Populism și responsabilitate individuală

Am văzut postarea dnei Andreea Maria Paul (Vass) de pe facebook, de alaltăieri, în care își exprimă opinia favorabilă despre introducerea votului obligatoriu prin lege https://www.facebook.com/andreea.maria.paul/posts/2057295661015634

Au apărut imediat voci indignate care au zis „Aha, uite că, de fapt, dna Paul nu doar că nu este liberală (cum se declară), dar este socialistă cu acte în regulă!”. E greșită și afirmația, și atitudinea.

Doamna Paul este un cadru universitar suficient de serios încît să nu o putem bănui că s-ar încurca în derapajele logice specifice socialismului. Însă tocmai pentru același motiv o suspectez de populism. O mostră luată la întîmplare ar arăta așa:

Introduc nu numai forţa numerică a subreprezentării grave a femeilor din politica românească, ci şi un model integrat de reprezentare a femeilor în politica românească. Nu este suficient să ai o cotă minimală distributivă de gen, pe care o susţin puternic. Dacă reprezentarea numerică este o reprezentare formală, fie prin cote voluntare minimale de gen, fie prin cote legiferate, spun foarte clar că simpla prezenţă a femeilor în poziţii decizionale nu implică automat şi puterea politică”, pentru ca mai apoi, cîteva rînduri mai jos, să fie citată zicînd că „ea a mai spus că există femei competente, care vor să facă politică, dar că nu pot, deoarece criteriile de selectare şi promovare în interiorul partidelor nu se bazează exclusiv pe criterii de competenţă.” Sursa https://www.gandul.info/politica/vass-femeile-sunt-involuntar-marginalizate-in-politica-8070886

Cu alte cuvinte, doamna Paul susține (puternic) criterii artificiale de promovare în politică (criteriul de gen, fără nici o legătură cu ce ai nevoie să fii echipat să duci o treabă la bun sfîrșit), pentru ca imediat mai apoi să se plîngă că nu contează doar competența. Ceea ce elimină ipoteza autoamăgirii și deschide ușa oportunismului și meschinăriei.

Cum am ajuns aici?

Populismul nu are aderență decît acolo unde un număr semnificativ de oameni își imaginează că poate să le fie mai bine pe seama altora, de regulă a celor care muncesc corect și prosperă prin forțe proprii, fără consecințe. Vorba lui Ilie Moromete:

– Băi, ce vrea ăștia nu se poate! Sau se poate, da’ iese rău.

Și cred că se pierde destul de ușor din vedere că populiștii pot fi de stînga sau pot fi de dreapta. Și dă-i și luptă!

Populiștii de toate culorile segmentează (sîc!) electoratul pe categorii de vîrstă, de venit, în funcție de nivelul de instruire formală etc., identifică principalele nemulțumiri populare (șomaj, sărărcie, inflație, corupție, lipsuri etc.), promit rezolvarea acestora (avînd grijă să evite investigarea cauzelor reale), mimează reforma – dau legi peste legi (întotdeauna multe legi, care adesea se bat cap în cap!), îi defăimează pe competitori, elimină contestatarii și dizidența, pentru ca, în cele din urmă, să sfîrșească prin a fi dictatori.

Într-o societate liberală este normal să existe și populiști (demagogi etc.) – mereu au exitat, dar marginal. Trebuie să fim toleranți cu aceștia, însă fără a-i lua în serios, pentru că menirea lor este să ne țină spiritul treaz, aidoma unor insecte care fac parte din lanțul trofic.

Și totuși, cum se face că, după atîtea eșecuri – adevărate catastrofe umanitare la scară istorică (nazismul, comunismul), populismul este încă ademenitor pentru largi categorii de oameni?

Teoria mea este că există un sentiment de culpabilitate individual derivat din experiența imperfectă de viață pe care o are fiecare dintre noi. Ăsta e unul dintre motivele pentru care dăm bani cerșetorilor, deși știm că nu este bine. Dar, din comoditate, nu acționăm în direcția corectă – de exemplu organizînd, participînd și susținînd direct organizații umanitare. Odată cu condamnarea morală a individualismului, populistul, fie el de dreapta sau de stînga, ne izbăvește de responsabilitatea personală prin colectivism (personificat de stat) – panaceul miracol pentru stînjeneala creată de sentimentul de culpabilitate individual de care pomeneam. Statul va face, statul va drege, statul o să dea legi, statul o să aibă grijă. Evident că este o himeră, care nu face decît să îl adîncească pe individ și mai mult în nefericire, disperare și boală. Jordan B. Peterson descrie foarte bine mecanismul*.

Și mă întorc la Ilie Moromete – care, fără școală multă, știa prea bine că întotdeauna există consecințe și responsabilitate individuală:

– Asta să vă învățați minte să vă mai încredeți în stat!

* Jordan B. Peterson – 12 reguli de viață. Un antidot la haosul din jurul nostru. Editura Trei. București, 2018.

2 comentarii la „Populism și responsabilitate individuală”

    1. Sigur, nu e nici o problemă să ai păreri. Interesantă era o justificare…
      În ce privește relația dintre populism și politică, eu aș zice că e cam ca cea dintre muscă și că…, un fel de simbioză, dar nu tocmai sănătoasă 😉

Lasă un răspuns la Dumitru lui Nae Anulează răspunsul