Ranga ca argument.

Citeam azi un articol din Libertatea în care Costi Rogozanu, cu trimitere la volumul Slujbe de căcat. O teorie. (Graeber, David (2018): Bullshit Jobs. A Theory. Simon & Schuster), zice așa:

De ce am susține mari companii cu fonduri publice enorme ca să ”creeze joburi” (de cele mai multe ori inutile și alea sau prea prost plătite și exploatatoare doar pentru că n-au chef să investească într-un robot) în loc să suținem un venit universal pentru fiecare cetățean?

Se întreba Graeber: cum am ajuns să aprobăm că e bine să creezi joburi dându-le unora cu averi imense și mai mulți bani, dar să refuzăm redistribuirea banilor către cât mai mulți care vor întreține economia prin nevoile lor?

O să încerc o demontare a tîmpeniilor de mai sus:

  1. În unele cazuri izolate, care nu fac obiectul de fond al articolului și al ideilor lui David Graeber, companii private primesc scutiri temporare de impozite pentru crearea de locuri de muncă. Însă diferența netă e în favoarea statului, adică scutirile de impozit sînt mai mici decît sumele care se întorc la stat sub formă de impozite de la acele companii. Cazul tipic este acela al companiilor private care angajează atîți oameni cîți au nevoie ca să își îndeplinească obiectivele în condiții de eficiență economică și concurență;
  2. Impozitele pe salarii reprezintă unul din principalii piloni ai bugetelor statelor (în România e pe locul 3, după TVA și accize, și reprezintă peste 14% din încasările totale la bugetul de stat). Adică mai mulți angajați = mai mulți bani la buget. Iar dacă angajații ăia sînt în mediul privat, atunci vorbim de veniturile reale ale bugetului de stat (impozitele și taxele pe muncă ale angajaților din sectorul public nu contribuie în mod real la creșterea veniturilor bugetare, pentru că sînt plătite direct de la bugetul de stat).
  3. Pentru roboți nu se plătesc impozite si taxe pe muncă, ceea ce, presupunînd înlocuirea oamenilor cu roboți pe scară largă, ar conduce la scăderea semnificativă a veniturilor bugetare.
  4. Există posibilitatea teoretică a unui „venit universal pentru fiecare cetățean”. Întrebarea e de unde ar veni banii ăia. Dar ne lămurim imediat, din redistribuirea banilor altora. Adică prin jaf, așa cum au făcut Lenin, Hitler, Stalin și toți descendenții lor. Antropologie curată!
  5. Aparenta salvare ar veni de la „cât mai mulți care vor întreține economia prin nevoile lor”, adică cu cît mai mare foamea și penuria, cu atît mai bine e întreținută economia, ca nu cumva să se îngrașe!

Ideile astea de planificare centralizată a economiei și de redistribuire arbitrară a bogăției bîntuie lumea de mai bine de 100 de ani și au fost încercate cu rezultate catastrofale de fiecare dată cu scuza nelipsită că nu au fost corect aplicate. N-ar fi nimic extraordinar dacă aberațiile nu ar trece la un nivel cu totul nou – În apărarea jafului. O istorie a vandalismului. (Osterveil, Vicky (2020): In Defense of Looting: A Riotous History of Uncivil Action. Bold Type Books).

Descrierea cărții pe Amazon zice așa:

A fresh argument for rioting and looting as our most powerful tools for dismantling white supremacy.

Anarhismul nu e cîtuși de puțin o teorie nouă, iar opera tovarășei Osterweil este doar o banală canistră de benzină aruncată în focul evenimentelor din America disimulată în straie pseudointelectuale și progresiste. Sper totuși că practica jafului cu violență și a distrugerii cu impunitate nu va fi următorul experiment social extins la nivel global, aidoma marxismului. Sînt curios cum vor justifica intelectualii adevărați componenta rasistă a mișcării împotriva omului alb.

Altfel, singura concluzie logică a celor două cărți e că decît să te chinuiești cu un bullshit job, mai bine pui mîna pe rangă și îți iei singur tot ce ai nevoie – se vor găsi suficienți intelectuali care să îți ia apărarea.

 

4 comentarii la „Ranga ca argument.”

  1. Impozitul pe salarii pălește în fața contribuțiilor la pensii și sănătate (26% + 12% din veniturile statului) – conform plăcintei din link.Deci orice job nou aduce statului bani.

    Dacă săpăm însă mai mult, banii nu sunt un scop în sine. Altfel am tipării bani și i-am plăti pe oameni să stea degeaba. Importantă este valoarea pe care se presupune că o generează lucrul acelor angajați. Acea bunăstare ajunge să hrănească direct sau indirect bunăstarea de care beneficiază oamenii din oraș, țară, etc. Nu poți ca țară să ai un nivel suficient de bunăstare dacă nu sunt suficienți care să o creeze – mulți ca angajați. Ar putea contribui și roboții teoretic.

    On jobs and welfare

    1. „banii nu sunt un scop în sine. Altfel am tipării bani și i-am plăti pe oameni să stea degeaba”. Scopul banilor este acela de mijloc de schimb, iar din punctul ăsta de vedere nu sînt un scop în sine. Totuși, în momentul în care „am plăti oameni să stea degeaba” (prin tipărire de bani), funcția de mijoc de schimb a banilor ar fi puternic erodată, pînă la punctul la care banii n-ar mai avea nici o valoare și nimeni n-ar mai accepta să facă schimburi prin intermdiul banilor. Cu alte cuvinte, „valoarea” banilor este dată de raritatea acestora, respectiv de acoperirea în bunuri și servicii din viața reală.
      Bunăstarea pe termen lung e corelată cu concurența neîngrădită (fără exces de reglemetări și protecționism) și cantitatea de bunuri și servicii produse.
      Tipărirea de bani decuplată de producție este cancer.

  2. Spre deosebire de un angajat uman, avantejele unui robot sunt incontestabile: nu are nevoie de sindicat; nu face grevă; nu cere măriri de salariu; nu joacă Solitaire (aşa cum procedează unii bugetari) şi nici nu pierde timpul pe Facebook la muncă; nu are nevoie de pauză de masă; nu are nevoie de concediu de odihnă; nu cere spor pentru ore de muncă suplimentare; nu este afectat de rutina muncii. Şi ar mai fi multe.
    Se poate institui foarte uşor un sistem de taxare pentru fiecare robot deţinut şi iată asigurate fonduri la bugetul de stat.
    Viitorul va fi, în anumite aspecte ale vieţii noastre, dominat de roboţi şi trebuie să ne obişnuim cu asta.
    Dealtfel, un proverb destul de vechi spune: munca nu este pentru om, ci pentru măgari şi tractoare. Omul trebuie să experimenteze, să cerceteze, să imagineze, să proiecteze; munca fizică trebuie pasată cât mai repede roboţilor.

    1. „Omul trebuie să experimenteze, să cerceteze, să imagineze, să proiecteze;” – aia nu e tot muncă?
      Și dacă ducem lucrurile mai departe, de ce să mai păstrăm ideea de taxare cu totul??? Pentru că, în fond, care este rațiunea taxării? Finanțarea de bunuri și servicii publice, dar pentru alea am avea roboți care produc și prestează gratis, nu? Șosele, spitale, școli, asistență socială, transport public, telecomunicații, orice. Pînă și energia și materiile prime și mîna de lucru (ha!) necesare construirii și alimentării roboților ar fi obținute tot cu roboți, nu?
      Dar probabil că nu te-ai gîndit atît de departe…

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: