Într-un scenariu optimist, în care nu ne vom fi abandonat cu totul smintiților și sociopaților care au prins aripi zilele astea, peste cîțiva ani, după ce ne vom fi revenit cît-de-cît din alunecarea spre involuție, ar trebui să ne punem întrebarea „Cum a fost posibil?”.
Cum a fost posibil să abandonăm rațiunea, să ne lăsăm pradă panicii, să devenim atît de îndoctrinați și obtuzi?
Dincolo de efortul unora de a ne zăpăci și controla, avem o problemă cu confortul – frica de a nu pierde bruma de bunăstare acumulată. Casa mea, mașina mea, vacanțele mele, Iphone -ul meu, televizorul meu OLED de 165 de centimetri, jobul meu de la televiziune/radio/firma de PR, amanta mea, prestigiul meu de influencer de facebook… Viața fără aceste mici bucurii ar fi de nesuportat! La biserică mergem doar pentru că așa cere norma socială și ca să nu ne stricăm imaginea despre noi înșine – totuși, avem un suflet.
Pe urmă, confortul venit odată cu dezvoltarea tehnologică din ultimele decenii a transformat știința și ingineria în domenii plictisitoare, pentru care este nevoie de atît de multă răbdare, muncă și timp, încît doar ciudații se mai refugiază acolo. Chiar, cine dracu’ își mai bate capul cu chestiile astea cînd îți poți cumpăra Iphone -ul de la supermarchet?! Plus că domeniile astea nici nu te califică automat la o viață de baștan fără griji. Iar asta se vede și în atitudinea părinților față de școală – deși doar unii reproșează pe față profesorilor notele mici ale copiilor și cerințele exagerate, aproape toți gîndesc astăzi așa. Că doar nu vrem să devină copilul cercetător, să semene cu infantilizatul Cristian Presură, Doamne ferește! Bine, din mimetism social trebuie să îl apreciem pe dl. Presură, că e cercetător și e român neaoș. Totuși, pentru copilul nostru ar fi mai potrivit un post de ajutor de băgător seamă la primăria sectorului 4, direcția de control și programe cultural-artistice, unde are program lejer, viață socială, salariu frumușel, de picat – mai pică… Că noi am știut întotdeauna să ne descurcăm, dă-i dreacu de fraieri!
Am putea zice, nu dom’le, noi nu sîntem din ăia! Dar dacă ne uităm cu detașare la reacția noastră în fața amenințării COVID-19 o să observăm că poporul e polarizat în două mari categorii de extremiști.
Prima categorie este cea a negaționiștilor – conspiraționiști. În categoria asta intră (nelimitativ) cei care sînt împotriva vaccinurilor, cei care cred sincer că pămîntul e plat, care îl cred vinovat de toate relele din lume pe George Soroș și/sau pe Bill Gates, care protestează împotriva tehnologiei 5G că ne prăjește creierele (ca și cum nu le-ar avea deja prăjite!), gură-cască cărora li se dă atenție și se simt dintr-o dată importanți, agenți de influență străini veniți să destabilizeze, pușcăriași – foști politicieni în căutare de electorat etc. Ăștia, săracii, cred că amenințarea COVID-19 nu există deloc, totul fiind o conspirație mondială, și protestează cum se pricep și ei mai bine. Interesant este că bezmeticii ăștia beneficiază de acoperire media semnificativă și că autoritățile prin, nu-i așa, mîna de fier în mănușă de catifea a jandarmeriei, se poartă cu o nefirească delicatețe, deși se încalcă mai multe legi simultan. Aș specula aici că reacția autorităților este motivată electoral – chiar dacă nebunii care ies în piață sînt foarte puțini, cei care gîndesc ca ei sau care sînt vulnerabili la ideile lor sînt foarte mulți, probabil inclusiv în rîndul autorităților și al forțelor de ordine 😉
A doua categorie este cea a speriaților de bombe și a disperaților izolării totale, unde conduce informal gauleiter -ul … am uitat cum îl cheamă. Dacă ar fi după ei, toată lumea ar trebui încuiată în case pînă la găsirea unui leac minune, iar cine iese ar trebui împușcat fără somație. Eine kleine colivie. Solid gratii, solid oberlicht, oțel Krupp!, cum ar veni. De fapt, ar trebui împușcați nu doar ăia care ies din casă, ci și cei care argumentează împotriva izolării totale. Ein wort, ein mort! Crucea lor este Binele Public, iar nu teama viscerală și egoistă, nuuu! Drept care se simt îndreptățiți să impună cu forța dreptatea lor. Bine, nu toți panicații izolaționiști sînt atît de serioși ca gauleiterul nostru, există și cei care se cred amuzanți – fac meme și tot felul de glume infantile pe seama celor din prima categorie. Și deși în categoria asta sînt statistic oameni mai tineri și mai educați, nici cu ei nu se poate purta o discuție civilizată – într-o bigoterie de dicționar întîi îți aruncă în față studii și date oficiale, iar cînd le zici că mai sînt și alte studii și că datele oficiale nu sînt tocmai riguros și consistent culese îți pun eticheta de negaționist.
Nici uneia din cele două categorii nu pare să-i pese că, de cînd e lumea, comunitatea științifică a fost divizată, că au existat teorii unanim acceptate azi considerate ridicole, că oameni de știință remarcabili au fost discreditați pentru păcatul de a fi contrazis teoriile oficiale, că oamenii de știință sînt oameni care mai greșesc și că, în general, nu e chiar o idee bună să fii foarte categoric în părerile personale pe domenii care îți sînt străine de departe.
Ar mai fi statul asistențialist care trebuie să se laude permanent că a dat, că a făcut și că s-a preocupat. Rezultate? Lipsa efortului susținut și beneficiile obținute facil au început să facă victime. Întîi bunul simț. Apoi gîndirea critică. Așa am ajuns să nu ne mai pese de dreptate, ci doar de lege, așa am ajuns să credem că meritocrația este discriminatoare. Așa am ajuns să proslăvim colectivismul care ne izbăvește de responsabilitate individuală – panaceul miracol pentru stînjeneala creată de lipsa empatiei față de ceilalți.
Deci, să nu ne îngrijorăm, statul o să aibă grijă!