luni, dar tema e atît de vehiculată, iar manipularea este atît de grosolană – mai ales în mainstream media, aia plătită cu sume colosale din banii contribuabililor prin mîna guvernului, încît n-am mai suportat și am spus că trebuie să zic și io ceva.

Așa că hai să o luăm metodic. Bazîndu-ne pe evocarea sa, dl. Negruțiu a fost departe de a fi un exaltat furios autentic, cum a fost bună parte din generația decrețeilor, în special din mediul urban – așa cum vrea să dea de înțeles. Sau poate că a fost, dar nu putea să ne spună toate alea, că umorul cu care e dotat și cu care ar fi putut să mascheze elegant asta e cam ca al unui pionier comandant de detașament din 1989.

Lucrurile se limpezesc pe măsură ce citim articolul:

Nu era lumină, nu era căldură, nu era mâncare, ni se spunea că „trebuie să facem economie ca să se plătească datoriile externe”.

Așa încât să stingi lumina ca să faci economie la curent și după Revoluție, cum făcea maică-mea, mi se părea cam… comunist.

Felul cum e prezentată situația mai sus lasă de înțeles că situația în regimul Ceaușescu nu era atît de rea în sine, ci doar o chestie de disconfort personal înțeleasă greșit de mintea unui copil. Dar aici avem o primă manipulare – economia, ca folosire chibzuită a resurselor personale, este într-adevăr o chestiune virtuoasă, însă nu asta a fost problema noastră reală. Problema cu care ne-am confruntat a fost o penurie artificială – de hrană, de bunuri de folosință curentă, de energie, decisă politic de regim ca să acopere niște găuri colosale făcute tot de Ceaușescu. Mobilul „confuziei” ăsteia este sensibilizarea populației cu privire la prezente scumpiri (pe care deja le experimentăm cu succes) și viitoare penurii induse politic , care, nu-i așa, nu sînt atît de rele, că doar toți trebuie să facem economie!…

Nu putea lipsi din articolul dlui Negruțiu autopromovarea cunoscută ca virtue signaling, o apucătură pe cît de des întîlnită, pe atît de reprobabilă:

Știu doar că odată, demult, când eram reporter la Parlament, am fost străfulgerat într-o seară, spre închiderea programului, de o mirare de om bătrân: „Doamne, Dumnezeule, câtă risipă!” Casa Poporului, goală de aleși, scânteia ca un pom de Crăciun.

Mergînd pe repede înainte, așa cum sugerează și dl. Negruțiu, ajungem la „propunerea UE” de reducere cu 15% a consumului de gaze naturale „în urma războiului din Ucraina”. Asta e a doua manipulare grosolană.

Istoria a mers pe repede-nainte și, după 12 luni, toate aceste teme sunt atât de fierbinți în Europa, încât UE le propune acum statelor membre, în urma războiului din Ucraina, să-și reducă consumul de gaze naturale cu 15 la sută.

Problemele cu energia ale Europei nu au legătură cu războiul din Ucraina decît în al șaptelea rînd. În primele rînduri se află: descurajarea de către UE a exploatării și producției locale în favoarea importurilor rusești, deși au fost multe voci care au spus cu subiect și predicat că asta crează o vulnerabilitate strategică în fața Rusiei cu mult înainte de începerea războiului din Ucraina; eliminarea de către UE a energiei nucleare de pe lista surselor „curate” – țări cum este Germania și-au închis mare parte din centralele nucleare, mutînd producția în centrale termoelectrice, făcîndu-se astfel și mai vulnerabile la dependența de gaz metan. Ironia este că în centralele termoelectrice nu se arde doar gaz metan, ci și cărbune, care, se știe, e mult mai „curat”; subvenționarea excesivă de către UE a producției de energie „verde” în detrimentul producției clasice și modul asociat de reglementare al prețului pentru energie.

Cumva, sîntem în aceeași paradigmă ca pe timpul lui Ceaușescu. UE descurajează producția de gaze naturale și energie electrică ieftină în centrale nucleare; UE nu se opune vulnerabilității create de importul cvasiexclusiv de gaze din Rusia și nu impune o politică unitară de negociere cu aceasta, lăsînd fiecare țară să se descurce cum poate; cînd începe războiul din Ucraina UE îndeamnă la „economie”, anunțînd de fapt scumpiri și penurie induse politic, la fel ca Ceaușescu cînd au crescut americanii dobînzile la împrumuturi; și tot la fel ca pe timpul lui Ceaușescu, presa ne sensibilizează să fim îngăduitori cu regimul politic, transmițîndu-ne subliminal că nu politicienii sînt incompetenți și corupți și aroganți, ci ceilalți – rușii, americanii, războiul, marțienii – sînt de vină pentru nenorocirile noastre; iar noi trebuie să răspundem cu responsabilitate apelului făcut de regimul politic care, nu doar că ne-a nenorocit, ci nici nu suferă alături de alegători, politicienii fiind, nu-i așa, speciali, la fel ca activiștii de partid și securiștii lui Ceaușescu la vremea lor.

Cu o întrebare am rămas totuși după articolul dlui Negruțiu:

După cine stinge el lumina?

Epitaf: Încă o lovitură dată imperialismului! 

L-au dat afară pe Cristian Tudor Popescu de la Digi24. Conducerea postului și-a dat seama că are în ogradă un cocoș care nu tace la comandă.

Mai mult decît atît, l-a ridiculizat pe Prelipceanu cu prostia aia cu soldatul rus pînă-ntr-acolo încît o să rîdă de el nu doar influencerii de fb sau insta, ci și gospodinele din Berceni și șoferii de taxi de la Pelicanul.

Acuma, că o fi de la asta, sau de la emisiunea de dinainte, în care pune tunurile pe securiștii de rit vechi și nou, naiba știe.

Sau poate o fi de la asta?

Epurarea lui CTP de la Digi24 nu îi spală păcatele, nici alea de la mineriada din 90 cînd lucra la Adevărul, nici prostiile conformiste debitate în ultimii 2 ani de pandemie:

După 1 iunie, aș zice așa: cine dorește să meargă la restaurant, la cinema, la teatru, la sala de fitness, trebuie să fie vaccinat. Acesta nu este gest îndreptat împotriva drepturilor omului! Omul respectiv nu e legat și vaccinat, poate să se vaccineze, dar, la rândul lui, nu are dreptul să-mi interzică mie să mă duc la teatru pentru că el nu vrea să se vaccineze. Ăsta este principiul: libertatea ta trebuie să funcționeze, câtă vreme nu îmi reduce libertatea mea.

Eu n-am auzit de dreptul omului la restaurant! Am auzit de dreptul la muncă, la viață, la libertate, la educație, dar de dreptul omului la restaurant, la piscină, la plajă…

Sursa: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/ctp-eu-n-am-auzit-de-dreptul-omului-la-restaurant-scenariul-realist-vazut-de-gazetar-pentru-revenirea-la-normalitate-la-1-iunie-1506897

Pentru cine a deschis mai tîrziu televizorul, decizia ta de a te vaccina nu intră în conflict cu decizia altora de a nu se vaccina – în fond, cei care s-au vaccinat sînt protejați, nu-i așa, iar cei care nu s-au vaccinat nu le pot face rău. Restricțiile pentru nevaccinați au fost introduse strict cu caracter administrativ, ca să-i motiveze suplimentar pe cei care aveau îndoieli, dar care doreau totuși să se poată mișca liber (restaurant, cinema, plajă…), și în nici un caz pentru că le-ar fi putut face rău vaccinaților. Antagonizarea vaccinați vs. nevaccinați nu a avut nici o treabă cu sănătatea publică, ci este cea mai josnică formă de public shaming, iar venită din partea unui jurnalist cu pretenții este o de nesimțire maximă.

De multă vreme CTP  nu tace la comandă, ci, pe lîngă lucruri corecte, mai spune și prostii. Problema celor de la Digi24 este că prostiile spuse de CTP începuseră să iasă destul de evident din mizeria lor numită linie editorială, nu că sînt prostii. Epitaful potrivit ar fi „Încă o lovitură dată imperialismului!”, așa cum, ironic, spune chiar împricinatul în ultima sa emisiune Cap limpede.

Cu discriminarea pe discriminare călcînd

Citeam despre proiectul de lege care prevede că partidele politice sunt obligate să aibă o cotă minimă de o treime pentru fiecare gen și mi-am adus aminte de o discuție veche de cîțiva ani pe care am avut-o cu un prieten.

Amicul era supărat pe ideea promovată (și) la noi în vremea din urmă de discriminare pozitivă (știu, știu, oximoron, se spune corect affirmative action), prin care sînt promovați reprezentanți ai minorităților (sexuale, rasiale etc.) în școală, în politică, în mediul economic nu pe criterii de merit, ci pe criteriul echității și al reparării unor traume sociale istorice, pe motiv că erodează performanța (academică, politică, economică, adminstrativă). Sensibilitatea lui legată de subiect este legată de experiențele trăite pe timpul comuniștilor, care au făcut același lucru ca progresiștii de azi, promovînd țărani și muncitori la șaibă în posturi înalte în defavoarea unor contracandidați cu „origini nesănătoase” – oameni care au făcut parte din intelectualitea interbelică, antreprenori, medici, profesori sau copii ai acestora. Mecanismul de promovare al celor pomeniți era destul de simplu – erau selectați cei mai buni de gură, mai combativi în sprijinirea regimului, erau băgăți în școli pe liste speciale, erau promovați fără nici o preocupare pentru performanța școlară, apoi erau puși jupîni peste cîte o fabrică, peste cîte un liceu, la vreo unitate militară, de securitate, sau la cîte un comitet județean de partid. Asta a fost o politică de stat desfășurată pe timp de 40 de ani care a condus la rezultatele cunoscute.

I-am propus amicului să privim dintr-o perspectivă diferită problema asta a  discriminării pozitive. Am convenit amîndoi că, istoric, au existat comportamente umane îngrozitoare; că există un fond de prejudecăți și discriminare între diferite grupuri sociale; chiar și atunci cînd accesul la educație a fost facilitat (școala a devenit obligatorie), rezultatele celor din anumite grupuri (în special etnice) nu s-au ridicat la așteptări; că starea asta de lucruri reprezintă o formă de echilibru din care nu se poate ieși în mod natural (sau cel puțin nu repede), pentru că frînele sociale funcționează de ambele părți ale balanței, și că situația asta nu este moral acceptabilă.

Concluzia la care am ajuns este că un mod de ieșire din vechiul echilibru nesustenabil este o intervenție artificială, travesarea unei perioade tranzitorii – în care se fac concesii, în care sînt promovați membri valoroși ai grupurilor defavorizate pînă la punctul la care aceștia devin modele de succes suficient de relevante și numeroase cît să fie capabile să schimbe percepțiile atît în cadrul grupurilor lor, cît și a majorității, adică pînă acolo unde se deblochează acele frîne sociale, conducînd astfel la crearea unui nou echilibru, mai echitabil (n-am găsit altă rimă), în care discriminarea pozitivă să nu mai fie necesară, urmată de revenirea la clișeele meritocratice care ne-au consacrat ca civilizație. Asta dacă nu ai suficient timp și răbdare.

Am căzut amîndoi de acord că affirmative action nu este o chestie rea, deși este periculoasă. Neajunsurile vin din frustrările majorității care consideră că i se ia din ceea ce i se cuvine ca să se dea altora, mai nevrednici, din tendința reprezentanților minorităților de a monopoliza justiția socială (a se vedea CRT), din apariția autovictimizării ca strategie a unor indivizi neremarcabili și lipsiți de scrupule de a dobîndi drepturi imaginare și din populismul unor lideri politici care fac din lupta împotriva discriminării o platformă politică.

De exemplu, retorica premierului canadian Justin Trudeau (a se citi No, Canada. Justin Trudeau’s crackdown on protests could make things worse) îndreptată către cei care își exprimă dezacordul și protestează împotriva măsurilor sanitare anticovid excesive (în condițiile în care cca. 90% din canadieni sînt vaccinați) este concentrată pe antisemitism, islamofobie, homofobie, transfobie și anti-black racism (Sic!).

Lăsînd la o parte abordarea criminală a premierului canadian – întîi îi provoacă cu aroganță pe protestatari, numindu-i „a fringe minority”, pentru ca apoi, știind bine cît de mare e amploarea protestului, să declare stare de urgență, sub care a luat fără restriște măsuri din manualul dictatorului amator, apelul său la discriminare lasă să se vadă că populismul sec este singura sa  doctrina politică. Chiar și fără să cheme minerii, Justin Trudeau este un demn urmaș al lui Ion Iliescu, zis și „Măi, animalule!”, care în 1990 ne apăra de amenințarea fascistă reprezentată de PNȚ și PNL.

Ieri, doamna Oana Băluță, legat de dezbaterea din spațiul public privind cotele de gen în politică, scria:

Cred că doamna Prună, deputată USR, m-a ajutat să înțeleg cât de important este Sfântu’ Așteaptă când discutăm despre reprezentarea femeilor în politică. Pentru laici, agnostici, se poate înlocui Sfântu’ Așteaptă cu La Paștele Cailor. După preferințe și valori.


Mona Muscă a fost una dintre opozantele foarte vocale față de orice măsură menită să stimuleze partidele politice să selecteze și să nominalizeze și femei. O retorică parțial comparabilă găsim și la doamna Prună: prin noi înșine, este jignitor, femeile pot, mă iertați, dar blablabla…

https://www.facebook.com/oana.baluta2012/posts/5414516921942587

Falsa problemă pe care o avem aici este afirmația absolută subreprezentare = discriminare, de unde necesitatea intervenției artificiale prin lege. Da, în multe situații afirmația este validă, în sensul în care cei subreprezentați vor să li se facă auzite vocile și dorințele, dar sînt sistematic blocați și ignorați de majoritate. Dar este suficientă o banală reducere la absurd ca să arătăm că există grupuri care își văd interesele mai bine reprezentate de membrii altor grupuri. Cu alte cuvinte, nu trebuie să eliminăm o frînă socială – femeile nu sînt stigmatizate dacă aleg politica ca ocupație principală, ci mai degrabă una culturală, care poate fi corectată prin educație.

Iar aici nu mă refer la educația de tipul Feminism modern reflexiv, un fel de conveyor belt de ridicare pe scara socială a unei mase eterogene, fără preocupare pentru concentrația de știință și bun simț dacă este în cantitate suficient de mare, ci, de exemplu, la aia pe care o practică din toate puterile Valeriu Nicolae.

 

Cînd motivul este scopul

Faptul divers cotidian, de regulă saturat de întîmplări neobișnuite sau strigător de banale, este deturnat uneori de întîmplări aparent neînsemnate cum ar fi cea povestită de Cătălin Striblea, pe care ieri l-a oprit poliția în trafic:

Polițistul a fost amabil, cred că s-a și prezentat. Mi-a solicitat toate actele, le-a verificat și mi-a spus mulțumesc. Și m-a invitat să plec. Aici este partea interesantă.
-De ce m-ați oprit, totuși?
-Pentru controlul documentelor
-Pe românește ce înseamnă asta? În ce scop adică?
-Păi, v-am spus. Să vă controlăm documentele.
-Și ce sperați să găsiți?
-Să vedem dacă-s în regulă, dacă aveți ITP. Pot să vă mai ajut?
-Păi nu m-ați ajutat.
În fine, actul constatator îndeplinit, am plecat. La fel de nelămurit. Și aici e întrebarea. Și ea ține nu de o supărare sau o critică sau nervi. Sunt cumva convins că omul acela nu se afla în treabă. Dar care e treaba aia? Și pun această întrebarea legată strict de eficiența muncii.
Nu știu de unde vine convingerea aia a dlui Striblea că polițistul „nu se afla în treabă”, decît poate din încercarea de a nu fi răuvoitor cu organele. În ce privește răspunsul la nedumerirea dlui Striblea, acesta se află probabil în legea nr. 192 din 25 octombrie 2019, despre care nu pot spune decît că este după chipul și asemănarea clasei politice de la noi.
Legea asta, pe lîngă faptul că prevede că poți fi sancționat dacă ai indignat niște cetățeni (art. I), mai prevede și faptul că „Polițistul este obligat să aducă la cunoștință persoanei, verbal, motivul legitimării.” (art. II, punctul 8 / art. 32^2, punctul h, aliniatul 2), lucru care pare a nu se fi întîmplat, potrivit relatării dlui Striblea.
Sau poate că cei care coordonează activitatea poliției s-au gîndit că legitimarea poate fi motiv de legitimare! În fond care e problema??? Nu am cum să fie sigur, dar bănuiala mea este că șefii trimit agenții pe teren cu refrenul ăsta:
Spuneți celor controlați că motivul controlului documentelor este controlul documentelor.
Ipoteza este confirmată parțial de răspunsul oferit dlui Striblea de dl. Marian Godină, care, printre alte ocupații lăudabile, o are și pe cea de polițist:
Cele mai multe infracțiuni de conducere sub influența drogurilor sau a alcoolului sunt constatate fix așa. La fel lipsa itp, lipsa rca, lipsă permis etc.
Adevărul este că dl. Godină – care este de departe un exemplu de integritate, bună cuviință și implicare civică, nu s-a putut lepăda niciodată de brainwashing -ul sintetizat în zicerea „Nu există cetățeni cinstiți și corecți, ci doar contravenienți și infractori neprinși”.

USL 2.0 și plăcuța suedeză

Cică toți cei 20 de miniștri propuși să formeze noul guvern USL (PSD-PNL-UDMR) au primit aviz favorabil în comisiile de specialitate din parlament. Azi dimineață e votul în parlament. Nu cred că vor fi surprize – teama de alegeri anticipate e prea mare.

Cea mai mare teamă – pe deplin justificată – e cea penelistă, pentru că în eventualitatea unor alegeri anticipate s-ar chinui serios să depășească pragul electoral. Și chiar dacă l-ar trece, ar ajunge în zona irelevantă politic. Nici pesedeul nu stă prea bine, pentru că băeții de la aur le-ar lua foarte multe procente, poate cam jumătate, așa.

Și ca orice guvern, și USL 2.0 are un program de guvernare, care poate fi sintetizat în două fraze:

Desigur, între cele două idei principale, programul de guvernare mai conține și alte lucruri minunate. De exemplu interzicerea centralelor de apartament în blocurile noi și taxarea celor existente. Cel mai probabil că pînă la urmă nu vor interzice instalarea de centrale termice individuale, că nici Comisia Europeană nu recomandă așa ceva, ci vor face altceva, mult mai previzibil – vor impune fumăritul, acea practică feudală prin care se luau bani cu japca familiilor care își permiteau luxul să se încălzească pe vreme rece. Acoperirea „ecologică” a acestei măsuri este hilară, de vreme ce nu se aplică, de exemplu, cetățenilor din Sintești și împrejurimi, care asfixiază de mulți ani zona de sud a Bucureștiului și localitățile învecinate, atît iarna cît și vara.

Sursa.

Iar problema principală a încălzirii locuințelor cu sobe care folosesc combustibil solid (carbune, lemn, resturi, peleți) sau lichid (păcură) nu este nici pomenită și nici pe departe rezolvată, cum a făcut Polonia, unde oamenii au fost încurajați și subvenționați să treacă de la cărbune la centrale pe gaz.

Un alt lucru minunat pe care USL 2.0 vorbește că îl va face este impozitarea muncii casnice. Sub frumoasa acoperire a grijii față de amărîții care muncesc cu ziua să își asigure o mîncare caldă (sau o bere la PET), useliștii vor scoate în afara legii și vor transforma în infractori un mare număr de persoane cu posibilități modeste. Nu doar că persoanele care desfășoară diverse munci gospodărești ocazionaleprecum cele de menaj casnic, prepararea hranei, grădinărit, îngrijirea animalelor de companie și alte activități care au legătură strictă cu gospodăria unei familii sau unei persoane singure” vor trebui să plătească taxe și impozite, dar și beneficiarii acestor activități vor putea fi acuzați de favorizarea evaziunii fiscale și angajare la negru.

Cu alte cuvinte, dacă am nevoie de curățenie în curte, că am tuns pomii și trebuie adunate și frunzele de pe jos, de cineva care să strîngă gunoiul ăsta și să-l pregătească să fie ridicat de serviciul de salubritate, primul lucru pe care trebuie să îl fac este să mă duc să cumpăr tichete de activități casnice de la poștă sau de la ANOFM. Sau de pe internet… Apoi vorbesc cu nea Marin, care de regulă își face veacul la birtul de peste drum cu cîte o bombă de Neumarkt și care, de regulă, este amator de astfel de lucrări. Căruia îi explic că o să-i dau pentru o muncă de circa două ore șapte tichete de activități casnice a 15 lei fiecare, în loc de suta de lei pe care o primea de obicei, și că tichetele alea nu-i sînt primite la birt. Că trebuie să se ducă cu ele pînă în centru, la poștă, să le depună acolo, dar doar luni, că atunci deschide. Iar doamnele de la poștă, după cel îl chinuie să completeze niște formulare cu fel de fel de date, îi dau în mînă 80 lei din cei 105 primiți pe tichete de la mine. Noroc că nea Marin mă știe de demult, n-o să-i treacă prin minte că rîd de el și o să-mi facă cinste cu un Neumarkt, doar să-l las în pace cu prostiile astea. Adevărul e că n-am băut demult o bere la PET.

Parafrazîndu-l pe Kelemen Hunor, care, referindu-se la încrederea dintre membrii alianței penele și pesede, a zis că „Dacă arunci plăcuţa suedeză în fiecare zi, plăcuţa suedeză se întoarce la tine, se poate spune că usele 2.0, conștientă de simpatia populară de care beneficiază, oferă la rîndul ei populației mwe la liber. Atît celor care au bani de centrale proprii, cît și celor care ocazional își permit o mîncare caldă. Sau o bere la PET.

 

Criză. De isterie.

Eram într-o mică pauză de la calculele mele despre imbecilismul măsurii primarului din Lyon, Grégory Doucet, de a reduce din viteza maximă din oraș la 30km/h începînd din primăvara lui 2022, ca să îmi dau seama cu cît ar putea crește poluarea în loc să o scadă*, cînd am văzut asta:

 

https://www.haaretz.com/world-news/.premium.HIGHLIGHT-men-are-causing-the-climate-crisis-women-have-the-solutions-1.10379587

Prima reacție a fost să cred că e o glumă, în genul celor de la Babylon Bee – Fake News You Can Trust . Pentru că socialiștii de la Haaretz cred totuși în puterea banului și cer subscription fee ca să îi citești, am căutat și am găsit textul integral al articolului aici:

https://theworldnews.net/il-news/men-are-causing-the-climate-crisis-women-have-the-solutions

Aflăm astfel că „cea mai mare diferență provine din consumul de combustibil și de carne – care cumulează împreună aproximativ 70% din cheltuielile bărbaților (OMFG!!!, n.m.). Și nu doar că aceste domenii (energie și carne) servesc în principal bărbații, așa cum arată studiul, dar sînt și conduse în principal de bărbați (după cum relevă o privire sumară asupra listei proprietarilor și executivilor marilor corporații din energie și producție de carne din lume). Acești bărbați își susțin cu încăpățînare industriile și marile profituri personale în timp ce fac eforturi să blocheze reglementările care ar putea să le limiteze activitățile poluante.

În articolul din Haaretz este citat un studiu făcut în Suedia care, chipurile, susține teza de mai sus. Rămîne la aprecierea fiecăruia să tragă concluzii  https://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/jiec.13176 Studiul este citat și de The Guardian care face și un grafic frumos:

https://www.theguardian.com/environment/2021/jul/21/men-cause-more-climate-emissions-than-women-study-finds

Grafic în care observăm că lipsesc în mod miraculos emisiile de carbon datorate confortului locuinței. Pentru că Suedia nu e o țară cu climă mediteraneană, ci mai degrabă rece, unde probabil că ponderea cheltuielilor destinate încălzirii și apei calde menajere e semnificativă.

Dar poate că suedezele nu sînt ca nevastă-mea care îmi spune frecvent „Mai dă și tu drumul la căldură!” (temperatura ambiantă de 21 de grade e pentru spartani) și care își face baie cu apă la 45 grade în care stă cîte o oră, nu ca mine la 38 grade și 15 minute. Iar dacă trece o săptămînă  și nu mănîncă friptură începe să se uite la mine cu ceva mai mult decît dragoste.

Și fără o legătură anume cu dragostea, feministele ar trebui să știe (sau să își aducă aminte) că soluția a venit de la un bărbat: Joseph Mortimer Granville.

*autovehiculele au cutii de viteze, care ajustează regimul de cuplu optim și putere al motorului cu ardere internă cu viteza și condițiile de deplasare. Și pentru că prin intermediul cutiei cuplul motor și puterea sînt menținute la parametri relativ constanți la viteze diferite de deplasare ale autovehiculului, factorul timp devine parte a ecuației consumului de combustibil și aer necesar parcurgerii unei unități de lungime, alături de forța de rezistență a aerului (prin coeficientul aerodinamic al autovehiculului) și de forța de frecare a roților cu solul. Ipoteza de lucru este că scăzînd viteza de deplasare cu 40% (de la 50 km/h la 30 km/h), deși energia necesară învingerii forțelor de frecare cu aerul și cu solul scade cu 35%, consumul instantaneu de combustibil și aer al motorului este același, timpul necesar parcurgerii unei unități de lungime crește cu 40%, la fel ca și consumul total de combustibil și aer.

Despre curent și alte boli românești

În vacanțele de vară ale copilăriei mergeam la bunica maternă la țară. Drumul pînă acolo se făcea cel mai adesea cu rata. Cea mai neplăcută amintire legată de drumurile astea de o oră, o oră și jumătate, este despre obsesia cu care veșnicii navetiști din rată închideau ermetic toate geamurile și gurile de ventilație ale autobuzului socialist, că trăgea curentul. Căci asta era rata – un autobuz proiectat să care ieftin pe distanțe medii în zonele suburbane maxim 50 de persoane, în condiții de confort precar – nu exista sistem de ventilație în afară de cel natural (prin geamurile deschise și niște trape în tavan). Majoritatea celor care foloseau rata erau țărani cu slujbe în oraș (mulți din ei angajați ca paznici) și cei care mergeau cu produse agricole la piață. Să ne imaginăm, vară, undeva spre amiază sau chiar spre seară, un autobuz de tablă care se încingea în soare ca un cuptor, supra-aglomerat nu doar de cei 20 – 30 de oameni luați în plus peste capacitate, ci și de nelipsitele sarsanale ale acestora, în care temperatura sărea bine de 40 de grade, iar mirosurile de sudoare după o zi de muncă sau în piață erau abominabile, în care pasagerii obișnuiți ai cursei, terifiați de amenințarea curentului (ventilația naturală), închideau toate geamurile și trapele de ventilație.

Cînd coboram din autobuzul ăla mi se părea că e răcoare afară, iar aerul curat cea mai mare binefacere a naturii, deși era canicula obișnuită a verii.

Am putea crede că pasagerii obișnuiți ai acestor mijloace de transport în comun erau egocentrici meschini, dar ar fi o mare eroare – oamenii ăștia care se cunoșteau destul de bine între ei și care adesea erau înrudiți aveau o grijă exemplară unii de ceilalți, după standardele lor. Dacă te protejau de maleficul curent, o făceau spre binele tău, chiar dacă tu nu înțelegeai asta sau aveai alte idei. Mentalitatea lor, care răzbate pînă în zilele noastre, era un fel de crede și nu cerceta distilat în veacuri de istorie aspră, lipsă de educație și abuzuri sistematice ale conducătorilor, cel mai adesea hoți și idioți ca și cei azi. De exemplu, zicala românească „Capul plecat sabia nu-l taie.” de acolo vine. Tot de acolo vine abominația „A furat, dar ne-a dat și nouă!”. Iar mentalitatea asta transcendea gîndirea modernă, știința și chiar și realitatea socială.

Și așa cum țăranii ăia de odinioară mă protejeau pe mine de curent în rată, așa își protejau și copii și familia, izolîndu-i ermetic de spiritul critic, de ce înseamnă dreptate, sacrificiu și asumarea responsabilității pentru propria soartă pentru că, nu-i așa, nu contează cît de căcăcioasă e viața și cît de jigodii sînt conducătorii, ci doar să supraviețuim, că turma ne protejează. Cîinii latră caravana trece. Așa am ieșit din comunism și așa sîntem și azi.

Rezultatul mentalității ăsteia este că oamenii din generațiile noi suferă de un fel de afecțiune bipolară, în care se amestecă comportamente teribiliste cu misiuni sfinte de salvare a omenirii, deși nu-i cheamă nimeni să facă nici una, nici alta.

Zona de echilibru Live and Let Live a rămas undeva în urmă, iar civilizația și politețea s-au retras strategic în formulele de adresare și etichetă, făcînd loc noului normal reprezentat de virtue signaling și public shaming.

Îl auzeam zilele astea (26.07) pe Vlad Petreanu la radio:

care supraviețuiește drumului către mare, de exemplu pe șoselele din România, are ocazia să se înece acolo, la Marea Neagră, pentru că așa vrea el, nu pentru că a avut ghinion în viață!… Am văzut un reportaj suprarealist – suprarealism și viitori înecați pe litoral, că așa ar trebui descris. Deci la mare steagul roșu care interzice intrarea în apă este ignorat cu voioșie și încăpățînare și insistență de o mulțime de turiști. Și, mai mult!!! Cînd salvamarii încearcă să-i aducă la mal pe cei care sunt în pericol să fie luați de curenți, iese cu scandal.

Și iată cum, după aproape cincizeci de ani, curentul, multiplicat acum în curenți precum balaurul cu șapte capete, ne pălește din nou în moalele capului. Și nu atît curenții, cît mai ales pericolul de curenți.

De-aia mi-e simpatic Vlad Petreanu, acest navetist modern, care de la înălțimea audienței pe care i-o conferă postul de radio (și nimic mai mult), folosește public shaming -ul împotriva celor care îndrăznesc să își poarte singuri de grijă, că nu poate să le închidă geamurile în nas.

Jurnalism în România: dă cît să vă pun?

‘Television is not the truth! Television is a goddamned amusement park!’, Howard Beale in Paddy Chayefsky’s Network (1976).

În urmă cu vreo patru luni circula pe internet o parodie stupidă care zicea așa:

Apare un virus.
„Nu există.”

Sunt internați și izolați pacienții.
„Ne închid cu forța.”

Apar morții
„Sunt plătiți sa umfle cazurile.”

Cresc cazurile.
„De ce n-au închis granița de la început?”

Apare transmiterea intracomunitară.
„De ce nu testează?”

Cumpărăm aparate de testare.
„Nu e bun testul.”

Intrăm în carantină.
„Dictatură sanitară.”

De ce era stupidă? Pentru că amesteca argumente ale disperaților izolării cu cele ale negaționiștilor conspiraționiști și pentru că sugera o simplificare prin reducere la doar două opțiuni mutual exclusive niște aspecte cu multiple variante posibile simultan. De exemplu binomul „Sunt internați și izolați pacienții / Ne închid cu forța.” – da, era normal să fie izolați cei care erau potențiali transmițători ai bolii, cei bolnavi să fie internați pentru asistență medicală, deși simultan au fost făcute și abuzuri odioase, constatate inclusiv de instanțe, practici la care s-a renunțat după cîteva luni și care au fost voalat recunoscute de autorități.

Iar bravii noștri jurnaliști ce făceau? Cu cîteva excepții notabile (Recorder, Rise Project, poate încă unul sau doi, care s-au abținut de la senzaționalismele odioase colportate de mainstream media), jurnaliștii, în afară de faptul că încasau bani de la guvern ca să facă frumos, monetizau contextul epidemiologic amplificînd panica, întrecîndu-se cu statistici care-mai-de-care mai alarmiste și promovau fel de fel de fearmongers, medici care au căzut în patima de a-și pune mutrele și ideile zilnic la televizor (a se vedea doamna manager de la spitalul Marius Nasta). Printre cele mai grețoase derapaje jurnalistice le-am văzut pe platforma Republica și la Digi24.

Astăzi, aceiași jurnaliști de la Republica și Digi24 se lamentează într-o înregistrare sub egida EIDOS Foundation numită JURNALISM ÎN ROMÂNIA: CREDIBILITATE vs. DISCREDITARE.

După cum spune și dl. Cristian Tudor Popescu, mai întîi să precizăm termenii: ce este acela jurnalism?

In extremis poți aborda o muncă în două feluri: te poți orienta după ce și cum vrea beneficiarul, „ce se cere”, fără nici un fel de preocupare pentru morală și credințele tale personale sau acționezi conform principiilor și conștiinței proprii, fără să te preocupe dacă ce faci va place sau va conveni publicului.

Prima dintre cele două extreme e mult mai prezentă decît a doua, fiind abordarea clasică de jurnalism tabloid – vinzi povești despre crime odioase sau încărcate de mister, teorii ale conspirației dintre cele mai fanteziste, astrologie, multe nuduri, bîrfe cu și despre vedete și alte senzaționalisme (vezi povestea OTV și cea a lui Dan Diaconescu).
Compromisul există și el, un amestec de easy way  în care vinzi „ce se cere” cu efuziuni ale conștiinței, însă există și inconveniente: taberele celor care te apreciază și a celor care te critică și te disprețuiesc se schimbă frecvent, în funcție de prejudecățile audienței. A te văita de chestia asta e jalnic, pentru că fie esti atît de tîmpit încît nu înțelegi drumul pe care mergi, fie ești un ipocrit ordinar. 
Foarte rară este abordarea căii grele, a exprimării libere a conștiinței, fără compromisuri față de sensibilitățile publicului.

Dacă în cazul în care vrei să iți tunzi părul este acceptabil să îl preferi pe frizerul care face ce și cum îi zici, în cazul unui medic nu este aproape deloc în regulă să îl preferi pe acela care îți spune ce și cum vrei tu să auzi.
Care e diferența dintre frizer și medic? Ar trebui să ne reamintim că la cei mai buni frizeri și medici, aproape întotdeauna mergi pe mîna lor,  preferințele tale fiind cel mult marginale. Dar cum ajungi un frizer bun? Sau medic, sau jurnalist? În general ajungi să fii recunoscut ca bun construindu-ți o reputație. Pentru început reușind în ciuda riscului de a da greș pe care ți l-ai asumat în mod conștient în timp ce ai jucat cartea liberei exprimări a conștiinței, fără compromis. Persistînd  atunci cînd succesul întîrzie să apară. Apoi păstrîndu-ți integritatea, în ciuda ofertelor din ce în ce mai generoase care te copleșesc. Și nu în ultimul rînd, conservîndu-ți modestia. 

Dl. Cristian Tudor Popescu are dreptate în contextul ăsta referindu-se la caracterul superficial al credibilității: o vopsea care te poate face să pari de încredere sau cinstit, deși nu ești. Surpriza vine în momentul în care CTP spune despre jurnalist că „dacă ești cinstit, asta este o autolimitare”; „adică șansele să faci o audiență mare scad progresiv pe măsură ce te apropii mai mult de ideea de cinste”; „de ce? pentru că îți impune această idee ca, în diverse situații, să spui ce nu trebuie!”; „discut în relația cu publicul – publicul din România este într-o măsură considerabilă, astăzi, malformat”. Hopa! Deci care-va-să-zică publicul, sau teama de public (mai ales dacă e malformat, săracu’), te face să te „autolimitezi”, că doar n-o să-i spui pe față cît este de malformat! Cu excepția notabilă a cazului în care te numești CTP și poți face astfel de aroganțe.

Problema nu este aroganța CTP -ului, ci aceea că acreditează ideea că cinstea și audiența sînt într-o corelație inversă, justificînd în mod lamentabil autocenzura jurnalistului și punînd vina pe public. Explicația lui CTP este simplă: „se întîmplă așa pentru că așa vrea publicul; publicul a fost injectat în toți acești ani postrevoluționari, sistematic, așa cum se fac injecțiile cu droguri de către dilări, ca să obișnuiască pe tineri, în special, sau, mă rog, pe consumatori, […] ca dup-aia să-i bage în bulgărele de zăpadă…”. E clar că nimeni nu-i perfect, dar să vii să te plîngi că trebuie să te prostituezi intelectual că așa fac toți și așa cere publicul, că e malformat, ca și cum nu ar exista alte meserii sau variante oneste de a-ți cîștiga existența, mi se pare că este nesimțirea absolută. Sau poate că CTP nu știe proverbul „Cine se amestecă în lături, îl mănîncă porcii”.

Îmi pare rău că nu a fost prezent la discuția asta și Moise Guran – alt jurnalist remarcabil Digi24 (fost) – ar fi fost mult mai antrenantă dezbaterea, mai ales partea despre (auto)discreditare.

 

 

Țara lui „Fură, dar face ceva și pentru noi!”

Am citit azi un articol excelent al domnului Adrian Mihălțianu în publicația PressOne care se numește PNL, aurul și mafioții

Titlul este în mod vădit inspirat de filmul Profetul, aurul și ardelenii, o mostră de cinematografie românească din 1978. Genul filmului este Red Western, filme despre vestul sălbatic american făcute în țări din blocul comunist (URSS, Germania Democrată, România, Cehoslovacia etc.) care erau servite ca entertainment pentru mase, dar și ca mijloc de îndoctrinare ideologică și politică.

Filmul ăsta (și cele două sequels) îmi provoacă zîmbete nostalgice și acuma și aș putea urmări cu plăcere toată seria într-un weekend, însă ce vreau să scot în evidență aici este încărcătura ideologică. În fond filmul încearcă să ne arate cît de coruptă, violentă și nedreaptă este societatea liberă de o autoritate superioară atotputernică și atotprezentă cum aveam noi. E despre o lume în care cel mai lipsit de scrupule individ reușește să captureze o întreagă comunitate, să își aservească atît actul de justiție cît și impunerea legii, transformand-o într-o feudă personală sinistră. Noi, avînd la conducere partidul comunist, eram chipurile feriți de astfel de scenarii ale groazei, pentru că partidul nu lăsa pe orice haiduc să ia în stăpînire, nu-i așa, comunități întregi pe care să și le aservească după plac (pentru că nu-i plăcea concurența!).

Adrian Mihălțianu exact la metafora asta face trimitere cu articolul său – transformarea țării în anul 2021 în moșii ale politicienilor din toate partidele, în care comunitățile sînt capturate, în care justiția și aplicarea legii sînt aservite, a căror unică menire este să producă bani și putere pentru stăpîni.  Iar aici se referă în mod special la cei din PNL care sînt la putere și care nu numai că girează jaful post-PSD, ci îl promovează activ.

Domnul Mihălțianu speră într-o intervenție salvatoare a unui grup de reformatori din PNL, aidoma fraților Brad, care, asumîndu-și toate riscurile posibile, să acționeze decisiv pentru neutralizarea mafiei politice.

Ce cred că ratează autorul articolului (sau trece intenționat sub tăcere?) este că românul tipic contemporan este mult mai aproape de minerii comozi, proști și lași din film, care refuză să se organizeze și să își ia destinele în propriile mîini, decît de ardelenii cu care ne fălim, iar șansele de reușită ale unor Brazi în condițiile astea sînt infime.

Și minerii ăia tot așa ziceau, ca și românii din zilele noastre: Ne fură, dar ne mai lasă și nouă ceva!