Cățeluș cu părul creț sau cum a devenit Liviu un om rău

După scrisoarea lui Rudolph Giuliani (Mediafax) adresată președintelui Klaus Iohannis, în care critică protocoalele secrete dintre DNA, Parchetul general și SRI, mai exact „intimidarea judecătorilor, a avocaţilor apărării şi a martorilor; ascultarea neconstituţională a telefoanelor; mărturii silite şi procese judiciare incorecte”, azi citim pe internetul românesc o poveste din 2016 reîncălzită despre faptul că Wikileaks este de fapt o agentură rusească, iar Julian Assange este omul lui Putin.

Lăsînd la o parte ipocrizia dlui Giuliani, care trăiește într-o țară în care prea multe condamnări penale se dau pe mecanismul „take-it-or-leave-it, for-today-only offer: Plead guilty and get probation or weeks to months in jail. If they refused, they’d wait in jail for months, if not a year or more, before they got to trial, and risk additional years in prison if they were convicted.” (Washington Post), ce au în comun cele două știri?

Cum ar veni, amîndouă condamnă faptul că, deși ai fost prins cu rața-n gură și cu ouă-n buzunar, ăla de te-a trimis în judecată nu a folosit modelul corect de carnet de procese verbale.

Iar cățelușul cu părul creț – să-i zicem Liviu – ce face? Îl ia pe se jură că nu fură în brațe, că v-am zis eu că sînt procese politice, că uite, și avocatul lui Trump spune că „o amnistie ar trebui dată celor care au fost acuzaţi şi condamnaţi ca urmare a exceselor DNA făcute de la implementarea protocoalelor secrete, inclusiv mai multor oameni inocenţi care au fost trimişi la închisoare.”.

Descurcăreala românească.

N-am cum să fiu sigur, dar cred că, cel puțin pînă în tinerețe, Liviu n-a fost un personaj malefic. Dacă n-ar fi existat deranjul din decembrie 1989, cred că băiatul născut la țară, absolvent de liceu dintr-un orășel de provincie, apoi absolvent de Politehnică ar fi fost azi un tovarășul inginer oarecare, poate șef de coloană auto la vreo autobază regională. Dar istoria ni l-a scos în față pe acest nou lider maximo.

În zorii capitalismului autohton, Liviu a pornit și el, la fel ca zeci de mii de alți români, cu un comerț modest. Cum se întîmpla pe atunci și se întîmplă și acum, după primele cîteva experiențe cu reprezentanții autorităților – garda financiară, opc, dsv, itm etc. a simțit că pedalează în gol. Ca patron, nu erai pentru reprezentanții statului decît o vacă de muls, vinovat oricum de chestii încă nedescoperite, iar menirea lor era colecteze bani, pentru buzunarele proprii, pentru șefii care, în înțelepciunea și gratitudinea lor, îi țineau acolo și, uneori, pentru stat. Pentru că, nu-i așa, nu este păcat să furi de la hoți. Asupra neinspiraților care, în situația unui control, porneau prin încercarea de a-și demonstra corectitudinea, se abătea jihadul birocrației – erai unul dintre cei care încerca cumva să arate că ei, reprezentanții autorităților statului, sînt corupți, devenindu-le astfel un fel de inamic personal, unul care le amenința modul de viață.

Cum se întamplă în astfel de cazuri – experiențele astea sunt revelatoare – înțelegi că nu ai prea multe opțiuni. Dintre cei ajunși în situația de mai sus, cei mai mulți se resemnează cu descurcăreala românească și puțini aleg să lupte. Dar mai există o categorie, cea a celor care reușesc să joace în ambele tabere.

Liviu a realizat că dacă ar rămîne simplu antreprenor, în varianta cea mai favorabilă, ar fi ajuns să strîngă bani de o mașină bună la mîna a doua și să-și facă o casă cu WC -ul înăuntru. În varianta mai puțin bună, ar fi rămas robul propriului business, fără bani, fără zile libere, fără bucurii, dar cu datorii în toate cele patru zări. Așa că a ales a treia cale – s-a implicat în politică, devenind astfel un antreprenor de succes conectat direct cu autoritățile statului. Condiția necesară ca schema asta să funcționeze era să cotizeze constant la partid sume importante de bani. La început a dat din buzunar, pînă cînd a reușit să se conecteze la fondurile publice prin atribuiri de lucrări și achiziții cu dedicație.

A urmat o perioadă înfloritoare de vreo zece ani în care a prestat cu maximă eficiență, a urcat în ierarhiile politice, a făcut favoruri, și-a făcut relații, a avut acces la informații, a început să aibe putere să-și aranjeze ploile după cum îi trebuiau și a început să se îmbogățească cu adevărat. Afacerile, care mergeau din ce în ce mai bine, le-a pus pe numele unor oameni de paie sau ale rudelor, iar oportunitățile politice erau mai generoase ca oricînd.

Partea proastă a fost că, undeva pe la mijlocul anilor 2000, cînd Liviu începuse să simtă cam ce înseamnă luxul adevărat, vîntul a început să bată din altă direcție. Favorurile pe care le făcuse, cele pe care le acceptase, toate aranjamentele, averea, erau puse dintr-o dată într-o lumină nouă. Sfînta corupție, cea căreia nu trebuia să i te împotrivești că te lovea jihadul birocrației, nu mai era doar un mijloc prozaic de parvenire, ci devenise cu adevărat periculoasă. Ce pînă mai ieri părea de neconceput devenise dintr-o dată banal – politicieni de rang înalt cercetați pentru fapte de corupție, destituiți din funcțiile publice, făcuți de ocară în toată media, unii dintre ei și condamnați, pentru fapte mai mărunte decît ale sale.

Dintr-o dată viitorul părea sumbru. Traiectoria succesului lui Liviu era presărată cu documente, personaje, evenimente, active și pasive – unele aflate pe alte continente – care pur simplu nu puteau fi făcute să dispară, pentru că erau prea multe. Și atunci a început să ceară favoruri mari. Cînd lucrurile au devenit complicate s-a mutat cu arme și bagaje în tabăra adversă. A încercat să-și facă prieteni printre șefi din serviciile secrete. Însă curînd a realizat că nu putea să și-i facă pe toți prieteni și că era suficient unul singur mai hotărît ca să-l facă să piardă tot. Mai mult decît atît, multe dintre persoanele cu care Liviu colaborase de-a lungul timpului încercau să se disocieze de el pentru că începuse să fie nefrecventabil (risc mare de a fi urmărit/ascultat/interceptat).

Pînă atunci nu avusese veleități de mare lider politic (a știut întotdeauna că n-are carismă), a preferat să stea în penumbră, nu avea nevoie de complicații, voia doar să se bucure de ce agonisise. Aflat dintr-o dată cu sabia deasupra capului, Liviu a trecut la atac – s-a hotărît să obțină cu orice de preț cea mai înaltă poziție în stat care i-ar fi permis controlul total al statului (executiv, legislativ, justiție), adică să oprească prin orice mijloace orice ar fi putut conduce la condamnarea sa. Din punctul meu de vedere, ăsta e punctul în care Liviu a devenit un om rău, momentul în care a hotărît că nimic nu e exagerat dacă vrea să scape de consecințele faptelor lui de corupție. Pînă aici nu a fost decît un individ cu principii morale insuficient conturate, care deși făcea parte din categia baroni locali, nu era decît un găinar cabotin imersat într-un mediu în care nu prea puteai să nu te murdărești și care și-a zis că n-are ghinionul ăla să fie prins tocmai el, pentru că, he he!, sînt mulți alții mai corupți ca el.

Așa că Liviu a pornit hotărît să dea foc la țară, sub atenta îndrumare a uneia dintre cele mai odioase firme de intelligence din lume, victimizîndu-se în același timp că ar fi ținta unor scenarii fantasmagorice de suprimare. Deși planul i-a reușit în mare măsură (mai ales cu datul foc la țară), în mod ironic asta nu l-a ferit totuși prea bine, pentru că a primit și a doua condamnare penală, care îl face pasibil să intre puțin la închisoare.

Deși refuză și se luptă cu toate puterile să nu piardă atît de ușor tot ce a agonist cu sudoarea frunții, Liviu știe că, mai devreme sau mai tîrziu, tot va trebui să mai meargă odată la sfatul popular, pentru că vorba aia, cîteodată poți să-i păcălești pe toți, pe unii tot timpul, dar nu-i poți păcăli pe toți tot timpul.

Acesta este un pamflet, iar orice asemănare cu persoane sau situații din viața reală este pur întîmplătoare.

Lasă un răspuns