Despre curent și alte boli românești

În vacanțele de vară ale copilăriei mergeam la bunica maternă la țară. Drumul pînă acolo se făcea cel mai adesea cu rata. Cea mai neplăcută amintire legată de drumurile astea de o oră, o oră și jumătate, este despre obsesia cu care veșnicii navetiști din rată închideau ermetic toate geamurile și gurile de ventilație ale autobuzului socialist, că trăgea curentul. Căci asta era rata – un autobuz proiectat să care ieftin pe distanțe medii în zonele suburbane maxim 50 de persoane, în condiții de confort precar – nu exista sistem de ventilație în afară de cel natural (prin geamurile deschise și niște trape în tavan). Majoritatea celor care foloseau rata erau țărani cu slujbe în oraș (mulți din ei angajați ca paznici) și cei care mergeau cu produse agricole la piață. Să ne imaginăm, vară, undeva spre amiază sau chiar spre seară, un autobuz de tablă care se încingea în soare ca un cuptor, supra-aglomerat nu doar de cei 20 – 30 de oameni luați în plus peste capacitate, ci și de nelipsitele sarsanale ale acestora, în care temperatura sărea bine de 40 de grade, iar mirosurile de sudoare după o zi de muncă sau în piață erau abominabile, în care pasagerii obișnuiți ai cursei, terifiați de amenințarea curentului (ventilația naturală), închideau toate geamurile și trapele de ventilație.

Cînd coboram din autobuzul ăla mi se părea că e răcoare afară, iar aerul curat cea mai mare binefacere a naturii, deși era canicula obișnuită a verii.

Am putea crede că pasagerii obișnuiți ai acestor mijloace de transport în comun erau egocentrici meschini, dar ar fi o mare eroare – oamenii ăștia care se cunoșteau destul de bine între ei și care adesea erau înrudiți aveau o grijă exemplară unii de ceilalți, după standardele lor. Dacă te protejau de maleficul curent, o făceau spre binele tău, chiar dacă tu nu înțelegeai asta sau aveai alte idei. Mentalitatea lor, care răzbate pînă în zilele noastre, era un fel de crede și nu cerceta distilat în veacuri de istorie aspră, lipsă de educație și abuzuri sistematice ale conducătorilor, cel mai adesea hoți și idioți ca și cei azi. De exemplu, zicala românească „Capul plecat sabia nu-l taie.” de acolo vine. Tot de acolo vine abominația „A furat, dar ne-a dat și nouă!”. Iar mentalitatea asta transcendea gîndirea modernă, știința și chiar și realitatea socială.

Și așa cum țăranii ăia de odinioară mă protejeau pe mine de curent în rată, așa își protejau și copii și familia, izolîndu-i ermetic de spiritul critic, de ce înseamnă dreptate, sacrificiu și asumarea responsabilității pentru propria soartă pentru că, nu-i așa, nu contează cît de căcăcioasă e viața și cît de jigodii sînt conducătorii, ci doar să supraviețuim, că turma ne protejează. Cîinii latră caravana trece. Așa am ieșit din comunism și așa sîntem și azi.

Rezultatul mentalității ăsteia este că oamenii din generațiile noi suferă de un fel de afecțiune bipolară, în care se amestecă comportamente teribiliste cu misiuni sfinte de salvare a omenirii, deși nu-i cheamă nimeni să facă nici una, nici alta.

Zona de echilibru Live and Let Live a rămas undeva în urmă, iar civilizația și politețea s-au retras strategic în formulele de adresare și etichetă, făcînd loc noului normal reprezentat de virtue signaling și public shaming.

Îl auzeam zilele astea (26.07) pe Vlad Petreanu la radio:

care supraviețuiește drumului către mare, de exemplu pe șoselele din România, are ocazia să se înece acolo, la Marea Neagră, pentru că așa vrea el, nu pentru că a avut ghinion în viață!… Am văzut un reportaj suprarealist – suprarealism și viitori înecați pe litoral, că așa ar trebui descris. Deci la mare steagul roșu care interzice intrarea în apă este ignorat cu voioșie și încăpățînare și insistență de o mulțime de turiști. Și, mai mult!!! Cînd salvamarii încearcă să-i aducă la mal pe cei care sunt în pericol să fie luați de curenți, iese cu scandal.

Și iată cum, după aproape cincizeci de ani, curentul, multiplicat acum în curenți precum balaurul cu șapte capete, ne pălește din nou în moalele capului. Și nu atît curenții, cît mai ales pericolul de curenți.

De-aia mi-e simpatic Vlad Petreanu, acest navetist modern, care de la înălțimea audienței pe care i-o conferă postul de radio (și nimic mai mult), folosește public shaming -ul împotriva celor care îndrăznesc să își poarte singuri de grijă, că nu poate să le închidă geamurile în nas.

Lasă un răspuns