Povestea noastră de dragoste cu lidărșipul

When we are debating an issue, loyalty means giving me your honest opinion, whether you think I’ll like it or not. Disagreement, at this state, stimulates me. But once a decision is made, the debate ends. From that point on, loyalty means executing the decision as if it were your own.” Colin Powell

Văd tot mai des articole pe tema resurselor umane în care fel de fel de vraci ne vînd tincturile lor minune din ulei de șarpe, care promit să trateze comportamentul abuziv al șefilor cu subalternii din organizații. Calul de bătaie este lidărșipul (leadership), care ar trebui să-i transforme pe șefi din balauri în mama răniților, zîna cea bună și Maica Tereza. Dar ăsta e oare rolul șefilor? Și ce facem cu angajații, oare ei nu sînt parte a problemei? Și, mai ales, asta înseamnă leadership?

Nu, rolul șefilor este să ducă la îndeplinire obiectivele alocate. Sigur, șeful nu poate face asta singur, și nici nu se poate bizui exclusiv pe forță în raport cu subalternii, pentru că rezultatele ar fi foarte slabe, dar poartă întreaga răspundere. Și atunci își folosește carisma, oferă încredere, se implică direct și dă exemplu, ajută, ascultă, zîmbește, oferă feedback și stimulente etc. Cînd lucrurile nu merg cum trebuie, de obicei din cauza calității umane îndoielnice (vanități provinciale, bîrfe toxice, corupție, ticăloșie banală, incompetență, alienare mintală etc.), se recurge și la forță.

În organizațiile normale promovarea șefilor se face prin filtre mai numeroase și mai riguroase decît în cazul angajaților și, din cauza asta, se poate afirma că, în general, calitatea umană este superioară în rîndul șefilor. Desigur că există excepții, acolo unde șefii sînt promovați în special pe baza rezultatelor ca angajați (a fost campion la vîndut chiftele în ultimul an) și mai puțin pe baza calităților personale (integritate, loialitate, spirit de sacrificiu, abilități de comunicare etc.) sau a competențelor, pierzîndu-se din vedere ca cerințele pentru postul de șef sînt considerabil diferite față de cele pentru campion de vîndut chiftele. Nu mai puțin adevărat este că puterea corupe, iar unii dintre șefi cad în păcatul ăsta fără o simptomatologie prealabilă, însă, fiind o boală cunoscută, poate fi depistată și tratată în stadiile incipiente.

Ce se pierde adesea din vedere este că și ultimul angajat este un șef și trebuie să se comporte ca atare. Orice angajat este propriul său șef. Din păcate însă, mulți consideră că, dacă nu poți să delegi și să împarți sarcini de lucru, nu ești cu adevărat șef, iar asta justifică atitudinea „nu e treaba mea!”. „Nu e treaba mea” să fiu carismatic, să ofer încredere, să mă implic – chiar și acolo unde nu se așteaptă asta direct de la mine, să dau exemplu, să ajut, să ascult, să zîmbesc, să învăț și să mă perfecționez etc. – aia e treabă de șef, nu a mea! Dar am pretenții ca șeful să facă parenting cu mine. Serios? Și uite așa, tribulațiile unor părerologi de internet (din categoria largă a cărora fac și eu, cu modestie, parte) ajung printr-un mecanism de validare subiectivă să exacerbeze cultura de tip snowflake, tot mai prezentă în mediul corporatist de la noi.

O categorie aparte este cea a organizațiilor anormale, cele în care aprecierea performanței nu se face obiectiv, unde angajarea și promovarea se fac prin corupție și favoritism. Ceea ce mă duce la aspectul compromisului. Da, pentru că în organizațiile astea anormale există și oameni cu un fond bun, dar care din motive diverse (economice, sociale etc.) preferă să tacă, să îndure mizerii, să își distrugă sinele pînă la alienare mintală, pentru ca în cele din urmă să ajungă să stea de vorbă cu vracii de care pomeneam la început și să le zică ce răi sînt șefii, vai, vai! Care vraci, în loc să îi aducă cu picioarele pe pămînt pe bieții oameni – să le spună că adesea prețul compromisului e ascuns, mare și că s-ar putea să nu merite, respectiv că amăgirea de sine este drumul expres către autodistrugere – le validează și alimentează acel cognitive bias, pentru ca mai apoi să scrie la gazetă concluziile „studiilor” lor.

Un comentariu la „Povestea noastră de dragoste cu lidărșipul”

Lasă un răspuns